...................................................
IX.
- Tare nasol, întări omul, clătinând din cap la vederea unei asemenea suferinţe. Faţă de ei,noi ar trebui să fim recunoscători cerului, doar că nu-i uşor să fii recunoscător atunci când te afli într-un spital, înţelegi ce vreau să spun? zise, aruncând o privire îndurerată spre Mark.
- Da' ce vi s-a-ntâmplat? se simţi Mark obligat să întrebe.
- Fiul meu. Este foarte rău, zise omul, punând revista pe masă şi începând să se frece la ochi.
- Ce i s-a-ntâmplat? întrebă din nou Mark, făcându-i-se milă de vecinul lui.
- Un accident de maşină făcut de un şofer beat. Băiatul meu a fost proiectat afară din maşină.
- Şi acum unde este?
- La etajul întâi, salonul de terapie intensivă. N-am mai putut să rezist şi am plecat. Acolo e o adevărată grădină zoologică, cu toţi oamenii ăia care ţipă şi plâng întruna.
- Îmi pare tare rău.
- Şi n-are decât opt ani, adăugă bărbatul căruia îi dăduseră, se pare, lacrimile.
- Şi frăţiorul meu mai mic are opt ani. Este în camera de după colţ.
- Da'ce-a păţit?
- Este-n stare de şoc.
- Păi ce i s-a-ntâmplat?
- E o poveste lungă care se lungeşte mereu. Da' are să se facă bine. Să ştiţi că sper ca şi fiul dumneavoastră să se facă bine.
Deodată, Jack Nance îşi privi ceasul şi se ridică în picioare.
- Şi eu la fel. Trebuie să plec să văd ce mai face. Noroc şi ţie, ăă, cum te cheamă?
- Mark Sway.
- Noroc, Mark. Trebuie să fug acum, zise el, apoi se îndreptă spre ascensor şi dispăru.
Mark îi luă locul pe canapea şi adormi aproape imediat.
14.
Miercuri dimineaţă, fotografiile care ocupau prima pagină din "Memphis Press" erau cele din anuarul şcolii "Willow Road" şi fuseseră făcute în urmă cu un an, atunci când Mark era în clasa a patra şi Ricky într-a-ntâia. Cele două portrete zâmbitoare stăteau unul lângă celălalt în partea de jos a paginii de ziar, cu numele scrise corect şi foarte vizibil: Mark Sway - Ricky Sway. Alături, în stânga, apărea povestea lui Jerome Clifford şi a ciudatei implicări a celor doi băieţi în sinuciderea avocatului. Articolul era semnat de Slick Moeller care construise o întâmplare de-a dreptul suspectă: FBI-ul era implicat; Ricky era în stare de şoc; Mark sunase la 911, dar nu spusese cum îl cheamă; poliţia încercase să-i pună câteva întrebări lui Mark, dar băiatul refuzase să vorbească; familia angajase un avocat, Reggie Love (sex feminin); amprentele lui Mark erau împrăştiate peste tot în maşină, inclusiv pe arma sinuciderii. Una peste alta, articolul îl prezenta pe Mark drept un asasin plin de sânge rece.
La ora şase dimineaţa, când frumoasa Karen îi aduse ziarul, Mark se afla în camera oarecum izolată de vizavi de cea a lui Ricky; încerca să adoarmă uitându-se la desenele animate de la televizor. Greenway ceruse să rămână singur cu Ricky şi Dianne. Cu o oră mai devreme, Ricky se trezise şi ceruse să meargă la baie. Acum era din nou în pat şi mormăia ceva despre nişte coşmaruri şi despre cât de mult ar fi vrut să mănânce o îngheţată.
- Ai dat lovitura, zise Karen, dându-i ziarul şi punând pe masă un pahar cu suc de portocale.
- Ce mai e şi asta? întrebă el, trezindu-se faţă-n faţă cu propriul chip fotografiat în alb şi negru. La dracu'!
- Da' nu este decât o povestioară, de ce te superi? Ştii, aş vrea să-mi dai şi mie un autograf când ai să ai puţin timp.Ce să zic, avea haz, într-adevăr!
După ce Karen îl lăsă singur, Mark începu să citească articolul cu multă atenţie. Reggie îi vorbise despre amprente şi bilet; pistolul îl visase şi noaptea, dar, într-un lapsus explicabil, uitase cu totul de sticla de whiskey. Simţea că de data asta lucrurile nu prea erau corecte. În fond, el nu era decât un copil care încercase să-şi vadă de treburile lui, când deodată un ziar îi publica fotografia pe prima pagină şi toată lumea îl arăta cu degetul. Cum de-şi permitea un ziar să dea la iveală fotografii vechi de un an pe care să le publice când i se năzare? Oare el, Mark, n-avea dreptul la puţină viaţă particulară?
Supărat, aruncă ziarul pe podea şi se apropie de fereastră. Afară, ivirea zorilor era însoţită de o ploaie măruntă şi centrul oraşului revenea încet-încet la viaţă. Şi cum stătea aşa, privind pe fereastra unei camere pustii clădirile înalte din zare, Mark se simţi îngrozitor de singur. În mai puţin de o oră, o jumătate de milion de oameni vor citi despre Mark şi Ricky Sway în timp ce-şi vor bea cafeaua şi-şi vor lua micul dejun. Clădirile acum întunecate se vor umple în curând cu oameni care se vor aduna în jurul birourilor şi al ceştilor de cafea, bârfind şi făcând speculaţii care mai de care mai fanteziste despre cei doi copii şi despre avocatul mort. Cu siguranţă, puştiul fusese în maşină. Doar amprentele sunt peste tot! Dar cum de-a ajuns în maşină? Şi cum a ieşit de-acolo? Toţi vor citi articolul scris de Slick Moeller ca şi cum fiecare cuvânt ar fi fost adevărat, ca şi cum Slick ar deţine nişte informaţii demne de toată încrederea.
Nu era cinstit ca un copil să citească ceva despre el însuşi pe prima pagină a unui ziar fără să aibă lângă el nişte părinţi care să-l apere. Orice copil prins într-o astfel de nebunie avea absolută nevoie de protecţia unui tată şi de afecţiunea unică a mamei. Avea absolută nevoie de un scut care să-l apere de agenţii FBI, de ziarişti şi, Doamne fereşte, de Mafia. Or, el era singur, n-avea decât unsprezece ani şi nu era deloc sigur de ceea ce trebuie să facă; la început, minţise, apoi spusese adevărul, apoi iar minţise puţin. Adevărul poate să te ucidă - auzise chestia asta odată, într-un film, şi şi-o amintea ori de câte ori simţea nevoia irepresibilă să mintă pe cineva investit cu o putere oarecare. Of, Doamne, oare cum ar putea să iasă din tot balamucul ăsta?
Preocupat de toate aceste probleme, se întoarse de la fereastră, culese ziarul de pe podea şi ieşi pe coridor. Pe uşa camerei lui Ricky, doctorul Greenway lipise un bilet care interzicea accesul tuturor persoanelor, inclusiv al surorilor. Dianne se plânsese de durerile de spate pe care i le dăduse patul acela incomod şi legănatul copilului, iar doctorul îi prescrisese o altă tranşă de medicamente care să-i aline suferinţa.Mark trecu pe la camera surorilor şi îi înapoie ziarul frumoasei Karen.
