Clientul, John Grisham

........................................
                            VIII.

                  Jack Nance era un fost puşcăriaş, cu un cazier impresionant, care reuşise să evite necazurile timp de peste zece ani. Asociatul său, Cal Sisson, făcea parte din aceeaşi categorie socială şi reuşise o afacere nemaipomenită cu o companie fictivă pentru construirea de acoperişuri. Împreună, cei doi câstigau binişor, îndeplinind tot felul de sarcini urâte pentru cei cu bani. O dată, îi rupseseră mâinile unui adolescent care era prietenul fiicei unui client bogat, după ce puştiul îi trăsese câteva palme domnişoarei respective. Altădată, deprogramaseră doi adepţi ai sectei Moon, copiii unui alt client bogat. Celor doi asociaţi nu le era teamă de violenţă şi nu de puţine ori îi descurajaseră cu ajutorul pumnilor pe rivalii în afaceri ai clienţilor lor. Ba o dată chiar incendiaseră cuibul dragostei vinovate dintre soţia unui client şi amantul acesteia.
      Genul lor de activitate avea căutare pe o anumită piaţă, şi în unele cercuri restrânse Nance şi Sisson erau cunoscuţi drept nişte tipi duri şi foarte eficienţi, care nu voiau decât bani lichizi, duceau la bun sfârşit toate murdăriile şi nu lăsau nicio urmă. Erau renumiţi pentru rezultatele uluitoare, iar clienţii veneau pe bază de recomandare.
       Jack Nance se mai afla încă în biroul lui în care domnea o dezordine cruntă când cineva bătu la uşă. Se întunecase deja şi secretara îşi terminase programul. Cal Sisson nu plecase nici el, şi în momentul acela discuta ceva cu un traficant de cocaină care îl agăţase pe fiul unui client. Nance era un tip la vreo patruzeci de ani, nu prea înalt, dar era robust şi deosebit de agil. El fu cel care traversă biroul secretarei şi deschise uşa de la intrare.
       - Îl caut pe Jack Nance, zise necunoscutul. 
       - Eu sunt. 
       - Numele meu este Paul Gronke, spuse tipul, întinzând mâna. Pot să intru?
       Nance deschise larg uşa şi îi făcu celuilalt semn să intre. 
      Cei doi se opriră chiar lângă biroul secretarei, iar Gronke privi atent dezordinea teribilă din jurul lor. 
       - E târziu, remarcă Nance. Ar fi mai bine să-mi spui ce vrei. 
       - Am nevoie de voi pentru o treabă foarte rapidă. 
       - Cine te-a trimis la noi? 
       - Am auzit vorbindu-se despre voi. Vorbele zboară.
       - Dă-mi un nume. 
       - J.L.  Grainger. Mi se pare că l-aţi ajutat să încheie o afacere. Tot el a amintit şi de un oarecare domn Schwartz care a fost foarte mulţumit de munca voastră. 
      Ascultându-i vorbele, Nance se gândea la înţelesul lor, studiindu-şi în acelaşi timp musafirul. Gronke era un bărbat voinic, cu pieptul lat, care se apropia de patruzeci de ani, prost îmbrăcat, dar fără să-şi dea seama de asta. Din cauza accentului tărăgănat şi a felului în care mânca silabele cuvintelor, Nance îşi dădu imediat seama că tipul era din New Orleans. 
      - Avansul  de angajare este de două mii de dolari, plătiţi imediat şi nerambursabili, totul cash, mai înainte să ridic măcar un deget.
     Gronke  duse imediat mâna la buzunarul din stânga şi scoase de acolo un pacheţel cu bancnote din care extrase douăzeci de hârtii de o sută, pe care i le puse în mână lui Nance. Acesta se relaxa brusc; fusese cel mai rapid onorariu de angajare obţinut de el în zece ani de carieră.
     - Ia loc, îl pofti el pe Gronke, făcând semn spre canapeaua din încăpere. Te ascult.
     - Ai  văzut chestia asta din ziarul de azi-dimineaţă? îl întrebă străinul, întinzându-i lui Nance o tăietură dintr-un ziar. 
      - Da. Am citit-o. Dar în ce fel te priveşte povestea asta pe tine? 
