.........................................
VI.
După câteva minute nespus de lungi, copilul ridică pleoapele, păru că îşi recunoaşte mama şi se linişti brusc. Atunci, Dianne îi acoperi fruntea cu sărutări nenumărate, iar infirmiera îl bătu uşor pe umăr, zâmbindu-i şi murmurându-i ceva cu voce drăgăstoasă.
Greenway îi făcu semn lui Mark şi cei doi ieşiră împreună pe coridorul pustiu, îndreptându-se încet spre capătul opus, cât mai departe de camera surorilor.
- S-a trezit acum două ore, explică doctorul, şi se pare că începe să-şi revină.
- A spus ceva pân-acum?
- Adica ce sa fi spus?
- Pai, stiti dumneavoastra, ceva despre ce s-intamplat ieri.
- A, nu, deloc. A tot mormait acolo ceva, ceea ce este un semn bun, dar n-a pronuntat inca niciun cuvant.
Intr-un anumit fel, cele spuse de doctor il faceau sa se simta un pic mai bine, drept pentru care Mark hotari ca ar fi mai nimerit sa nu se indeparteze de camera lui Ricky, pentru orice eventualitate.
- Deci o sa se faca bine, nu?
- N-am spus asta, zise doctorul. Cred ca are sa se faca bine, dar s-ar putea sa mai dureze pana atunci.
Caruciorul care aducea pranzul era oprit in mijlocul coridorului si cei doi se plimbau in jurul lui. Lunga pauza din conversatie il facu pe Mark sa se teama ca Greenway il astepta sa spuna si el ceva. Dar se insela.
- Cat de tare este mama ta?
- Destul de tare..... Cred. Stiti, noi am trecut prin multe.
- Unde sunt celelalte rude? Mama ta va avea nevoie de mult ajutor.
- Pai, nu prea are cine. Singura ei sora este in Texas, dar nu se inteleg deloc. Si pe urma, sora ei are si ea probleme.
- Dar bunicii tai?
- Fostul meu tata era orfan. Banuiesc ca parintii l-o fi aruncat intr-o groapa de gunoi cand s-au lamurit cu cine aveau de-a face. Tatal mamei mele a murit, iar mama ei locuieste tot in Texas, da' este mai tot timpul bolnava.
- Imi pare rau, zise Greenway, oprindu-se in dreptul ferestrei din capatul culoarului; prin geamul murdar se zarea panorama centrului orasului dinc are se detasa impunatoarea cladire Sterik.
- FBI-ul ma tot piseaza, intelegi? zise Greenway.
E timpul sa intri in joc, isi zise Mark, apoi cu voce tare:
- Unde sunt?
- În camera 28. Este o mică sală de conferinţe de la etajul al doilea, foarte rar folosită. Au zis că ne aşteaptă acolo, pe mine, pe tine şi pe mama ta, fix la prânz şi n-aveau aerul să glumească, preciza Greenway, verificându-şi ceasul şi pornind înapoi spre camera lui Ricky. Sunt tare nervoşi, să ştii.
- Sunt gata să mă-ntâlnesc cu ei, zise Mark, într-o slabă încercare de a fi îndrăzneţ.
- Ce vrei să spui? se încruntă Greenway.
- Vreau să spun că am angajat un avocat, răspunse băiatul, plin de mândrie.
- Când.
- În dimineaţa asta. Şi dacă vreţi să ştiţi, acum este chiar aici, pe culoarul ăsta. Greenway ridică privirea, dar camera surorilor se afla după colţ.
- Avocatul este aici? întrebă el uluit.
- Mda.
- Da' cum ai dat de avocatul ăsta?
- E o poveste cam lungă. Da' să ştiţi că am plătit-o chiar eu, cu banii mei.
Greenway rumegă cele auzite şi apoi remarcă:
- Ei bine, mama ta nu poate pleca acum de lângă Ricky. Cât despre mine, este absolut necesar să stau pe-aproape.
- Nicio problemă. Eu şi cu avocata mea o să ne descurcăm.
- În sfârşit, ajunseră înapoi în dreptul camerei lui Ricky şi doctorul şovăi o clipă înainte de a deschide uşa.
- Să ştii că pot să-i amân până mâine. Şi de fapt pot să-i dau şi afară din spital, adăugă el, încercând să facă pe durul, dar Mark îl ghici uşor.
- Nu, mulţumesc. Şi, oricum, n-or să plece. Aşa că dumneavoastră aveţi grijă de Ricky şi de mami, iar eu şi avocata o să avem grijă de ăia de la FBI.
Reggie reuşise să găsească o cameră goală la etajul al optulea şi împreună cu Mark porni în goană pe scări. Trecuseră deja zece minute de la ora stabilită pentru întâlnire. O dată ajunşi în camera respectivă, Reggie închise uşa cu grijă şi zise iute:
- Scoate-ţi tricoul.
Băiatul îngheţă, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
- Hai, scoate-ţi tricoul! insistă ea şi Mark nu se mai putu împotrivi. Atunci Reggie scoase din servietă un casetofon mititel, o bucată de elastic şi o rolă de bandă de lipit; apoi verifică minicaseta şi apăsă pe butoane. Mark n-o scăpa din ochi, şi mişcările ei sigure îl convinseră că toată chestia asta fusese repetată de multe ori înainte. Apoi Reggie îi lipi casetofonul de stomac, zicându-i: "Tine-l aşa!", legă bucata de elastic şi întări totul cu bandă de lipit. "Trage adânc aer în piept!" veni un nou ordin pe care Mark îl urmă fără să crâcnească şi, în sfârşit, putu să-şi îmbrace din nou tricoul. Reggie se dădu un pas înapoi, privindu-l atentă, şi se arătă foarte mulţumită de rezultat:
- Perfect! exclamă ea.
- Şi dacă mă percheziţionează?
- Stai liniştit că n-au să facă aşa ceva. Hai să mergem.
- Da' de unde ştii că n-au să mă percheziţioneze? întrebă Mark, din nou plin de îngrijorare; aproape că alerga ca să ţină pasul cu ea şi o soră întâlnită pe culoar îi privi bănuitoare.
- Pentru că tipii sunt aici ca să stea de vorbă, nu ca să aresteze pe cineva. Ai încredere în mine.
- Am încredere în tine, da' mi-e frică.
- Ba ai să te descurci foarte bine, Mark. Trebuie doar să ţii minte ce ţi-am spus.
- Da' eşti sigură că n-au să observe chestia asta?
- Sunt absolut sigură, confirmă ea, împingând din nou uşa care dădea în casa scărilor şi începând să coboare iute treptele verzi de ciment. Mark era cu o treaptă în urma ei.
- Da' dacă începe să piuie sau ce ştiu eu, şi pe-ăia îi apucă damblaua şi scot pistoalele? Atunci ce mă fac?
- Îţi repet că nu are să piuie nimic, îi răspunse ea pe un ton plin de siguranţă, apoi îl prinse strâns de mână şi coborâră împreună până la etajul al doilea. Şi să mai ştii că tipii nu trag în copii.
- Ba am văzut eu odată un film în care au tras.
Cel de-al doilea etaj al spitalului fusese construit cu mult timp înainte de cel de-al nouălea. Şi de aceea era cenuşiu şi murdar, iar pe culoarele lui strâmte se izbeau unii de alţii surori, medici, tehnicieni, brancardieri, pacienţi în scaune cu rotile şi rude care nu se duceau într-un loc anume, ci încercau pur şi simplu să nu adoarmă. Coridoarele se adunau şi se răsfirau în direcţii aberante, formând un labirint care-ţi anula orice speranţă de ieşire. Reggie întrebă trei surori unde se află camera 28 şi abia cea de-a treia le spuse iute, fără să se oprească, în ce direcţie să caute. În sfârşit, pe un culoar uitat, prost luminat şi cu podeaua acoperită de un covor amărât, găsiră o uşă din lemn ieftin, fără geam, pe care scria "Camera 28".
- Reggie, mi-e frică, zise Mark, privind fix uşa din faţa lui.
Reggie îl strânse din nou de mână, cu un gest încurajator. Aparent, avocata îşi păstrase tot sângele rece: trăsăturile feţei erau destinse, vocea îi era caldă şi liniştitoare.
- Mark faci exact cum ţi-am spus. Ascultă-mă, că ştiu eu ce fac, zise ea. Făcură doi paşi înapoi şi ea deschise uşa camerei 24, o fostă cameră de serviciu folosită acum ca loc de depozitare.
- Am să te aştept aici. Şi acum du-te şi bate la uşă, adăugă ea.
- Mi-e frică, Reggie.
Cu o apăsare uşoară, Reggie puse în funcţiune casetofonul, apoi îl împinse uşor pe Mark în direcţia camerei 28:
- Hai, du-te!
Ajuns în faţa uşii cu pricina, Mark răsuflă adânc şi ciocăni uşor.
- Intră, se auzi dinăuntru o voce neprietenoasă.
Băiatul îşi luă inima-n dinţi, deschise încetişor uşa şi păşi pragul. Era o încăpere lungă şi îngustă, asemenea mesei din mijloc. Nici urmă de ferestre. Nici urmă de zâmbet pe chipu-rile celor doi bărbaţi care şedeau de-o parte şi de alta a mesei. Puteau fi gemeni ― cravate roşu cu albastru, cămăşi albe, pantaloni de culoare închisă, părul tuns scurt.
- Tu trebuie să fii Mark, zise unul dintre ei, în timp ce celălalt rămăsese cu ochii lipiţi de uşă.
Băiatului îi pierise glasul aşa că se mulţumi să dea aprobator din cap.
- Mama ta n-a venit?
- Da' dumneavoastră cine sunteţi?
- Eu sunt Jason McThune, FBI Memphis, zise tipul din dreapta, întinzând o mână pe care Mark abia îndrăzni să o strângă. Îmi pare bine de cunoştinţă, Mark.
- Da, şi mie.
- Iar eu sunt Larry Trumann, FBI New Orleans, zise cel de-al doilea. Strângerea de mână care urmă fu la fel de speriată, iar cei doi agenţi schimbară priviri nervoase; erau stânjeniţi şi nici unul dintre ei nu ştia ce să spună.
- Ia loc Mark, zise în cele din urmă Trumann, făcând semn spre scaunul aflat la celălalt capăt al mesei.
Mark se aşeză cu mare grijă, plin de groază la gândul că banda aia de lipit s-ar putea să cedeze şi să producă o catastrofă; că ăştia doi i-ar pune imediat cătuşele şi l-ar arunca într-o maşină şi n-ar mai vedea-o niciodată pe mama. Ce-ar mai putea să facă Reggie atunci? Cei doi bărbaţi se aşezară cât mai aproape de el şi trântiră pe masă nişte carnete, pregătindu-se să-şi ia notiţe. Mark le simţea răsuflarea pe obraz şi îşi închipui că toate astea fac parte din joc. Aproape că îi venea să zâmbească. Dacă voiau să stea chiar atât de aproape de el, n-aveau decât, da' casetofonul ăla mic şi negru are să înregistreze tot, tot. Nimic nu se va pierde.
- Noi, ăă, noi ne aşteptam ca mama ta şi doctorul Greenway să vină cu tine, zise Trumann, aruncându-i o privire rapidă lui McThune.
- N-au putut să vină, trebuie să stea cu fratele meu.
- Cum se simte fratele tău? întrebă McThune cu gravitate.
- Nu prea bine, si mami nu poate sa-l lase singur.
- Noi am crezut ca va veni si ea cu tine, repeta Trumann, privindu-l incurcat pe McThune; parea sa nu stie prea bine cum sa procedeze in situatia aceasta.
- Pai, daca vreti, putem sa mai asteptam o zi-doua, pana cand va putea sa vina si ea, propuse Mark.
- Nu este nevoie, Mark. De fapt, noi vrem sa vorbim cu tine.
- Sa ma duc atunci s-o chem?
- Nu, mai bine sa stam de vorba cateva minute, doar noi trei, Mark, raspunse Trumann, zambind si scotand un sitlou din buzunar. Spune-mi, esti speriat?
- Da, putin. Ce vreti de la mine?
Ii era inca foarte frica, dar respira mult mai usor: casetofonul nu piuise si nici nu-l deranja in vreun fel.
- Ei bine, vrem sa-ti punem cateva intrebari despre ceea ce s-a intamplat ieri.
- Atunci am nevoie de un avocat?
Cei doi barbati se privira si observara ca ramasesera cu gurile cascate intr-un mod cat se poate de identic; trecura cel putin cinci secunde pana ce McThune sa-si revina si sa-i spuna lui Mark foarte clar si sigur ca nu.