- Frumoasă poveste, nu? zise ea, zâmbind. Povestea de dragoste murise. Bineînţeles că ea era tot frumoasă, dar prea exagera, iar el pur şi simplu nu mai avea energie să continue acest joc.
- Mă duc să-mi cumpăr o gogoaşă. Vrei şi tu una? întrebă el.
- Nu, mulţumesc.
Mark se îndreptă spre ascensor şi apăsă pe buton; apoi uşa ascensorului se deschise şi el păşi înăuntru.
Exact în aceeaşi secundă, Jack Nance se ascunse în întunericul care domnea în sala de aşteptare şi şopti ceva în aparatul de emisie-recepţie pe care îl avea asupra lui.
Abia trecuse de ora şase şi mai era încă o jumătate de oră bună până când spitalul să se umple de lume, aşa că ascensorul era gol. Un beculeţ se aprinse şi liftul se opri la etajul opt; apoi uşa se deschise şi înăuntru îşi făcu apariţia un bărbat îmbrăcat cu o bluză medicală albă şi blue-jeans; tipul era încălţat cu tenişi, iar pe cap avea o şapcă de baseball. Mark nu-i privi faţa; se plictisise să tot cunoască alte şi alte chipuri noi.
Uşa se închise, şi în clipa imediat următoare bărbatul îl înşfacă pe Mark de umeri şi îl vârî cu brutalitate într-un colţ. Apoi îşi împleti degetele în jurul gâtului copilului şi se lăsă într-un genunchi, scoţând ceva dintr-un buzunar. Faţa groaznic de urâtă era aproape lipită de cea a băiatului. Tipul gâfâia.
- Ascultă la mine, Mark Sway, grohăi el, făcând să pocnească ceva în mâna dreaptă. Pocnetul anunţase intrarea bruscă în scenă a unui foarte lung şi înfricoşător cuţit cu buton Nu ştiu ce anume ţi-a povestit Jerome Clifford, continuă tipul, vorbind foarte repede, căci ascensorul alerga spre etajele inferioare. Dar dacă repeţi în faţa cuiva, chiar şi a avocatului tău, un singur cuvânt din ce ţi-a spus, să ştii că te omor. Şi îi omor şi pe maică-ta şi pe frate-tău. Okay? Ştiu că el este în rezerva 943. Ştiu rulota în care locuiţi. Am văzut şi şcoala la care învăţaţi, "Willow Road".
Răsuflarea caldă şi mirosind a cafea cu frişca a tipului îl izbea pe Mark chiar în ochi.
- Înţelegi ce-ţi spun? mârâi tipul şi un zâmbet plin de răutate i se lăţi pe chip.
Ascensorul se opri şi omul ţâşni în picioare lângă uşă, ţinând cuţitul lipit de coapsă. Deşi Mark era paralizat de frică, mintea lui mai era capabilă să spere şi să se roage lui Dumnezeu ca în sfârşit să se mai urce şi altcineva în nenorocitul ăla de ascensor. Era evident că tipul nu avea încă de gând să coboare. După zece secunde de aşteptare zadarnică, uşa se închise şi colivia aceea îşi reluă coborârea.
Necunoscutul se repezi din nou la copil, dar de data asta cuţitul era doar la câţiva milimetri de nasul lui Mark. Braţul puternic al tipului îl lipi din nou de perete, iar vârful ascuţit al lamei strălucitoare se înfipse pe neaşteptate în cureaua pantalonilor, găurind-o într-o secundă. Apoi încă o dată şi încă o dată. Mesajul fusese mai mult decât clar, iar acum era necesar să fie întărit.
- Tot aşa am să ţi-l înfig şi-n burtă, m-ai înţeles? insistă necunoscutul.
Mark dădu din cap afirmativ. Un nod cât o minge de golf i se aşezase în gât, gura îi era complet uscată şi lacrimi nechemate îi umplură ochii. Dădu îngrozit din cap: da, da, da.
- Am să te omor. Mă crezi?
- Cu ochii lipiţi de lama cuţitului, Mark dădu iar din cap; da, înţelegea şi îl credea.
- Şi dacă ai să spui cuiva ceva despre întâlnirea noastră, am să-ţi iau gâtu'. 'Nţeles?
Mark dădea frenetic din cap.
Necunoscutul vârî cuţitul în buzunar şi scoase la lumină o fotografie color pe care aproape o lipi de faţa copilului.
- Ai mai văzut-o vreodată? întrebă el, zâmbind.
Era un instantaneu, o fotografie făcută într-un magazin pe vremea când Mark era în clasa a doua. De ani de zile, cartonul acela colorat stătea în living deasupra televizorului.
- O recunoşti? îl plesni vocea şfichiuitoare a necunoscutului.Mark încuviinţă din cap; o a doua fotografie ca asta nu mai găseai în toată lumea.
Ascensorul se opri la etajul al cincilea şi necunoscutul se apropie iute de uşă. În ultima secundă, chiar în clipa în care uşa dădea să se închidă, două surori păşiră înăuntru şi Mark putu în sfârşit să răsufle uşurat; rămase însă în colţul unde-l vârâse tipul acela, rugându-se din tot sufletul să se întâmple o minune. Simţea că n-ar mai fi rezistat la încă o încercare ca cea prin care tocmai trecuse. La etajul al treilea urcară încă trei persoane care se aşezară între Mark şi omul cu cuţitul. Apoi, într-o fracţiune de secundă, necunoscutul dispăru prin uşa care se închidea.
- Nu te simţi bine? auzi Mark o voce şi abia atunci îşi dădu seama că o soră îl observa cu o privire atentă şi îngrijorată.
Ascensorul porni din nou la drum. Infirmiera îi atinse fruntea şi simţi sub degete broboanele mari de sudoare. Apoi văzu şi lacrimile din ochii copilului. Eşti foarte palid, adăugă ea.
- Mă simt bine, murmură el, abia auzit, sprijinindu-se cu toată puterea de barele prinse în pereţii ascensorului.
- Eşti sigur? îl întrebă o altă soră după ce îl privi cu multă atenţie.
Mark dădu afirmativ din cap, apoi, când uşa se deschise din nou la etajul al doilea, ţâşni afară şi o luă la fugă printre mesele şi scaunele cu rotile de pe coridor.
Pantofii sport mult prea uzaţi făceau un zgomot ascuţit pe linoleumul de pe jos şi lucrul ăsta îl făcu să alerge şi mai repede spre uşa pe care scria IEŞIRE şi pe care o împinse cu disperare. Odată ajuns în casa scărilor, se agăţă de balustradă şi începu să urce câte două trepte deodată, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Pe la etajul al şaselea, cârceii îi prinseră muşchii coapselor, dar nu-l putură opri din cursa aceea nebună. În dreptul etajului al optulea trecu fără să se oprească pe lângă un medic care îl privi surprins. Alerga din ce în ce mai repede, ca un căţărător care se luptă pentru recordul mondial, şi nu se opri decât atunci când scările ajunseră la punctul terminus: etajul al cincisprezecelea. Acolo se prăbuşi pe palier lângă furtunul de incendiu şi rămase aşa, în semiobscuritatea odihnitoare până când razele timide ale soarelui pătrunseră prin geamul colorat al ferestrei micuţe, aflată chiar deasupra lui.
Aşa cum se înţelesese cu Reggie, Clint deschise biroul la opt fix, aprinse luminile şi pregăti cafeaua. Astăzi era miercuri, zi în care, în biroul acela, se bea cafea din boabe de pecan. Aşa că deschise frigiderul şi căută printre nenumăratele pungi de o livră una cu boabe de pecan, apoi puse cu grijă patru măsuri în maşina de măcinat, căci Reggie era capabilă să-şi dea seama doar după gust dacă subalternul ei greşise cumva cantitatea fie şi numai cu o jumătate de linguriţă; şefa va sorbi mai întâi din cafea precum un degustător de vinuri, apoi va plescăi din buze şi abia după aceea va da verdictul. Clint adăugă cantitatea necesară de apă, apăsă pe butonul filtrului şi aşteptă să apară primele picături. Camera seumplu de o aromă delicioasă.
Lui Clint îi plăcea foarte mult cafeaua şi ritualul preparării ei era doar pe jumătate serios. Fiecare dimineaţă începea cu o ceaşcă de cafea, iar în timp ce o savurau liniştiţi, Clint şi Reggie planificau activităţile zilei şi făceau corespondenţa. Cei doi se cunoscuseră cu doisprezece ani în urmă într-un centru de dezintoxicare; pe vremea aceea, ea avea patruzeci şi unu de ani, iar el şaptesprezece. Începuseră facultatea de drept în acelaşi timp, numai că el ratase definitiv după o poveste foarte urâtă, pe bază de cocaină. El era perfect curat de cinci ani, ea - de şase. De multe ori îşi fuseseră unul altuia singurul sprijin.
Clint sortă corespondenţa şi o aşeză cu grijă pe biroul ei impecabil de curat; apoi îşi turnă o primă ceaşcă de cafea şi se apucă să citească, plin de interes, articolul de pe prima pagină a ziarului de dimineaţă în care se vorbea despre cel mai nou client al şefei. Ca de obicei, Slick ştia ce ştia; şi tot ca de obicei, faptele erau împănate cu o bună doză de insinuări. Băieţii erau foarte fotogenici, atâta doar că părul lui Ricky era o idee mai deschis la culoare. Puştiul zâmbea cu toată gura şi cu câţiva dinţi lipsă.
Clint aşeză prima pagină a ziarului exact în centrul biroului lui Reggie.
În afară de zilele în care era aşteptată la tribunal, Reggie nu ajungea la birou decât rareori înainte de ora nouă. Nu era o matinală; dimpotrivă, începea să se simtă în largul ei abia pe la patru după-amiaza şi prefera să lucreze până seara târziu.
Reggie se specializase în apărarea copiilor maltrataţi sau neglijaţi şi îşi făcea meseria cu talent şi pasiune. Judecătoriile pentru minori o chemau când aveau cazuri foarte prost plătite, în care erau implicaţi copii care aveau nevoie de avocat, dar ignorau acest lucru. Muncea plină de râvnă în beneficiul unor clienţi micuţi, care nici măcar nu ştiau să spună mulţumesc. Chemase în faţa tribunalului taţi care îşi bătuseră fiicele, unchi care îşi violaseră nepoatele, mame care îşi maltrataseră sugarii. Ceruse anchetarea părinţilor care îşi expuseseră copiii consumului de droguri. Îndeplinise rolul de tutore legal pentru un număr de douăzeci de copii. Tribunalul pentru minori o numea adesea apărător din oficiu pentru diverşi puşti intraţi în conflict cu legea. Avusese cazuri de copii care aveau nevoie de internare în sanatorii de boli mintale. Pentru Reggie, banii nu aveau importanţă. Cândva, demult, avusese extraordinar de mulţi bani, dar ei nu-i aduseseră decât suferinţă şi durere.
Reggie bău din cafea, anunţă că este bună şi, împreună cu Clint, trecu la planificarea activităţilor zilei. Era un ritual pe care îl respectau ori de câte ori aveau posibilitatea.Chiar în clipa în care avocata luă ziarul să-l citească, interfonul începu să bâzâie şi Clint se repezi în anticameră. Acolo dădu peste un Mark Sway murat de ploaie şi care abia îşi mai trăgea sufletul.
- Bună dimineaţa, Mark. Ce-i cu tine, eşti ud leoarcă!?
- Trebuie s-o văd pe Reggie, zise băiatul, cu o expresie buimăcită pe chip. Bretonul ud i selipise de frunte şi picături de apă i se prelingeau pe nasul mic.
- Da, sigur, fu de acord Clint, întinzându-i un prosop uscat. Vino cu mine!
Reggie stătea în picioare în mijlocul biroului şi îi aştepta. După ce îl conduse pe Mark, Clint se retrase, închizând uşa în urma lui.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.
- Cred că este bine să stăm de vorbă, răspunse băiatul, şi Reggie îi făcu imediat semn să se aşeze pe un scaun, în timp ce ea însăşi se aşeză pe canapea.
- Ce-ai păţit, Mark? îl întrebă ea din nou, după ce îi observă ochii roşi şi obosiţi.
- Ricky s-a trezit azi-dimineaţă devreme, răspunse el cu privirea aţintită la florile de pe măsuţa joasă.
- Bine, da' asta-i nemaipomenit. La ce oră s-a trezit?
- Acum vreo două ore.
- Tu arăţi tare obosit.Nu vrei niste cacao fierbinte?
- Nu. Ai văzut ziarul din dimineaţa asta?
- Da, l-am văzut. Te-a speriat?
- Sigur că m-a speriat.
Clint bătu la uşă, o deschise şi aduse totuşi nişte cacao fierbinte, pentru orice eventualitate. Mark îi mulţumi şi luă cana cu amândouă mâinile; îi era frig şi căldura cănii îi făcea bine. Apoi Clint dispăru şi cei doi rămaseră din nou singuri.
- Când ne-ntâlnim cu ăia de la FBI? întrebă el.
- Peste o oră. De ce întrebi?
Mark luă o înghiţitură de cacao şi îşi fripse limba.
- Nu prea sunt sigur că vreau să stau de vorbă cu ei.
- Okay, nici nu eşti obligat s-o faci, ţi-am mai explicat asta.
- Da, ştiu. Pot să te întreb ceva?
- Fireşte, Mark. Pari speriat.
- A fost o dimineaţă tare rea., zise el, sorbind apoi o dată şi-ncă o dată din cana cu cacao. Ce-ar putea să mi se întâmple dacă nu spun nimănui, niciodată, nimic din ceea ce ştiu?
- Bine, dar mie mi-ai spus deja.
- Aşa este, dar tu nu poţi să spui altcuiva ce ţi-am spus eu. Şi pe urmă, nici nu ţi-am spus tot ce ştiu, nu?
- Ai dreptate.
- Ţi-am spus că ştiu unde este cadavrul, dar nu ţi-am spus.....
- Exact, Mark. Eu nu ştiu unde anume este ascuns cadavrul ăla. Este o mare diferenţă şi fii convins că o înţeleg.
- Vrei să ştii unde este?
- Tu vrei să-mi spui unde este?
- Nu prea. Nu acum.
Reggie se simţi uşurată auzindu-l, dar nu i-o arătă.
- Okay, atunci nici eu nu vreau să-mi spui.
- Deci, ce mi se poate întâmpla dacă nu spun niciodată? Reggie se gândise ore în şir la întrebarea asta şi tot nu găsise răspuns. Dar după ce-l cunoscuse pe Foltrigg şi după ce îl urmărise cum lucrează în condiţii speciale, se convinsese că procurorul va uza de toate mijloacele legale pe care le avea la îndemână ca să scoată toate informaţiile pe care le dorea de la clientul ei. Iar ea nu-şi putea sfătui clientul să mintă, oricât de mult i-ar fi plăcut să facă acest lucru.O minciună ar fi extraordinar de potrivită. O minciună simplă, şi Mark Sway ar putea să trăiască pentru tot restul vieţii fără să se mai gândească la ceea ce se întâmplase la New Orleans. Şi, la urma urmelor, de ce ar fi trebuit să fie el îngrijorat din cauza unor Muldanno şi Foltrigg şi răposatul Boyd Boyette? Mark era numai un copil, care nu se făcuse vinovat de nicio crimă şi de niciun păcat capital.
- Cred că vor fi eforturi ca să fii obligat să vorbeşti.
- Cum adică?
- Nu prea ştiu bine. Se-ntâmplă foarte rar, dar cred că se poate face apel la un tribunal care să te oblige să depui mărturie despre ceea ce ştii. Clint şi cu mine am făcut nişte cercetări în direcţia asta.
- Ştiu ce mi-a spus Clifford, dar nu ştiu dacă ăla este adevărul.
- Dar tu crezi că este adevărul, nu-i aşa, Mark?
- Da, cred că da. Pur şi simplu nu ştiu ce să fac, mormăi el, abia auzit, nedorind s-o privească în ochi pe femeia de lângă el. Şi ei pot să mă oblige să vorbesc? întrebă băiatul. Reggie îşi cîntări bine cuvintele.
- E posibil. Vreau să spun că se pot întâmpla o mulţime de lucruri. Da, într-o bună zi, curând, un judecător ar putea să-ţi ceară să vorbeşti.
- Şi dacă refuz?
- Asta-i o întrebare foarte bună, Mark. Vezi tu, aici ajungem într-o zonă foarte neclară. Dacă refuzul vine din partea unui adult, atunci este vorba despre sfidarea Curţii şi vinovatul riscă închisoarea. Nu ştiu însă ce i se poate întâmpla unui copil în aceeaşi situaţie. N-am mai auzit de ceva asemănător.
- Dar dacă apare vreun detector de minciuni?
- Nu înţeleg ce vrei să spui?
- Păi, să zicem că mă târâie după ei la tribunal şi că judecătorul îmi zice să-mi deşert sacu' şi eu spun povestea, da' nu zic nimic de partea cea mai importantă. Şi ei bănuiesc că am minţit. Ce fac atunci? Pot să mă lege de-un scaun şi să mă ia la întrebări? Am văzut o chestie de-asta o dată, într-un film.
- Ai văzut un copil verificat cu detectorul de minciuni?
- Nu, nu. Era vorba de un curcan care fusese prins cu minciuna. Da' eu vreau să ştiu dacă pot să facă şi cu mine la fel.
- Mă-ndoiesc. N-am mai auzit aşa ceva şi, oricum, m-aş lupta din răsputeri să împiedic o asemenea poveste.
- Dar ar putea să se întâmple, nu?
- Nu sunt sigură, mă-ndoiesc.
Reggie era supusă unui tir susţinut de întrebări deosebi de grele şi trebuia să fie foarte atentă la răspunsuri. Adesea, clienţii aud numai ceea ce vor să audă, iar restul le trece pe lângă ureche.
- Dar trebuie să te avertizez, Mark, că dacă minţi Curtea poţi să dai de necaz, de mare necaz.
Puştiul se gândi o clipă, apoi zise:
- Dacă spun adevărul, dau şi mai rău de necaz.
- De ce?
Reggie aşteptă mult răspunsul la întrebarea ei. Plin de zel, Mark se porni să ia câte o înghiţitură de cacao la fiecare douăzeci de secunde; de altfel, nu era deloc dornic să răspundă, iar liniştea care se lăsase în încăpere nu-l deranja câtuşi de puţin. Privirea i se odihnea pe măsuţa pentru cafea, dar mintea lui dansa într-o cu totul altă direcţie.
- Mark, aseară ai spus că eşti gata să te întâlneşti cu cei de la FBI ca să le spui tot ce ştii. Acum este clar că te-ai răzgândit. De ce? Ce ţi s-a-ntâmplat?
Fără să spună un cuvânt, băiatul aşeză cu grijă cana pe masă şi îşi duse pumnii la ochi. Bărbia începu să-i tremure şi lacrimile porniră singure, fără efort.
O reprezentantă a serviciului de poştă federal, toată numai zâmbet şi eficienţă, aduse o cutie înaltă de trei ţoli pe care i-o înmână lui Clint. Femeia îi mulţumi apoi pentru semnătura de primire, îi ură o zi plăcută şi dispăru pe unde venise.
Pachetul, care era de altfel aşteptat, venea din partea Oficiului de cercetare a publicaţiilor de presă, o întreprindere uluitoare din districtul Columbia, care nu făcea altceva decât să catalogheze articolele apărute zilnic în două sute de ziare de pe întreg teritoriul Statelor Unite. Ştirile erau decupate, copiate, computerizate şi puse imediat la dispoziţia doritorilor dispuşi să plătească pentru acest serviciu. Acum, Reggie n-ar fi vrut să plătească, dar avea neapărată nevoie de date suplimentare despre Boyette & Co. Clint dăduse comanda ieri, după plecarea lui Mark, când Reggie îşi făcuse rost de un nou client. Comanda se referea doar la ziarele apărute la New Orleans şi Washington.
Clint desfăcu pachetul şi scoase la lumină un teanc frumos aranjat de fotocopii după articole de ziar, titluri şi fotografii puse într-o ordine cronologică perfectă. Copiile erau impecabile, până şi fotografiile erau fără cusur.
Boyette fusese un vechi democrat din New Orleans, care îndeplinise mai multe mandate de membru în Camera Reprezentanţilor. Asta până în ziua în care senatorul Dauvin, o relicvă rămasă din timpul Războiului de Secesiune, muri în funcţie la vârsta de nouăzeci şi unu de ani. Boyette se apucă să tragă sforile şi să forţeze mâini şi, în marea tradiţie a politicenilor din Louisiana, adună ceva bani şi găsi şi cui să-i plaseze. În consecinţă, guvernatorul îl desemnă să ducă la bun sfârşit mandatul lui Dauvin. Teoria era foarte simplă: dacă omul avusese destul cap ca să adune un pumn de bani, atunci va fi cu siguranţă capabil să fie un bun senator al Statelor Unite.
Şi aşa Boyette deveni membru al celui mai exclusivist club din lume, iar cu timpul se dovedi chiar foarte talentat. De-a lungul anilor, reuşi să scape de câteva inculpări şi trase învăţămintele de rigoare. Supravieţui la două realegeri câştigate la mustaţă, ajungând în cele din urmă în punctul atins de cei mai mulţi senatori sudişti, adică fu lăsat în pace. Dar când se întâmplă acest lucru, Boyette se potoli treptat, transformându-se dintr-un segregaţionist afurisit şi gură-mare într-un politician cu mintea deschisă, de orientare mai degrabă liberală. În felul acesta pierdu bunăvoinţa a trei guvernatori intransigenţi ai statului Louisiana, devenind astfel un paria al unei societăţi formate din companii chimice şi petroliere care distruseseră ecologia statului.
În felul acesta, Boyd Boyette deveni un ecologist radical, adică un animal nemaivăzut printre politicienii din sud. Se ridică împotriva industriei petroliere şi jură că va obţine victoria. Organiză audieri în tot felul de orăşele devastate de dezvoltarea neîngrădită a afacerilor cu petrol şi îşi făcu mulţi duşmani în clădirile cu multe etaje din New Orleans. Senatorul Boyette îmbrăţişa fără rezerve studiul ecologiei statului său iubit, apărând-o cu pasiune.
Cu şase ani în urmă, cineva din New Orleans veni cu propunerea de a construi un depozit de deşeuri toxice în La-fourche Parish, la aproximativ optzeci de mile sud-vest de New Orleans. Dar pentru prima oară în istorie, autorităţile locale refuzară ferm să accepte propunerea respectivă. Numai că, aşa cum se întâmplă cu majoritatea ideilor ieşite din creiere bogate angajate în corporaţii, propunerea nu dispăru în neant; după un an, ea fu readusă în atenţia opiniei publice, dar sub un alt nume, însoţită de un alt grup de consultanţi, de noi promisiuni legate de noi locuri de muncă şi prezentată de alţi promotori. Şi dedata aceasta, propunerea fu respinsă prin vot de autorităţile locale, dar rezultatul fu mult mai strâns. După încă un an, anumite sume de bani îşi schimbară stăpânul, planurile suferiră câteva retuşuri cosmetice şi ideea reveni brusc în actualitate. Locuitorii zonei învecinate şantierului se isterizară de-a dreptul. Zvonurile nu mai conteneau, iar unul dintre ele, cel mai insistent, zicea cum că în spatele proiectului se ascundea Mafia din New Orleans, care nu se va lăsa până când nu-şi va vedea visul cu ochii. Era evident că-n joc fuseseră prea multe, foarte multe milioane.
Ziarele din New Orleans scriseră articole foarte credibile care stabileau o legătură clară între Mafia şi şantierul depozitului de deşeuri toxice. Implicarea unei duzini de corporaţii aduse la lumină nume şi adrese care duceau la personaje foarte cunoscute din lumea crimei organizate. Decorul fusese pregătit, târgul fusese încheiat, construirea depozitului era pe cale de a fi aprobată, când senatorul Boyd Boyette îşi făcu o apariţie intempestivă în scenă, însoţit de o armată de experţi federali. Ameninţă în stânga şi-n dreapta cu anchete declanşate de cel puţin o duzină de agenţii federale, ţinu conferinţe de presă săptămânale, porni într-un turneu de discursuri prin tot sudul Louisianei. Ca urmare, partizanii şantierului căutară sprijin care-ncotro; corporaţiile dădură declaraţii concise prin care refuzau orice fel de comentariu; iar Boyette, care declanşase furtuna, se amuza la culme.
În noaptea dispariţiei sale, senatorul participase la întâlnirea organizată de nişte cetăţeni furioşi în sala de sport a liceului din Houma. Plecase de acolo noaptea târziu, singur, aşa cum îi era obiceiul; nu avea decât o oră de mers cu maşina până la New Orleans. Cu ani în urmă, Boyette se săturase de bârfele şi linguşeala personalului său, aşa că prefera să-şi conducă singur maşina ori de câte ori avea ocazia. Pe vremea aceea, studia o a patra limbă străină, rusa, şi preţuia foarte mult singurătatea liniştită a Cadillacului şi compania casetelor cu exerciţii.
A doua zi, la prânz, dispariţia senatorului era un fapt constatat. În ziarele din New Orleans,titluri de o şchioapă relatau întâmplarea. În "Washington Post", titluri mai îndrăzneţe bănuiau un joc murdar. Apoi, zilele trecură fără să aducă alte noutăţi şi fără să fie găsit cadavrul. Ziarele folosiră zeci de fotografii care de care mai vechi de-ale senatorului; iar povestea începea să-şi piardă din actualitate şi interes când, deodată, numele lui Barry Muldanno fu pus în legătură cu dispariţia omului politic. Un ziar din New Orleans publică pe prima pagină un portret de-a dreptul înspăimântător al unui Muldanno tânăr şi reluă într-o nouă prezentare povestea despre Mafie şi şantierul depozitului de deşeuri toxice. Şiş era un profesionist al crimei, cu un cazier impresionant. Şi aşa mai departe.
Apoi, Roy Foltrigg îşi făcu o apariţie senzaţională în faţa camerelor de luat vederi şi anunţă inculparea lui Barry Muldanno pentru asasinarea senatorului Boyd Boyette. Fotografia lui Foltrigg fu publicată şi ea în pagina întâi a ziarelor din Washington şi New Orleans, ba Clint îşi aminti că ea apăruse chiar şi într-un ziar din Memphis. Ştirile erau senzaţionale, dar cadavrul tot nu fu găsit. Cu toate acestea, domnul Foltrigg nu-şi pierdu deloc aplombul, dimpotrivă, se lansă într-o serie interminabilă de declaraţii ditirambice la adresa crimei organizate, ba ajunse să prezică şi victoria. Venerabilul îşi spunea replicile atent pregătite cu flerul unui veteran al scenei, ridicând vocea la momentul oportun, subliniind anumite idei prin mişcările mâinii, fluturând din când în când prin faţa publicului inculparea aceea senzaţională. Nu făcu niciun comentariu în legătură cu absenţa cadavrului, dar lăsă să se înţeleagă că dispune de nişte date pe care nu le poate divulga, adăugând că nu avea nicio îndoială că într-o bună zi rămăşiţele răposatului senator vor fi scoase la lumină.
Evident, ziarele fură din nou pline de relatări şi fotografii despre arestarea lui Barry Muldanno, sau mai bine zis despre momentul în care acesta se pusese la dispoziţia FBI-ului. Barry petrecu trei zile în închisoare până când fu stabilită cauţiunea şi din nou apărură în ziare fotografii luate în momentul în care părăsea clădirea închisorii: Barry-Şiş era îmbrăcat într-un costum de culoare închisă şi zâmbea în faţa obiectivului. Susţinea sus şi tare că este nevinovat şi că nu era vorba decât de o răzbunare personală.
Apărură apoi şi fotografiile unor buldozere aparţinând FBI-ului care brăzdau cu şanţuri solul îmbibat cu apă al New Orleans-ului, în căutarea cadavrului. Foltrigg dădu noi spectacole în beneficiul presei, şi fură publicate noi dezvăluiri despre bogata istorie a crimei organizate din New Orleans. Pe măsură ce trecea timpul, cercetările continuau, dar povestea începea să piardă din viteză.
Guvernatorul, membru al partidului democrat, îşi desemnă un prieten apropiat să ducă la bun sfârşit anul şi jumătate rămas din mandatul lui Boyette. Ziarele din New Orleans trecură în revistă numeroşii politicieni care aşteptau nerăbdători să candideze pentru un loc în Senat; Foltrigg era unul din cei doi republicani despre care se vorbea că ar fi interesaţi de această posibilitate.
Şedea pe canapea lângă Reggie şi îşi şterse lacrimile. Se ura amarnic pentru această slăbiciune, dar nu-şi putuse stăpâni lacrimile. Braţul ei îi înconjura protector umerii şi palma ei îl bătea uşurel pe braţ.
- Nu eşti obligat să-mi spui nimic, repeta ea cu voce blândă.
- Să ştii că nici nu vreau. Poate mai târziu, dacă trebuie, dar nu acum. Okay?
- Okay, Mark.
În clipa aceea, se auzi o bătaie în uşă, şi Clint îşi făcu apariţia, aducând cu el un teanc de hârtii. Apoi tânărul îşi privi ceasul şi zise:
- Iertaţi-mă că vă-ntrerup, dar este aproape zece şi domnul Foltrigg trebuie să apară din clipă în clipă. Reggie, ai vrut să vezi ce-i cu astea înainte de întâlnirea cu procurorul, adăugă el aşezând hârtiile pe măsuţa de cafea din faţa ei.
- Spune-i domnului Foltrigg că nu avem ce să discutăm, îl anunţă Reggie.Clint o privi încruntându-se nedumerit, apoi îşi întoarse ochii spre Mark. Băiatul stătea strâns lipit de Reggie, căutând protecţie.
- Nu vrei să-l primeşti?
- Nu. Spune-i că întâlnirea a fost anulată pentru că nu avem nimic de declarat, zise ea, făcând un semn cu capul spre Mark.
Clint îşi privi din nou ceasul şi se retrase încurcat.
- Da, fireşte, spuse el, zâmbind ca şi cum ideea de a-l trimite la plimbare pe Foltrigg îi făcea o deosebită plăcere, apoi ieşi închizând uşa în urma lui.
- Te simţi bine? întrebă Reggie, după ce rămase din nou singură cu Mark.
- Nu prea.
Reggie începu să răsfoiască teancul de hârtii din faţa ei. Mark se simţea buimăcit, obosit şi fără putere, stăpânit de o frică aproape paralizantă, în ciuda discuţiei avute cu avocata sa. Reggie era acum atentă la tăieturile acelea din ziare şi citea titlurile, subtitlurile şi legendele, aducând uneori fotografiile mai aproape de ochi. La un moment dat se opri, se sprijini de spatele canapelei şi îi întinse lui Mark un portret mult mărit şi zâmbitor al lui Barry Muldanno.
- Ăsta-i tipul?
- Nu. Da' cine-i ăsta?
- Este Barry Muldanno.
- Nu este el tipul care a sărit la mine. Da' cred că are o mulţime de prieteni.
Reggie aşeză copia la loc în teancul de pe măsuţa de cafea şi îl bătu uşor cu palma pe picior.
- Ce-ai de gând să faci? întrebă puştiul.
- Să dau câteva telefoane. De exemplu, am să vorbesc cu administratorul spitalului ca să pună pe cineva de pază lângă uşa lui Ricky.
- Reggie, da' nu poţi să-i spui nimic despre tipul ăla. Altfel au să ne omoare. Nu putem să spunem nimănui.
- Nici n-am să spun. Am să-i explic numai că s-au primit nişte ameninţări. Este ceva obişnuit în asemenea cazuri. Pur şi simplu, au să pună nişte paznici lângă uşa camerei în care se află Ricky.
- Să ştii că nu vreau să-i spun nici lui mami. Este şi aşa destul de îngrijorată din cauza lui Ricky şi ia tot felul de pastile şi nu sunt deloc sigur că ar mai putea să facă faţă şi la chestia asta.
- Ai dreptate, fu de acord Reggie. Era un copil puternic, crescut pe străzi şi mult prea înţelept pentru vârsta lui; îl admira foarte mult pentru curajul lui.
- Crezi că mami şi Ricky sunt în siguranţă?
- Fireşte. Oamenii ăştia sunt profesionişti, Mark. Ei nu fac mişcări negândite. Acum se vor da la fund şi vor urmări ce se-ntâmplă. S-ar putea să fie doar o încercare de intimidare, zise Reggie, dar nu părea să creadă cu adevărat ceea ce spunea.
- Nu, nu vor doar să mă intimideze. Am văzut cuţitul cu ochii mei, Reggie. Sunt aici, în Memphis, cu un singur scop, să mă aducă în stare să fac pe mine de frică. Şi să ştii că pân`acum le-a mers figura. N-am de gând să spun nimic din ce ştiu.
15.
Foltrigg răcni o singură dată, după care ieşi ca o furtună din birou, pe un fundal sonor de ameninţări directe şi uşi trântite. Bieţii McThune şi Trumann erau oarecum speriaţi, dar mai ales jenaţi de toată fanfaronada asta grotescă. De altfel McThune îi aruncă lui Clint o privire plină de înţeles, ca şi cum ar fi încercat să-i ceară scuze pentru spectacolul acela de un gust îndoielnic. Tânărul savura însă din plin momentul, şi apoi, când furtuna se potoli, intră în biroul şefei.
Mark îşi trăsese un scaun lângă fereastră şi acum stătea acolo şi privea ploaia de afară. Reggie vorbea la telefon cu administratorul spitalului despre securitatea bolnavilor internaţi la etajul al nouălea. Clint veni să spună că procurorul şi cei doi asistenţi plecaseră,apoi merse să mai aducă puţină cacao pentru Mark care continua să privească ploaia ce spăla strada. Câteva minute mai târziu, tânărul secretar îşi anunţă şefa că este căutată la telefon de George Ord. Deşi nu-l cunoscuse personal pe procurorul general din Memphis, nu fu surprinsă că acesta o căuta şi dorea să-i vorbească. Dar îl lăsă să aştepte un minut întreg înainte să ridice receptorul.
- Alo.
- Doamnă Love, sunt.....
- Reggie, okay. Doar Reggie. Iar tu trebuie că eşti George, nu?
Ăsta era obiceiul ei, să le spună tuturor pe numele mic, chiar şi celor mai scorţoşi judecători.
- Bun, Reggie. Sunt George Ord. Vreau să-ţi spun că Roy Foltrigg este la mine în birou şi.....
- Ia te uită ce coincidenţă. Domnul Foltrigg tocmai a plecat de la mine.
- Da, ştiu şi acesta este şi motivul pentru care îţi telefonez. Mi-a spus că n-a apucat să stea de vorbă nici cu tine, nici cu clientul tău.
- Te rog să-i transmiţi scuzele mele, dar clientul meu nu are nimic de declarat.
În timp ce vorbea cu Ord, Reggie privea ceafa lui Mark, dar nu-şi dădea seama dacă băiatul ascultă sau nu conversaţia ei cu procurorul general din Memphis.
- Reggie, cred totuşi că ar fi mai înţelept să te întâlneşti cu domnul Foltrigg, spuse Ord.
- Dar nu am nici cea mai vagă dorinţă să mă întâlnesc cu Roy, şi acest lucru este valabil şi pentru clientul meu.
Spunând acestea, Reggie şi-l imagina pe Ord gesticulând nervos, măsurând cu paşi mari biroul şi comunicându-i plin de gravitate lui Foltrigg vorbele avocatei.
- Dar ştii foarte bine că lucrurile nu se vor opri aici!
- Mă ameninţi, George?
- Îţi fac mai degrabă o promisiune.
- Perfect. Atunci, spune-le te rog, lui Roy şi băieţilor că, dacă vreunul dintre ei încearcă să ia legătura cu clientul meu sau cu familia lui, le dau cuvântul meu de onoare că are să le ia foc curu'. Okay, George?
- Am să transmit mesajul.
Până la urmă toată povestea asta era teribil de comică, mai ales că nu era cazul lui; aşa că Ord nu se putu abţine să nu râdă cu poftă în sinea lui. După ce aşeză telefonul în furcă, îşi permise să zâmbească nevăzut, apoi se întoarse spre venerabil şi-i comunică.
- Zice că ea n-o să vorbească, nici puştiul n-o să vorbească, şi dacă vreunul dintre voi încearcă să ia legătura cu puştiul sau cu familia, vă dă cuvântul de onoare că o să..... vă ia curu' foc; v-am redat chiar vorbele ei.
Foltrigg îl ascultase muşcându-şi buzele şi dând din cap la fiecare cuvânt, de parcă totul ar fi fost perfect, pentru că în felul acesta putea şi el să treacă în sfârşit la atac. De aceea, îşi regăsise sângele rece şi trecuse la aplicarea Planului B. Şi ca orice om adâncit în gînduri, Roy se plimba de colo-colo prin încăpere. McThune şi Trumann rămăseseră lângă uşă, ca nişte adevărate santinele, cumplit de plictisite, ce-i drept, dar, oricum, santinele.
- Vreau să puneţi pe cineva să-l urmărească pe puşti, îl şfichiui el pe McThune cu voce şuierătoare. Noi plecăm la New Orleans şi vreau ca voi, băieţi, să-l urmăriţi douăş' patru de ore pe zi. Vreau să ştiu tot ce face, şi, mai ales, trebuie protejat de Muldanno şi de acoliţii lui.
Niciun procuror al Statelor Unite nu avea căderea să-i dea ordine lui McThune, care în clipa aceasta era sătul până în gât de Roy Foltrigg şi de altfel ideea de a bloca trei sau patru agenţi, şi aşa suprasolicitaţi, ca să urmărească un copil de unsprezece ani era absolut stupidă. Dar, pe de altă parte, ştia foarte bine că nu merita să se certe cu Foltrigg pentru chestia asta. Venerabilul beneficia de legătură telefonică directă cu directorul Voyles, la Washington, iar directorul dorea să dea de urma cadavrului şi să obţină condamnarea criminalului aproape la fel de mult ca Foltrigg.
- Okay, răspunse McThune cu voce tare. Se face.
- Paul Gronke este şi el pe undeva pe aici, adăugă Roy, ca şi când tocmai şi-ar fi amintit de cea mai nouă bârfă care circula în oraş. Dar de fapt ştiau şi numărul cursei şi ora la care sosise în oraş cu unsprezece ore în urmă. Cu toate acestea, reuşiseră să-i piardă urma încă de la aeroport, apoi această vizită neaşteptată şi nedorită constituise subiectul unei discuţii de două ore în cursul dimineţii între Ord, Foltrigg şi o duzină de agenţi FBI. Iar în clipa aceasta, nici mai mult, nici mai puţin decât opt federali încercau din răsputeri să scotocească Memphis-ul şi să-l găsească pe Gronke.
- Fii sigur că vom da de el, interveni McThune. Şi că-l vom urmări şi pe copil. Aşa că ce-ar fi să te cari înapoi la New Orleans?
- Mă duc să pregătesc maşina, zise Trumann pe un ton teribil de oficial, de parcă ar fi fost vorba de avionul prezidenţial.
Foltrigg se opri în faţa biroului lui Ord:
- Gata, George, plecăm! Te rog să mă scuzi pentru că am picat aşa pe capul vostru. Probabil c-am să mă întorc peste vreo două zile.
"Abia aştept", zise Ord în sinea lui, apoi se ridică şi dădu mâna colegului din New Orleans.
- Oricând doreşti. Dacă putem să te ajutăm, dă-ne un telefon.
- Mâine dimineaţă la prima oră mă-ntâlnesc cu judecătorul Lamond şi te anunţ dacă apare ceva important.
După o ultimă strângere de mână, Roy se îndreptă spre uşă.
- Fiţi atenţi la derbedeii ăia, îl sfătui el din nou pe McThune. Nu cred că sunt atât de tâmpiţi încât să-l atace pe copil da' nu se ştie niciodată.
Agentul FBI deschise uşa şi îl invită pe Foltrigg să treacă. Acesta trecu pragul în anticameră, unde îl aşteptau Wally Boxx şi Thomas Fink, continuând să-i cicălească pe cei pe care îi lăsa în urmă.
- Este clar că Muldanno a aflat ceva şi că şi-a trimis oamenii încoace să mai tragă cu urechea. Da' oricum, fiţi cu ochii pe ei, okay, George? Sunt nişte tipi extrem de periculoşi. Şi nu uitaţi să-i urmăriţi şi pe băiat şi pe avocata aia a lui. Şi mulţumesc de mii de ori. Te sun mâine. Wally, unde este maşina?
După ce petrecu o oră întreagă studiind trotuarul, bând cacao şi ascultându-şi avocata cum îşi făcea meseria, Mark simţi nevoia să facă şi altceva. Reggie vorbise la telefon cu Dianne şi-i explicase că Mark se află la ea în birou, încercând să-şi omoare vremea şi ajutând-o şi pe ea din când în când. Dianne povesti că Ricky se simţea mult mai bine şi că acum doarme; mai devreme mâncase aproape două kilograme de îngheţată în timp ce Greenway îi pusese pe puţin o sută de întrebări.
Pe la unsprezece, Mark se instala la biroul lui Clint unde se apucă să inspecteze dictafonul. Fusese nevoit s-o lase pe Reggie singură împreună cu o clientă care voia cu disperare să divorţeze; timp de o oră cele două femei urmau să discute chestiuni de tactică şi de strategie legate de problema respectivă. De cealaltă parte a uşii, Clint bătea ceva interminabil la maşină şi răspundea la telefon din cinci în cinci minute.
- Cum de-ai ajuns secretar? întrebă Mark care se plictisise de această manieră idilică de a practica avocatura.
- Din întâmplare, răspunse Clint zâmbindu-i.
- Când erai mic ai vrut să te faci secretar?
- Nici pomeneală. Pe-atunci voiam să construiesc piscine.
- Şi ce s-a-ntâmplat?
- Nu ştiu. M-am încurcat cu drogurile, aproape că m-au dat afară din liceu, pe urmă am ajuns la universitate, mai întâi la colegiu şi după aia la facultatea de drept.
- Trebuie să faci facultatea asta ca să ajungi secretarul unui avocat?
- A, nu. Pe mine m-au dat afară din facultate, şi Reggie mi-a oferit slujba asta. Să ştii că de cele mai multe ori este chiar amuzantă.
- Unde ai cunoscut-o pe Reggie?
- Ei, e o poveste mai lungă. Ne-am împrietenit în timpul facultăţii; este mult de-atunci. Are să-ţi povestească ea despre asta când ai s-o cunoşti pe Mama Love.
- Mama cum?
- Mama Love. Cum, nu ţi-a vorbit pân-acum de Mama Love?
- NU.
- Mama Love este mama lui Reggie. Locuiesc împreună; ştii, îi place la nebunie să gătească pentru copiii pe care îi reprezintă Reggie. Face ravioli şi lasagna cu spanac şi tot felul de chestii italieneşti. Toată lumea este încântată de mâncarea pe care o pregăteşte Mama Love.
După două zile în care se hrănise numai cu gogoşi, Mark simţi că îi lasă gura apă doar la simpla menţionare a acelor mâncăruri gustoase, gătite într-o bucătărie adevărată.
- Şi când crezi că aş putea s-o cunosc şi eu pe Mama Love?
- Asta n-am de unde să ştiu. Reggie îşi duce aproape toţi clienţii, mai ales pe cei foarte tineri, acasă.
- Ea are copii?
- Da, doi, da acum sunt mari şi locuiesc în altă parte.
- Mama Love unde locuieşte?
- Nu departe de aici, într-o casă veche; de altfel, este chiar casa în care a copilărit Reggie.
Ţârâitul telefonului le întrerupse conversaţia; Clint îşi notă mesajul şi apoi se întoarse la maşina lui de scris sub privirea atentă a lui Mark.
- Cum de ai învăţat să baţi atât de repede la maşină?
Zgomotul acela inconfundabil încetă brusc, iar Clint se întoarse încet spre copil şi îi zâmbi.
- Asta a fost în liceu. Am avut o profesoară... parcă era un instructor militar. O urmam toţi, fără excepţie. Da, datorită ei, am învăţat chestia asta. Tu ştii să baţi la maşină?
- Puţin. Am făcut trei ani de calculatoare la şcoală.
- Noi avem aici tot felul de calculatoare, zise Clint, făcând semn spre cel aflat chiar lângă maşina de scris.
Mark aruncă o privire fugară în direcţia indicată, fără să fie deloc impresionat; în fond, toată lumea are calculator în ziua de azi.
- Şi până la urmă cum de-ai ajuns să faci pe secretarul?
- A fost ceva neaşteptat. Când a terminat facultatea, Reggie n-a vrut să lucreze pentru altul, aşa că şi-a deschis propriul ei birou. Asta s-a-ntâmplat cam acum patru ani. Şi cum avea nevoie de secretar, m-am oferit s-o ajut. N-ai mai văzut pân-acum un bărbat pe postul ăsta?
- Nu şi nici nu mi-am închipuit că bărbaţii pot să fie secretari. Câştigi bine?
Pe Clint îl umflă râsul la auzul acelei întrebări.
- Mulţumitor. Dacă lui Reggie îi merge bine în luna asta, atunci şi mie îmi merge bine. Suntem un fel de parteneri.
- Şi ea câştigă bani mulţi?
- Nu prea. Da' adevărul este că nici n-o interesează banii. Acum câţiva ani a fost măritată cu un doctor; aveau o casă din alea mari şi o grămadă de parale. Până la urmă totul s-a dus dracului şi ea zice că numai şi numai din cauza banilor. Probabil că are să-ţi povestească chiar ea despre perioada aia din viaţa ei. Să ştii că este foarte cinstită în ceea ce priveşte propria ei viaţă.
- Adică este avocată şi nu vrea să câştige bani mulţi?
- E ceva cam neobişnuit, nu-i aşa?
- Mai întrebi?! Vreau să spun că am văzut o sumedenie de avocaţi la televizor şi toţi nu vorbeau decât despre bani. Adică despre sex şi bani.
Telefonul sună din nou şi Clint, plin de amabilitate, se întreţinu vreo cinci minute cu judecătorul de la celălalt capăt al firului. Apoi se reîntoarse la maşina lui de scris. În momentul în care Clint se cufundase în lucru, Mark lansă o întrebare absolut neaşteptată.
- Cine e femeia de dincolo?
Clint încetă brusc să mai bată la maşină şi se răsuci uşor pe scaun, în aşa fel încât să-l poată avea pe copil sub ochi.
- Femeia care este acum cu Reggie? intreba la randul lui, cu un zambet fortat pe buze.
- Da.
- O cheama Norma Trash.
- Si ce probleme are?
- De fapt, are un snop de probleme, adica este intr-un proces de divort tare urat. Barba'-su e o mare lepra.
- O bate? intreba mai departe Mark, curios sa afle cat de la curent era Clint cu cazul respectiv.
- Nu cred, raspunse tanarul incet.
- Are copii?
- Da, doi. Da' nu prea pot sa-ti spun mare lucru pentru ca discutiile din biroul de dincolo sunt confidentiale. Intelegi?
- Da, da, stiu asta. Da' nu-i asa ca tu cunosti foarte bine povestea? Vreau sa spun ca, in fond, tu esti cel care bate totul la masina.
- Fireste ca sunt la curent cu aproape tot ce se-ntampla aici. Dar Reggie nu-mi spune chiar totul. De pilda, habar n-am ce i-ai spus tu ieri. Presupun ca este ceva foarte grav, dar ea nu mi-a spus niciun cuvant despre problema asta. Am citit si eu ziarele, i-am vazut pe cei de la FBI si pe domnul Foltrigg si am facut niste legaturi, dar nu cunosc detaliile.
- Spune-mi, il cunosti pe Robert Hachstraw? I se spune Hack.
- E avocat, nu?
- Da, si a fost avocatul maica-mii acum doi ani, cand cu divortul. Un tampit mai mare nici nu exista.
- Nu prea ai fost multumit de avocatul mamei tale?
..................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu