Clientul, John Grisham

.........................................
                              II.

                  Mark luă sticla şi încercă să descifreze eticheta, dar ochiul stâng îi era practic închis, urechile îi ţiuiau încă din cauza împuşcăturii şi pur şi simplu nu se putea concentra. Renunţă, şi fără un cuvânt, puse sticla înapoi pe locul de unde o luase Romey.
     - Murim,  Mark, şopti avocatul. Bănuiesc că nu este deloc uşor când ai numai unsprezece ani, da' asta-i situaţia şi nu pot face nimic pentru tine. Vrei să mai zici ceva, flăcăule? Înainte să deschidă gura, prin mintea lui Mark trecu fulgerător gândul că Ricky reuşise figura cu furtunul, că acum nu mai era nici un pericol de sufocare, că noul lui prieten pe nume Romey era un nebun beat şi că unica lui şansă de supravieţuire era să-şi folosească mintea şi limba. Aerul din maşină era curat. Băiatul respiră adânc şi-şi făcu singur curaj.
     - Cine te-a făcut să-nnebuneşti?
     Romey rămase o clipă pe gânduri, apoi hotărî că toată povestea devenise oarecum amuzantă şi pufni uşor în râs.
     - Hai că-i bună! E nemaipomenit! Sunt câteva săptămâni de când am aflat ceva de care nimeni nu are habar; nimeni, cu excepţia clientului meu care, între noi fie vorba, este o javră. Vezi tu, Mark, avocaţii află tot felul de chestii pe care nu au voie să le spună nimănui; totul este strict confidenţial, înţelegi? Este exclus să spunem vreodată cuiva ce s-a-ntâmplat cu banii, cine se culcă cu cine sau unde este îngropat cadavrul, pricepi? perora avocatul, făcând apoi o scurtă pauză în discurs ca să poată trage aer în piept cu o enormă plăcere întipărită pe faţă; apoi se aşeză mai comod pe scaun. Îmi pare rău c-a trebuit să te lovesc, adăugă el, încovoindu-şi din nou degetul pe trăgaciul armei. 
     Mark închise ochii şi, oricât se strădui, nu reuşi să simtă nimic la auzul acestei declaraţii.
     - Câţi ani ai, Mark?
     - Unsprezece.
     - A, da, ştiu, mi-ai mai spus. Eu am patruş'patru. Suntem amândoi prea tineri ca să murim, nu-i aşa, Mark?
     - Da, domnule. 
     - Numai că asta  este ceea ce se va întâmpla, amice. Îţi dai seama?
     - Da, domnule.
     - Ştii, într-o zi clientul meu a ucis un om şi a ascuns cadavrul, iar acum vrea să mă omoare şi pe mine. Asta-i toată povestea, şi din cauza ei am înnebunit. Ha! ha! E nemaipomenit, Mark, e minunat! Gândeşte-te: eu, avocatul demn de toată încrederea, pot să-ţi spun ţie, acum, când mai avem doar câteva secunde până la marea călătorie, unde se află cadavrul, cel mai faimos cadavru dispărut al momentului. E de necrezut! În sfârşit, pot să spun tot ce ştiu. Hai că e al dracului de amuzant, Mark! exclamă el, iar în ochii aţintiţi asupra lui Mark strălucea o bună dispoziţie pe cât de bruscă pe atât de reală.
     Băiatului  însă nu i se părea hazliu şi, oricum, el era preocupat de oglinda retrovizoare şi de dispozitivul de blocare al uşii, aflat doar la câţiva centimetri distanţă; iar mânerul portierei era încă şi mai aproape.
     Romey se relaxa din nou şi închise ochii, ca şi când ar fi încercat din răsputeri să adoarmă.
     - Îmi pare rău de toate astea, puştiule, îmi pare tare rău, da', cum spuneam, e plăcut să team aici, lângă mine, zise avocatul, apoi aşeză cu grijă sticla de whiskey alături de biletul de lângă volan şi trecu pistolul în mâna dreaptă, mângâindu-l uşor. Mark încercă să nu observe degetul care atingea din când în când trăgaciul armei.
    - Îmi pare sincer rău de toate astea, puştiule. Spune-mi câţi ani ai?
    - Unsprezece. Da' m-aţi mai întrebat de trei ori pân'acum.
    - Taci din gură! Eu simt deja efectul gazelor, tu nu? Şi termină dracului cu adulmecatul! Gazele astea n-au miros, cap pătrat ce eşti! Dacă nu făceai pe deşteptul, eu eram acum mort, iar tu te jucai bine mersi cu băieţii. Ştii, în fond, eşti tare tâmpit, băiete. 
     Nu atât de tâmpit pe cât îţi închipui, îşi zise Mark. Apoi, cu voce tare:
     - Pe cine a ucis clientul dumneavoastră?
     Romey rânji sarcastic, dar nu deschise ochii.
     - Pe un senator al Statelor Unite. Uite că spun, spun tot, îmi vărs toată fierea. Citeşti ziarele, puştiule?
     - Nu.
     - Nici nu mă miră. E vorba de senatorul Boyette din New Orleans. Ştii, şi eu sunt din oraşul ăla.
     - Şi de ce aţi venit în Memphis?
     - La dracu', puştiule! Da' eşti plin de întrebări, după câte văd.
     - Aşa e, aveţi dreptate. Şi de ce l-a omorât clientul dumneavoastră pe senatorul Boyette?
     - Ei, ce atâtea "de ce" şi "cine"? Da' ştii că eşti o pacoste pe capul omului, Mark?
     - Ştiu; tocmai de-asta, de ce nu mă lăsaţi să plec? întrebă băiatul cu ochii alergând de la oglinda retrovizoare la furtunul spânzurat deasupra banchetei din spate şi înapoi.
     - S-ar putea să te-mpuşc până la urmă dacă nu-ţi ţii gura, zise în chip de răspuns avocatul, apoi îşi propti bărbia în piept şi continuă. Clientul meu a omorât mulţi oameni. Asta-i meseria lui, face parte din Mafia din New Orleans; şi acum vrea să mă omoare şi pe mine. Păcat de el, nu-i aşa, puştiule? I-am luat-o-nainte şi-l lăsăm cu buzele umflate. Romey duse din nou sticla la gură şi tot timpul cât bău nu-şi luă ochii de la Mark.