      - Eu sunt din New Orleans. Şi de fapt, domnul Muldanno, care este un vechi prieten de-al meu, este foarte supărat că numele lui a apărut aşa, pe nepusă masă, într-un ziar din Memphis; în articol se zice că domnul Muldanno are legături cu Mafia şi alte chestii de-astea. Nu mai poţi să ai nici un fel de încredere în ce spun ziarele în ziua de astăzi. Presa are să ducă ţara asta de râpă. 
      - Clifford era avocatul lui? 
      - Da, da' acum are unul nou. Numai că nu asta este important. Uite ce îl îngrijorează pe prietenul meu: cineva de mare încredere i-a spus că băieţii ăia doi ştiu ceva. 
       - Unde sunt băieţii acum? 
       - Unul este la spital în comă sau cam aşa ceva. A făcut-o de oaie cînd s-a-mpuşcat Clifford. Fratele lui a fost însă efectiv în maşină cu Clifford mai înainte ca ăsta să se omoare, şi nouă ne este teamă că puştiul ăsta a aflat ceva. Şi-a şi angajat un avocat şi refuză să vorbească cu FBI-ul. Or, toată chestia nu miroase a bine. 
       - Şi ce vrei de la mine? 
       - Păi, avem nevoie de cineva care să aibă relaţii aici în Memphis. Trebuie să-l vedem neapărat pe puştiul ăsta şi trebuie să ştim de unde să-l luăm în orice moment.
       - Cum îl cheamă? 
       - Mark Sway. Noi credem că acum este la spital cu maică-sa. Noaptea trecută au stat în camera în care este internat puştiul mai mic, pe nume Ricky Sway, spitalul "St. Peter's", etajul nouă, rezerva 943. Noi îţi cerem să-l găseşti pe băiat şi să-l supraveghezi. 
       - Nu-i o treabă prea grea. 
       - Cine ştie? S-ar putea ca poliţia şi FBI-ul să-l urmărească şi ei. Puştiul ăsta este un mare punct de atracţie. 
       - Tariful este de o sută de dolari pe oră, cash. 
       - Ştiu.  

      Îşi alesese chiar ea numele de Amber, care, împreună cu cel de Alexis, erau cele mai răspândite printre dansatoarele de striptease şi târfele din Cartierul Franţuzesc. Amber răspunse la telefon şi, după ce ascultă o clipă, duse aparatul în minuscula sală de baie unde Barry Muldanno se spăla pe dinţi. 
      - E Gronke la telefon, zise ea, întinzându-i receptorul. 
     Barry răsuci robinetul, luă telefonul şi se opri în uşă, admirând trupul neted şi gol ce se strecura sub cearşafuri. 
      - Da, zise el apoi în microfon.
      Un minut mai târziu, aşeză telefonul pe măsuţa de lângă pat şi începu să se îmbrace grăbit. 
      - La ce oră te duci la lucru? o întrebă el pe Amber din care nu se mai zărea nici vârful nasului. 
      - La zece. Acum cât este ceasul? întrebă la rândul ei iţindu-şi buclele printre perne. 
      - Aproape nouă. Eu trebuie neapărat să ajung într-un loc, da' am să mă întorc. 
      - De ce? Doar ai obţinut ce-ai dorit.
      - Pentru că s-ar putea să mai vreau puţin. Doar eu sunt cel care plăteşte chiria pentru apartamentul ăsta, dulceaţo.
       - Ce să zic?! Mare brânză de chirie! De ce nu mă scoţi din cocina asta? Şi să-mi cumperi ceva drăguţ?
       Barry trase de manşetele cămăşii, apoi îşi aruncă o privire admirativă în oglindă. Perfect, absolut perfect. 
       - Mie îmi place aici, se întoarse el zâmbind spre Amber. 
       - Ba este o cocină. Dacă te-ai purta cu mine cum trebuie, mi-ai cumpăra ceva într-adevăr drăguţ. 
       - Da, da, bine. Ne vedem mai târziu, dulceaţo, încheie el discuţia şi ieşi trântind uşa. Aşa erau toate fetele astea care făceau striptease. Le faci mai întâi rost de o slujbă, pe urmă de un apartament, le cumperi haine, le dai să mănânce mâncăruri scumpe, şi pe urmă te trezeşti că fetele se cultivă şi încep să aibă pretenţii. Barry ştia bine că obiceiul ăsta al lui era foarte costisitor, dar nu se putea opri.
      Coborî scările şi deschise uşa care dădea spre Dumaine. Se uită precaut în toate părţile, de altfel ştia că este urmărit, şi dădu colţul pe Bourbon; mergea iute, prelingându-se printre umbre, traversând străzile în zig-zag, dând mereu colţul şi revenind uneori pe propriile urme. Într-un târziu, după ce alergă aşa pe vreo opt străzi, dispăru în interiorul restaurantului "Randy's Oysters" de pe Decatur. Dacă reuşise careva să-l urmărească, atunci tipul acela era un adevărat superman.
      Restaurantul "Randy's" era nici mai mult, nici mai puţin decât un sanctuar. Un birt vechi şi demodat din New Orleans, lung şi îngust, întunecat şi aglomerat, aflat în afara circuitului turistic, deţinut şi condus de "familie". Barry urcă în fugă scara îngustă până la etajul al doilea, acolo unde nu se putea intra decât cu rezervare de locuri. Făcu un semn uşor cu capul spre unul dintre chelneri, îi zâmbi unui bandit mătăhălos şi apoi intră în încăperea aceea cu numai patru mese, unde accesul străinilor era interzis. Doar una din mese era ocupată de o siluetă solitară, care citea ceva la lumina unei lumânări. Barry se opri lângă masa aceea şi aşteptă să fie invitat. La un moment dat, bărbatul de la masă îl observă şi-i făcu semn să se aşeze. Barry se conformă imediat.
      Johnny  Sulari era fratele mamei lui Barry şi şeful incontestabil al "familiei". El era proprietarul birtului şi al altor vreo sută de afaceri. Şi în seara aceasta, ca de obicei, lucra la calculele contabile şi aştepta să-i fie servită cina. Astăzi era marţi, adică o seară ca oricare alta, petrecută la birou. Vinerea însă, Johnny obişnuia să vină aici însoţit de vreo Amber, ori Alexis, ori Sabrina, iar sâmbăta venea împreună cu soţia.
       Era clar că întreruperea aceea neaşteptată nu-i făcea deloc plăcere. 
       - Ce s-a-ntâmplat? întrebă el. 
       Barry se aplecă înainte, perfect conştient că nu era bine venit în locul acela. 
       - Tocmai am vorbit cu Gronke, la Memphis. Pustiu' şi-a angajat un avocat şi refuză să discute cu FBI-ul. 
       - Barry, nu-mi vine să cred că eşti atât de tâmpit, ştii asta? 
       - Am mai avut odată discuţia asta, okay? 
       - Ştiu şi o s-o avem din nou. Eşti un dobitoc şi ţin să ştii că, după părerea mea, eşti un mare dobitoc. 
        - Okay. Sunt un dobitoc. Da' acum trebuie să facem ceva. 
        - Adică ce? 
        - Păi, trebuie să trimitem nişte oameni acolo, la Memphis; pe Bono şi poate pe Pirini sau pe Taur. Şi trebuie să-i trimitem acum. 
         - Vrei să-l loveşti pe puşti? 
         - Poate, nu ştiu. Da' trebuie să aflăm ce anume ştie, nu? Dacă ştie prea multe, atunci poate că o să-l eliminăm. 
         - Barry, să ştii că mi-e ruşine că suntem rude de sânge. Eşti absolut tâmpit, ştii asta? 
         - Okay. Da' acum trebuie să ne mişcăm cât mai repede. 
        Johnny se cufundă din nou în hârtiile lui şi de data asta vorbi fără să mai ridice privirea: 
        - Trimite-i pe Bono şi Pirini, dar fără alte mişcări tâmpite. Okay? Barry, eşti un idiot, un imbecil, şi nu vreau să faceţi absolut nimic acolo până când nu vă spun eu. S-a-nţeles? 
       - Da, domnule.
       - Şi-acum pleacă, puse Johnny punct discuţiei şi făcu un semn cu mâna. Barry ţâşni imediat în picioare. 

                             13.

           Marţi seara, George Ord şi oamenii lui reuşiseră să-i transfere pe Foltrigg, Boxx şi Fink în biblioteca vastă care ocupa centrul etajului. Aici fusese stabilită tabăra de bază, dotată cu două telefoane, o secretară şi un practicant-asistent, împrumutaţi de la Ord, care le ordonase tuturor celorlalţi asistenţi să nu care cumva să se apropie de încăperea cu pricina. Foltrigg încuie uşile şi îşi întinse toate hârtiile şi materialele pe imensa masă aşezată chiar în mijlocul încăperii. Numai Trumann avea voie să intre şi să iasă de acolo. De asemenea, secretara putea să plece ca să aducă sandvişuri şi cafea, dar numai atunci când i-o cerea venerabilul în persoană. 
      Foltrigg  fusese un student mediocru, iar în ultimii cincisprezece ani încercase şi reuşise să ocolească îngrozitoarea corvoadă reprezentată de munca de cercetare. Încă din facultate, învăţase să urască bibliotecile. Teoria lui personală zicea că cercetarea este doar pentru cei născuţi să fie şoareci de bibliotecă în timp ce avocatura poate fi practicată numai de avocaţi adevăraţi, cărora nu le este teamă să stea în faţa juraţilor şi să le ţină predici. 
      În biblioteca lui Ord se afla din pură plictiseală; îi ţineau de urât Boxx şi Fink şi împreună cu ei aştepta un semn dinpartea unei oarecare Reggie Love; să vezi şi să nu crezi - el, marele Roy Foltrigg, avocatul "extraordinaire", era obligat să stea aici cu nasul vârât în paginile unui tom de legi gros de-o palmă şi cu o sumedenie de altele la fel împrăştiate pe masă. Fink, şoarecele de bibliotecă, se descălţase şi se aşezase pe podea, între două rafturi cu cărţi, studiind cu râvnă teancurile de materiale din jurul lui. 
       În ceea ce-l privea pe Boxx, acesta nu mai .deschiseseo carte de specialitate de ani de zile, dar de data asta i se înfundase şi nu mai putu să se fofileze; oricum, nu avea altceva mai bun de făcut. Cum nu-şi luase cu el niciun fel de schimburi, se ruga la toţi dumnezeii să se termine mâine cu Memphis-ul ăsta.
      Punctul esenţial al cercetărilor lor îl constituia modul în care Mark Sway putea fi convins să divulge informaţii pe care nu voia să le dea. Într-adevăr, dacă cineva deţine nişte informaţii cruciale pentru instrucţia unui caz şi acel cineva se hotărăşte să nu vorbească, întrebarea care se pune este cum pot fi obţinute informaţiile respective? Cea de-a doua variantă urmărită de Foltrigg era modul în care putea fi "convinsă" Reggie Love să divulge ceea ce îi spusese Mark Sway. Confidenţialitatea relaţiei dintre avocat şi client este, ce-i drept, sacră, el însă dorea totuşi să fie studiată şi această posibilitate. 
      Dezbaterile  referitoare la ce anume ştia Mark Sway se încheiaseră cu multe ore în urmă prin victoria zdrobitoare a lui Foltrigg. Teoria lui era următoarea: puştiul fusese în maşină; Clifford îşi pierduse minţile şi voia să vorbească; pe urmă, puştiul îi minţise pe poliţişti şi, mai nou, îşi angajase şi un avocat pentru că ştia ceva şi îi era frică să vorbească. De ce nu povestise Mark Sway de la început tot ce ştia? De ce? Pentru că îi era frică de asasinul lui Boyd Boyette. Pur şi simplu.  
      Fink mai avea unele îndoieli, dar obosise să tot discute în contradictoriu. Şeful lui nu numai că nu avea o inteligenţă strălucită, dar mai era şi îngrozitor de încăpăţânat, iar atunci când se hotăra să-şi închidă mintea în faţa unor argumente, ei bine, ea rămânea închisă pentru veşnicie. De altfel, trebuia să recunoască faptul că argumentaţia lui Foltriggera foarte logică; puştiul făcea nişte mişcări tare ciudate, mai ales pentru un puşti.
      Evident  că Boxx fusese de partea şefului şi credea cu sfinţenie tot ce spunea acesta. Dacă Roy declara că puştiul ştia unde este ascuns cadavrul, atunci vorbele lui erau literă de evanghelie. Iar în clipa de faţă, urmând indicaţiile date de Boxx într-una din numeroasele sale convorbiri telefonice, o jumătate de duzină de asistenţi ai procurorului general făceau cercetări identice la New Orleans.
      Marţi seara pe la ora zece, Larry Trumann îşi făcu o apariţie neaşteptată în biblioteca transformată în cartier general. Venea din biroul lui McThune, unde îşi petrecuse cea mai mare parte a serii. Conformându-se ordinelor lui Foltrigg, cei doi agenţi începuseră demersurile pentru obţinerea unei aprobări care să le permită să-i ofere Iui Mark Sway protecţie în cadrul Programului Federal pentru Protecţia Martorilor. Până la ora aceea, vorbiseră de douăsprezece ori cu Washington-ul, de două ori interlocutorul lor fiind chiar directorul FBI-ului în persoană, faimosul F. Denton Voyles. Rezultatul tuturor acestor convorbiri telefonice era că, dacă mâine dimineaţă Mark Sway nu-i dădea lui Foltrigg răspunsurile pe care le dorea acesta din urmă, atunci ei erau gata să facă o ofertă deosebit de atractivă.
      După părerea lui Foltrigg, târgul avea să fie cât se poate de uşor pentru că puştiul nu avea nimic de pierdut. Îi vor oferi mamei o slujbă bună, într-un alt oraş, care să-i dea posibilitatea să câştige mult mai mult decât cei şase dolari pe oră pe care-i primea la fabrica aia de lămpi. Familia ar locui într-o casă adevărată, cu fundaţie, şi nu într-o rulotă ieftină şi amărâtă. S-ar mai putea să primească şi un stimulent în bani lichizi, poate chiar şi o maşină nouă.
       Mark stătea pe salteaua subţire şi atât de puţin comodă de pe patul pliant şi nu-şi putea lua ochii de la maică-sa care era întinsă în pat, lângă Ricky. Se săturase şi de camera asta şi de spital. Îl durea spatele din cauza patului pliant. Tragedia era amplificată şi de faptul că frumoasa Karen nu era în camera surorilor. Coridoarele erau pustii, chiar şi în dreptul ascensoarelor.  
      În sala de aşteptare, un bărbat singur răsfoia o revistă ilustrată, ignorând serialul de la televizor. Şedea pe canapea, adică exact acolo unde Mark se hotărâse să se culce, aşa că băiatul, după ce îşi luă o cutie de suc din automatul pentru răcoritoare, se aşeză pe un scaun şi se uită la televizor. Bărbatul, care părea să aibă în jur de patruzeci de ani, avea un aer obosit şi îngrijorat. După zece minute, serialul fu întrerupt de apariţia bruscă pe micul ecran a lui Gill Teal, avocatul tuturor, care stătea calm la locul unui accident de maşină şi vorbea despre apărarea drepturilor şi lupta dintre companiile de asigurări. Gill Teal, avocatul adevărat.
     Jack Nance lua o noua revista de pe masa si abia acum arunca o privire asupra lui Mark.
     - Buna, il saluta el pe baiat, zambindu-i cu caldura. 
     Mark dadu din cap fara sa raspunda.  Inca un strain in viata lui era tot ce si-ar fi putut dori in clipa aceea. Asa ca desfacu cutia de suc si incepu sa bea cu inghitituri mici, rugandu-se la Dumnezeu sa-i dea liniste.
     - Ce faci aici? intreba omul acela.
     - Ma uit la televizor, raspunse Mark abia auzit.
     Zambetul barbatului disparu, si el isi relua lectura revistei. Telejurnalul de la miezul noptii se concentra pe ravagiile produse de un taifun in Pakistan. Fura prezentate imagini cu cadavre de oameni si animale care pluteau de-a lungul litoralului devastat. Erau imagini la care te simteai obligat sa privesti.
     - E groaznic, nu? remarca Jack Nance, in timp ce un elicopter se rotea deasupra unui morman de ramasite omenesti.
     - Destul de nasol, răspunse Mark prudent, nedorind să pară prietenos. În fond, cine ştie, poate că tipul  nu era decât un avocat flămând gata să se repeadă asupra prăzii rănite.
 ........................................