Clientul, John Grisham

..........................................
                          XII.

               Trumann aproape că alerga printre numeroşii turişti care rătăceau pe Canal Street, uşor de recunoscut datorită aparatelor de fotografiat şi tricourilor ţipătoare şi se întrebă pentru a mia oară ce anume îi făcea pe oamenii ăştia să vină acolo în oraş şi să-şi cheltuiască banii câştigaţi cu multă trudă pe distracţii de două parale şi mâncare proastă şi scumpă. Turistul tipic purta ciorapi negri şi tenişi albi, cântărea multe kilograme peste greutatea normală şi când se întorcea acasă le împuia capul prietenilor mai puţin norocoşi cu bucătăria delicioasă şi unică pe care a descoperit-o la New Orleans. La un moment dat, din neatenţie, se izbi de o femeie zdravănă care îşi lipise de faţă o cutiuţă neagră şi filma faţada unui magazin amărât de suveniruri în a cărui vitrină tronau nişte produse foarte sugestive. Oare ce fel de om este acela căruia îi place să se uite la o casetă video cu un magazin soios din Cartierul Franţuzesc? Doamne, americanii nu se mai bucurau de vacanţe; se mulţumeau să le filmeze pentru ca apoi să le poată ignora fără remuşcări pentru tot restul anului.
     De fapt,  Trumann îşi ceruse transferul; era sătul de turişti, aglomeraţie, umezeală, crime şi era sătul şi de Roy Foltrigg. O luă pe lângă Rubinstein Brothers şi se îndreptă spre Poydras.

     Foltrigg  nu se speria niciodată de muncă prea multă, dimpotrivă, la el era ceva firesc. Încă din facultate îşi dăduse seama că nu este un geniu şi că pentru a reuşi are nevoie de un efort susţinut. Aşa că-şi dăduse duhul studiind ca să termine pe la mijlocul promoţiei, dar lucrul acesta îi adusese şi alegerea ca preşedinte al comitetului studenţesc, alegere consfinţită de un certificat care-şi găsise evident locul printre minunile atârnate pe peretele personal. De fapt, cariera lui politică începuse chiar în momentul în care colegii îl aleseseră să le fie preşedinte, funcţie despre care cei mai mulţi dintre ei nici nu ştiau că există. După absolvire, ofertele de angajare pe care le primise fuseseră foarte puţine şi de aceea prinsese din zbor, în ultima clipă, şansa de a deveni asistentul procurorului orăşenesc din New Orleans. Salariul era de cincisprezece mii pe ani, în 1975. Apoi, în doi ani de zile reuşise să aibă mai multe cazuri decât toţi ceilalţi procurori la un loc. Dar pentru asta muncea ca un sclav, cheltuia ore întregi pentru câte o cauză pierdută, doar pentru că era obligat să facă multe deplasări. Adevărul este că Foltrigg era o vedetă, dar nimeni altcineva nu observa încă acest lucru.
     După puţin timp, începu să-şi vâre nasul în politica dusă de republicanii locali şi acest lucru îi permise să înveţe regulile jocului. Apoi, într-o bună zi, cunoscu câţiva tipi cu bani prin care  îşi făcu rost de o slujbă la o firmă de avocaţi. Acolo se înhamă la muncă precum un animal de povară şi reuşi să devină asociat. După aceea se căsători cu o femeie pe care n-o iubea, dar care avea cele mai bune recomandări, doar pentru că o soţie îi aducea un plus de respectabilitate. Totul era în fond un joc foarte bine gândit.
     Continuau  şi acum să fie căsătoriţi, dar dormeau în camere separate. Copiii aveau doisprezece şi respectiv zece ani; un impecabil portret de familie.
       Foltrigg prefera să stea mai mult la birou, lucru cu care soţia lui era perfect de acord, deoarece singurul lucru pe care îl admira la el era salariul. 
      În seara aceasta, ca şi în altele, masa de conferinţe era plină de tratate juridice şi de carnete de însemnări. Wally îşi aruncase cât colo cravata şi haina, ceşti de cafea goale erau împrăştiate peste tot, iar cei doi bărbaţi erau aproape epuizaţi.Textul legii era cât se poate de clar: toţi cetăţenii sunt datori faţă de societate să depună mărturie atunci când prin acţiunea lor pot ajuta justiţia. Iar un martor nu este scutit de a depune mărturie de teama unor represalii care să pună în pericol viaţa lui şi/sau a celorlalţi membri ai familiei sale. Legea nu menţiona nicio excepţie, nicio portiţă de scăpare pentru băieţei speriaţi. Roy şi Wally citiseră şi răscitiseră zeci de cazuri şi din toate reieşea acelaşi lucru: puştiul trebuia să vorbească. Şi dacă abordarea Tribunalului pentru minori din Memphis nu va avea succes, Foltrigg avea de gând să-l citeze pe Mark Sway în faţa Marelui Juriu din New Orleans. Asta îl va speria cu siguranţă pe micul derbedeu şi îi va dezlega limba. În clipa aceea, Trumann îşi făcu apariţia în bibliotecă şi observă cu voce tare: 
     - Da' târziu mai lucraţi, fraţilor! 
      Wally Boxx prinse momentul şi îşi ridică braţele deasupra capului ca să le dezmorţească puţin, apoi confirmă: 
      - Da, avem foarte mult de lucru, zise el, arătând mândru spre teancul de volume şi de carnete de pe masă. 
      - Ia loc, îl invită Foltrigg; terminăm imediat, adăugă el, întinzându-se şi trosnindu-şi degetele. Venerabilul era încântat de reputaţia sa de om împătimit de muncă, de persoană importantă care nu se sperie de eforturile dureroase, de tată de familie care punea pe primul plan ţeluri mult mai înalte decât soţia şi copiii. Pentru el munca sa era totul deoarece clientul său era statul american.De şapte ani de zile, Trumann auzea atât de des mizeria numită "optsprezece ore de muncă pe zi" încât aproape că i se făcea greaţă. Dar acesta era subiectul favorit de discuţie al venerabilului; avocaţii se mândreau la culme cu faptul că dormeau doar câteva ore pe zi şi erau încântaţi să treacă drept maşini masculine ale căror rotiţe se învârtesc douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 
      - Ştiţi, mi-a venit o idee, spuse Trumann, aşezându-se de cealaltă parte a mesei. Vorbeai ceva mai devreme de o audiere, mâine, la Tribunalul pentru minori din Memphis. 
      - Ba era vorba doar de depunerea unei cereri, îl corectă Roy. Eu n-am de unde să ştiu când va fi fixată audierea. Tot ce pot să spun este că noi vom cere ca ea să aibă loc cât mai repede. 
      - Mda, bine, da'ce zici de chestia asta? Azi după-amiază, tocmai când mă pregăteam să plec de la birou, m-a sunat K. O. Lewis, adjunctul numărul unu al lui Voyles. 
      - Îl cunosc pe K.O, îl întrerupse Foltrigg. 
      Adevărul este că Trumann se aştepta la aşa ceva şi chiar făcuse o mică pauză tocmai pentru a-i da celuilalt posibilitatea să-i arate cât de apropiat era el de K.O., nu de domnul Lewis.
      - Perfect. Şi cum spuneam, omul este acum la St. Louis pentru o conferinţă şi mi-a cerut amănunte despre cazul Boyette, despre Jerome Clifford şi despre copil. I-am spus tot ce ştim în momentul de faţă şi el s-a arătat dispus să ne ajute dacă este cazul. Mai zicea şi că domnul Voyles vrea rapoarte zilnice despre afacerea asta. 
      - Da, ştiu toate astea.
      - Perfect. Atunci uite la ce mă gândeam eu. St. Louis este doar la o oră de zbor de Memphis, aşa că ce-ar fi dacă, mâine la prima oră, domnul Lewis în persoană s-ar prezenta la Tribunalul pentru minori din Memphis, după ce va fi depusă cererea noastră, şi evident va sta puţin de vorbă cu judecătorul? În fond, este doar omul numărul doi din FBI, nu? El ar putea să-i spună judecătorului toate bănuielile noastre în legătură cu puştiul.
       Când văzu că Foltrigg începe să dea aprobator din cap, Wally se porni frenetic să facă aceeaşi mişcare, spre marele amuzament al lui Trumann care îşi continuă ideea: 
       - Şi, pe urmă, mai este ceva. Ştim că Gronke a sosit la Memphis şi este mai bine pentru noi toţi să ne închipuim că n-a ajuns acolo ca să meargă în pelerinaj la mormântul lui Elvis Presley. Corect? A fost trimis acolo de Muldanno cu un scop anume. Deci, presupunând că puştiul este în primejdie, atunci domnul Lewis i-ar putea explica judecătorului de la Tribunalul pentru minori că este în interesul copilului să ni-l încredinţeze nouă. Ca să-l protejăm, înţelegi? 
      - Îmi place, să ştii că-mi place, zise Foltrigg încet.
      Bineînţeles că Wally era la fel de încântat. 
      - Până la urmă, puştiul are să cedeze în faţa unei asemenea presiuni. Întâi, că ne va fi încredinţat prin hotărârea tribunalului şi chestia asta are să-l sperie al dracului. Şi s-ar putea s-o trezească şi pe avocata aia a lui. Iar dacă judecătorul îi va cere să vorbească, atunci puştiul n-are să mai reziste. Dacă totuşi rezistă, atunci poate că vom avea un caz de sfidare a Curţii. Ce zici?
     - Da, da,  va fi un caz clar de sfidare a Curţii, dar n-avem de unde să ştim că judecătorul va ajunge până acolo.
     - Bun.  Atunci domnul Lewis îi va povesti judecătorului despre Gronke şi despre legăturile lui cu Mafia şi îi va spune că, după părerea noastră, omul ăsta a venit în oraş ca să-i facă rău copilului. În ambele variante, judecătorul ne va încredinţa copilul, despărţindu-l în felul ăsta de căţeaua aia de avocată.
     Foltrigg  intrase în priză şi scria de zor într-un carnet. La rândul său, Wally începu să măsoare biblioteca în lung şi-n lat, puternic adâncit în gânduri, ca şi cum situaţia îl forţa săia o hotărâre de mare importanţă. 
      Adevărul este că Trumann îşi permitea să zică aşa ceva despre avocată pentru că era departe, dar îşi aducea foarte bine aminte de caseta din Memphis şi tot ce-şi dorea era să stea cât mai departe de femeia aceea. N-are decât să se descurce McThune cu ea. 
     - Poţi să-i dai un telefon lui K.O.? întrebă Foltrigg.
     - Cred  că da, răspunse Trumann şi începu să formeze numărul notat pe hârtiuţa mototolită pe care o găsise într-unul din buzunare. 
     În timpul acesta, într-un colţ al bibliotecii, departe de urechile lui Trumann, Wally îi şoptea lui Foltrigg:
     - E o  idee grozavă. Sunt sigur că judecătorul ăla de la Tribunalul pentru minori nu este decât un ţărănoi amărât care o să stea drepţi în faţa lui K.O., nu-i aşa?
     - Poate  că da, zise Foltrigg, urmărindu-l cu privirea pe Trumann care vorbea la telefon cu Lewis. Dar asta n-are importanţă. Ceea ce este important este că-l vom duce pe puşti în faţa Curţii, unde cred că va ceda. Iar dacă acest lucru nu se va întâmpla, oricum, el ne va fi încredinţat nouă şi vom scăpa de avocata aia. Da, da, îmi place chestia asta. 
     După puţin timp, Trumann închise telefonul şi le zâmbi, plin de mândrie, celor doi:
     - Este  de-acord. Mâine dimineaţă ia un avion spre Memphis şi se întâlneşte acolo cu Fink. Pe urmă au să meargă să-l vadă pe George Ord şi împreună cu el să ajungă la judecător. Vă daţi seama? Procurorul general de-o parte, K.O. Lewis de cealaltă şi Fink la mijloc, mâine dimineaţă la prima oră, în biroul judecătorului, când bietul om nici nu s-a dezmeticit bine încă. Puştiul are să spună tot cât ai zice peşte.
     Pentru o  fracţiune de secundă, buzele lui Foltrigg schiţară un zâmbet răutăcios. Venerabilul adora momentele acestea în care puterea guvernului federal trecea în viteza a cincea şi năvălea în forţă peste oamenii mărunţi şi nebănuitori. Uite-aşa, datorită unui simplu telefon, intrase în scenă personajul numărul doi din ierarhia FBI-ului. 
     - S-ar putea să meargă, le zise el celorlalţi doi. Să ştiţi că s-ar putea să meargă.

     Într-un colţ al salonaşului de deasupra garajului, Reggie răsfoia o carte de dimensiuni impresionante. Ceasul arăta miezul nopţii, dar cum nu putuse să adoarmă, îşi făcuse un ceai şi trecuse în salonaş unde se aşezase într-un fotoliu, învelindu-se bine cu o cuvertură, şi începuse să citească "Martorul şovăitor", o carte pe care i-o adusese Clint. Legea era foarte clară în cazul acesta: orice martor are datoria de a se prezenta de bunăvoie ca să ajute autorităţile implicate în anchetarea unei crime. Un martor nu poate refuza să depună mărturie pentru că se simte ameninţat. Marea majoritate a cazurilor menţionate în cartea cu pricina erau legate de crima organizată şi se părea că, de-a lungul timpului, Mafia se supărase rău pe oamenii care colaboraseră cu poliţia, ameninţându-le deseori soţiile şi copiii. Dar Curtea Supremă afirmase de nenumărate ori că acest lucru n-are nicio importanţă, un martor trebuie să vorbească.
     Toate acestea duceau la o singură concluzie: la un moment dat, şi încă destul de curând, Mark va fi obligat să vorbească. Foltrigg putea foarte bine să trimită o citaţie prin care să-l oblige pe băiat să se prezinte în faţa Marelui Juriu din New Orleans. Fireşte că Reggie va primi permisiunea să asiste, dar dacă Mark va refuza să se prezinte, atunci fără îndoială că va fi pusă la cale o audiere foarte rapidă în timpul căreia judecătorul îi va cere în mod expres să răspundă la întrebările lui Foltrigg. Iar dacă refuza şi de data aceasta, atunci mânia Curţii devenea de temut, pentru că niciun judecător nu poate tolera ca ordinele sale să nu fie ascultate, cu atât mai puţin un judecător federal.
     Apoi, existau nenumărate locuri în care puteau fi trimişi copiii de unsprezece ani care creau probleme sistemului. Chiar în perioada aceasta, Reggie avea, nici mai mult, nici mai puţin decât douăzeci de clienţi risipiţi în diverse şcoli speciale din Tennessee şi cel mai vârstnic dintre ei avea doar şaisprezece ani. Toţi erau acum în siguranţă, în spatele gardurilor înalte păzite de paznici înarmaţi. Nu cu mult timp în urmă astfel de instituţii se numeau şcoli de reeducare, acum erau pur şi simplu speciale.
     Iar atunci  când i se va da ordin să vorbească, Mark se va uita cu siguranţă spre ea şi ăsta era motivul pentru care nu putea să doarmă. Dacă îl sfătuia să dea în vileag ascunzătoarea cadavrului senatorului Boyette, atunci atât Mark cât şi mama şi fratele mai mic ar fi fost în primejdie. Mai ales că nu erau nişte persoane care să se poată muta imediat altundeva, dacă acest lucru devenea absolut necesar; dimpotrivă, era perfect posibil ca Ricky să aibă nevoie de câteva săptămâni de spitalizare, aşa că orice plan de protecţie n-ar fi putut fi pus în aplicare până la completa lui însănătoşire. În plus, Dianne era o ţintă extraordinar de uşoară dacă Muldanno se hotăra să facă pasul respectiv.
     Normal, etic şi moral era să-i sfătuiască să colaboreze cu autorităţile; asta ar fi fost cea mai uşoară ieşire. Dar dacă, respectându-i sfatul, Mark păţea ceva? Vina ar fi numai şi numai a ei. La fel şi în cazul în care nenorocirea i-ar fi atins pe Ricky sau pe Dianne. Of, Doamne! Copiii sunt nişte clienţi cumpliţi. În cazul lor, avocatul devine mult mai mult decît un simplu consilier şi reprezentant juridic. Când ai de-a face cu adulţi, n-ai altceva de făcut decât să pui pe masă toate argumentele pro şi contra; îi sfătuieşti să facă asta şi asta, le spui cam ce-ar putea să-i aştepte, pe urmă îi anunţi că a sosit momentul să ia o hotărâre şi îi laşi singuri. Când te întorci, ţi se comunică hotărârea şi n-ai decât să acţionezi în consecinţă. Ei, când era însă vorba de copii, situaţia se schimba radical. Pentru că cei mici nu înţeleg sfaturile avocatului, vor să fie giugiuliţi şi să ia altcineva hotărârile în numele lor, sunt speriaţi şi au nevoie de un prieten.
     Reggie  simţise strânsoarea multor mâini micuţe şi ştersese multe lacrimi în sălile tribunalelor. 
     Şi atunci în mintea ei avu loc următoarea scenă: Mark în boxa martorilor dintr-o sală imensă şi goală a unui tribunal federal din New Orleans; uşile înalte, încuiate cu grijă, erau păzite de doi poliţişti înarmaţi. Foltrigg se fâţâia mândru de colo-colo, pe un teren care îi era mai mult decât familiar, umflându-se în pene în faţa bieţilor asistenţi şi poate a unuia sau doi agenţi FBI. Judecătorul, înfăşurat într-o robă neagră, conducea şedinţa cu multă blândeţe, mai ales că Foltrigg îi displăcea profund prin prezenţa lui neîntreruptă pe culoarele tribunalului. Prin urmare, judecătorul îl întreabă pe Mark dacă este adevărat că în dimineaţa aceea a refuzat să răspundă la anumite întrebări puse de Marele Juriu într-o sală alăturată de cea în care se află acum. Mark îşi ridică privirea spre domnul judecător şi răspunde limpede da. Care a fost prima întrebare? i se adresă atunci judecătorul lui Foltrigg care stătea acolo ţanţoş ca un cocoş, de parcă sala tribunalului ar fi fost plină ochi cu camere de luat vederi. Onorată Curte, l-am întrebat dacă, mai înainte de a se sinucide, Jerome Ciifford a făcut vreo menţiune în legătură cu cadavrul senatorului Boyette, dar a refuzat să răspundă. Atunci l-am întrebat dacă Jerome Ciifford i-a spus unde este ascuns cadavrul, dar a refuzat din nou să răspundă. Auzind spusele lui Foltrigg, judecătorul se apleacă mult în faţă, apropiindu-se şi mai mult de Mark: orice urmă de zâmbet dispăruse de pe chipul magistratului. De ce nu ai răspuns la întrebările acestea? îl întreabă judecătorul pe băiat. Pentru că nu ştiu, răspunde Mark, şi situaţia este aproape comică. Cu toate acestea, nimeni dintre cei prezenţi în sala aceea imensă şi goală nu zâmbeşte. Ei bine, Mark, îţi cer să răspunzi acestor întrebări în faţa Marelui Juriu, înţelegi? Îţi ordon să te întorci chiar acum în sala în care ai mai fost şi să răspunzi la toate întrebările pe care ţi le va pune domnul Foltrigg, înţelegi ce-ţi spun? Dar Mark nu scoate nicio vorbă, nu schiţează nicio mişcare; se mulţumeşte să-şi privească avocata aflată la zece metri mai departe. Şi ce se-ntâmplă dacă nu răspund la întrebări? întreabă el în cele din urmă, iritându-l pe judecător. N-ai de ales, tinere. Trebuie să răspunzi pentru că eu îţi cer acest lucru. Şi dacă nu răspund? întreabă din nou Mark, îngrozit. Ei bine, atunci probabil că am să te bag la închisoare pentru sfidarea Curţii şi am să te ţin acolo multă vreme, până când ai să te hotărăşti să răspunzi, mârâie judecătorul.
     Axle  începu să se frece de piciorul fotoliului şi Reggie se trezi speriată la realitate. Îngândurată, închise cartea şi se apropie de fereastră. Cel mai bun sfat pe care i-l putea da lui Mark era să spună pur şi simplu o minciună, una mare de tot. În momentul critic să explice că răposatul Jerome Clifford nu i-a spus nimic despre Boyd Boyette. Omul era beat turtă şi cu nervii la pământ şi nu i-a povestit nimic, zău. Şi cine ar fi putut să-şi dea seama care era adevărul? Doar Mark era un mincinos plin de talent.

     Se trezi  într-un pat străin, prins între salteaua moale şi un strat gros de pături. Lumina slabă din hol trimitea o rază subţirică prin crăpătura uşii. Pantofii-sport, uzaţi de abia se mai ţineau, erau frumos aşezaţi pe scaunul de lângă uşă; altfel, dormise îmbrăcat. Când dădu păturile la o parte, patul scârţâi din toate încheieturile. Nedumerit, rămase cu privirea ţintă în tavan, încercând să-şi amintească şi altceva decât faptul că fusese adus în camera aceasta de Reggie şi de Mama Love. Apoi, brusc, îi reveni în memorie seara petrecută în leagănul de pe verandă şi oboseala care-l copleşise.
     Cu  mişcări încete, se aşeză pe marginea patului; acum îşi amintea că fusese mai degrabă împins pe scări în sus. În timp ce se aşeză pe scaun ca să-şi lege şireturile de la pantofi, imaginile deveniră din ce în ce mai clare. Apoi se ridică şi se îndreptă spre uşă, paşii lui făcând să scârţâie uşor podeaua de lemn: holul era pustiu, iar celelalte trei uşi din apropiere erau perfect închise. Mark porni încet pe scări, în jos.
     Lumina care se  zărea în bucătărie îl făcu să grăbească paşii; pendula bătu ora două şi jumătate noaptea. Atunci îşi aminti că Reggie locuia deasupra garajului. La ora asta, Mama Love dormea buştean în camera ei de la etaj, aşa că renunţă la mişcările furişate, traversă liniştit vestibulul, deschise uşa de la intrare şi se aşeză la locul lui în leagănul de pe verandă. Aerul nopţii era proaspăt şi răcoros, pajiştea din faţa casei era neagră ca smoala.
     Pentru o  clipă, Mark se înfurie pe sine că adormise în casa asta străină, când el ar fi trebuit să se afle la spital, alături de maică-sa, aşteptând împreună ca Ricky să-şi revină şi să meargă cu toţii acasă. Presupuse că Reggie îi telefonase Diannei şi că maică-sa nu era îngrijorată de absenţa lui. De fapt, probabil că era chiar mulţumită că fiul ei avusese parte de mâncare bună şi de un pat ca lumea. Toate mamele sunt aşa.
     După calculele lui, lipsise deja două zile de la şcoală. Astăzi ar trebui să fie joi, deci ieri, miercuri, fusese atacat cu cuţitul de omul ăla din ascensor, omul cu fotografia-portret de familie. Iar cu o zi mai înainte, marţi adică, o angajase pe Reggie. Toate astea parcă se întâmplaseră cu o lună în urmă. Şi când te gîndeşti că nu mai departe decât luni se trezise ca orice copil normal şi se dusese la şcoală, fără să viseze măcar că i s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. În Memphis trăiau vreun milion de copii şi el nu va înţelege niciodată cum şi de ce tocmai lui i se întâmplase să-l întâlnească pe Jerome Clifford doar cu câteva secunde înainte ca acesta să-şi fi vârât pistolul în gură.