    - Ia gândeşte-te, băiete, că, în chiar clipa asta, Barry-Şiş (aşa i se spune, că toţi tipii ăştia din Mafia au porecle haioase) mă aşteaptă într-o speluncă din New Orleans. Probabil că şi-a adus şi vreo doi prieteni cu el şi că, după o cină liniştită, mi-ar fi cerut să facem o mică plimbare cu maşina ca să vorbim despre cazul lui, vezi Doamne, iar odată urcaţi în maşină ar fi scos cuţitul, că de-asta i se spune Barry-Şiş, şi m-ar fi trimis direct în trecut. Pe urmă s-ar fi descotorosit de cadavrul meu dolofan aşa cum au făcut şi cu senatorul Boyette şi-n felul ăsta New Orleans s-ar fi trezit cu încă o crimă neelucidată. Numai că noi le-am luat-o înainte, nu-i aşa, puştiule? Le-am arătat de ce suntem în stare.
     Discursul  avocatului îşi pierdea din ce în ce mai mult ritmul; pistolul se plimba neîncetat de-a lungul şoldului dolofan, iar arătătorul mâinii drepte se odihnea mai departe pe trăgaci.
     "Vorbeşte, nu te opri!"
     - Şi de ce vrea, tipul ăsta Barry?
     - Iar pui întrebări? Ştii ceva, eu am început să plutesc, tu nu?
     - Ba da. E o senzaţie plăcută.
     Mark urmări atent mişcarea neîntreruptă a pistolului, apoi îşi mută privirea la încuietoarea uşii. Apoi îşi atinse încet fiecare deget de la picior cu degetul corespunzător de la mână, ca atunci când învăţase să numere la grădiniţă, şi coordonarea fu perfectă.
     - Deci, unde este cadavrul?
     Romey dădu din cap, pufni zgomotos, dar vocea îi era doar un murmur când răspunse:
     - Unde ste cadavrul lui Boyd Boyette? Grea întrebare. Ştiai că este primul senator federal asasinat chiar în propriul birou? Asasinat de scumpul meu client Barry-Şiş Muldanno, care i-a tras patru gloanţe în cap şi pe urmă a ascuns cadavrul. Şi dacă nu există cadavrul, nu există nici caz penal. Înţelegi, puştiule?
     - Nu vrea.
     - Da' de ce nu mai plângi, puştiule, că acum câteva minute plângeai de mama focului? Numai eşti speriat?
     - Ba da, sunt speriat, şi aş vrea să plec de-aici. Îmi pare rău că vreţi să muriţi, dar eu trebuie să am grijă de mama.
     - Emoţionant, absolut emoţionant. Şi-acum termină cu flecăreala. Vezi tu, băiete, ca să dovedească crima, federalii au nevoie de un cadavru. Iar Barry este singurul lor suspect pentru că el chiar este autorul crimei şi, de fapt, federalii ştiu asta. Dar au nevoie şi de cadavru.
     - Bine, dar unde e cadavru' ăla?
     În clipa  aceea, soarele se ascunse într-un nor negru şi poiana se întunecă. Romey plimbă încetişor pistolul de-a lungul piciorului, ca şi cum ar fi vrut să-l avertizeze pe Mark să nu facă nicio mişcare pripită.
     - Şiş nu este nici pe departe cel mai deştept derbedeu pe care să-l fi întâlnit în viaţa mea. El crede că este un geniu, da' în realitate tipul e-un tâmpit.
     "Ba tu eşti tâmpitul, îşi zise Mark, un tâmpit care stă aici, în maşina asta în care intră nenorocitul ăla de furtun prins de ţeava de eşapament."
     - Cadavrul se află sub barca mea.
     - Sub barca dumneavoastră?
     - Chiar aşa.  Ştii, tipul se grăbea, eu nu eram pe vremea aceea în oraş, aşa că scumpul meu client a îngropat cadavrul la mine acasă, în betonul proaspăt turnat pentru garaj. Şi tot acolo e şi acum, dacă poţi să crezi aşa ceva. FBI-ul a excavat jumătate din New Orleans încercând să dea de el, dar nu le-a venit ideea să caute şi la mine acasă. Da' mai ştii, poate că pân' la urmă Barry nu-i chiar atât de prost.
     - Şi când v-a spus clientul dumneavoastră ce-a făcut?
     - M-am săturat de întrebările tale, puştiule.
     - Să stiţi că acum chiar aş vrea să plec.
     - Taci din gură. Gazele îşi fac efectul şi noi suntem deja plecaţi, puştiule, zise avocatul, scăpând în sfârşit pistolul din mână.
     Bâzâitul  monoton al motorului părea fără sfârşit. Mark privi pe rând orificiul făcut de glonţ în geamul maşinii, milioanele de crăpături fine şi întortocheate care porneau din el şi chipul roşu pe care se detaşau genele grele ce tiveau pleoapele. Urmă un pufnit sau un sforăit, era greu de spus, şi capul avocatului se lăsă mult în jos.
     Tipul era pe cale să adoarmă! Mark îi urmări cu atenţie mişcările din ce în ce mai regulate ale pieptului solid şi-şi dădu seama ce se întâmplă ― doar îl văzuse pe fostul lui tată făcând acelaşi lucru de sute de ori pe vremea când locuiau împreună.Mark răsuflă adânc. Încuietoarea are să facă zgomot şi-apoi pistolul era prea aproape de mâna lui Romey. Stomacul lui Mark se strânse de durere, iar picioarele i se înmuiară cu totul.
     Chipul cel roşu scotea un sunet tărăgănat şi puternic, şi Mark ştiu că asta era singura lui şansă. Încet, cumplit de încet, întinse un deget tremurător spre dispozitivul de blocare a uşii.
    Ochii  lui Ricky erau acum aproape la fel de uscaţi ca şi gura, în schimb blugii îi erau uzi leoarcă. Stătea acolo, sub coroana protectoare a copacului, departe de tufişuri, de iarba înaltă şi de maşină. Trecuseră cinci minute îngrozitor de lungi de cînd scosese furtunul de pe ţeava aia blestemată, de cînd auzise împuşcătura. Cu toate acestea, ştia că fratele lui trăia încă, pentru că, adunându-şi tot curajul de care era în stare, se furişase în spatele copacilor care mărgineau poiana până când reuşise să zărească creştetul blond al lui Mark, agitându-se înăuntrul uriaşei maşini negre. Asta îl făcuse să nu mai plângă, ci să se roage lui Dumnezeu din tot sufletul.
    Şi pe când stătea aşa, chircit pe buşteanul care fusese „al lor", cu sufletul zvâcnind de durere pentru fratele lui, portiera din dreapta şoferului zbură în lături şi Mark ţâşni afară din maşină

     Când văzu bărbia avocatului proptindu-se în pieptul gras şi-i auzi sforăitul puternic, Mark îşi zise că era momentul să acţioneze; aşa că trânti pistolul la podea cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă deschise uşa, împingând-o apoi cu umărul. Un sforăit sonor fu ultimul lucru pe care-l auzi în timp ce se rostogolea prin iarbă.
     Traversă apoi în goană poiana şi în numai câteva secunde se afla lângă Ricky, care urmărise îngrozit toată scena. Aşteptă cu răsuflarea tăiată să-l vadă pe avocat venind în urma lui, abia ţinându-se pe picioare şi cu arma în mână, dar totul rămăsese nemişcat; portiera din dreapta continua să fie deschisă, motorul continua să toarcă monoton, ţeava de eşapament continua să fie lipsită de furtunul buclucaş. Abia atunci Mark reuşi să respire normal şi să-şi privească fratele mai mic.
    - Eu am scos furtunul, zise Ricky cu o voce ascuţită, printre suspine. Mark, mult mai liniştit acum, nu-i răspunse, ci se mulţumi să dea aprobator din cap. Între ei şi maşină era acum o distanţă de vreo cincisprezece metri şi în cazul în care Romey s-ar fi trezit, puştii ar fî putut să dispară imediat printre copaci, fără ca acesta să-i zărească măcar.
     - Mark, mi-e frică, hai să plecăm de-aici, se auzi din nou vocea piţigăiată de teamă a celui mic.
     - Mai stai puţin, răspunse Mark, în timp ce studia atent maşina din faţa lor.
     - Haide, Mark. Hai să plecăm.
     - Ţi-am spus că mai stăm puţin.
     Atunci Ricky îşi întoarse şi el privirea spre maşină. 
     - A murit?
     - Nu, nu cred.
     Prin urmare, tipul trăia şi avea şi pistolul la el, şi era din ce în ce mai evident că frate-său nu mai era speriat şi că în mintea lui se cocea ceva.
     - Să ştii că eu plec, mormăi Ricky, dându-se un pas înapoi. Vreau acasă.
     Dar Mark nu făcu nicio mişcare; se mulţumea să studieze, calm, maşina.
     - Mai stai puţin, zise el fără să-l privească pe cel mic, iar vocea îşi recăpătase tonul autoritar.
     Aşa că  că Ricky se aşeză pe buştean şi-şi sprijini mâinile pe genunchi, aşteptând. Mark scoase o ţigară din buzunarul de la piept, o aprinse, trase adânc fumul în piept, trimiţându-l apoi spre ramurile de deasupra capului. Abia acum observă Ricky umflătura de la ochiul stâng.
     - Ce-ai păţit la ochi?
     Mark îşi masă uşor ochiul învineţit şi cucuiul de pe frunte.
     - Tipul m-a pocnit de vreo două ori.
     - Nu prea arată bine.
     - Totu' e-n regulă. Şi vrei să ştii ce-am să fac? întrebă Mark şi continuă fără să aştepte vreun răspuns. Am să mă duc şi am să înfig furtunul în ţeava aia de eşapament. Am să fac asta pentru nenorocitul ăla.
     - Să ştii că eşti mai nebun decât el. Glumeşti, nu-i aşa, Mark?
     Mark continua să pufăie ostentativ. Deodată, uşa din dreptul şoferului sări într-o parte şi Romey năvăli afară, agitând pistolul şi strigând cuvinte fără şir. Merse clătinându-se spre spatele maşinii şi descoperi încă o dată furtunul atârnat inofensiv în iarbă, ceea ce îl făcu să strige tot felul de înjurături obscene către cer.
     Mark se lipi de pământ şi-l ţinu strâns pe Ricky lângă el. Romey se răsuci în loc şi privi atent copacii ce înconjurau poiana. Apoi începu iar să blesteme şi să plângă în hohote. Părul şi haina cea neagră îi erau năclăite de sudoare. Avocatul continua să se învârtă în jurul portbagajului, vorbind de unul singur, suspinând şi ţipând spre copacii din preajmă.Apoi se opri brusc şi-şi cocoţă trupul pachidermic pe capota portbagajului, se trase înapoi până când atinse cu spatele geamul lunetei şi îşi întinse picioarele butucănoase înainte. Pierduse un pantof. Cu o mişcare aproape de rutină, îşi vârî ţeava pistolului în gură. Privirea sălbatică a ochilor înroşiţi de-atâta plâns se opri o clipă pe trunchiul copacului lângă care erau ascunşi cei doi băieţi.
     În sfârşit, avocatul închise ochii şi apăsă pe trăgaci.

                        2.

               Pantofii  erau din piele de rechin, iar ciorapii de mătase de culoarea florilor de vanilie se mulau plăcut pe gambele destul de păroase ale celui cunoscut sub numele de Barry Muldanno, sau Barry-Şiş, sau pur şi simplu Şiş, cum îi plăcea lui să-şi spună. La prima vedere, costumul verde închis avea ceva ce-l făcea să semene cu pielea de şopârlă, sau de iguana, sau de altă reptilă scârboasă; dar de aproape se vedea că este de fapt poliester pur. Jacheta avea pieptul dublu plin de nasturi de sus până jos, îmbrăcându-i frumos trupul bine făcut, foşnind plăcut în timp ce Barry mergea ţanţoş spre telefonul public aflat în spatele restaurantului. Nu era un costum ţipător, ci numai bătător la ochi. Cei din jur ar fi putut să-l ia drept un importator de droguri sau drept un bookmaker nu prea curat din Las Vegas, ceea ce lui Şiş îi convenea de minune pentru că îi plăcea ca lumea să-l observe şi să vadă succesul întipărit pe chipul lui. De fapt, se aştepta ca oamenii să-l privească cu teamă şi să se ferească din calea lui.
     Părul negru şi des, împodobit cu câteva fire argintii şi bine impregnat cu gel, era strâns într-o coadă de cal de toată frumuseţea care îi ajungea exact până la gulerul hainei. Pieptănătura aceasta era rezultatul unor ore bune de eforturi. Lobul urechii stângi era împodobit cu obligatoriul cercel cu diamant. La încheietura mâinii stângi atârnau o brăţară fină de aur şi un ceas Rolex cu diamante, în timp ce la mâna dreaptă zornăia uşor un alt lănţişor de aur.