- De ce nu? nu-i slabi Mark.
- Păi, pentru că noi vrem să-ţi punem doar câteva întrebări şi-atât. Dacă însă tu te hotărăşti că vrei să fie aici şi mama ta, atunci mergem s-o căutăm. Sau cam aşa ceva. Dar de avocat nu ai nevoie. E vorba doar de câteva întrebări.
- Ştiţi, eu am mai stat o dată de vorbă cu poliţiştii. Adevărul este că azi-noapte am stat foarte mult de vorbă cu ei.
- Bine, dar noi nu suntem poliţişti. Noi suntem agenţi FBI.
- Păi, asta mă şi sperie. De-aia cred eu că am nevoie de un avocat care, ştiţi dumneavoastră, să-mi apere drepturile, şi toate celelalte.
- Puştiule, te uiţi prea mult la televizor.
- Pe mine mă cheamă Mark. N-aţi putea să-mi spuneţi cel puţin pe nume?
- A, da, fireşte. Iartă-mă.
- Mda, interveni Trumann. Avocaţii nu fac altceva decât să se pună de-a curmezişul. Trebuie doar să le dai bani, şi ei se opun la orice.
- Atunci credeţi că ar trebui să aşteptăm până când va putea să vină şi mama aici?
Agenţii schimbară nişte surâsuri pline de înţeles şi McThune zise cu voce tare:
- Nu neapărat, Mark. Vreau să spun că putem aştepta dacă aşa vrei tu, da' tu eşti un copil isteţ, iar noi ne cam grăbim. Şi nu vrem decât să-ţi punem câteva întrebări foarte scurte.
- E okay. Cred. Dacă trebuie. După ce aruncă o privire pe carnet, Trumann deschise discuţia.
- Bun. Tu le-ai spus celor de la poliţia din Memphis că Jerome Clifford era deja mort când l-aţi găsit, ieri, tu şi cu Ricky. Mark, spune-mi, te rog, ăsta este adevărul adevărat?
Mark se foi un pic pe scaun, privind drept înainte.
- Sunt obligat să răspund la întrebarea asta?
- Bineînţeles că da.
- De ce?
- Pentru că trebuie să ştim care-i adevărul, Mark. Suntem agenţi FBI şi anchetăm afacerea asta, aşa că trebuie să ştim adevărul.
- Şi ce se-ntâmplă dacă nu răspund?
- A, multe lucruri pot să se întâmple dacă nu răspunzi. S-ar putea, de exemplu, să fim obligaţi să te ducem la noi la birou, pe bancheta din spate a maşinii, evident, fără cătuşe, şi acolo să-ţi punem nişte întrebări într-adevăr dure. S-ar putea s-o aducem acolo şi pe mama.
- Da' ce i s-ar putea întâmpla lu' mami? Ar putea să aibă şi ea necazuri?
- Poate că da.
- Ce fel de necazuri?
Trumann şi McThune schimbară priviri nervoase; îşi dădeau amândoi seama că intraseră pe un teren minat şi că lucrurile se înrăutăţeau cu fiecare minut care trecea. Legea era clară în privinţa asta: copiii nu puteau fi interogaţi fără acordul părinţilor.
McThune îşi drese glasul şi se încruntă amarnic.
- Mark, ai auzit vreodată de "obstrucţionarea justiţiei"?
- Nu cred.
- Ei bine, este un delict. Okay? Este un delict federal. O persoană care ştie ceva despre o crimă şi nu spune ce ştie poliţiei sau FBI-ului, se face vinovată de obstrucţionarea justiţiei.
- Şi ce se-ntâmplă în cazul ăsta?
- Păi, dacă persoana respectivă este găsită vinovată, atunci ea va fi pedepsită. Şi va merge la închisoare sau ceva de genul ăsta.
- Adică, dacă eu nu răspund la întrebările dumneavoastră, atunci mami şi cu mine mergem la închisoare?
Întrebarea aceasta îl făcu pe McThune să dea oarecum înapoi şi să-l privească nervos pe Trumann; gheaţa devenea din ce în ce mai subţire.
- Dar de ce nu vrei să răspunzi la întrebări, Mark? interveni Trumann. Ai ceva de ascuns?
- Nu, îmi este pur şi simplu frică. Şi pe urmă nu mi se pare prea corect, fiindcă eu n-am decât unsprezece ani, iar dumneavoastră sunteţi de la FBI şi mama mea nu este aici. Adevărul este că nu ştiu ce să fac.
- Mark, nu poţi să răspunzi la întrebări chiar dacă mama ta nu este aici? Tu ai văzut ieri ceva ce mama ta n-a văzut. Aşadar, nu are cum să te ajute să răspunzi la întrebări. Noi vrem numai să ştim ce anume ai văzut tu.
- Da' dacă aţi fi în locul meu, n-aţi vrea să aveţi un avocat?
- Ei, pe dracu', în niciun caz! exclamă McThune. Eu unul n-aş vrea un avocat pentru nimic în lume. Scuză-mi limbajul, fiule, da' avocaţii sunt doar un ac înfipt în fund. Un ac mare. Dacă n-ai nimic de ascuns, atunci n-ai nevoie de avocat. Este suficient să răspunzi la întrebările noastre şi totul va fi în regulă.
Tipul începuse să se enerveze, dar Mark se aştepta la aşa ceva pentru că unul dintre ei trebuia să se înfurie. Aşa se întâmpla în filmele de la televizor pe care Mark le văzuse de mii de ori şi în care se înfruntau băieţii cei buni şi băieţii cei răi. McThune are să-nceapă să facă urât şi-atunci Trumann are să zâmbească aproape tot timpul, ba uneori are să se şi-ncrunte la partenerul său, spre binele lui Mark. Ori chestia asta îi va cîştiga simpatia băiatului, şi atunci McThune se va ridica dezgustat şi va părăsi camera. Moment în care era de presupus că Mark va da totul la iveală.
Trumann se aplecă spre el zîmbind mieros.
- Mark, Jerome Clifford era într-adevăr mort când aţi dat de el, tu şi cu Ricky?
- Cer aplicarea celui de-al cincilea amendament, trânti Mark.
Zâmbetul cel mieros dispăru instantaneu, McThune deveni stacojiu la faţă şi clătină din cap, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, şi timp de câteva secunde bune cei doi agenţi se priviră intens.
În tot acest timp, Mark urmări foarte atent cu privirea plimbarea nepăsătoare a unei furnici până când aceasta reuşi să dispară sub unul din carnetele de pe masă.
Într-un tîrziu, Trumann, "băiatul cel bun", rupse tăcerea.
- Mark, mi-e teamă că te uiţi prea mult la televizor.
- Adică vreţi să spuneţi că nu pot să cer cel de-al cincilea amendament?
- Dă-mi voie să ghicesc, mârâi McThune. Te uiţi la "L.A Law", nu?
- În fiecare săptămână.
- Mi-am închipuit. Mark, n-ai de gând să răspunzi măcar la una din întrebări? Pentru că dacă nu vrei, atunci vom fi obligaţi să facem altceva.
- De exemplu?
- De exemplu să mergem la tribunal, să vorbim cu un judecător ca să-l convingem să-ţi ceară el să stai de vorbă cu noi. Şi să ştii de la mine că nu este o variantă prea plăcută.
- Trebuie să merg la toaletă, zise Mark şi se ridică în picioare.
- Ăă, fireşte, Mark, răspunse repede Trumann, speriat dintr-o dată că puştiului i se făcuse rău. Cred că e la capătul culoarului.
- Poţi să stai cât doreşti, Mark, noi te-aşteptăm. Nu-i nicio grabă.
Pe aceste cuvinte băiatul ieşi din încăpere şi închise uşa în urma lui.
Cei doi agenţi vorbiră vrute şi nevrute timp de şaptesprezece minute, fără să se îngrijoreze. Aveau o experienţă bogată şi ştiau multe şmecherii. Mai trecuseră prin situaţii de felul acesta şi ştiau că până la urmă puştiul va spune tot.
Apoi se auzi o bătaie în uşă.
- Intră, zise McThune liniştit, dar când se deschise uşa, în încăpere îşi făcu apariţia o doamnă foarte atrăgătoare de vreo cincizeci de ani, care păşi înăuntru cu un aer atât de natural încât ai fi zis că intră în propriul ei birou.
Cei doi bărbaţi dădură să se ridice în picioare tocmai în clipa în care o auziră spunând: "Nu vă ridicaţi".
- Suntem într-o şedinţă, zise Trumann pe un ton oficial.
- Aţi nimerit în altă parte, doamnă, adăugă McThune cu grosolănie.
Dar femeia îşi aşeză liniştită servieta-diplomat pe masă şi le întinse celor doi câte o carte de vizită.
- Nu cred, domnilor. Numele meu este Reggie Love, sunt avocată şi îl reprezint pe Mark Sway.
Cei doi agenţi primiră bine vestea. McThune se apucă să studieze cartonaşul cel alb, în timp ce Trumann, care rămăsese mai departe în picioare, cu braţele atârnând moi pe lângă corp, se chinuia să spună ceva.
- Când v-a angajat? sări McThune, privindu-l uluit pe Trumann.
- E ceva ce nu cred că vă priveşte pe voi, nu-i aşa? Nu m-a angajat încă, mi-a plătit doar avansul pentru angajare. Luaţi loc, îi pofti ea, aşezându-se la rândul ei cu graţie pe unul din scaunele aflate în jurul mesei.
Cei doi se conformară stânjeniţi, dar păstrară distanţa.
- Unde, ăă, unde este Mark? începu Trumann.
- Pe undeva, pe-afară; încearcă să-şi aducă aminte ce spune cel de-al cincilea amendament. Pot să văd şi eu legitimaţiile domniilor voastre, vă rog?
Într-o singură pornire cei doi agenţi duseră mâna la buzunar, căutară o vreme disperaţi şi scoaseră la lumină legitimaţiile cu un gest simultan.
Reggie le studie cu atenţie, îşi notă ceva într-un carnet şi apoi le dădu înapoi, zicând:
- Aţi încercat cumva să-l interogaţi pe copil în absenţa mamei lui?
- Nu, negă Trumann cu hotărâre.
- Fireşte că nu, întări McThune, şocat de o asemenea presupunere.
- El mi-a spus că aţi făcut-o.
- Nu, nu, a confundat lucrurile, preciză McThune. Iniţial noi am luat legătura cu doctorul Greenway, şi el a fost de acord cu întâlnirea asta la care ar fi trebuit să participe Mark, Dianne Sway şi doctorul însuşi.
- Numai că puştiul a venit aici singur, adăugă Trumann iute, dornic să explice situaţia. Noi l-am întrebat unde este maică-sa şi el ne-a spus că femeia nu poate să vină deocamdată. Atunci noi ne-am închipuit că mai întârzie puţin şi am aşteptat-o stând un pic de vorbă cu băiatul.
- Da, da, chiar aşa, noi îi aşteptam pe doamna Sway şi pe doctor, îi sări McThune în ajutor. Dumneavoastră unde eraţi în timpul ăsta?
- Nu puneţi întrebări irelevante. Spuneţi-mi, l-aţi sfătuit pe Mark să vorbească cu un avocat?
Înainte să răspundă, cei doi agenţi se priviră intens, cerându-şi reciproc ajutor.
- S-a menţionat şi aşa ceva, zise apoi Trumann, ridicând nevinovat din umeri.
Absenţa copilului făcea minciuna mai uşoară. În plus, Mark era doar un puşti speriat, în capul căruia lucrurile se amestecaseră, în timp ce ei erau ditamai agenţi FBI, aşa că până la urmă cuvântul lor va avea câştig de cauză.
McThune îşi drese glasul şi-i dădu înainte, plin de siguranţă:
- Ăă, da, aşa e, Larry, s-a menţionat la un moment dat. Ţi-aduci aminte? Mark sau poate eu am zis ceva despre serialul ăla de la televizor, "L.A. Law", şi-atunci Mark a zis că s-ar putea să aibă nevoie de un avocat, da' se vedea că glumeşte. Sau cel puţin aşa am crezut noi. Ţi-aduci aminte, Larry?
Da, acum Larry îşi amintea foarte bine.
- A, da, sigur, ceva despre serialul ala. Da' n-a fost decat o gluma.
- Sunteti siguri de asta? intreba Reggie.
- Bineinteles, protesta Trumann, iar McThune se incrunta, dand aprobator din cap.
- Nu v-a intrebat pe voi, baieti, daca are nevoie de un avocat?