     Fumatul; ăsta era răspunsul. Nu era bun pentru sănătate, asta putea s-o mai spună o dată. Dumnezeu îl pedepsise pentru că fumase, făcându-şi singur rău. Of, fir-ar al dracului! Da' dacă l-ar fi prins bând bere?
     Pe trotuar, chiar în faţa casei, răsări silueta unui bărbat care îşi aprinse o ţigară, dispărând apoi din nou în întunericul nopţii. Cam târziu pentru o plimbare de seară, îşi zise Mark. 
      După un minut, bărbatul reveni: aceeaşi siluetă, acelaşi mers, aceeaşi ezitare când îşi întoarse capul spre casa de alături. Mark îşi ţinu respiraţia, deşi era convins că nu putea fi văzut, aşa cum stătea acolo, în întuneric. Bărbatul ăla era însă mai mult decât un vecin curios.

     Fix la ora patru  dimineaţa, o dubită albă marca Ford şi fără număr de înmatriculare intră pe East Street din Tucker Wheel Estates. Străzile erau pustii, rulotele, întunecate şi liniştite. Cartierul dormea liniştit şi până la răsăritul soarelui mai erau încă două ore bune. Dubita se opri în faţa rulotei cu numărul 17 şi farurile se stinseră imediat. După aproape un minut, uşa din dreptul şoferului se deschise şi din maşină coborî un bărbat îmbrăcat într-un fel de uniformă, asemănătoare celei a poliţiei din Memphis. O imitaţie foarte bună: cămaşă şi pantaloni bleumarin, centură lată neagră, cizme negre şi o armă atârnată la şold, dar nici un fel de caschetă, mai ales la ora aceea a dimineţii când nu era nimeni s-o vadă. Bărbatul căra în braţe un pachet dreptunghiular cam de mărimea a două cutii de pantofi. După ce aruncă o privire bănuitoare în jur, se apropie de rulota cu numărul 17 şi ascultă atent câteva secunde. În liniştea adâncă nu se auzea nici măcar lătratul unui câine. Bărbatul zâmbi şi se apropie cu paşi siguri de uşa rulotei.
     Dacă în rulota de alături ar fi depistat vreo mişcare suspectă, atunci s-ar fi purtat ca un comisionar
obişnuit care nu vrea decât să-şi facă datoria. Nu fu însă nevoit să interpreteze acest rol; vecinii dormeau duşi. Aşa că puse pachetul chiar lângă uşă, apoi se întoarse repede în dubită şi dispăru în noapte. Bărbatul în uniformă venise şi plecase fără zgomot, lăsând în urma lui un mic avertisment.

     Trei minute mai  târziu, cutia cu pricina explodă; o explozie liniştită, dacă se poate spune aşa, bine controlată, care nu zgudui pământul şi nu făcu nici ţăndări, în afară de uşa rulotei prin care focul năvăli înăuntru. Flăcările galbene şi roşii, însoţite de un fum negru şi înecăcios, năvăliră în toate camerele ai căror pereţi de carton presat erau numai buni pentru a aţâţa focul.
     Până se dezmetici Rufus Bibbs, vecinul de alături, ca să telefoneze la 911, rulota familiei Sway fu complet înghiţită de flăcări. Atunci Rufus trânti receptorul în furcă şi alergă să pună în funcţiune furtunul din grădină. În timpul acesta, soţia lui şi copiii înnebuniseră, încercând să se îmbrace şi să iasă cât mai repede din casă. Strada se umplu de ţipete şi de vecini îmbrăcaţi în tot felul de pijamale şi de halate care veneau în fugă să dea o mână de ajutor. Evident, foarte mulţi dintre ei se mulţumeau să privească, în timp ce furtunuri de grădină soseau din toate direcţiile, trântind apa şi pe rulotele învecinate. Pe măsură ce trecea timpul, numărul celor ieşiţi în stradă creştea, iar focul se înteţea, făcând să plesnească geamurile de la ferestrele familiei Bibbs. Principiul dominoului; apoi şi alte geamuri de la alte rulote începură să plesnească, ceea ce făcu să crească intensitatea şi cantitatea de ţipete. Apoi îşi făcură apariţia sirenele şi girofarurile pompierilor. 
      Mulţimea se retrase câţiva paşi, dând voie celor nou-veniţi să îşi facă meseria. În cele din urmă, celelalte rulote fură salvate, dar din cea a familiei Sway nu mai rămase în picioare decât peretele din spate, cu fereastra neatinsă, într-un mod aproape miraculos.
     Walter Deeble, unul cu gura mare care locuia pe South Street, se porni să bolborosească ceva despre cât de proaste erau rulotele astea. Ei, fir-ar al dracului, trăim cu toţii în nişte capcane de foc, îi dădea el înainte cu predica, şi ar fi cazul să-l dăm în judecată pe nemernicul ăla de Tucker şi să-l obligăm să ne asigure case ca lumea. Da, da, s-ar putea să meargă să stea puţin de vorbă cu avocatul lui despre chestia asta. El unul avea vreo opt detectoare de fum şi de incendiu în rulotă şi s-ar putea foarte bine să stea de vorbă cu avocatul.
      Lângă rulota familiei Bibbs, oamenii îi mulţumeau lui Dumnezeu că nu lăsase ca focul să se întindă. 
     Of, şi amărâţii ăia de Sway! Oare ce altceva, mai rău, li s-ar mai putea întâmpla?

                                 20.

                 După ce luară un mic dejun compus din chifle cu scorţişoară şi cacao cu lapte, Reggie şi Mark plecară la spital. Era şapte şi jumătate, o oră imposibilă pentru Reggie, dar Dianne îi aştepta de mult. Ricky se simţea mult mai bine. 
     - Spune-mi, ce crezi că are să se întâmple azi? întrebă copilul, şi, dintr-un motiv nelămurit chiar şi pentru ea, avocata găsi că întrebarea lui era foarte amuzantă. 
      - Of, bietul de tine, zise ea când îşi potoli râsul. Ai trecut prin multe săptămâna asta. 
      - Cam aşa ceva. Ştii, cu toate că nu-mi place deloc să merg la şcoală, mă gândeam că ar fi drăguţ să mă duc înapoi. Azi-noapte am avut un vis complet aiurea. 
      - Ce anume? 
      - De fapt, nu era nimic rău, pur şi simplu am visat că totul era iar ca-nainte şi că petrecusem o zi în care nu mi se-ntâmplase nimic. A fost nemaipomenit. 
      - Ei bine, Mark, mi-e teamă că am să-ţi dau nişte veşti proaste. 
      - Ştiam eu. Despre ce este vorba? 
      - Acum câteva minute m-a sunat Clint ca să-mi spună că iar ai apărut pe prima pagină a ziarului. De fapt este vorba de o fotografie în care suntem amândoi, luată ieri, cînd ieşeam din lift, evident, de unul din clovnii ăia care se tot învârtesc prin spital. 
      - Grozav.
      - La "Memphis Press" lucrează un reporter pe nume Slick Moeller, dar toată lumea îi spune Mole. Mole Moeller. El acoperă rubrica "Aflăm de la poliţie" şi este o adevărată legendă în oraş. Ei bine, Mole Moeller este interesat până peste poate de cazul nostru. 
      - El este cel care a scris ieri despre ce ni s-a-ntâmplat lui Ricky şi mie. 
      - Exact. Are foarte multe relaţii, chiar în rândul poliţiştilor, şi, după cum scria el, se pare că poliţiştii ăştia sunt convinşi că Jerome Clifford ţi-a spus tot ce ştia mai înainte de a se împuşca şi că acum tu refuzi să colaborezi cu ei. 
      - Destul de corectă povestea, nu ţi se pare? 
      - Da, aproape că ti se face frică, fu de acord Reggie în timp ce aruncă o privire rapidă în oglinda retrovizoare. 
       - Cum de-a putut să afle toate astea? 
       - De la poliţişti, care stau de vorbă cu el, neoficial, bineînţeles; Slick nu face decât să pună tot ce află cap la cap, umplând golurile cu imaginaţia personală. După cum mi-a spus Clint, articolul se bazează pe nişte surse anonime din Departamentul de Poliţie din Memphis şi ideea principală este că cei din Departament bănuiesc că tu ştii mult mai mult decât mărturiseşti. Teoria lor zice că din moment ce m-ai angajat pe mine, ai cu siguranţă ceva de ascuns. 
      - Hai să ne oprim să cumpărăm un ziar.
      - Lasă că luăm de la spital; doar mai avem puţin şi ajungem. 
      - Crezi că reporterii ăia sunt tot acolo?
      - S-ar putea. De-aia i-am spus lui Clint să găsească o intrare de serviciu şi pe urmă să ne aştepte în parcare.
      - Of, m-am săturat de toată povestea asta. Pur şi simplu îmi face greaţă. Toţi prietenii mei sunt la şcoală, se distrează, trăiesc normal, se bat cu fetele în recreaţii, le fac farse profesorilor, ştii tu. Şi acum uită-te la mine: alerg de colo-colo prin oraş, de mână cu avocata mea, citesc în ziare despre aventurile mele, mă uit la propria mea mutră publicată pe pagina întâi a aceloraşi ziare, mă ascund de reporteri, mă feresc de asasini care mă ameninţă cu şişul. Parc-aş trăi într-un film şi încă într-unul prost. Îţi spun că mi se face greaţă. Şi nu ştiu dacă am să mai suport. Este pur şi simplu mai mult decât pot să-ndur. 
      Din când în când, Reggie îi arunca priviri scurte şi atente. Mark avea fălcile încleştate, iar ochii lui priveau drept înainte, fără să vadă însă nimic în faţa lor. 
      - Îmi pare rău, Mark. 
      - Da, şi mie. S-a cam terminat cu visele plăcute, nu? 
      - S-ar putea să avem parte de o zi foarte lungă şi grea. 
      - Şi ce alte noutăţi ar mai fi? A, ştiai că azi-noapte cineva a supravegheat casa? 
      - Poftim?
      - Da, da, cineva a stat la pândă. Pe la două şi jumătate eu eram pe verandă şi am văzut un tip care trecea pe trotuar. Nu avea nimic deosebit, şi-a aprins o ţigară şi s-a uitat la casă. 
       - Poate că era un vecin. 
       - Chiar aşa. La ora două şi jumătate noaptea. 
       - Poate că era cineva care ieşise să se plimbe. 
       - Atunci de ce a trecut prin faţa casei de trei ori într-un sfert de oră?
       Reggie îl privi din nou, ceea ce o făcu să calce cu toată puterea pe frână ca să evite în ultima clipă ciocnirea cu maşina din faţă. 
       - Mark, ai încredere în mine? 
       - Fireşte că am încredere în tine, Reggie, răspunse băiatul surprins. 
      Atunci ea îi zâmbi şi îl bătu uşor cu palma pe umăr. 
      - Bun. În cazul ăsta, mergi pe mâna mea.

      O oroare arhitectonică precum spitalul "St. Peter's" avea totuşi marele avantaj de a fi prevăzut cu o sumedenie de uşi a căror existenţă era cunoscută doar câtorva persoane. De-a lungul timpului, aripile adăugate după cum bătuse vântul dăduseră naştere la nenumărate unghere şi coridoare rareori folosite şi întâmplător descoperite de unii paznici rătăciţi. 
     Clint se învârti în jurul spitalului timp de o jumătate de oră încheiată, fără să răzbească înăuntru. Reuşise doar să se rătăcească de trei ori şi să transpire din belşug. Când îi întâlni pe Reggie şi pe Mark în parcarea spitalului, dădu drumul unui torent de scuze şi exclamaţii. 
      - Lăsaţi! Veniţi mai bine după mine, le spuse Mark şi toţi trei traversară grăbiţi strada pentru a intra pe uşa de la camera de gardă. Apoi se strecurară prin aglomeraţia de pe culoar şi dădură de o veche scară rulantă care ducea undeva la subsol. 
      - Sper să ştii unde mergi, zise Reggie, privind în jur.
      - Stai liniştită. Prefă-te numai că eşti de-a casei. 
      Zicând aceasta, băiatul apăsă pe butonul de lângă ascensorul de serviciu şi uşa se deschise imediat. Apoi apăsă un alt buton dinăuntrul ascensorului şi cutia metalică începu să urce, clătinându-se, spre etajul al zecelea.
      -  Secţia principală are optsprezece etaje, dar liftul ăsta opreşte numai la al zecelea, continuă Mark explicaţiile pe tonul unui ghid plictisit de turiştii cu care avea de-a face. 
     - Şi ce se-ntâmplă la etajul zece? întrebă Clint, gâfâind. 
      - Aşteptaţi şi veţi vedea.
       Când uşa se deschise în sfârşit, cei trei pătrunseră într-o debara imensă, cu pereţii acoperiţi de rafturi pline de prosoape şi cearşafuri. Mark o luă înainte şi deschise o uşă grea de metal care dădea în culoarul cu rezervele bolnavilor. Băiatul făcu un semn spre stânga şi îşi continuă drumul până când ajunse în dreptul unei ieşiri de urgenţă plină de sus până jos de avertismente de alarmă roşii şi galbene. Când mâna lui prinse clanţa, Reggieşi Clint înţepeniră, îngroziţi. 
      - Alarma nu funcţionează, anunţă el, nepăsător, pornind în goană pe scări spre etajul al nouălea. Acolo deschise încă o uşă şi intrară brusc într-un hol pustiu a cărui podea era acoperită cu o mochetă groasă. Mark le indică din nou direcţia: trecură pe lângă uşile pacienţilor, dădură colţul şi ajunseră în dreptul camerei infirmierelor, unde se opriră o fracţiune de secundă, doar atât cât să-i zărească pe toţi acei pierde-vară care hălăduiau pe lângă ascensoare. 
      - Bună dimineaţa, Mark, strigă frumoasa Karen în urma lor; de data asta nici o urmă de zâmbet nu-i mai lumina chipul. 
      - Bună, Karen, îi răspunse Mark, fără să-şi încetinească paşii.
       Dianne stătea pe un scaun pliant aşezat chiar în faţa uşii pe culoar; un poliţist îngenunchease în faţa ei. Dianne plângea. Cei doi paznici stăteau împreună ceva mai departe de tânăra femeie. Mark observă imediat poliţistul şi lacrimile de pe obrajii mamei şi fugi spre Dianne care îl prinse în braţe. 
      - Ce s-a-ntâmplat, mami? o întrebă el, dar ea izbucni şi mai tare în plâns. 
      - Mark, rulota voastră a luat foc astă-noapte, îi spuse poliţistul. 
      Băiatul îl privi cu ochi uluiţi, apoi îşi întări strânsoarea în jurul umerilor Diannei care îşi ştergea lacrimile, încercând să-şi recapete stăpânirea de sine. 
      - Şi cât de rea este situaţia? întrebă el.
      - Foarte, răspunse poliţistul, ridicându-se şi ţinându-şi cascheta cu ambele mâini. N-a mai rămas nimic în picioare. 
      - Ce anume a declanşat incendiul? interveni Reggie. 
      - Nu ştim nimic deocamdată. Inspectorul va veni abia în dimineaţa asta. Da' s-ar putea să fie vorba de vreun scurtcircuit. 
      - Trebuie neapărat să vorbesc cu inspectorul, okay? insistă Reggie, ceea ce îi atrase privirea scrutătoare a poliţistului.
      - Da' dumneata cine mai eşti? întrebă el. 
      - Reggie Love, avocata familiei. 
      - A, da. Ţi-am văzut poza în ziarul de dimineaţă. 
      - Spune-i, te rog, inspectorului să-mi dea un telefon, zise ea întinzându-i celuilalt o carte de vizită. 
      - Sigur, doamnă, acceptă poliţistul luând cartonaşul cel alb, apoi îşi puse cascheta pe cap şi îşi întoarse din nou privirea spre Dianne. Doamnă Sway, să ştiţi că-mi pare tare rău de tot ce s-a întîmplat. 
      - Mulţumesc, răspunse Dianne ştergându-şi lacrimile. 
      Odată încheiată această conversaţie în patru, poliţistul îi salută cu o mişcare a capului pe Reggie şi pe Clint şi apoi se îndepărtă în grabă. Imediat după plecarea lui, de cei rămaşi se apropie o infirmieră, doar aşa, pentru orice eventualitate. Conştientă de publicul care o înconjura acum, Dianne se ridică brusc şi încetă să mai plângă, reuşind chiar să trimită un zâmbet în direcţia lui Reggie. 
      - El este Clint van Hooser, secretarul meu, făcu Reggie prezentările, iar Dianne îşi întoarse zâmbetul spre tînăr. 
      - Îmi pare rău de cele întâmplate, zise el. 
      - Mulţumesc, murmură Dianne care, în cele câteva secunde de tăcere jenata ce urmară, termină operaţiunea de ştergere a urmelor de lacrimi. Braţul ei înconjura protector umerii unui Mark încă uluit de cele aflate. 
      - A fost cuminte? rupse ea într-un târziu tăcerea.
      - S-a purtat minunat. Şi a mâncat cât un regiment. 
      - Asta-i foarte bine. Mulţumesc că ai avut grijă de el. 
      - Cum se mai simte Ricky? întrebă la rândul ei avocata. 
      - A avut o noapte liniştită. În dimineaţa asta, când a trecut pe-aici doctorul Greenway, s-a trezit şi a stat cu el de vorbă. Arată mult mai bine.
      -  Ştie de incendiu? se interesă Mark. 
      - Nu şi nici nu are să afle, okay? 
      - Okay, mami. Acum n-am putea să mergem înăuntru, doar tu şi cu mine, ca să stăm puţin de vorbă? 
      Drept răspuns, Dianne le zâmbi lui Reggie şi lui Clint, apoi intră împreună cu Mark în camera în care bolea mezinul familiei. Micul trib Sway şi toate bunurile lui pământeşti erau aşadar reunite la etajul al nouălea al Spitalului "St. Peter's".

     Onorabilul Harry Roosevelt conducea de mai bine de  douăzeci şi doi de ani Tribunalul pentru minori din Shelby County şi în ciuda caracterului trist şi deprimant al activităţii tribunalului, reuşise să dirijeze totul cu foarte multă demnitate. Fusese primul judecător de culoare din Tennessee în domeniul acesta, numit în post de însuşi Guvernatorul statului la începutul anilor '70. I se prezicea un viitor strălucit, ba existau suficiente motive să se creadă că urma se cucerească şi instanţe mult mai înalte. Dar pentru moment instanţele superioare continuau să se plaseze în viitor, în timp ce Harry Roosevelt continua să se afle în clădirea din ce în ce mai dărăpănată cunoscută sub numele de Tribunalul pentru minori. Fireşte că în Memphis existau şi tribunale mai arătoase. De exemplu, Building de pe Main Street, care continua să fie cea mai nouă clădire din oraş, adăpostea numeroase săli de o eleganţă impunătoare. Ca de obicei, federalii beneficiau de tot ce era mai bun - covoare bogate, scaune tapiţate cu piele scumpă, mese din stejar masiv, o abundenţă de lumini, instalaţie de aer condiţionat care funcţiona fără greşeală, nenumăraţi funcţionari şi asistenţi foarte bine plătiţi. 
       Câteva străzi mai departe, Shelby County Courthouse era un adevărat stup zumzăind de activitate, ale cărui coridoare pardosite cu gresie şi cu marmură erau străbătute în lung şi-n lat de mii de avocaţi în drum spre sălile bine întreţinute. Era o clădire ceva mai veche, dar foarte frumoasă, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu picturi, ba ici-colo puteau fi admirate şi câteva statui. Harrys-ar fi putut număra şi el printre cei care lucrau acolo, dar refuzase acest lucru cu încăpătânare. Tot în apropiere se afla şi Shelby County Justice Center, un labirint de săli noi şi moderne dotate cu lumină fluorescentă, instalaţii de sonorizare şi fotolii capitonate. Harry ar fi putut să lucreze şi aici, dar refuzase din nou, cu aceeaşi încăpătânare.Se mulţumise să rămână în clădirea Tribunalului pentru minori care nu era altceva decît un vechi liceu aflat la mare distanţă de centrul oraşului şi prevăzut cu o parcare minusculă şi un număr insuficient de grefieri; aici fiecare judecător trebuia să rezolve mai multe cazuri decât numărul de procese înscrise pe oricare rol din lume. 
        Tribunalul onorabilului Harry Roosevelt era nedoritul copil vitreg al sistemului judiciar, şi mulţi avocaţi îl ocoleau de la distanţă. Majoritatea studenţilor la drept visau la birouri îmbrăcate în pluş, amplasate în clădiri cât mai înalte, şi la clienţi bogaţi cu portofelele grase. Niciodată nu-şi doreau să-şi tocească nervii pe coridoarele pline de gândaci ale Tribunalului pentru minori. 
      Harry refuzase patru posturi în locuri unde instalaţia de încălzire funcţiona chiar şi în timpul iernii. Posturile îi fuseseră propuse pentru că era inteligent şi negru, el le refuzase pentru că era sărac şi negru. Salariul de şaizeci de mii de dolari pe an, cel mai scăzut din toate tribunalele din oraş, îi permitea să-şi întreţină familia compusă dintr-o soţie şi patru adolescenţi, precum şi o casă foarte drăguţă. Dar memoria lui păstra intactă senzaţia de foame cruntă îndurată în copilărie. De aceea avea să se considere întotdeauna un puşti negru şi sărac. Şi tot de aceea fosta speranţă Harry Roosevelt preferase să rămână un simplu judecător la Tribunalul pentru minori. Pentru el, era cea mai importantă slujbă de pe pământ. Statutul îi dădea autoritate exclusivă asupra copiilor certaţi cu legea, turbulenţi, aflaţi în întreţinerea cuiva şi neglijaţi; stabilea paternitatea copiilor născuţi în afara căsătoriei şi punea în practică propriile hotărâri privind întreţinerea şi educarea acestor copii. Or, cum în comitatul acesta jumătate din copii aveau mame celibatare, marea majoritate a cazurilor sale aveau de-a face cu domeniul respectiv. Tot el stabilea drepturile părinteşti şi plasa copiii maltrataţi în alte cămine. Una peste alta, Harry făcea faţă unor sarcini de-a dreptul copleşitoare. 
      Onorabilul Roosevelt îşi îmbrăca veşnic trupul masiv, care bătea bine suta de kilograme, într-un costum negru, cămaşă albă de bumbac şi papion pe care şi-l înnoda singur în ciuda evidenţei descurajatoare. Nimeni nu-şi dăduse seama dacă Harry avea un singur costum negru sau mai multe. Era o prezenţă impunătoare în sala de judecată, iar privirea lui severă se abătea pe deasupra ochelarilor peste nenorociţii de taţi care refuzau să-şi întreţină copiii. Taţii aceştia, negri şi albi deopotrivă, simţeau o frică teribilă faţă de judecătorul Roosevelt, pentru că ştiau foarte bine că, dacă lucrurile nu mergeau aşa cum voia el, îi căuta şi îi arunca pur şi simplu în închisoare. Dacă, Doamne fereşte, te-ncurcai cu "Puştii lui Harry", cum li se spunea, te puteai trezi în faţa judecătorului cu cătuşe la mâini, încadrat de doi aprozi şi arătând absolut jalnic.
     Harry  Roosevelt făcea parte din legendele Memphis-ului. Primise în mod oficial colaborarea cu alţi doi judecători, desemnaţi să-i mai preia din sarcinile zdrobitoare, dar el îşi păstrase programul de lucru cu totul şi cu totul dărâmător. Sosea la tribunal înainte de ora şapte şi îşi pregătea singur cafeaua. Începea activitatea propriu-zisă fix la ora nouă şi era vai de avocatul care avea proasta inspiraţie să întârzie. Roosevelt reuşise să arunce vreo câţiva dintre ei în închisoare de-a lungul anilor.
      La opt şi jumătate, îşi făcu apariţia secretara care îi aduse corespondenţa şi îl informă că era aşteptat de câţiva domni care susţineau disperaţi că trebuie să vorbească neapărat cu el. 
      - Altceva nou? se interesă el, după ce înghiţi ultima bucăţică dintr-un măr. 
     - Poate că doriţi să vă întâlniţi cu domnii aceia. 
      - Nu, zău. Cine sunt de fapt? 
      - Unul dintre ei este George Ord, distinsul nostru procuror general. 
      - George mi-a fost student. 
      - Asta a spus şi el de vreo două ori. Pe urmă, mai este un asistent al procurorului general din New Orleans, un anume domn Thomas Fink. Apoi, un oarecare domn K.O. Lewis, director adjunct al FBI-ului şi doi agenţi federali. 
       Harry îşi ridică privirea de pe dosarul pe care-l studiase până acum şi se gândi o clipă, apoi remarcă: 
      - Într-adevăr, un grup deosebit de distins. Şi ce vor aceşti domni? 
      - N-au vrut să-mi spună. 
      - Păi, atunci pofteşte-i înăuntru, zise judecătorul, şi câteva secunde mai târziu, Ord, Finck,Lewis şi McThune intrară unul după altul în biroul ticsit cu tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin utile, nou-veniţii prezentându-se rând pe rând domnului judecător.
       Harry şi secretara eliberară în grabă cîteva scaune de hârţoagele care zăceau pe ele şi, după ce toţi cei prezenţi se aşezară, atmosfera se destinse oarecum. Dar după un minut deconversaţie amuzantă, Harry se uită la ceas şi zise: 
       - Domnilor, am şapte cazuri programate pentru astăzi. Prin urmare, ce pot face pentru dumneavoastră? 
      Ord fu cel dintâi care îşi drese glasul. 
      - Ei bine, domnule judecător, sunt sigur că aţi văzut ziarele din ultimele două zile, şi mai ales articolele de pe prima pagină despre un băiat pe nume Mark Sway. 
      - Da, da, şi mi s-au părut foarte interesante. 
      - Domnul Fink, aici de faţă, reprezintă acuzarea în cazul presupusului asasin al senatorului Boyette, iar procesul este programat să aibă loc peste câteva săptămâni la New Orleans. 
       - Cunosc toată povestea, am citit tot ce au publicat ziarele. 
       - Noi suntem aproape siguri că Mark Sway ştie mult mai mult decât spune, mai ales că i-a minţit pe poliţişti în mai multe rânduri. După părerea noastră, el a stat de vorbă pe-ndelete cu Jerome Clifford mai înainte ca acesta să se sinucidă. Suntem siguri că a fost în maşina avocatului şi am încercat să vorbim cu el, dar n-a vrut cu nici un chip să coopereze. Mai nou, şi-a angajat o avocată care este mai căpoasă decât un catâr.
      - Reggie Love este o prezenţă obişnuită pe-aici şi un avocat foarte bun. Poate că uneori este prea protectoare cu clienţii ei, deşi eu unul nu văd nimic rău în asta. 
      - Da, domnule. Numai că noi avem multe bănuieli în legătură cu băiatul, cea mai puternică dintre toate fiind aceea că el refuză să ne transmită informaţii de mare importantă. 
      - Cum ar fi? 
      - Cum ar fi locul unde este ascuns cadavrul senatorului.
      - Dar ce vă face să bănuiţi aşa ceva? 
      - Este o poveste foarte lungă, domnule judecător, şi ne-ar lua prea mult să v-o spunem. 
      În timp ce-l asculta pe Ord, Harry se juca cu papionul de la gât, apoi îi aruncă procurorului una din celebrele lui priviri încruntate şi severe. 
      - În concluzie, vreţi ca eu să-l aduc pe copil aici şi să îi pun întrebările de rigoare.
      - Cam aşa ceva. Domnul Fink a mai adus cu el şi o cerere din care reiese că puştiul încalcă legea.
      Chestia asta nu-i  pică însă bine lui Harry, a cărui frunte se umplu brusc de numeroase şănţuleţe adânci.
     - Bine, dar asta este o afirmaţie gravă. În ce fel a încălcat legea copilul ăsta? 
     - A sfidat Curtea. 
     - Pe ce texte de lege vă bazaţi? 
      Drept răspuns, Fink deschise un dosar şi scoase din el o scurtă prezentare a cazului pe care i-o întinse judecătorului. Acesta o citi pe îndelete în timp ce în încăpere se lăsă liniştea. K.O. Lewis nu scosese până acum niciun cuvânt, lucru care îl deranja foarte mult: în fond, el era totuşi numărul doi din ierarhia FBI-ului, dar judecătorul din faţa lui părea complet insensibil la o astfel de evidenţă.
       În sfârşit, Harry puse punct lecturii, îşi privi ceasul şi apoi i se adresă lui Fink: 
    - Vă ascult. 
     - Domnule judecător, noi susţinem că, prin felul în care s-a purtat până acum, Mark Sway a împiedicat ancheta în legătură cu acest caz. 
     - Care caz, crima sau sinuciderea?
      Întrebarea era excelentă şi, în clipa în care o auzi, Fink ştiu că Harry Roosevelt nu era omul care să cedeze presiunilor. Pentru că, da, ăsta era adevărul: ei anchetau o crimă, nu o sinucidere. Nicio lege nu interzicea sinuciderea şi nici faptul de a asista la o sinucidere. 
      - Păi, domnule judecător, ştiţi, noi credem că între sinucidere şi asasinarea lui Boyette există o legătură foarte strânsă. Şi este foarte important ca băiatul să colaboreze cu noi. 
      - Şi dacă puştiul nu ştie nimic? 
      - Nu putem fi siguri de asta până nu vorbim cu el. Deocamdată împiedică ancheta şi, după cum bine ştiţi, toţi cetăţenii au datoria să-i ajute pe reprezentanţii autorităţilor în aplicarea legii.
     - Cunosc foarte bine textul legii, numai că este cam mult să afirmi că băiatul comite o infracţiune fără să dispui de probe. 
      - Vor veni şi astea, domnule judecător, dacă vom reuşi să-l aducem pe puşti la tribunal ca martor şi să răspundă, sub prestare de jurământ, la întrebări. Asta-ncercăm noi să facem. 
      Harry îndesă hârtia cu prezentarea cazului într-un teanc de documente şi apoi începu să se joace cu ochelarii.
       Ord prinse momentul şi interveni la rândul lui, pe un ton solemn: 
      - Uite ce este, domnule judecător, dacă reuşim să obţinem încredinţarea copilului şi după asta să beneficiem de o audiere urgentă, atunci toată afacerea asta va fi rezolvată. Dacă afirmă sub prestare de jurământ că nu ştie nimic despre Boyd Boyette, atunci cererea va fi respinsă, copilul va pleca acasă, iar noi punem punct. Aşa merg lucrurile. Fără probe, nu există încălcarea legii şi nimeni nu face rău nimănui. Dar dacă, dimpotrivă, ştie ceva interesant despre locul unde se află cadavrul, atunci noi avem tot dreptul să primim această informaţie şi suntem convinşi că băiatul ne-o va furniza în timpul audierii. 
      - Avem două posibilităţi, domnule judecător, adăugă Fink. Putem să depunem cererea şi să avem audierea aici, în tribunalul dumneavoastră, sau putem să-l cităm pe puşti în faţa Marelui Juriu din New Orleans. Prima variantă ni se pare a fi cea mai bună şi cea mai rapidă, inclusiv pentru copil. 
      - Nu vreau ca acest copil să fie citat în faţa unui mare juriu, zise Harry, sever. Aţi înţeles?
      Toţi dădură repede din cap că au înţeles, deşi toţi ştiau că un mare juriu federal îl putea cita oricând dorea pe Mark Sway, indiferent de sentimentele şi părerile unui oarecare judecător local. Numai că mişcarea era tipică pentru Harry care îşi arunca imediat pătura de protecţie în jurul oricărui copil care intra în jurisdicţia lui. 
      - Prefer mai degrabă să rezolvăm povestea asta aici, în tribunalul meu, murmură el aproape pentru sine. 
      - Cu asta suntem absolut de-acord, domnule judecător, zise Fink şi toată lumea fu de aceeaşi părere. 
      Atunci Harry îşi studie câteva secunde agenda şi constată, ca de obicei, că era plină cu mai multă mizerie şi nenorocire omenească decât putea el să suporte într-o singură zi. 
      - Afirmaţiile astea despre obstrucţionarea justiţiei sunt destul de subţiri, după părerea mea. Dar este adevărat că nu vă pot opri să depuneţi cererea de care vorbiţi. De aceea vă propun să rezolvăm problema asta cât mai repede. Dacă băiatul nu ştie nimic, după cum bănuiesc eu, atunci vreau ca totul să se termine odată pentru totdeauna. Şi cîât mai repede. 
      Era o propunere care le convenea de minune. 
      - Prin urmare, va fi astăzi, la prânz. Unde se află acum copilul? 
      - La spital, răspunse Ord. Fratele lui va sta acolo un timp neprecizat şi maică-sa este obligată să stea în camera celui mic. Mark se fâţâie de colo-colo. Azi-noapte a fost acasă la avocată.
      - Da,  ăsta este obiceiul lui Reggie, zise Harry pe un ton afectuos. Din ceea ce spuneţi nu văd pentru care motiv ar trebui să vi se încredinţeze copilul.
      Dar aspectul acesta era deosebit pentru Fink şi Foltrigg. Pentru că ei voiau ca puştiul să fie luat pe sus în maşina poliţiei, băgat în orice fel de celulă disponibilă şi, în general, speriat într-un asemenea hal încât să spună absolut tot ce ştie. 
      - Domnule judecător, dacă-mi permiteţi, interveni în sfârşit şi K.O. După părerea noastră, încredinţarea copilului este o chestiune extrem de urgentă. 
     - Nu zău? Şi de ce anume?
       McThune puse în faţa Judecătorului Roosevelt o fotografie mare şi lucioasă în timp ce Lewis îşi începu povestirea. 
      - Bărbatul din fotografia asta se numeşte Paul Gronke şi este un infractor din New Orleans, partener apropiat al lui Barry Muldanno. Gronke a sosit marţi noaptea în Memphis şi fotografia a fost făcută la plecare, pe aeroportul din New Orleans. Din păcate, când a ajuns aici, l-am pierdut încă de la aeroport. (în acest punct al povestirii, McThune dădu la iveală alte două fotografii de dimensiuni mai mici.) Tipul ăsta este Mack Bono, un criminal cu cazier impresionant şi puternice legături cu Mafia din New Orleans. Celălalt tipse numeşte Gary Pirini şi este tot un mafiot în solda familiei Sulari. Bono şi Pirini au sosit în Memphis astă-noapte. Şi să ştiţi că n-au venit aici ca să mănânce specialităţi la grătar.
       Discursul fu întrerupt de o pauză pentru efect dramatic. 
       - Puştiul este în mare pericol, domnule judecător. Locuieşte împreună cu familia într-o rulotă din Tucker Whell Estates, undeva în nordul oraşului. 
       - Cunosc cartierul, zise Harry, frecându-şi ochii obosiţi. 
       - Ei bine, acum vreo două ore rulota a ars de n-a mai rămas din ea decât scrumul. Iar incendiul este destul de dubios. Noi credem că este vorba de o acţiune de intimidare. Copilul s-a învârtit prin oraş după cum a dorit, şi asta încă de luni. Nu există nici un tată, iar mama nu-l poate lăsa singur pe fiul cel mic. Este o situaţie foarte tristă şi foarte periculoasă. 
      - Asta înseamnă că l-aţi urmărit pe băiat. 
      - Da, domnule. Avocata lui a cerut conducerii spitalului să asigure paza camerei fratelui. 
      - Şi mi-a telefonat şi mie, interveni Ord. O îngrijorează foarte mult siguranţa copilului şi m-a rugat pe mine să cer protecţia FBI-ului pentru zona spitalului.  
      - Iar noi am fost de acord, adăugă McThune. În ultimele patruzeci şi opt de ore am avut doi agenţi în apropiere de camera de la etajul nouă al spitalului. Domnule judecător, tipii din fotografie sunt de meserie asasini şi primesc ordine direct de la Muldanno. Iar puştiul se vântură de colo-colo fără să aibă habar de primejdie.
      Harry îi asculta cu atenţie, dându-şi în acelaşi timp seama că această încercare de a exercita presiuni asupra Curţii fusese bine repetată înainte. În general, Harry era destul desuspicios în ceea ce priveşte poliţia şi metodele ei de lucru, dar de data asta trebuia să recunoască că nu avea de-a face cu un caz obişnuit. 
      - Legile noastre prevăd ca un copil să fie încredinţat cuiva anume după ce a fost introdusă o cerere, zise el fără să se adreseze cuiva în mod special. Dar ce se întâmplă cu copilul dacă, în urma audierii, nu aflaţi ceea ce aţi dorit, dacă băiatul nu obstrucţionează în niciun fel justiţia?
      - Ne-am gândit şi la varianta aceasta, domnule judecător, răspunse Lewis, şi ştiţi foarte bine că nu vom face absolut nimic care să violeze secretul audierii. Dar avem totuşi mijloacele noastre prin care să le transmitem gangsterilor ăstora că băiatul nu ştie nimic. Adevărul este că, dacă până la urmă se dovedeşte că puştiul nu ştie chiar nimic, atunci afacerea este încheiată şi oamenii lui Muldanno n-or să îşi mai bată capul cu el.
      - Da, ceea ce-mi spuneţi este logic, aprobă Harry. Dar ce se-ntâmplă dacă băiatul vă va spune ceea ce doriţi să aflaţi? Nu credeţi că în cazul ăsta, copilul va fi însemnat pe viaţă? Dacă tipii ăştia sunt atât de periculoşi pe cât spuneţi, atunci micul nostru prieten poate să ajungă într-o situaţie extrem de grea. 
      - Facem deja demersurile necesare ca să-l integrăm în programul nostru de protecţie a martorilor. Şi nu numai pe el, ci şi pe maică-sa şi pe mezin. 
      - Ati discutat toate astea si cu avocata lui? 
      - Nu, domnule, răspunse Fink. Ultima oară când am fost la ea la birou, a refuzat să stea de vorbă cu noi. Şi ea ne face probleme. 
      - Daţi-mi să văd cererea. 
      După ce termină de studiat documentul cu pricina, Harry i-l dădu înapoi lui Fink.
      - Domnilor,  să ştiţi că nu-mi place deloc povestea asta. Nu-mi place mirosul. Am văzut la viaţa mea sute de mii de cazuri, dar nici unul în care un minor să fie acuzat de obstrucţionarea justiţiei. Toată afacerea asta îmi dă un sentiment neplăcut.

.........................................