     Filfizonul  se opri în faţa telefonului aflat în micul hol de lângă toalete şi privi iute în jur. Privirea aceea rea, căutând ceartă, l-ar fi făcut pe orice om normal să-şi piardă cumpătul. Ochii negri ca tăciunele erau atât de apropiaţi unul de celălalt, încât cei care-l priveau mai mult de două secunde ar fi putut jura că Barry este saşiu, ceea ce ar fi fost complet fals. O meşă de păr negru îi străbătea fruntea de la o tâmplă la alta, trecând peste cuta adâncă de deasupra nasului lung şi ascuţit. Cearcănele maronii de sub ochi spuneau întregii lumi că tipului îi plăcea să pilească şi să trăiască viaţa din plin. Şiş era îndrăgostit de propriii lui ochi. De altfel erau de-a dreptul legendari.
     Barry formă repede numărul de la biroul avocatului şi începu să vorbească fără să mai aştepte vreun răspuns:
     - Alo, sunt  Barry! Unde este Jerome? Trebuia să ne întâlnim aici de mai bine de patruzeci de minute. Unde este, l-aţi văzut astăzi?
     Nici vocea lui Barry-Şiş nu era ceea ce se chema o voce plăcută; avea rezonanţa ameninţătoare a gangsterului de succes din New Orleans care rupsese multe braţe la viaţa lui şi care nu s-ar fi dat în lături să mai rupă unul dacă îi stăteai prea mult în cale sau dacă nu-i răspundeai suficient de repede la întrebări. Avea o voce grosolană şi arogantă, care intimida orice ascultător. Aşa că biata secretară aflată la celălalt capăt al firului, care cunoştea foarte bine şi vocea, şi ochii, şi costumele lucioase, şi coada de cal dată din belşug cu gel, înghiţi în sec de câteva ori, răsuflă adânc, îi mulţumi lui Dumnezeu că tipul nu venise chiar la birou, pentru ca în cele din urmă să-l informeze pe domnul Muldanno că domnul Clifford plecase de la birou pe la ora nouă în această dimineaţă şi că de atunci nimeni nu mai ştia nimic de el.
     Şiş trânti telefonul în furcă şi porni ca o furtună pe hol, dar, pe măsură ce se apropia de salonul din ce în ce mai aglomerat, reuşi să-şi recapete sângele rece şi mersul cel ţanţoş. Ceasul arăta ora cinci după-amiază şi restaurantul începea să se umple.
     Barry  dorise numai să bea ceva şi să cineze împreună cu avocatul său ca să poată discuta în linişte despre aiureala în care nimerise. Doar atât. Federalii erau pe fază, ascultau şi supravegheau. Jerome înnebunise de-a binelea, iar acum o săptămână îi spusese lui Barry că tipii îi puseseră microfoane în birou şi-i propusese să se întâlnească în restaurantul ăsta ca să scape de urechile indiscrete.
     Trebuia neapărat să stea de vorbă cu el. De cincisprezece ani încoace, Jerome îi apărase pe cei mai faimoşi gangsteri din New Orleans; era un tip şiret şi corupt până în măduva oaselor, gata oricând să-i cumpere pe toţi cei care puteau fi cumpăraţi, care mergea la băutură cu judecătorii şi se culca cu amantele lor, care îi mituia pe poliţişti şi îi ameninţa pe juraţi, care ţinea trena politicienilor, contribuind financiar la campaniile acestora dacă era solicitat. Jerome cunoştea foarte bine mecanismul social şi ori de câte ori un neisprăvit plin de bani avea nevoie de ajutor la New Orleans, găsea imediat drumul spre biroul lui W. Jerome Clifford, avocat şi consilier juridic. Iar în biroul cu pricina găsea un prieten loial, asemenea unei flori răsărite din noroi.
     Cazul lui Barry era totuşi altceva. Era o chestie teribilă, care se agrava pe măsură ce trecea timpul. Doar o lună îi mai despărţea de data procesului care se profila ameninţător, ca o adevărată execuţie. Era a doua oară când Barry trebuia să facă faţă unei acuzaţii de omucidere. Prima oară fusese pe vremea când Barry avea doar optsprezece ani; atunci un procuror local încercase să dovedească, folosindu-se de un martor extrem de slab, că Barry îi tăiase degetele şi beregata unui "coleg" de meserie. Dar unchiul lui Barry, un membru al Mafiei respectat şi uns cu toate alifiile, împărţise bani unde trebuie şi aşa se întâmplă că juriul nu putu hotărî asupra verdictului.
     Ceva mai târziu, Barry ispăşi o pedeapsă de doi ani pentru gangsterism într-o închisoare federală, foarte plăcută de altfel. Bineînţeles că unchiul l-ar fi putut salva şi-atunci, dar la data respectivă nepotul avea deja douăzeci şi cinci de ani, adică vârsta optimă pentru o scurtă încarcerare; făcea frumos la dosar, iar familia era cât se poate de mândră de progenitura ei. Apărarea fusese asigurată de Jerome Clifford şi după proces cei doi rămăseseră prieteni.
     La bar îl aştepta un pahar cu sifon şi lămâie pentru că Barry se hotărâse să mai aştepte cu alcoolul; nu-şi putea permite să-i tremure mâinile tocmai acum.
     Din când în când îşi studia chipul în oglinda barului, şi de fiecare dată constata că persoana lui trezeşte interesul unuia sau altuia din clienţii prezenţi la ora aceea în local; şi pe bună dreptate, căci la data respectivă, Barry era eroul celui mai celebru caz de omucidere din ţară. La numai patru săptămâni distanţă de data procesului, fotografia lui umplea paginile tuturor ziarelor, aşa că era normal să fie recunoscut.
     Procesul urma să fie ceva cu totul special pentru că victima fusese senator şi după cum mergea vorba era deocamdată singurul senator asasinat în timpul executării mandatului. Confruntarea era deci impresionantă: Statele Unite ale Americii împotriva lui Barry Muldanno. Era de la sine înţeles că absenţa cadavrului ridica probleme teribile pentru Statele Unite ale Americii: nu tu cadavru, nu tu rapoarte patologice sau balistice, nu tu fotografii îngrozitoare de fluturat în faţa celor prezenţi în sala tribunalului şi mai ales în faţa juraţilor.
     Totul ar fi mers foarte bine dacă Jerome Clifford n-ar fi început să se poarte foarte straniu în ultima vreme: dispărea pe neaşteptate, ca astăzi de exemplu, nu mai trecea pe la birou, întârzia cu regularitate la tribunal, nu mai răspundea la telefon, bolborosea mereu cuvinte fără noimă şi începuse să bea prea mult. El, care fusese întotdeauna tenace şi lipsit de scrupule, pierduse acum orice legătură cu realitatea, şi lumea începuse să vorbească vrute şi nevrute. Adevărul era că Barry voia să-şi angajeze un alt avocat.
     Barry avea nevoie de timp, cum însă, din păcate, până la proces nu mai erau decât patru săptămâni amărâte, orice amânare ar fi fost binevenită. De ce oare se mişcă atât de repede justiţia doar atunci când nu este cazul? Toată viaţa lui avusese de-a face cu legea, aşa că văzuse de-a lungul timpului cazuri care se întinseseră pe ani şi ani de zile. Chiar unchiul lui fusese la un moment dat implicat într-un proces în care guvernul renunţase la acţiune după trei ani de luptă istovitoare. Da' nu, pentru el aşa ceva nu putea să se întâmple; pentru el procesul trebuia să înceapă după numai şase luni de la inculpare! Lipsa asta de fair-play era de-a dreptul strigătoare la cer. Ei, şi în toată nenorocirea asta, pe Romey îl apucaseră pandaliile, aşa că trebuia neapărat să-l înlocuiască.
    Ce-i drept, în dosarul federalilor erau vreo două-trei bâlbâieli. De exemplu, absenţa oricărui martor. Se putea construi o acuzaţie, să i se găsească şi un mobil al crimei, nimeni însă, absolut nimeni, nu fusese de faţă când se întâmplase toată povestea. Omul nostru ştia că federalii puseseră gheara pe un informator cam slab de înger şi cam mincinos care mai mult ca sigur că avea să fie făcut zob în timpul interogatoriului, dacă mai apuca procesul. Federalii îl ţineau ascuns. Barry însă avea un avantaj pur şi simplu minunat: cadavrul acela mititel al lui Boyd Boyette, care putrezea pe îndelete şi neştiut de nimeni îngropat în ciment. Ori fără cadavru, venerabilul Roy nu va putea obţine condamnarea. La gândul acesta, Barry surâse satisfăcut şi făcu cu ochiul în direcţia unor blonde oxigenate aşezate la o masă aproape de uşă. De când cu inculparea asta, femeile nu-i mai dădeau pace: devenise celebru.
     Ei, da, venerabilul Roy avea un dosar şubred, e-adevărat, însă lucrul acesta nu-l împiedica defel să-şi continue predicile patetice în faţa camerelor de luat vederi, discursurile pompoase despre o justiţie rapidă şi interviurile lăudăroase date oricărui ziarist suficient de plictisit ca să încerce să se distreze luându-l la întrebări. Era un procuror federal foarte pios, cu voce unsuroasă şi plămâni tăbăciţi, nutrind ambiţii politice absolut nesuferite şi răcnind păreri asurzitoare în legătură cu orice subiect. Avea chiar şi un reprezentant de presă, suflet amărât şi extenuat de atâta muncă, a cărui principală sarcină era aceea de a-l ţine permanent pe procuror în lumina reflectoarelor, în aşa fel încât într-o bună zi chiar marele public să fie cel care să îi ceară să-şi servească ţara ca membru al Senatului Statelor Unite. Şi de acolo numai bunul Dumnezeu ştia unde ar mai fi putut ajunge venerabilul Roy.
     Amintirea oribilă a lui Roy Foltrigg fluturând inculparea în faţa camerelor de luat vederi şi urlând tot felul de preziceri ditirambice despre binele triumfător îl făcu pe Şiş să sfărâme cu o mişcare spasmodică cubul de gheaţă din pahar. Este adevărat însă că în cele şase luni scurse de la momentul inculpării nici venerabilul Roy, nici aliatul lui, adică FBI-ul, nu reuşiseră să găsească cadavrul lui Boyd Boyette. Şi asta cu toate că îl urmăriseră pe Barry zi şi noapte ― de fapt, chiar şi acum tipii erau probabil undeva în stradă, urmărind cu atenţie intrarea în restaurant, de parcă ar fi avut de-a face cu un imbecil care, după cină, avea să simtă dorinţa de neînfrânt de a merge să contemple cadavrul doar aşa, de-al dracului. Şi când te gândeşti că mituiseră toate haimanalele care se pretinseseră a fi bine informate. Că secaseră lacuri şi bălţi şi dragaseră râuri; că obţinuseră mandate de percheziţie pentru nenumărate clădiri şi şantiere din oraş şi cheltuiseră o avere pe buldozere şi alte chestii de-astea.
      Cadavrul lui Boyd Boyette era însă la Barry care ar fi vrut să-i schimbe ascunzătoarea; numai că venerabilul Roy şi hoarda lui de îngeri stăteau neobosiţi la pândă, aşa încât mişcarea devenea imposibilă.
      Trecuse mai bine de o oră de când ar fi trebuit să se întâlnească cu Clifford şi acesta nu-şi făcuse încă apariţia. După ce bău două pahare de sifon cu lămâie şi le făcu de cîteva ori cu ochiul blondelor de alături, Barry se hotărî brusc să plece, blestemând în gând tagma avocaţilor în frunte cu avocatul lui propriu şi personal.
      Adevărul este că avea nevoie de un alt avocat, unul care să-i răspundă la telefon, să vină la întâlniri şi să fie în stare să găsească nişte juraţi care să poată fi cumpăraţi. De fapt, avea nevoie de un avocat adevărat!
     Şi mai avea nevoie şi de o amânare sau de orice alt tertip care să încetinească ritmul ăsta nebun şi să-i permită să se gândească mai bine.
     Îşi aprinse o ţigară şi porni să se plimbe încet pe Magazine, între Canal şi Poydras, prin aerul greu al nopţii. Biroul lui Clifford era la numai patru străzi distanţă. Avocatul lui voia un proces rapid! Doamne, ce tâmpit! Nimeni, niciodată, nu putea să dorească un proces rapid; nimeni în afară de W. Jerome Clifford care îi explicase acum trei săptămâni cât de necesar era ca totul să se termine cât mai repede, pentru că fără cadavru dosarul era subţire. Ori dacă mai aşteptau mult, s-ar fi putut ca tipii să dea de cadavru şi, cum Barry era un suspect perfect, cum senzaţionalul asasinatului aducea o presiune extraordinară asupra acuzării şi cum Barry făptuise de fapt asasinatul şi era al dracului de vinovat, atunci necesitatea unui proces imediat devenea evidentă. Ei, raţionamentul ăsta îl şocase pur şi simplu pe Barry-Şiş care se certase îngrozitor pe chestia asta cu Romey chiar în biroul acestuia; iar de-atunci, între ei doi lucrurile nu mai stătuseră niciodată la fel ca înainte.
    La un  moment dat, în timpul certei lor de acum două săptămâni, pe Barry îl luase gura pe dinainte şi se lăudase că nimeni nu are să găsească vreodată cadavrul senatorului, doar era expert în asemenea afaceri. Boyette dispăruse destul de repede şi acum se odihnea în pace şi în siguranţă, departe de Roy şi de federali.
    - Deci unde este cadavrul? întrebase Clifford.
    - Sunt sigur că nu vrei să afli, replicase Barry.
    - Ba bine că nu. Toată lumea vrea să afle asta. Hai, Barry, dă-i drumul dacă te ţin curelele.
    - Ascultă-mă ce-ţi spun: tu de fapt nu vrei să afli chestia asta.
    - Hai, Barry, spune-mi.
    - Să ştii că n-are să-ţi placă ce ai să auzi.
    - Spune.
    Barry aruncă ţigara şi aproape că izbucni în râs; n-ar fi trebuit să-i spună lui Jerome Clifford adevărul. Fusese o pornire copilărească, dar totuşi inofensivă. În fond, Clifford era demn de toată încrederea, şi faptul că Barry nu-i spusese totul de la început îl afectase vizibil; doar era la fel de ticălos şi de hârşit în rele ca şi clienţii lui, iar dacă aceştia erau pătaţi de sânge, ei bine, Jerome Clifford voia să vadă petele cu ochii lui.
     - Îţi aminteşti în ce zi a dispărut Boyette? întrebase Barry.
     - Fireşte că da, pe 16 ianuarie.
     - Îţi mai aminteşti tu unde erai pe 16 ianuarie?
     Înainte de a răspunde, Romey studiase atent calendarul de birou.
     - La ski, în Colorado.
     - Iar eu îţi cam luasem casa cu împrumut?
     - Mda, trebuia să te întâlneşti cu nevasta nu ştiu cărui doctor.
     - Exact. Cu diferenţa că ea n-a putut să vină, aşa că l-am dus pe senator acolo.
     La auzul  acelei noutăţi, Romey îngheţase, privindu-şi clientul cu gura căscată.
     - L-am adus în portbagaj şi l-am lăsat acolo, continuare Barry.
     - Unde adică? insistă Romey, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
     - În garaj.
     - Minţi.
     - Sub barca aia pe care n-ai mai mişcat-o din loc de zece ani de zile.
     - Minţi.
     Uşa biroului lui Clifford era încuiată. Barry o zgâlţâi, apoi trase câteva înjurături în dreptul ferestrei. Îşi aprinse o nouă ţigară şi îşi întoarse privirea spre parcarea din apropiere, în căutarea Lincolnului cel negru. Are să-l găsească el pe grăsanul ăla nenorocit, chiar de-ar fi să alerge pentru asta toată noaptea.
     Barry avea la Miami un prieten care fusese odată inculpat pentru trafic de droguri şi care avusese un avocat foarte bun: tipul reuşise să tot obţină amânări timp de doi ani şi jumătate, până cînd judecătorul îşi pierduse răbdarea şi impusese procesul. Apoi, cu o zi înainte de alegerea juriului, prietenul îşi omorâse cu mâna lui avocatul cel grozav ceea ce îl făcu pe judecător să acorde o nouă amânare. În cele din urmă procesul nu a mai avut loc. Prin urmare, dacă Romey deceda subit, atunci procesul avea toate şansele să fie amânat luni, poate chiar ani de zile.

                                3.

                Ricky dibui cărarea îngustă pe care o folosiseră la sosire şi o luă la fugă printre buruienile cât el de înalte.
     - Ricky!  Hei, Ricky, aşteaptă-mă! strigă Mark, aruncând apoi o ultimă privire omului de pe maşină, care rămăsese cu pistolul înfipt între buze. Ţinea ochii pe jumătate deschişi, şi o dată sau de două ori zvâcni din călcâie.
     - Ricky! strigă din nou Mark, pornind în fugă spre poteca ascunsă în iarbă. 
     În faţa lui, Ricky alerga într-un mod foarte ciudat, cu braţele atârnând ţepene de-a lungul trupului, îndoit din talie; deşi se poticnea la fiecare pas, puştiul reuşea să se îndepărteze. Atunci, cu un ultim efort, Mark îl ajunse din urmă şi, prinzându-l de umeri, îl răsuci în loc; Ricky, ascultă-mă! Totul este în ordine.
     Dar  Ricky părea să nu-l audă; paloarea pielii şi privirea fixă a ochilor strălucitori îl făceau să semene cu o persoană aflată sub hipnoză sau căzută în transă; respiraţia gâfâită îi era din când în când întreruptă de un geamăt dureros şi monoton; dinţii încleştaţi nu lăsau să scape niciun cuvânt. La atingerea fratelui mai mare se smuci într-o parte, apoi îşi reluă fuga domoală, fără să-i pese de buruienile care-i biciuiau faţa. Cei doi băieţi traversară albia secată a unui pârâiaş şi se îndreptară spre casă.
     Copacii se răreau chiar în dreptul gardului şubred de scânduri care înconjura aproape tot cartierul de rulote. Doi băieţei se distrau aruncând cu pietre într-un şir de cutii goale de conserve aliniate pe capota unei rable. Ricky începu să alerge mai repede şi, odată ajuns în dreptul gardului, se strecură printre două scânduri, apoi sări peste un şanţ şi ţâşni printre două rulote drept în mijlocul străzii. Rămas ceva mai în urmă, Mark asculta îngrozit geamătul tot mai puternic şi respiraţia tot mai grea a fratelui mai mic.
     Rulota de trei metri şi jumătate lărgime şi aproape optsprezece metri lungime ce aparţinea familiei Sway era parcată pe East Street împreună cu alte patruzeci de "case" asemănătoare. North Street, South Street şi West Street făceau şi ele parte din Tucker Wheel Estates; toate cele patru străzi se încolăceau şi se încrucişau de mai multe ori, formând un adevărat labirint în miniatură. De fapt, era un cartier foarte decent, cu străzi destul de curate, cu câţiva copaci, nenumărate biciclete şi vreo două-trei maşini abandonate. Denivelările împiedicau maşinile să circule prea repede, iar poliţia apărea prin preajmă ori de câte ori muzica dată la maximum sau zgomotul prea puternic ajungeau la urechile Domnului Tucker. Familia acestui domn era proprietara terenului şi a mai tuturor rulotelor din cartier, inclusiv cea de la numărul 17 de pe East Street, închiriată de Dianne Sway pentru două sute optzeci de dolari pe lună.
     Ricky intră alergând în casă şi se trânti pe canapea. La prima vedere ai fi zis că plânge, dar pe obraji nu era nici urmă de lacrimi. Copilul se făcu ghem pe canapea, ca şi cum i-ar fi fost frig, apoi încet, încet de tot, începu să-şi sugă degetul mare de la mâna dreaptă. Mark, care urmărise scena cu sufletul la gură, se apropie de el şi-l scutură cu blândeţe de umăr:
     - Ricky  vorbeşte, spune ceva; trebuie să-mi spui ceva, omule, okay? Ricky, totul e okay! Dar Ricky nu-l auzea; stătea cu ochii închişi şi îşi legăna trupul mic şi firav, sugându-şi tot mai tare degetul de la mâna dreaptă.
     Mark privi în jur şi, surprins, îşi dădu seama că nimic nu se schimbase în timpul absenţei lor de aproape o oră. Doar o oră! Doamne Dumnezeule, parcă trecuseră zile întregi de când plecaseră de-acasă. În lumina palidă a înserării ce pătrundea prin ferestre, cărţile şi caietele lor de şcoală stăteau aşezate cuminţi, ca de obicei, pe masa din bucătărie; biletul pe care îl lăsa mama în fiecare zi era pe bufet, lângă telefon. Sfârşit de sete, Mark dădu drumul la robinet, umplu cu apă o ceaşcă aflată la îndemână, apoi, cu ochii pierduţi pe fereastră, începu să soarbă din lichidul rece şi răcoritor. Un zgomot ciudat îl făcu să-şi întoarcă privirea spre fratele cel mic: puştiul îşi sugea degetul mai-mai să-l rupă. Mark văzuse o dată, la televizor, nişte copii din California care rămăseseră cu ticul ăsta după uncutremur de pământ şi care, după un an de zile de tratament, nu erau deloc vindecaţi. 
      Marginea ceştii atinse un punct sensibil de pe buză şi Mark îşi aminti de sângele care-i cursese. Asta îl făcu să alerge în baie şi să se privească atent în oglindă: pe frunte, chiar la rădăcina părului, răsărea un cucui mititel şi destul de greu de observat, ochiul stâng era groaznic de umflat, iar buza inferioară murdară de sânge îi zvâcnea de durere. Adevărul este că, de nenumărate ori, arătase mult mai rău după diverse bătăi la şcoală; nu era el tipul care să poată fi doborât numai cu atât.
     Luă  din frigider un cub de gheaţă şi îl puse pe umflătura de sub ochi, apoi se apropie de canapea, privindu-şi cu multă atenţie fratele: Ricky adormise. Ceasul arăta cinci şi jumătate după-amiaza, oră la care mama lor trebuia să vină acasă după o zi de muncă obositoare şi lungă la fabrica de becuri. Urechile lui Mark ţiuiau şi acum din cauza împuşcăturilor şi a loviturilor primite din partea răposatului său prieten domnul Romey, dar asta nu-l împiedica să gândească, în timp ce continua să-şi maseze, încet şi cu grijă, ochiul umflat.
     Dacă nu suna la 911, s-ar fi putut să treacă zile întregi pînă când cineva să descopere cadavrul. Pocnetul împuşcăturii fusese mult amortizat, aşa că Mark era absolut sigur că nimeni altcineva nu-l auzise. De fapt, abia acum îşi dădea seama că niciodată nu văzuse picior de străin în poiana aceea; era un loc perfect izolat. Ce naiba îi venise lui Romey să aleagă tocmai luminişul ăla? Doar era din New Orleans, nu?
    După  sumedenia de emisiuni văzute de-a lungul anilor la televizor, Mark ştia cu siguranţă că toate apelurile la numărul 911 erau înregistrate. Ori, el nu voia deloc aşa ceva; n-avea de gând să povestească nimănui, nici măcar mamei, lucrurile oribile prin care trecuse, iar în clipa asta trebuia cu orice preţ să stea de vorbă cu fratele lui mai mic despre ce anume le vor spune celorlalţi.
     - Ricky! zise el uşor, mângâind piciorul celui mic; puştiul însă nu-i răspunse, ci se ghemui şi mai mult, gemând încet. Ricky, trezeşte-te!
     Un fior ce cutremură brusc trupşorul încolăcit pe canapea fu singurul răspuns la chemarea băiatului. Atunci Mark îşi înveli fratele cu o pătură găsită în debara, apoi puse câteva cuburi de gheaţă într-un prosop şi le aşeză cu grijă pe ochiul învineţit. În orice caz, simţea că i-ar fi fost imposibil să dea explicaţii în legătură cu felul în care arăta.Privirea i se agăţă de telefon, şi în clipa aceea îşi aminti de filmele cu cowboy şi indieni, cu cadavrele care zăceau peste tot, cu vulturii care le dădeau târcoale şi toată lumea care n-avea altă grijă decât să le îngroape mai înainte ca nenorociţii ăia de vulturi să se năpustească pe ele. Peste o oră va fi noapte; oare vulturii atacă şi noaptea? se întrebă Mark, pentru că nu văzuse niciodată aşa ceva în film.
     Imaginea  îngrozitoare a cadavrului gras şi încă sângerând, sfîşiat de stoluri de păsări de pradă, îl înspăimântă atât de tare pe Mark încât, fără să mai stea pe gînduri, băiatul ridică receptorul telefonului şi formă 911.
     - Alo? Vreau să vă spun că în pădure este un om mort şi că, ştiţi, cineva ar trebui să meargă să-l ia de-acolo, zise el dintr-o suflare, cu cea mai gravă voce de care era în stare, deşi ştia că încercarea lui de a se da drept altcineva n-avea nicio şansă. Răsuflă adânc, dându-şi seama că umflătura de pe frunte zvâcnea de durere.
     - Cine e la telefon, vă rog? întrebă o voce de femeie care suna ca un robot.
     - Ăă, ştiţi, nu vreau să răspund la întrebarea asta, okay?
     - Bine, dar trebuie să ştim cum te cheamă, băiete, continuă vocea.
     Ei, poftim! Se prinsese deja că e puşti! Doamne, fă măcar să creadă că am vreo treişte-paişpe ani!
     - Uite ce-i, vreţi să ştiţi ce e cu cadavru' ăsta sau nu? întrebă Mark.
     - Unde e cadavrul de care zici?
     Asta-i  bună, îşi zise băiatul, una zic şi alta fac; abia s-a terminat povestea asta şi eu m-am şi apucat s-o spun mai departe; ba pe deasupra cuiva care nu este deloc demn de încredere, unuia de la poliţie. Ar fi putut să jure că înregistrarea acestei conversaţii avea să fie ascultată de nenumărate ori în faţa judecătorilor, exact aşa cum văzuse că se-ntâmplă în filme. Şi-apoi, au să facă şi toate testele alea de voce, că până la urmă tot au să ştie că el, Mark Sway, era la telefon, povestind despre cadavru atunci când nimeni altcineva nu ştia nimic despre tărăşenia asta.
     - Păi,  îl găsiţi lângă Tucker Wheel Estates, şi....
     - Asta vine pe Whipple Road, nu?
     - Da, chiar acolo. Îl găsiţi în pădurea dintre Tucker Wheel Estates şi Autostrada 17.
     - Cadavrul este chiar în pădurea de care zici?
     - Cam aşa ceva. De fapt cadavrul este pe o maşină lăsată în pădure. Tipul a fost împuşcat cu pistolul în gură şi sunt sigur că acum e mort.
     - Ai văzut cadavrul cu ochii tăi?
     Vocea femeii de la celălalt capăt al firului îşi pierduse rezerva profesională.
     Ce-ntrebare tâmpită mai e şi asta? îşi zise Mark. Cum adică dacă l-am văzut? Era clar că tipa încerca să-l ţină la telefon ca să-l poată localiza.
     - Băiatule, spune-mi, ai văzut cadavrul cu ochii tăi? veni întrebarea.
     - Sigur că l-am văzut.
     - Trebuie să-mi spui cum te cheamă, copile.
     - Uite ce e, din Autostrada 17 se desface un drumeag plin de noroi care duce la o poieniţă din pădurea de care v-am vorbit. Maşina e mare şi neagră şi mortul zace întins în ea. Şi dacă nu daţi de ea înseamnă că nu aveţi noroc. Pa!
     Şi zicând acestea, Mark aşeză receptorul în furcă. Liniştea domnea în rulota care le servea de casă. După câteva secunde de aşteptare, băiatul se apropie de fereastră şi aruncă priviri furişe printre perdelele murdare, aşteptându-se oarecum să vadă maşini de-ale poliţiei năvălind din toate direcţiile, megafoane, echipe de trăgători de elită, veste anti-glonţ, şi alte chestii de acelaşi calibru.
     Stăpâneşte-te bătrâne! îl scutură din nou încetişor pe Ricky şi abia acum observă cât de rece şi de umedă era mâna fratelui mai mic. Ricky însă nu-i răspunse; copilul continua să doarmă, sugându-şi degetul. Atunci Mark îl prinse cu grijă de mijloc şi îl cără cu greutate până în dormitorul lor, unde îl aruncă în pat. Dar Ricky mormăi ceva, se agită puţin şi apoise făcu ghem în mijlocul patului. Mark îl acoperi cu o pătură şi închise uşa. Apoi îi scrise mamei un bilet în care îi spunea că Ricky nu se simţise bine şi că acum dormea, aşa că, te rog, să nu faci gălăgie, şi că el se va întoarce acasă cam peste o oră. Adevărul este că mama nu le cerea să fie acasă când venea ea de la muncă, dar dacă se întâmpla aşa ceva, atunci era mai bine să lase un bilet.
     Undeva, departe, trecu un elicopter, dar Mark nu-l auzi.

      Odată ajuns pe poteca din pădure, îşi aprinse o ţigară. Cu doi ani în urmă, dintr-una din casele aflate în vecinătatea parcului de rulote dispăruse o bicicletă nouă. Imediat după aceea se zvonise că cineva văzuse bicicleta cu pricina ascunsă în spatele uneia din rulote şi că nişte puşti din zonă o demontaseră şi o revopsiseră. Copiii din suburbia aceea se amuzau foarte tare numindu-i pe vecinii lor mai nevoiaşi "puştii din rulote", subînţelesul fiind evident. Mergeau la aceeaşi şcoală, iar bătăile dintre cele două tabere se ţineau lanţ. Şi-apoi, toate crimele şi belelele din suburbie erau puse pe seama locuitorilor caselor pe roţi.
     Bicicleta cea nouă era la Kevin, tipul ăla certat cu legea care locuia pe North Street; chestiaera sigură pentru că le-o şi arătase câtorva prieteni mai înainte să o fi revopsit, iar Mark se numărase printre cei care se bucuraseră de respectivul privilegiu. Apoi vorba se dusese şi poliţia începuse să se intereseze în stânga şi-n dreapta, până când, într-o noapte, fuseseră treziţi de bătăi puternice în uşă. În timpul investigaţiilor cineva pomenise numele lui Mark şi poliţistul dorise să-i pună câteva întrebări; conversaţia durase vreo oră şi fusese foarte departe de filmele de la televizor în care inculpatul îşi păstrează tot sângele rece şi-i face zile fripte curcanului.
     Mark nu recunoscuse nimic, nu reuşise să închidă ochii trei nopţi la rând şi-şi jurase să stea departe de buclucuri de genul ăsta pentru tot restul vieţii.
     De data  asta însă dăduse de dracu'. De data asta era vorba de un tip care-şi deşertase sacul cu secrete chiar înainte de a da ortul popii, da' oare spusese adevărul? Că doar era şi beat şi nebun de-a binelea când tot îi dădea înainte cu povestea aia cu Marele Vrăjitor. Deşi, dacă stai să te gândeşti, ce interes ar fi avut să mintă?






.........................................