Cei doi clatinara din cap, incercand disperati sa-si aminteasca.
- Eu unu' nu-mi amintesc sa se fi pus problema in felul asta. Adevarul este ca Mark e doar un copil, si inca unul foarte speriat, si eu cred ca incurca lucrurile, explica McThune.
- I-ati spus care-i sunt drepturile? Auzind-o, Trumann zambi mult mai increzator.
- Fireste ca nu, doar nu este un suspect. Este doar un pusti si tot ce vrem este sa-i punem cateva intrebari.
- Deci n-ati incercat sa-l interogati in absenta mamei lui sau fara consimtamantul ei?
- Nu.
- Bineinteles ca nu.
- Si nu i-ati spus ca este mai bine sa se tina departe de avocati?
- Nu, doamna.
- In niciun caz. Sa stii ca baiatul minte daca ti-a spus altceva.
Atunci Reggie deschise încet servieta şi dădu la iveală casetofonul cel negru şi minicaseta din el, aşezându-le apoi cu grijă pe masă în faţa celor doi. În clipa următoare agenţii speciali McThune şi Trumann, ai căror ochi rămăseseră lipiţi de obiectele acelea incredibile, părură că se micşorează brusc pe scaunele lor.
Reggie îi răsplăti pe fiecare în parte cu câte un zâmbet răutăcios, şi zise:
- Ei bine, cred că ştim acum cine minte.
Cu gesturi involuntare, McThune începu să-şi mângâie nasul, iar Trumann se freca de zor la ochi. Reggie îi lăsă să sufere câteva secunde. În încăpere se lăsase o linişte mormântală.
- Totul este aici, pe casetă, băieţi. Voi doi aţi încercat să interogaţi un copil în absenţa mamei lui şi fără consimţământul ei. El v-a întrebat precis dacă n-aţi vrea să aşteptaţi până când va fi şi ea liberă şi voi i-aţi răspuns că nu. Aţi încercat să faceţi presiuni asupra lui, ameninţându-l cu urmărirea penală atât pe copil cât şi pe mama lui. V-a spus că este speriat şi v-a întrebat foarte clar de două ori dacă nu are nevoie de un avocat. Voi l-aţi sfătuit să nu-şi ia un avocat, spunându-i, printre altele, părerea voastră despre avocaţi, cum că nu sunt decât "un ac înfipt în fund". Ei bine, domnilor, acul este în fata dumneavoastră.
Agenţii se făcură şi mai mici pe scaunele lor. McThune îşi masa fără întrerupere fruntea, iar Trumann privea neîncrezător caseta, având grijă să ocolească ochii femeii din faţa lor. Timp de o clipă, se gândi să înşface caseta, să rupă banda în bucăţi şi s-o calce în picioare, pentru că ea ar fi putut să-l coste chiar şi cariera; dar ceva îl făcu să presupună că femeia aceea mai avea o copie.
Să fii prins cu minciuna era ceva destul de rău, dar problemele lor erau mai grave decât atât. Chestia asta se putea lăsa cu măsuri disciplinare; mustrare, transfer, mizerii scrise îndosarul de personal. Şi în clipa de faţă, Trumann era convins că femeia asta era la curent cu tot ce-nsemna disciplinarea unor agenţi FBI cu năbădăi.
- Ai pus microfoane pe copil, observă Trumann umilit.
- Şi de ce să n-o fi făcut? Doar nu este o crimă. Voi, ăştia de la FBI, aveţi instalaţii mai ceva ca ale ălora de la telefoane.
Deşteaptă gagică! Da' la urma urmelor, de-asta era avocată, nu? McThune se aplecă mult în faţă, îşi trosni amarnic degetele şi se hotărî să opună ceva rezistenţă.
- Să vedeţi, doamnă Love, noi......
- Reggie.
- Okay, Reggie, ăăă, uite, ne pare rău. Ne-a cam, ăăă, luat valul şi, ei bine, ne cerem scuze.
- "V-a cam luat valul"? Pentru chestia asta, aş putea să obţin chiar capetele voastre, drăguţilor.
Doar nu era să se certe cu ea; probabil că avea dreptate şi chiar dacă se mai putea discuta câte ceva, ei nu erau pregătiţi să o înfrunte.
- Înregistrezi şi ce vorbim noi acum? întrebă Trumann.
- Nu.
- Okay, ne-am pierdut capul, ne pare rău, zise el, continuând să-i evite privirea.
Cu mişcări lente, Reggie puse caseta în buzunarul hainei.
- Ia uitaţi-vă la mine, băieţi! (Cei doi ridicară ochii, dar efortul era încă dureros.) Tocmai mi-aţi demonstrat că ştiţi să minţiţi, şi încă repede. Aşa că de ce aş avea încredere în voi?
Deodată, Trumann îşi pierdu răbdarea, trânti cu palma în masă, începu să fluiere şi se ridică în picioare, făcând cât mai mult zgomot. Apoi îşi aruncă mâinile în sus într-un gest patetic.
- E incredibil. Venisem aici doar cu câteva întrebări pregătite pentru puşti, voiam doar să ne facem meseria, şi în loc de asta ne luptăm cu tine. Puştiul nu ne-a spus că are avocat; dacă ne spunea, atunci discutam altfel. De ce ai făcut asta? De ce ai pornit lupta asta? E ceva fără sens.
- Ce vreţi de la copilul ăsta?
- Adevărul. Băiatul a văzut ceva ieri şi acum minte, nu vrea să spună ce-a văzut. Şi noi ştim că el minte. Noi ştim că a vorbit cu Jerome Clifford mai înainte ca acesta să moară. Ştim că puştiul a fost în maşină. De fapt, poate că eu nici nu-l condamn că minte. E doar un copil. Da' fir-ar a dracului de situaţie, trebuie neapărat să aflăm ce-a văzut şi ce-a auzit ieri.
- Voi ce bănuiţi că s-a-ntâmplat?
Trumann îşi amintea de coşmarul prin care trecuseră când cu explicaţiile date lui Foltrigg şi se sprijini neputincios de perete. De-asta îi ura pe avocaţi, Foltrigg, Reggie şi toţi ceilalţi din tagma asta. Aveau un talent nebun să complice totul.
- Ţie ţi-a spus ceva? întrebă McThune.
- Conversaţiile noastre sunt absolut private.
- Da, ştiu asta. Dar ştii cine sunt Clifford şi Muldanno şi Boyette? Cunoşti toată povestea?
- Am citit ziarul de azi-dimineaţă. Da, sunt la curent cu cazul ăla din New Orleans. Mi se pare că voi, băieţi, aveţi nevoie de cadavru, nu-i aşa?
- Aşa s-ar zice, spuse Trumann de la celălalt capăt al mesei. Numai că-n momentul ăsta avem mai mare nevoie să stăm de vorbă cu clientul tău.
- Am să mă mai gândesc la asta.
- Şi când crezi că ai să ajungi să iei vreo hotărâre?
- Nu ştiu. Credeţi că veţi fi liberi în după-amiaza asta?
- De ce?
- Trebuie să mai stau puţin de vorbă cu clientul meu. Deci ce-ar fi să ne-ntâlnim la mine în birou la ora trei? propuse Reggie, punând casetofonul la loc în servietă - era clar că întâlnirea luase sfîrşit. Banda o păstrez la mine. Ea va fi micul nostru secret, okay?
McThune dădu aprobator din cap, aşteptând continuarea.
- Dacă vreodată voi avea trebuinţă de ceva de la voi, băieţi, ca de exemplu adevărul sau un răspuns cinstit, sunt convinsă că n-o să mă refuzaţi. Da' dacă vă mai prind cu minciuna, am să folosesc caseta pe care o ştiţi.
- Bine, da' ăsta-i şantaj în toată regula, protestă Trumann.
- Ai perfectă dreptate şi n-ai decât să mă arestezi, îi răspunse Reggie, ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă. Ne vedem la ora trei, băieţi.
- Ăăă, Reggie, ascultă, ar mai fi tipul ăsta, pe nume Roy Foltrigg, care va dori probabil să vină şi el cu noi, zise McThune, conducând-o la uşă. Este un......
- Domnul Foltrigg este în oraş?
- Da. A sosit astă-noapte, şi va insista să participe la întâlnirea din biroul tău.
- Ia te uită. Dar mă simt onorată. Şi vă rog chiar să-l invitaţi.
10.
Ziarul "Memphis Press" publică pe prima pagină un articol despre moartea lui Clifford semnat de Slick Moeller, un reporter care scria despre crimele şi poliţiştii din Memphis de mai bine de treizeci de ani. Adevăratul lui nume, pe care nimeni nu-l ştia de altfel, era Alfred, dar mama lui îi spusese Slick, originile acestei porecle pierzându-se în negura timpului. Trei neveste şi zeci de prietene de-o noapte folosiseră această poreclă. Slick nu purta haine deosebite, nu terminase nici măcar liceul, n-avea niciodată bani, era dăruit de Dumnezeu cu un exterior oarecare, conducea un Mustang, era incapabil să trăiască cu o singură femeie şi nimeni nu ştia motivul pentru care i se spusese aşa.
Viaţa lui era indisolubil legată de tot ceea ce ţinea de încălcarea legii. Îi cunoştea pe toţi traficanţii de droguri şi proxeneţii din oraş; obişnuia să bea bere în barurile acelea în care chelneriţele erau lipsite de prejudecăţi precum şi de orice urmă de veşmânt în partea superioară a trupului, şi stătea la bârfă cu oamenii de pază din cârciumile respective; avea date la zi despre membrii bandelor de motociclişti care aprovizionau oraşul cu droguri şi târfe. Avea talentul de a se învârti cu multă agilitate printre iţele cele mai complicate şi mai periculoase din Memphis, şi asta fără să se pricopsească nici măcar cu o zgârietură.
Reuşise să demonteze nici mai mult, nici mai puţin decât o duzină de filiere de hoţi de maşini şi asta doar prin informaţiile discrete furnizate poliţiei. Îi cunoştea pe foştii puşcăriaşi, mai ales pe cei care reveniseră la ocupaţiile pentru care făcuseră închisoare. Mirosea o tăinuire de obiecte furate doar dintr-o privire. Apartamentul pe care-l avea în centrul oraşului nu avea nimic deosebit, cu excepţia talmeş-balmeşului care domnea în el şi a unui perete ocupat în întregime de detectoare şi de staţii-radio identice cu cele aflate în dotarea poliţiei. În Mustangul lui găseai mai multe vechituri decât într-o maşină de teren de-a poliţiei, dar nu şi o armă cu radar; este adevărat însă că nici nu avea nevoie de aşa ceva.
Slick Moeller îşi ducea viaţa în zonele întunecate ale Memphis-ului. Deseori ajungea la locul unei crime înaintea poliţiei. Se mişca fără probleme printre spitale, morgi şi antreprenori de pompe funebre. De-a lungul vremii, reuşise să-şi facă nenumărate relaţii şi surse care dădeau de bună voie informaţii pentru că ştiau că pot avea încredere în Slick Moeller. Un informator nu trebuia niciodată compromis, iar ponturile erau apărate cu mare grijă. Slick era un om de cuvânt, iar lucrul ăsta îl ştiau până şi şefii bandelor care stăpâneau străzile oraşului.
În plus, le spunea pe numele mic practic tuturor poliţiştilor din oraş dintre care mulţi vorbeau cu mare admiraţie despre Mole. Mole Moeller a zis asta, Mole Moeller a făcut asta! Şi cum Slick se transformase în adevăratul său nume, noua poreclă nu-l deranja deloc. De fapt, nimic nu-l deranja cine ştie ce. Îi cunoştea de-acum pe poliţişti, stând cu ei la o ceaşcă de cafea în localurile cu program non-stop din toate cartierele oraşului, ajunsese să ştie şi dacă nevasta vreunuia ceruse divorţul sau dacă unul dintre ei primise vreo mustrare administrativă.
Îşi ăcea veacul prin sediul central al poliţiei şi nimeni nu se mai mira să vadă poliţişti oprindu-l pe Slick şi întrebându-l ce se-ntâmplă. Cine a fost împuşcat? Unde a avut loc spargerea? Şoferul era beat? Câte persoane au fost împuşcate? Iar Slick le spunea atât cât îşi putea permite, ajutându-i ori de câte ori acest lucru era posibil. Numele lui era menţionat până şi la cursurile Academiei de Poliţie din Memphis.
Prim urmare, nimeni nu fu surprins să-l vadă pe Slick învârtindu-se toată dimineaţa prin sediul central. Dăduse deja câteva telefoane la New Orleans şi era la curent cu datele de bază ale afacerii. Aflase de asemenea că Roy Foltrigg şi FBI-ul din New Orleans sosiseră în oraş şi că preluaseră conducerea ostilităţilor. Iar acest fapt îl intriga la culme. Înseamnă că nu era vorba de o sinucidere oarecare; mai ales că fusese întâmpinat de prea multe figuri lipsite de expresie şi de mult prea multe "fără comentarii". Era ceva ciudat ca toate întrebările despre cazul respectiv să primească numai răspunsuri negative. Dar de-a lungul anilor, Slick învăţase să citească feţele poliţiştilor, aşa că aflase de cei doi copii şi de faptul că starea celui mic dintre ei era foarte gravă. Şi mai aflase şi despre amprentele şi mucurile de ţigară găsite la locul faptei.
Moeller coborî din ascensor la etajul al nouălea şi avu grijă să nu fie observat de vreo soră. Ştia numărul rezervei în care se afla Ricky, dar mai ştia şi că aici era secţia de psihiatrie, aşa că n-avea de gând să dea năvală cu întrebările. Mai ales că nu voia să sperie pe nimeni,cu atât mai puţin pe un copil de opt ani care mai era şi în stare de şoc. De aceea se mulţumi să vâre o monedă în aparatul pentru răcoritoare şi să-şi ia o băutură dietetică, aşa, ca orice vizitator care petrecuse toată noaptea lângă patul unui bolnav. Imediat după aceea, pe culoar îşi făcu apariţia un sanitar îmbrăcat cu o bluză de un albastru deschis care împingea spre lift un cărucior plin cu cele necesare curăţeniei. Sanitarul părea de vreo douăzeci şi cinci de ani, avea părul lung şi o expresie de profundă plictiseală pe chip.Slick se hotărî pe loc şi-l urmă pe tânăr în ascensor. Privirea lui antrenată depista numele de "Fred" cusut deasupra buzunarului bluzei şi, cum erau singuri, puse prima întrebare.
- Spune-mi, te rog, lucrezi pe etajul nouă? se interesă Slick, plictisit, dar totuşi zâmbitor.
- Da, răspunse Fred fără să-l privească.
- Sunt Slick Moeller de la "Memphis Press", şi lucrez la un articol despre Ricky Sway, puştiul din rezerva 943. Ştii care, puştiul cu sinuciderea aia, continuă Moeller care învăţare încă de la începutul carierei că cel mai bine era să spui deschis cine eşti şi ce vrei.
Auzindu-l, Fred păru brusc interesat, drept pentru care îşi îndreptă brusc spinarea şi îl privi pe ziarist de parcă ar fi vrut să spuna: "Da, da, ştiu o grămadă de chestii despre povestea asta, da' cu mine n-ai nicio şansă." Căruciorul era plin cu detergenţi şi cu vreo douăzeci de sticle cu substanţe speciale pentru spital, alături de care se afla o găleată cu cârpe murdare şi bucăţi de burete. Fred răspundea de curăţenia toaletelor, dar în clipa aceea se transformase deodată într-o persoană cu acces la informaţii de primă importanţă.
- Da, zise el calm.
- Spune-mi, l-ai vazut pe pusti? intreba Slick pe un ton nepasator, cu privirea atintita asupra beculetelor de pe panoul de comanda al ascensorului.
- Da, tocmai am iesit de-acolo.
- Din cate mi s-a spus, este vorba de un soc traumatic foarte grav.
- Habar n-am, zise Fred, plin de sine, ca si cum ar fi fost in posesia unor secrete cruciale.
Cu toate acestea era evident foarte dornic sa vorbeasca, lucru care nu inceta sal uluiasca pe Slick. Ia o persoana oarecare, spune-i ca esti ziarist si vei vedea ca in noua cazuri din zece persoana respectiva se va simti obligata sa vorbeasca. La dracu', are sa vorbeasca, are sa dea la lumina si cele mai mari secreta de care avea cunostinta.
- Bietul copil, mormai Slick de parca Ricky ar fi fost pe duca. Apoi, pret de cateva secunde nu mai scoase nicio vorba; or asa ceva era de neimaginat pentru Fred. Ce fel de reporter mai e si asta? Nu pune chiar nicio intrebare? El, Fred, il stia bine pe pusti, doar tocmai ce iesise din camera lui, ba vorbise si cu mama copilului. El, Fred, era implicat puternic in povestea asta.
- Mda, nu e bine deloc, spuse Fred, adresandu-se tot peretilor.
- Tot in coma?
- Si da si nu. O sa mai dureze.
- Mda, asa am auzit si eu.
Ascensorul se opri la etajul al cincilea, cum insa caruciorul bloca usa, nimeni nu mai urca alaturi de cei doi.
- Adevaru' e ca nu prea poti sa faci cine stie ce pentru el, explica Slick. Asa se-ntampla-ntotdeauna. Copilu' vede doar o fractiune de secunda ceva oribil, face un soc si pe urma e nevoie de luni de zile ca sa-l aduci iar la normal. Trist, tare trist. Pustiu' asta, Sway, nu este chiar asa de rau, nu?
- Nu cred. Doctorul Greenway crede va-si revine peste o zi sau doua. O sa aiba nevoie de ceva terapie, da' o sa fie bine pan' la urma. Eu l-am vazut tot timpul. Stiti, de fapt, eu m-am tot gandit sa fac medicina.
- Curcanii nu si-au bagat inca nasu' pe-aici?
Fred privi in jur ca si cum ascensorul ar fi fost impanzit de microfoane.
- Ba da. FBI-ul a stat aici toata ziua. Si familia si-a angajat un avocat.
- Ei, nu mai spune.
- Da, curcanii sunt tare interesati de cazu' asta, si acums tau de vorba cu fratele pustiului. Si, intr-un fel sau altul, avocatul a picat chiar in mijlocul povestii.
Ascensorul se opri la etajul al doilea si Fred prinse cu mainile bara caruciorului.
- Da' cine-i avocatul? intreba Slick.
Usa se deschise si Fred dadu sa iasa pe culoar.
- Reggie si nu mai stiu cum. Nu l-am vazut inca.
- Mersi, zise ziaristul in timp ce Fred disparu si ascensorul era invadat de calatori.
Moeller se intoarse la etajul al noualea, in cautarea unei noi prazi.
Pe la ora pranzului, venerabilul Roy Foltrigg si cei doi fundasi ai sai, Wally Boxx si Thomas Fink, se transformasera intr-o adevarata pacoste pentru toti cei care se aflau in birourile Procuraturii federale din Western District of Tennessee. Aici seful era George Ord, caruia nu-i pasa nici cat negru sub unghie de Roy Foltrigg; doar nu el il invitase pe venerabilul la Memphis. Ord avusese ocazia sa-l intalneasca pe Foltrigg la tot felul de conferinte si seminarii unde procurorii federali puneau la cale tot felul de scheme menite sa protejeze guvernul Statelor Unite. Foltrigg facea parte dintre cei care luau mereu cuvantul la aceste intruniri, totdeauna nerabdator sa-si impartaseasca parerile, strategiile si marile victorii oricui ar fi vrut sa-l asculte.
Dupa ce McThune si Trumann adusesera de la spital vestea rea despre Mark si noua lui avocata, Foltrigg rechizitiona inca o data biroul lui Ord pentru o sedinta de analiza a ultimei noutati aduse de cei doi agenti. Ord isi pastrase fotoliul de piele din spatele biroului masiv si-l urmarea pe Foltrigg care-i interoga pe cei doi agenti, neuitand ca din cand in cand sa racneasca tot felul de ordine pentru urechile lui Boxx.
- Ce stiti despre avocata asta? il intreba venerabilul pe Ord.
- N-am mai auzit pana acum de ea.
- Da' nu se poate ca macar o data cineva de aici sa nu fi avut de-a face cu ea! exclama Foltrigg, cu intentia de a-l provoca pe celalalt sa gaseasca pe cineva sa detina o informatie cat de mica despre Reggie Love. Ord primi provocarea si cautarea incepu.
Intr-un colt al biroului, Trumann si McThune asistau in tacere la toata tevatura.Convenisera sa nu spuna deocamdata nimic nimanui despre caseta. Poate mai tarziu. Poate niciodata, se rugau ei la Cel de Sus. Pranzul compus din cateva sendvisuri aduse de o secretara se consuma cu speculatii fara rost si discutii de dragul discutiilor.
Foltrigg era nerăbdător să se întoarcă la New Orleans, dar era şi mai nerăbdător să aibă veşti de la Mark Sway. Faptul că puştiul reuşise, Dumnezeu ştie cum, să obţină un avocat era neliniştitor, mai ales că băiatului îi era teamă să vorbească. Foltrigg era convins că Jerome Clifford îi spusese lui Mark ceva important chiar înainte de a muri, şi pe măsură ce orele treceau convingerea că puştiul ştia ceva despre cadavru devenea din ce în ce mai puternică. De altfel, Foltrigg nu era o persoană care să ezite prea mult când venea vorba de concluzii, în momentul în care din sendvişuri nu mai rămăsese decât amintirea, venerabilul reuşise să-i convingă pe toţi cei prezenţi în încăpere, inclusiv pe el însuşi, că Mark Sway cunoştea exact locul unde fusese ascuns cadavrul senatorului Boyette. Apoi, uşa biroului se deschise şi în încăpere îşi făcu apariţia David Sharpinski, unul dintrenumeroşii asistenţi ai lui Ord, care se prezentase de bună voie să-i informeze că fusese coleg de facultate la Memphis State University cu Reggie Love. I se făcu semn să se aşeze în locul lui Wally şi apoi începură să curgă întrebările.
- Am terminat facultatea în aceeaşi serie, acum patru ani, zise Sharpinski mai degrabă nervos; avea mult de lucru şi ar fi preferat să-şi vadă de cazul respectiv decât să-şi piardă vremea cu nimicuri.
- A, deci nu practică decât de patru ani, sări imediat Foltrigg. Şi cu ce fel de cazuri se ocupă? E specializată în drept penal? Cât drept penal cunoaşte? Cunoaşte dedesubturile meseriei?
McThune îi aruncă lui Trumann o privire plină de înţeles; fuseseră vârâţi în corzi de un avocat de patru ani!
- Mai puţin drept penal, replică Sharpinski. Suntem prieteni destul de buni, ne şi vedem din când în când. Pot săvă spun că ia mai ales cazuri de copii maltrataţi. Vedeţi, a avut şi ea, ăă... a avut şi ea destul de tras în viaţă.
- Ce vrei să spui?
- Este o poveste cam lungă, domnule Foltrigg. Reggie este o persoană foarte complexă. Acum îşi trăieşte cea de-a doua ei viaţă.
- Dumneata o cunoşti bine, nu-i aşa?
- Da, o cunosc. Am fost, una peste alta, colegi timp de trei ani în timpul facultăţii.
- Cum adică "una peste alta"?
- Păi, cum să vă spun, a fost nevoită să uite de toate problemele, cum să le spun?, toate problemele emoţionale. Reggie a trăit o primă viaţă, dacă vreţi, în care a fost soţia unui ginecolog faimos. Erau bogaţi, aveau succes şi o viaţă socială foarte plină: petreceri, acţiuni de binefacere, cluburi şi toate celelalte. Aveau o casă impresionantă în Germantown şi câte un Jaguar fiecare. Ea făcea parte din toate cluburile de grădinărit şi organizaţiile sociale din Memphis. Lucrase ca învăţătoare pentru ca el să poată face facultatea şi pe urmă, după cincisprezece ani de căsnicie, bărbatul ei s-a hotărât să o schimbe cu una nouă. Aşa că a început să alerge după femei şi la un moment dat s-a încurcat cu o soră mult mai tânără, care a şi devenit, până la urmă, soţia numărul doi. Pe atunci, Reggie se numea Regina Cardoni; ea n-a acceptat povestea, a cerut divorţul şi din clipa aceea lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Doctorul Cardoni a jucat tare şi încet-încet ea a clacat. A reuşit să-i facă viaţa un iad: divorţul nu se mai termina, se simţea umilită în văzul lumii, prietenele ei, soţii de doctor pline de prejudecăţi, i-au întors spatele. A încercat chiar să se sinucidă. De fapt, puteţi găsi toate astea în dosarul de divorţ. Bărbatul şi-a angajat un batalion de avocaţi care au tras tot felul de sfori până când au reuşit s-o interneze într-un sanatoriu. Şi, în absenţa ei, el a manevrat totul în aşa fel încât a lăsat-o pur şi simplu lefteră.
- Copii are?
..........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu