Clientul, John Grisham

....................................
                      XIII.

           - Domnule  judecător, suntem efectiv disperaţi, mărturisi Lewis cu destulă sinceritate. Trebuie neapărat să aflăm ce anume ştie puştiul şi ne este teamă şi pentru siguranţa lui. V-am spus exact cum stăm, nu v-am ascuns nimic şi n-am încercat în niciun fel să vă inducem în eroare.
     - Sper din  toată inima că aşa stau lucrurile, zise Harry, aruncându-le o privire severă, apoi mâzgăli ceva în grabă pe o bucăţică de hârtie. 
     Toţi ceilalţi îi urmăreau mişcările cu atenţia încordată. În sfârşit, Harry îşi privi ceasul şi deschise gura: 
     - Bine, am să semnez ordinul de aducere. Vreau ca băiatul să fie adus direct în Juvenile Wing şi băgat singur într-o celulă. Asta are să-l sperie de moarte, aşa că vreau să vă purtaţi cu el cu mănuşi de catifea. Am să-i dau personal telefon avocatei lui chiar în dimineaţa asta. 
     Oaspeţii se ridicară cu toţii în picioare şi îi mulţumiră judecătorului; apoi părăsiră iute încăperea fără alte politeţuri.

                        21.

           Karen  bătu uşor în uşă, apoi intră în cameră, aducând un coş cu fructe trimis, cum reieşea din cartea de vizită ce-l însoţea, de enoriaşii Bisericii Baptiste Little Creek. Merele, bananele şi strugurii erau învelite în celofan verde şi formau un ansamblu foarte atrăgător, aşa cum stăteau acolo, pe masa de spital, lângă enormul buchet de flori multicolore trimis de prietenii îngrijoraţi de la "Ark-Lon Fixtures".
      Jaluzelele erau lăsate, televizorul era oprit şi niciunul dintre membrii familiei Sway nu schiţă vreo mişcare până când Karen ieşi din cameră. Ricky se tot răsucise în pat şi acum stătea întins pe spate, cu picioarele pe pernă şi capul pe pătură. Se trezise, dar de mai bine de o oră rămăsese cu privirea pironită în tavan şi nu scosese nicio vorbă, nu se mişcase nici măcar un milimetru. Oricum, asta era ceva nou. În patul pliant de alături, Mark şi Dianne stăteau strânşi unul într-altul şi conversau în şoaptă despre îmbrăcăminte, jucării, veselă şi altele asemenea. Aveau o asigurare de incendiu, dar Dianne nu ştia cât de mare era suma respectivă. 
      La un moment dat, în cursul dimineţii, cam la o oră după plecarea lui Reggie şi a lui Clint, şocul produs de vestea incendiului se mai atenuă şi Mark reuşi să se concentreze. Îi venea mai uşor să gândească în camera asta întunecată pentru că nimic altceva nu-i atrăgea atenţia. Televizorul putea fi folosit doar atunci când Ricky dorea acest lucru; jaluzelele erau în permanenţă lăsate pentru cazul în care pe Ricky l-ar fi luat somnul; uşa era mereu închisă. 
      Mark se aşeză pe un scaun, chiar în dreptul televizorului, şi tocmai ronţăia o prăjitură ieftină cu ciocolată râncedă când îl izbi gândul că, poate, incendiul ăla nu fusese chiar un accident. Mai înainte, omul cu şişul intrase într-un fel, în rulotă, şi găsise fotografia. Intenţia lui fusese să vânture cuţitul şi poza pe la nasul lui Mark Sway şi să-l reducă în felul ăsta definitiv la tăcere. Şi adevărul este că avusese succes. Ei, atunci ce-ar fi dacă focul nu era decât un nou avertisment din partea omului cu şişul? În fond, rulotele ardeau atât de uşor! Iar cartierul era foarte liniştit la ora patru dimineaţa, ştia asta din proprie experienţă. 
      La gândul acesta, un nod groaznic i se puse în gât, iar gura i se usca brusc. Ocupată cu cafeaua şi cu mângâiatul mezinului, Dianne nu observă însă nimic.
     Mark încercă să rămână stăpân pe sine şi pe situaţie, apoi se hotărî să facă o vizită în camera infirmierelor unde Karen îi arătă ziarul apărut cu puţin timp înainte.
     Gândul acela era atât de îngrozitor încât îi rămase ca un cui înroşit în minte şi, după două ore de la aflarea veştii, băiatul era absolut convins că incendiul nu fusese deloc întâmplător. 
      - Cât este asigurarea? întrebă el. 
      - Trebuie să-i telefonez agentului pentru că, dacă nu mă-nşel, există două poliţe: una este plătită de domnul Tucker pentru rulota care este proprietatea lui, iar cealaltă este plătită de noi pentru tot ce era înăuntru. Chiria includea şi prima lunară de asigurare pentru lucrurile din interiorul rulotei. Mi se pare că ăsta era aranjamentul. 
      Dar tocmai povestea aceasta îl îngrijora cumplit pe Mark. Printre nenumăratele amintiri groaznice din timpul divorţului, puştiul o păstra şi pe aceea despre incapacitatea mamei lor de a furniza amănunte despre chestiunile financiare ale familiei. De fapt, Dianne nu ştia nimic despre acest aspect al vieţii de zi cu zi; fostul lor tată plătea facturile, ţinea contabilitatea casei şi completa formularele pentru plata taxelor. Aşa se face că de două ori în ultimii doi ani se trezise cu telefonul deconectat pentru că maică-sa uitase să plătească abonamentul. Sau cel puţin asta fusese explicaţia oferită de ea. De fiecare dată, însă, Markbănuise că, în realitate, pur şi simplu nu avusese bani.
     - Bine, dar ce anume va acoperi asigurarea?  insistă el. 
     - Păi, mobila, hainele, vesela, aşa cred. Asta acoperă de obicei. 
     Atunci se auzi o bătaie în uşă; apoi o pauză scurtă, şi încă o bătaie. Mark se hotărî să vadă despre ce este vorba şi prin deschizătura îngustă zări două figuri noi, complet necunoscute. 
      - Da, zise el, aşteptându-se la noi necazuri pentru că, în mod obişnuit, infirmierele şi paznicii nu lăsau pe nimeni să se apropie atât de mult de camera aceea. 
      - O căutăm pe Dianne Sway, zise figura cea mai apropiată. Cum propoziţia aceea putea avea multe înţelesuri, Dianne porni spre uşă. 
      - Dar cine sunteţi? întrebă Mark, ieşind în culoar. Cei doi paznici stăteau împreună în dreapta, trei surori se opriseră în stânga şi toţi arătau de parcă ar fi fost martorii unei întâmplări oribile. Mark surprinse privirea lui Karen şi în clipa aceea ştiu că se petrece un lucru tare, tare rău. 
      - Sunt detectivul Nassar de la poliţia din Memphis, iar acesta este detectivul Klickman. 
      În timp ce Nassar era îmbrăcat foarte oficial, cu sacou şi cravată, Klickman arbora un trening negru şi nişte pantofi de sport strălucitor de noi. Amândoi erau tineri, cu puţin peste treizeci de ani, şi Mark îşi aminti imediat de faimosul serial poliţist "Starsky and Hutch". Dianne se oprise în spatele fiului ei cel mare. 
      - Dumneavoastră sunteţi Dianne Sway? întrebă Nassar. 
      - Da, răspunse ea repede.
      Atunci detectivul scoase hârtiile din buzunarul hainei şi i le dădu peste capul lui Mark. 
      - Este vorba de o invitaţie pentru o audiere la Tribunalul pentru minori, astăzi la prânz, doamnă Sway.
       Hârtiile foşniră asurzitor în mâinile ei ce tremurau violent. 
      - Aş putea să văd şi eu legitimaţiile? întrebă Mark cu destul sânge rece. 
     Drept răspuns, cei doi poliţişti îi vârâră sub nas, într-un singur gest, insignele strălucitoare cu însemnele Departamentului de Poliţie din Memphis. Băiatul le studie cu multă atenţie, apoi îi dărui lui Nassar un mic zâmbet obraznic. 
      - Frumoşi pantofi, îl complimentă el pe Klickman. 
      Nassar încercă, la rândul lui, să zâmbească: 
      - Doamnă Sway, în invitaţie se menţionează că trebuie să ni-l încredinţaţi nouă pe fiul dumneavoastră cel mare chiar acum. 
      Dianne avu nevoie de câteva secunde ca să înţeleagă sensul celor auzite, dar când mesajul cuvântului "încredinţat" pătrunse în mintea ei, ţipătul îi izbucni nestăvilit de pe buze. 
      - Ce! Aerul de pe culoar vibra, hârtiile se împrăştiară pe podea, iar în vocea ei mânia era mult mai puternică decât frica. 
       - Scrie chiar aici, pe prima pagină, explică Nassar, ridicând documentele. Ordinul judecătorului. 
       - Ce să faceţi?! ţipă din nou Dianne, făcând ţăndări liniştea din jur. Nu puteţi să-mi luaţi fiul! adăugă ea, cu chipul stacojiu de furie; trupul îi era încordat ca un arc. 
       Grozav, îşi zise Mark, iar mă plimb cu maşina poliţiei! Auzi apoi izbucnirea mamei: 
      - Nemernicule! 
      - Mamă, nu ţipa! Ricky ar putea să te audă, încercă el s-o calmeze, renunţând la propriile lui probleme. 
      - Numai peste cadavrul meu! continuă ea să strige, privindu-l ţintă pe Nassar. 
      Klickman se dădu un pas înapoi, ca şi cum ar fi vrut să spună că femeia aceasta dezlănţuită era problema lui Nassar. Acesta din urmă era însă un profesionist care participase, de-a lungul carierei, la mii de arestări şi ştia cum să vorbească. 
      - Doamnă Sway, vă înţeleg sentimentele. Dar trebuie să îndeplinesc ordinele pe care le-am primit. 
      - Cine v-a dat ordinele acestea? 
      - Mami, nu ţipa, te rog! încercă Mark din nou s-o liniştească.
      - Domnul judecător Harry Roosevelt a semnat ordinul acum o oră. Nu ne facem decât meseria, doamnă Sway. Mark nu va păţi nimic, vom avea noi grijă de el.
      - Dar ce-a  făcut? Vă rog să-mi spuneţi ce-a făcut? întrebă ea disperată şi se întoarse spre surori. Nu poate nimeni să mă ajute? Karen, vrei să faci ceva pentru mine? Cheamă-l, te rog, pe doctorul Greenway şi nu te uita aşa la mine! imploră ea. 
     Dar nici Karen, nici colegele ei nu schiţară vreun gest de ajutor: poliţiştii avertizaseră deja pe toată lumea. Nassar îşi păstra încă zâmbetul pe buze! 
      - Dacă veţi citi hârtiile astea, doamnă Sway, veţi vedea că la Tribunalul pentru minori a fost depusă o cerere în care se afirmă că Mark a încălcat legea pentru că nu vrea să coopereze cu poliţia şi FBI-ul. Şi că domnul judecător Roosevelt vrea ca audierea să aibă loc astăzi la prânz. Asta-i tot. 
     - Asta-i tot?! Căcăciosule ce eşti! Adică vii aici cu hâîrtiuţele tale nenorocite şi vrei să-mi iei copilul şi-mi zici că asta-i tot?! 
     - Mami, nu vorbi aşa de tare, zise Mark care n-o mai auzise vorbind în halul ăsta de pe vremea divorţului. 
     Zâmbetul dispăru de pe chipul lui Nassar care începuse să-şi smulgă, nervos, mustaţa. Dintr-un motiv numai de el ştiut, Klickman îl privea pe Mark de parcă băiatul ar fi fost un asasin primejdios pe care îl urmăreau de ani de zile. Conversaţia fu întreruptă de o pauză ce părea nesfârşită; apoi Dianne rupse tăcerea: 
     - Nu puteţi să mi-l luaţi! zise ea, aşezându-şi mâinile pe umerii lui Mark. 
    Atunci se făcu auzit pentru prima oară şi glasul lui Klickman. 
    - Doamnă Sway, uitaţi ce este: trebuie neapărat să-l luăm cu noi pe fiul dumneavoastră, nu avem de ales. 
     - Ia mai duceţi-vă dracului. Dacă vreţi să-l luaţi, atunci mai întâi va trebui să mă omorâţi pe mine, îi şfichiui ea.
     Pentru o clipă Klickman, care nu era decât un bolovan lipsit de orice fineţe, tresări ca şi cum ar fi fost gata să pună în aplicare varianta prezentată de Dianne. Reuşi însă să se stăpânească şi chiar să zâmbească. 
     - Este okay, mami. Am să merg cu ei. Telefonează-i lui Reggie şi spune-i să vină să mă caute în închisoare. Mai mult ca sigur că până la prânz are să-i şi dea în judecată pe clovnii ăştia şi are să facă în aşa fel încât până mâine au să fie daţi afară. 
     Curcanii se priviră zâmbind: drăgălaş copil! 
    Atunci Nassar făcu o greşeală de neiertat: încercă să-l prindă pe Mark de braţ. Reacţia femeii fu rapidă şi neaşteptată, ca a unui şarpe. Trosc! Lovitura atinse obrazul stâng al detectivului, apoi izbucni strigătul: 
    - Să nu-ndrăzneşti să-l atingi! Să nu-ndrăzneşti să-l atingi! 
    Nassar îşi duse mâna la falcă, iar Klickman prinse cu o mişcare iute braţul femeii. Tocmai voia să lovească din nou când o forţă mai mare decât a ei o făcu să se răsucească pe loc, să se împiedice de picioarele lui Mark şi să se prăbuşească la pământ împreună cu copilul. 
     - Ticălosule! Să nu te atingi de el! îşi continua ea ameninţările.
    Când îl văzu pe Nassar aplecându-se spre ei, Dianne prinse momentul şi îl lovi cu piciorul în coapsă, dar cum era desculţă, rezultatul fu aproape nul. Acum Klickman se aplecă şi el, iar Mark se chinuia să se ridice, în timp ce Dianne continua să lovească în stânga şi-n dreapta, zvârcolindu-se şi ţipând ca din gură de şarpe. Surorile şi paznicii se apropiară speriaţi de actorii principali ai piesei tocmai când Dianne reuşi să se ridice de pe podea. 
     Mark fu scos din grămadă de Klickman. Dianne, deşi bine ţinută de cei doi paznici, se zvârcolea în continuare, dar de acum plângea. Nassar îşi masa obrazul lovit. Surorile încercau să-i despartă şi să-i consoleze pe toţi. 
      Deodată, uşa camerei se deschise fără zgomot şi în pragul ei răsări Ricky, ţinând strâns în braţe un iepure de pluş. Ochii lui se opriră mai întâi asupra lui Mark pe care îl înhăţase deja Klickman; apoi se întoarseră spre Dianne şi spre cei doi paznici. În clipa aceea, toată lumea încremeni cu privirile aţintite spre chipul micuţ, alb ca hârtia, înconjurat de şuviţele dezordonate de păr. Copilul rămăsese cu gura căscată, dar nu scotea totuşi niciun sunet. Apoi dădu drumul acelui geamăt lugubru pe care doar Mark îl mai auzise atunci, în pădure. Dianne se smulse din mâinile paznicilor şi îl luă în braţe, apoi, însoţită de surori, îlduse în cameră şi îl aşeză în pat. Geamătul continua, înnebunitor, apoi degetul cel mare ajunse în gură şi Ricky închise ochii. Dianne se întinse în pat, lângă el, şi începu să-l mângâie pe braţ şi să fredoneze "Winnie the Pooh". 
      - Să mergem, puştiule! zise Klickman. 
      - Aveţi de gând să-mi puneţi cătuşe? 
      - Fireşte că nu, doar nu este vorba de o arestare. 
      - Dar ce mama dracului este?
      - Ia fii atent cum vorbeşti, puştiule. 
      - Ba să mă pupi, animal mare şi prost ce eşti, replică Mark, făcându-l pe Klickman să se oprească brusc şi să-i arunce o privire rece şi dură. 
      - Ţine-ţi limba-n frâu, puştiule! îl avertiză Nassar. 
      - Mai bine uită-te la mutra ta, deşteptule. Mi se pare că s-a făcut albastră de la lovitura aia în plin pe care ţi-a dat-o mami. Ha, ha. Sper să-ţi fi rupt vreun dinte.
     Klickman se aplecă spre Mark şi-şi sprijini mâinile de genunchi, ca să-l poată privi pe băiat drept în ochi. 
     - Mergi cu noi de bunăvoie sau este nevoie să te ducem târâş?
    Mark pufni şi îi întoarse privirea. 
    - Credeţi că mi-este frică de voi, nu-i aşa? Atunci ascultă la mine, cap pătrat ce eşti: avocata mea are să mă scoată de-acolo în zece minute; şi să ştii că avocata mea este aşa de bună că mâine după-masă ai să-ţi cauţi altă slujbă. 
     - M-ai speriat de moarte. Şi-acum hai să mergem. 
     - Unde mergem? întrebă Mark, îndreptându-se spre ascensoare încadrat de cei doi poliţişti. 
     - La centrul de detenţie pentru minori. 
     - Ce-i asta, un fel de închisoare? 
     - S-ar putea, mai ales dacă nu-ţi pui lacăt la gura aia obraznică. 
     - Ştii foarte bine că ai pocnit-o pe mama de ai trântit-o la pămînt. Asta s-ar putea să te coste chiar slujba pe care o ai acum. 
     - Şi ce dacă? spuse Klickman. Şi-aşa este o muncă nenorocită pentru că am de-a face cu derbedei ca tine. 
     - Da, numai că n-ai să-ţi găseşti alta, nu? Nimeni nu angajează idioţi în ziua de azi.
    Când trecură pe lângă un grup de surori şi de brancardieri Mark deveni brusc o vedetă, atrăgând atenţia tuturor. El era nevinovatul dus la tăiere şi rolul acesta îl făcu să ia pentru câteva clipe un aer important. Apoi dădură colţul şi îşi aminti de reporteri. 
     De altfel, şi aceştia îşi aduseră aminte de el. Un blitz fulgeră pe când cei doi se apropiau de ascensoare, iar Klickman se trezi lângă el cu doi dintre cei înarmaţi cu creioane şi carnete de însemnări. Aşteptau şi ei ascensorul. 
     - Sunteţi de la poliţie? întrebă cel a cărui privire rămăsese lipită de pantofii de sport orbitor de noi din picioarele detectivului. 
     - Fără comentarii. 
     - Hei, Mark, unde te duci? întrebă un altul chiar în secunda în care blitzul fulgeră din nou. 
     - La închisoare, răspunse băiatul cu voce tare, fără să privească în jur. 
     - Tacă-ţi gura, copile, îl muştrului Nassar, iar Klickman îi puse un braţ greu pe umeri.
     Fotograful era chiar lângă ei, aproape lipit de uşa ascensorului. Nassar îşi ridică braţul, încercând să blocheze obiectivul aparatului de fotografiat. 
     - Dă-te la o parte! mârâi el fără să obţină însă un rezultat satisfăcător. 
     - Eşti arestat, Mark? strigă cineva. 
     - Nu, veni răspunsul repezit al lui Klickman chiar în momentul în care uşa ascensorului se deschise în faţa lor. 
     În sfârşit, erau singuri. 
     - Puştiule, a fost o prostie din partea ta să spui ce-ai spus. Da, da, mare prostie, zise Klickman, clătinând din cap.
      - Atunci arestaţi-mă. 
      - Mare prostie. 
      - De ce, legea nu-mi dă voie să vorbesc cu ziariştii? 
      - Ar fi mai bine să-ţi ţii gura, okay? 
      - De ce nu-mi trageţi o mamă de bătaie, cap pătrat, hâm? 
      - Să ştii că mi-ar face o mare plăcere. 
      - Cred şi eu, numai că nu puteţi, este? Pentru că eu sunt doar un copil şi tu eşti un curcan mare şi tâmpit şi dacă te atingi de mine ai să-ţi pierzi slujba, ai să fii dat în judecată şi tot tacâmul. Ai lovit-o pe maică-mea de-ai trântit-o la pămînt, cap pătrat; aşa că n-ai să scapi cu una, cu două. 
      - Maică-ta m-a lovit prima, zise Nassar. 
      - Bine ţi-a făcut. Voi, circarilor, habar n-aveţi prin ce trece mama mea. Răsăriţi aşa, de nicăieri, ca să mă luaţi cu voi şi vă purtaţi ca şi când n-ar fi mare lucru, pentru că voi sunteţi curcani şi mai aveţi şi hârtia aia nenorocită în buzunar. Şi aveţi pretenţia ca maică-mea să fie de-a dreptul fericită să mă dea. Nu sunteţi decât doi tâmpiţi. Doi curcani mari idioţi şi cu capetele pătrate.
     Ascensorul se opri la unul dintre etaje şi prin uşa deschisă intrară doi medici. 
     - Ce ziceţi de circarii ăştia care vor să mă aresteze? îi întrebă Mark imediat ce liftul îşi reluă coborârea.
     Aceştia se încruntară în direcţia celor doi detectivi care se simţiră datori să explice: 
     - Este acuzat de sfidarea Tribunalului pentru minori, zise Nassar care se întreba furios în sinea lui de ce puşlamaua asta mică nu-şi ţinea pliscul.
    Mark făcu un semn cu capul spre Klickman şi-şi continuă povestea: 
    - Acum cinci minute, ăsta cu pantofi noi a pocnit-o pe maică-mea de-a doborât-o la pământ. Vă vine să credeţi aşa ceva?
     Privirile celor doi medici se opriră asupra pantofilor lui Klickman. 
     - Mark, ţine-ţi gura! şuieră proprietarul pantofilor. 
     - Şi cum se simte mama ta? întrebă unul dintre medici. 
     - A, foarte bine. Ştiţi, fratele meu mai mic este internat în secţia de psihiatrie. Acum câteva ore, rulota noastră a ars de n-a mai rămas din ea decât cenuşa. Şi acum apar şi gangsterii ăştia care mă arestează chiar în faţa maică-mii. Iar picior mare ăsta o mai şi pune la pământ cu un pumn. Aşa că face bine, nici nu s-ar putea altfel. 
     Cei doi medici îi priveau de-acum cu asprime pe cei doi poliţişti, aşa că Nassar îşi lăsă privirea în podea, în timp ce Klickman se hotărî să închidă ochii. Apoi, ascensorul se opri din nou şi înăuntru pătrunse un grup mai numeros. Klickman se apropie şi mai mult de Mark. 
      Când cutia metalică îşi reluă coborârea şi în interiorul ei se lăsă liniştea, Mark zise cu voce tare: 
      - Avocata mea are să vă dea în judecată, ştiţi asta, nenorociţilor, nu-i aşa? Mâine pe vremea asta, o să vă căutaţi de lucru. 
      Opt perechi de ochi se întoarseră spre colţul de unde venea vocea, apoi se ridicară spre chipul îndurerat al detectivului Klickman. Şi din nou linişte. 
      - Taci din gură, Mark. 
      - Şi dacă nu vreau? Ce-o să-mi faceţi? O să mă pocniţi, aşa cum aţi făcut cu maică-mea? Atunci trânteşte-mă şi dă-mi câţiva pumni. Nu eşti decât un curcan cu cap pătrat, Klickman, ştii asta? Doar un curcan gras, cu un pistol la brâu. Chiar, de ce nu încerci să slăbeşti câteva kile?
       Fruntea lui Klickman era brăzdată de şiraguri foarte clare de broboane de sudoare. Priviri aspre îl săgetau din mulţime, iar ascensorul ăsta abia se mişca. Doamne, ar fi fost în stare să-l strângă de gât pe micul derbedeu.
        Înghesuit în celălalt colţ, Nassar se simţea îngrozitor pentru că urechile îi ţiuiau de la lovitura primită peste faţă. Din locul în care se afla nu-l putea vedea pe Mark Sway, dar auzea fără probleme tot ce spunea puştiul. 
      - Cum se simte mama ta? întrebă o soră care stătea chiar lângă băiat şi îl privea cu ochi îngrijoraţi. 
      - Bine; a avut o zi grozavă. Şi s-ar simţi şi mai bine dacă curcanii ăştia ar lăsa-o în pace. Ştiţi, au venit ca să mă ducă la închisoare. 
      - De ce? 
      - Habar n-am. Pentru că nu vor să-mi spună. Eu îmi vedeam de ale mele, încercam să o liniştesc pe mama pentru că rulota noastră a ars azi-dimineaţă şi am pierdut tot ce aveam, când au apărut ăştia doi, aşa, fără niciun avertisment, iar acum sunt în drum spre închisoare.
      - Câţi ani ai?
      - Doar unsprezece. Da' vârsta mea n-are nicio importanţă pentru ei. Ăştia sunt în stare să aresteze şi un puşti de patru ani. 
      Nassar îl asculta şi gemea încet. Klickman stătea cu ochii închişi. 
      - Bine, dar aşa ceva este oribil. 
      - A, dar trebuia să-i vedeţi când ne-au trântit la pământ pe mine şi pe mama. Asta a fost chiar acum câteva minute, în Secţia de Psihiatrie. Are să spună şi la jurnalul de la televizor. Să cumpăraţi ziarele şi-o să vedeţi. Mâine circarii ăştia or să fie concediaţi şi pe urmă or să fie daţi în judecată. 
      În sfârşit, ascensorul ajunse la parter, şi toată lumea coborî.

      El fu cel care insistă să stea pe bancheta din spate, ca un adevărat criminal. Cu toate că maşina, marca Chrysler, nu purta niciun semn, Mark o recunoscu de la distanţă. Celor doi poliţişti le era frică să-i vorbească, aşa că urcară amândoi în faţă, sperând ca puştiul să le urmeze exemplul şi să nu scoată niciun cuvânt. Dar nu avură norocul acesta. 
     - Aţi uitat să-mi citiţi drepturile, începu Mark şi Nassar apăsă pe accelerator. 
     De pe bancheta din faţă nu veni niciun răspuns, aşa că insistă: 
     - Hei, voi de colo, circarilor! Aţi uitat să-mi citiţi drepturile. 
     Din nou niciun răspuns, poate doar viteza sporită a maşinii. 
     - Ştiţi cum să-mi citiţi drepturile? 
     Tot nici un răspuns. 
      - Hei, cap pătrat. Da, da, tu ăla cu pantofii noi. Ştii cum să-mi citeşti drepturile?
      Klickman respira ceva mai greu, dar era hotărât să-l ignore pe puşti. Ciudat însă: pe buzele lui Nassar răsărise un zâmbet răutăcios, abia vizibil din cauza mustăţii. 
      - Ascultă aici, cap pătrat, okay? Am să mi le citesc chiar eu, okay? Am dreptul să nu spun nimic, pricepi cum vine chestia asta? Şi dacă spun ceva, voi, circarilor, puteţi să folosiţi la tribunal ceea ce aflaţi. Înţelegi, cap pătrat? Bineînţeles că dacă aş spune ceva, voi, tâmpiţilor, aţi uita imediat. Pe urmă mai este şi dreptul de a avea un avocat. Poţi să mă ajuţi cu chestia asta, cap pătrat? Iu-hu! Cap pătrat! Ce este cu chestia asta cu avocatul? Că am văzut-o de un milion de ori la televizor. 
      Cap pătrat Klickman deschise puţin fereastra căci simţea că se sufocă. Nassar aruncă o privire scurtă spre pantofii cei noi şi aproape că izbucni în râs. Iar în timpul acesta, "criminalul" stătea picior peste picior pe bancheta din spate. 
      - Of, biete capete pătrate care nu sunt în stare nici măcar să-mi citească drepturile. Maşina asta pute, capete pătrate. De ce nu o curăţaţi? Pute a fum de ţigară! 
      - Păi, eu am auzit că-ţi place fumul de ţigară, zise Klickman şi se simţi mult mai bine. Nassar scăpă câteva hohote de râs, doar atât cât să-şi ajute prietenul; înghiţiseră destule porcării de la ţâncul ăsta. 
      Apoi Mark observă prin fereastra maşinii o parcare aglomerată aflată lângă o clădire înaltă. Foarte aproape de zidul clădirii erau parcate o mulţime de maşini de poliţie. Nassar opri maşina lor în rând cu celelalte.
       Intrară toţi trei în clădire şi porniră cu paşi repezi pe un coridor ce părea fără sfârşit. În sfârşit, Mark tăcuse pentru că de-acum intrase pe terenul lor, iar în clădire mişunau nenumăraţi curcani. Tot felul de plăcuţe atârnate pe pereţi îi îndrumau pe vizitatori: închisoare, Camera vizitatorilor, Camera de Primire. O sumedenie de plăcuţe şi de încăperi. Cei trei se opriră în dreptul unui birou dincolo de care se vedea un şir întreg de monitoare de televiziune cu circuit închis, iar Nassar semnă nişte hârtii. Mark se uită în jur, studiind împrejurimile, şi lui Klickman aproape că i se făcu milă de el: părea şi mai mic decât era în realitate, aşa cum stătea acolo, în hărmălaia aia cumplită. 
      Pe urmă ascensorul îi duse la etajul al patrulea al clădirii unde se opriră din nou în faţa unui birou. Săgeata de pe o plăcuţă indica Secţia pentru minori şi Mark bănui că se apropia de capătul călătoriei. 
     Fură opriţi apoi de o femeie în uniformă al cărui nume înscris pe ecusonul din piept era Doreen. După ce răsfoi nişte hârtii şi-şi consultă tabelul pe care îl avea în mână, femeia zise: 
     - Aici scrie că domnul judecător Roosevelt vrea ca Mark Sway să fie dus într-o cameră izolată. 
     - Nu ne interesează unde-l duceţi, replică Nassar. Femeia îşi consultă din nou tabelul cu oprivire încruntată. 
     - Evident, Roosevelt vrea să-i pun pe toţi minorii în camere izolate. Are impresia că aici suntem la hotelul Hilton. 
     - Şi nu-i adevărat?
     Dar Doreen nu luă în seamă întrebarea şi îi întinse lui Nassar o hârtie pe care detectivul trebui să o semneze. 
     - Ei bine, acum este numai al vostru. Dumnezeu să vă ajute. Apoi cei doi poliţişti plecară fără să mai adauge vreo vorbă.
     - Goleşte-ţi buzunarele, Mark, îi zise femeia aceea, dându-i o cutie de metal. 
    Atunci băiatul puse în cutie o hîrtie de un dolar, ceva mărunţiş şi un pachet de gumă de mestecat. Femeia scrise ceva pe o bucată de carton pe care o lipi de cutia metalică. Două camere de luat vederi fixate deasupra biroului trimiteau chipul băiatului pe ecranul unuia din cele douăsprezece monitoare de pe peretele din spate. O altă femeie în uniformă lipea timbre penişte hârtii.
     - Asta-i o închisoare? întrebă Mark, cu ochii alergând în toate direcţiile. 
     - Noi îi spunem Centrul de detenţie, veni răspunsul. 
     - Şi care este diferenţa? continuă el şi întrebarea păru să o enerveze pe femeie.
     - Uite ce este, Mark, pe-aici noi avem de-a face cu tot felul de guri bogate. Aşa că, ascultă-mă pe mine, are să-ţi fie mult mai bine dacă-ţi ţii gura închisă, îl avertiză ea, aplecându-se mult în faţă şi lovindu-l cu duhoarea de ţigări şi de cafea a răsuflării ei. 
     - Vă rog să mă iertaţi, zise el şi ochii i se umplură de lacrimi. Mai avea puţin şi urma să fie închis într-o cameră, departe de maică-sa, departe de Reggie, şi perspectiva aceasta îl doborî. 
     - Urmează-mă, îi spuse ea, foarte mândră de a fi refăcut structura de autoritate din această relaţie, şi porni cu paşi repezi ce făceau să zornăie inelul de chei prins în talie. După ce deschise o uşă grea din lemn masiv, intrară pe un coridor lung pe laturile căruia erau dispuse la distanţe egale uşi din metal cenuşiu. Fiecare din aceste uşi era numerotată. Doreen se opri în dreptul numărului 16 şi o deschise cu una din cheile agăţate de cordon. 
     - Aici, îl informă ea.
     Mark  intră încet în încăperea de trei metri lăţime şi şase lungime. Luminile erau aprinse şi covorul era curat. În dreapta erau aşezate două paturi suprapuse.
      - Poţi să-ţi alegi patul pe care-l vrei, îi spuse Doreen, ca o gazdă perfectă. Pereţii sunt solizi, iar ferestrele incasabile, aşa că n-are rost să-ncerci cine ştie ce. (Cele două ferestre - una în uşă, cealaltă deasupra spălătorului - erau atât de înguste încât nici capul nu i-ar fi trecut prin ele.) Toaleta este acolo; este din inox. Nu se mai folosesc cele din porţelan de când unul dintre puşti a încercat odată să-şi taie venele cu un ciob luat dintr-una spartă. Asta s-a-ntâmplat în clădirea veche. Cea nouă este mult mai drăguţă, nu ţi se pare?
       Este superbă, fu cît pe-aci să zică Mark, aşezându-se pe marginea patului şi sprijinindu-şi coatele pe genunchi. Covorul verde pal era identic cu cel de la spital. 
       - Te simţi bine, Mark? îl întrebă Doreen fără urmă de compătimire în glas; pur şi simplu asta îi era meseria. 
      - Pot să-i telefonez maică-mii? 
      - Nu încă. Ai să poţi să dai câteva telefoane abia peste vreo oră. 
      - Atunci n-aţi putea să-i telefonaţi dumneavoastră şi să-i spuneţi că sunt bine? Ştiţi, este groaznic de îngrijorată. 
      Doreen zâmbi şi machiajul îi plesni în jurul ochilor.
      - N-am voie, Mark, răspunse ea, mângâindu-l uşor pe creştet. Ăsta-i regulamentul. Dar ştie că eşti bine. Dumnezeule, da' tu, peste două ore, ai să fii în faţa judecătorului. 
      - Cât timp îi ţineţi aici pe copii? 
      - Nu prea mult. Uneori câteva săptămâni, doar aici este ceva provizoriu, unde copiii stau până se judecă procesul; după aia, ori se întorc acasă, ori sunt trimişi la o şcoală specială. Uite, acum eu trebuie să plec. Să ştii că uşa se încuie automat, iar de descuiat, dacă nu o face cheia asta mică de la mine, atunci se porneşte alarma şi este o tevatură întreagă. Aşa că vezi-ţi de ale tale, Mark, okay? 
      - Da, doamnă. 
      - Ai nevoie de ceva?
      - De un telefon. 
      - Mai rabdă puţin, okay?
      Doreen ieşi din încăpere şi în urma ei uşa se încuie cu zgomot puternic; apoi liniştea deveni aproape palpabilă. 
      Mark privi îndelung clanţa uşii. De fapt, camera nu semăna a celulă de închisoare, ferestrele nu aveau gratii, paturile şi podeaua erau curate, pereţii erau zugrăviţi într-un galben foarte plăcut. Ori, el văzuse lucruri mult mai rele în film.Şi apoi erau atât de multe alte lucruri la care trebuia să se gândească: Ricky şi geamătul ăla al lui, incendiul, Dianne care se descurca cu greutate, poliţiştii şi reporterii de care nu putea să scape. Nici nu ştia cu ce să-nceapă. Atunci se întinse pe patul de sus şi studie cu atenţie plafonul încăperii. Unde naiba era Reggie.

                             22.

                Înăuntru domnea o umezeală rece şi pătrunzătoare. Capela era o clădire rotundă, ridicată lângă un cavou monumental, asemenea unei excrescenţe canceroase. Afară ploua şi cele două echipe ale televiziunii din New Orleans rămăseseră lângă maşini, ascunzându-se sub umbrele.
....................................