Clientul, John Grisham

.........................................
                        V.

         Văzând că şeful se pierduse cu firea, Wally Boxx făcu o mişcare defensivă şi interveni cu o întrebare complet idioată:
     - Şi ce te face să crezi toate astea?
     Răbdarea lui McThune în privinţa procurorilor şi a măruntelor lor rateuri se epuizase cu vreo douăzeci de ani în urmă. De-a lungul timpului învăţase cum să le facă jocul şi să-i manipuleze. Ştia că cel mai bun mijloc de a face faţă banalităţilor lor era să le răspundă cât mai clar şi cît mai simplu.
     - Cum am mai spus, biletul, amprentele şi minciunile. Bietul copil nici nu mai ştie ce să facă.
     Foltrigg puse la loc biletul pe masă şi-şi drese glasul:
     - Ai vorbit cu puştiul?
     - Nu încă. Am fost la spital acum două ore, dar nu l-am văzut. Sergentul Hardy de la poliţia din Memphis a vorbit cu el.
     - Ai de gând s-o faci?
     - Sigur că da, peste câteva ore. Trumann şi cu mine vom merge la spital pe la ora nouă ca să stăm de vorbă cu băiatul şi, poate, şi cu mama lui. Aş vrea să vorbesc şi cu băiatul cel mic, dar asta va depinde de medici.
     - Mi-ar plăcea să fiu şi eu de faţă, zise Foltrigg, şi toată lumea simţi apropierea punctului critic.
     McThune clătină din cap dezaprobator.
     - Nu este o idee bună. Ne vom ocupa noi de toate, răspunse el pe un ton brusc, fără echivoc: aici erau la Memphis, nu la New Orleans, şi aici el era şeful.
     - Cu medicul băiatul ai vorbit? 
     - Nu inca. Vom incerca in dimineata asta, dar ma-ndoiesc ca ne va spune ceva.
     - Crezi ca pustii ii vor spune doctorului? intreba Fink, inocent.  
     In privirea pe care McThune i-o trimise lui Trumann se putea citi o intrebare foarte putin eleganta: "Ce fel de cretini mi-ai adus aici?" , dar de pe buzele lui iesira cu totul alte cuvinte:
     - Nu pot sa raspund la aceasta intrebare, domnule. Eu nu stiu ce anume stiu copiii, nu stiu numele doctorului, nu stiu daca a stat de vorba cu copiii, nu stiu nici macar daca pustii au sa-i spuna ceva.
     Auzindu-l, Foltrigg ii arunca o privire incruntata lui Fink, care dadu inapoi, stanjenit. 
     McThune isi verifica ceasul si se ridica.
     - Domnilor, s-a facut tarziu. Oamenii nostri vor termina verificarea masinii cam in jurul pranzului, asa ca va propun sa ne intalnim atunci.
     - Trebuie sa aflam tot ce stie Mark Sway, zise Roy fara sa se miste de la locul lui. A fost in masina si a stat de vorba cu Clifford.
     - Stiu asta.
     - Da, domnule McThune, dar vezi ca sunt si cateva lucruri pe care nu le stii. Clifford stia unde este ascuns cadavrul si despre asta i-a vorbit pustiului. 
     - Adevarul este ca sunt multe lucruri pe care nu le stiu, domnule Foltrigg, si asta deoarece cazul tine de New Orleans, iar eu lucrez in Memphis. Intelegeti? Si nici nu vreau sa stiu mai multe despre bietul domn Boyette, nici despre bietul domn Clifford. Pentru ca sunt varat pana la gat in cadavrele de aici. Stiti, este aproape ora unu noaptea, si eu sunt inca la birou ca sa lucrez la un caz care nu este al meu si ca sa va raspund voua la intrebari. Aflati insa ca de maine de la pranz, prietenul meu Larry Trumann, aici de fata, va lua totul in primire pentru ca pan-atunci am sa termin tot ce am de facut.
     - Cu conditia, bineinteles, sa nu primesti vreun telefon de la Washington. 
     - Da, sigur, cu conditia sa nu primesc vreun telefon de la Washington. Astfel, evident ca voi face ceea ce-mi va cere domnul Voyles.
     - Sa stiti ca eu ma vad in fiecare saptamana cu domnul Voyles.
     - Felicitarile mele.
     - In momentul asta, cazul Boyette constituie o prioritate, cel putin asa sustine domnule Voyles.
     - Am auzit si eu.
     - Si prin urmare, sunt convins ca domnul Voyles iti va aprecia eforturile.
     - Ma-ndoiesc.
     - Este absolut necesar sa aflam tot ce stie Mark Sway, continua Roy, ridicandu-se incet si fara a-l slabi  din ochi pe agentul federal.
     McThune ii sustinu privirea fara sa clipeasca, dar nu scoase niciun cuvant.

                     8.

          In noaptea aceea, Karen veni de cateva ori sa vada ce face Mark, si pe la opt dimineata ii aduse un pahar cu suc de portocale, trezindu-l cu blandete din somn. Era singur in sala de asteptare.
     In ciuda numeroaselor probleme carora trebuia sa le faca fata, pustiul era pe cale sa se indragosteasca iremediabil de frumoasa sora. Si in timp ce sorbea din paharul cu suc, o privea pierdut in ochii de un caprui stralucitor. Cu miscari usoare, Karen netezea patura intinsa pe picioarele baiatului.
     - Cati ani ai? intreba el.
     - Douazeci si patru, raspunse ea cu un zambet care-i umplea chipul. Sunt cu treisprezece ani mai mare decat tine. Dar de ce ma intrebi?
     - Din obisnuinta. Esti casatorita?
     - Nu. Cum te-ai simtit aici, pe canapea? intreba la randul ei, in timp ce strangea patura. 
     Mark se ridica si se intinse ca un pisoi, dar fara s-o scape din ochi pe Karen.
     - A fost mai bine decat in patul in care a dormit mami. Ai fost de serviciu toata noaptea?
     - Da, de la opt la opt. Lucrăm în ture de douăzeci şi patru de ore, patru zile pe săptămână. Şi-acum, hai să mergem. Doctorul Greenway vrea să te vadă, încheie ea luându-l de mână, ceea ce-l ajută enorm.
     După ce-l conduse în rezerva lui Ricky, Karen plecă, închizând uşa în urma ei. Dianne stătea lângă patul copilului, ţinând în mâna tremurândă o ţigară neaprinsă; arăta teribil de obosită. Când Mark se apropie de ea, Dianne îi înconjură umerii cu braţul şi amândoi îl priviră pe doctorul Greenway care-i vorbea lui Ricky, masându-i în acelaşi timp fruntea. 
     Copilul avea însă ochii închişi şi nu reacţiona în niciun fel.
     - Nu vă aude, domnule doctor, zise într-un târziu Dianne, căreia îi venea foarte greu să suporte scena. Dar doctorul nu luă în seamă intervenţia ei, şi tânăra femeie îşi şterse iute o lacrimă. Mark simţi mirosul proaspăt de săpun şi observă că părul mamei era ud; şi că îşi schimbase hainele; de machiat însă nu se machiase şi chipul ei se schimbase.
     - Este  un caz extrem de grav, zise Greenway, ridicându-se.
     - Şi-acum ce urmează? întrebă Dianne.
     - Şi-acum aşteptăm. Funcţiile vitale sunt stabile, deci nu există niciun pericol din punct de vedere fizic. Copilul îşi va reveni cu siguranţă şi câînd acest lucru se va întâmpla este absolut obligatoriu să fiţi aici, în cameră, preciza Greenway, mângâîindu-şi barba şi privindu-i gânditor pe ceilalţi doi. Trebuie neapărat să-şi vadă mama în momentul în care va deschide ochii, înţelegeţi ce vă spun?
     -  Nu plec nicăieri, răspunse Dianne.
     - Tu  Mark, poţi să te mai plimbi din când în când, dar ar fi mai bine să stai aici cât mai mult posibil.
     Mark  făcu semn că a înţeles, deşi fiecare minut petrecut în încăperea aceea era extrem de dureros.
     - Primele momente pot fi cruciale. Ricky va privi în jur plin de spaimă şi este absolut necesar ca atunci să-şi vadă mama. Luaţi-l în braţe şi liniştiţi-l şi chemaţi imediat infirmiera. Eu am să las toate instrucţiunile necesare. De asemenea, îi va fi foarte foame, aşa că vom încerca să-i dăm ceva de mâncare. Infirmiera îi va scoate perfuzia ca să se poată plimba prin cameră. Dar lucrul cel mai important este să-l luaţi în braţe.
     - Si cand?
     - Nu stiu. Poate ca astazi. Sau maine. Este imposibil de prevazut asa ceva.
     - Ati mai avut cazuri de felul asta?
     Greenway il privi pe Ricky si hotari ca de data asta adevarul este cel mai indicat; asa ca scutura din cap.
     - Nu chiar atat de grave. Ricky este aproape in stare de coma, si asta e un lucru oarecum neobisnuit. In mod normal, dupa o perioada buna de odihna, pacientul se trezeste si mananca, zise el si adauga, cu un suras slab pe buze: Ricky se va face bine. Atata doar ca va mai trece ceva timp.
     Ca si cand ar fi auzit ultimele cuvinte ale doctorului, Ricky mormai ceva si se intinse, dar fara sa deschida ochii. Cei trei il urmarea plini de speranta. Desi Mark ar fi preferat ca fratele lui sa nu spuna nimic despre povestea din padure inainte de a sta de vorba cu el, dorea cu disperare ca fratiorul lui sa se trezeasca si sa vorbeasca despre orice altceva; obosise tot privindu-l cum statea ghemuit acolo pe perna, sugandu-si afurisitul ala de deget.
     Greenway scoase din servieta un ziar, "The Memphis Press", si-l puse pe pat; ii intinse apoi o carte de vizita lui Dianne.
     - Biroul meu este in cladirea de alaturi. Aveti aici numarul de telefon pentru orice eventualitate. Nu uitati ca in momentul in care se trezeste sa chemati infirmierele, ele ma vor anunta imediat. Okay?
    Dianne lua cartea de vizita si facu semn din cap ca a inteles. Atunci Greenway desfacu in fata lor ziarul si le zise:
    - Ati vazut chestia asta?
     - Nu, raspunse femeia.
     In partea de jos a primei pagini era tiparit un titlu despre Romey: UN AVOCAT DIN NEW ORLEANS SE SINUCIDE IN ZONA DE NORD A MEMPHISULUI. In dreapta era publicata o fotografie a lui W. Jerome Clifford, iar in stanga aparea un titlu mai mititel: UN STRALUCIT AVOCAT PENALIST SUSPECTAT DE LEGATURI CU MAFIA. Cuvantul "Mafia" il izbi din plin  pe Mark, care nu-si mai putea lua ochii de la chipul lui Romey; deodata simti nevoia sa vomite.
     Greenway se apropie de ei si le zise cu voce scazuta:
     - Se pare ca domnul Clifford era un avocat foarte cunoscut in New Orleans si era implicat in cazul senatorului Boyette. Se pare ca era avocatul acuzatului. Cunoasteti povestea?
     Dianne dadu din cap in semn ca nu si duse la buze tigara neaprinsa.
     - Ei bine, sa stiti ca e un caz celebru. Este vorba de primul senator al Statelor Unite asasinat in timp ce detinea aceasta functie. Puteti sa aflati totul din ziar. De altfel, cei de la FBI sunt jos, i-am gasit acolo acum o ora, cand am venit.
     Mark se agata de rama patului.
     - Vor sa vorbeasca cu Mark, in prezenta dumitale, fireste.
     - De ce? intreba Dianne.
     Greenway isi privi cadranul ceasului, apoi adauga:
     - Cazul Boyette este foarte complicat. Cred ca veti intelege mai bine dupa ce veti citi articolul din ziar. Celor de jos le-am spus ca nu veti vorbi cu ei pana cand nu am sa va dau eu voie. E bine.
     - Da, sari Mark. Nu vreau sa vorbesc cu ei. (Dianne si Greenway il priveau fara sa inteleaga) S-ar putea sa ajung si eu ca Ricky daca ma mai bat mult la cap. 
     Mark avea motivele lui sa creada ca politistii vor reveni cu o sumedenie de intrebari. Era clar ca tipii inca nu terminasera cu el. Cu toate acestea, fostografia din ziar si prezenta FBI-ului il facura sa se infioare brusc si simti nevoia sa se aseze.
     - Deocamdata, va rog sa-i tineti departe de noi, ii zise Dianne doctorului.
     - M-au intrebat daca va pot vedea pe la noua si eu le-am spus ca nu, preciza acesta, verificandu-si din nou ceasul. Eu am sa ma intorc pe la pranz si poate ca vom sta atunci de vorba cu ei. 
     - Cum credeti ca este mai bine, accepta ea.
     - Perfect. Atunci am sa-i aman pana la doispreze. Secretara mea a sunat la dumneata la serviciu si la scoala, asa ca nu trebuie sa va mai faceti griji si din pricina asta. Tot ce trebuie sa faceti este sa stati aici, langa Ricky, pana ma-ntorc eu, incheie el si iesi din camera aproape surazand.
     Imediat ce usa se inchise in urma doctorului, Dianne alerga la baie si isi aprinse tigara. Cu un gest nerabdator, Mark deschise televizorul, dar buletinul local de stiri nu cuprindea decat informatii despre vreme si sport.

     Dupa ce termina de citit articolul despre domnul avocat Clifford, Dianne impaturi ziarul la loc si-l aseza pe podea, sub patul pliant; Mark ii urmarea miscarile cu ochi ingrijorati.
     - Clientul lui a omorat un senator federal, zise ea cu teama-n glas.
     Chiar asa, nu era loc de gluma. Intrebari grele isi anuntau astfel sosirea, si lui Mark i se facu brusc foame. Era trecut de ora noua, si Greenway facea deja parte din trecut, in timp ce FBI-ul statea ascuns undeva in intuneric. Cu fiecare minut care trecea, camera devenea tot mai mica, iar patul acela ieftin ii nenorocea spinarea.
    - Oare ce l-o fi impins sa faca asa ceva? intreba el din lipsa de altceva mai inteligent.
    - În ziar se zice că Jerome Clifford avea legături cu Mafia din New Orleans şi că despre clientul lui se bănuieşte că ar fi un membru al ei.
    Mark  văzuse filmul "Naşul" la televizor şi ştia foarte bine ce-nseamnă Mafia. Îşi aminti chiar unele secvenţe şi gheara din stomac îl strânse şi mai tare, inima îi bătea să-i spargă pieptul.
    - Mami, mie mi-e foame. Ţie nu? 
    - De ce nu mi-ai spus adevărul, Mark? 
    - Din cauza poliţistului ăla. Da' îmi pare rău, mami. Pe cuvântu' meu că-mi pare rău. Eu îmi făcusem planul să-ţi povestesc tot imediat ce rămâneam numai noi doi. Pe cuvântu' meu. 
     - Tu nu m-ai minţit niciodată, Mark, observă cu tristeţe tânăra femeie în timp ce-şi masa tâmplele. 
     Niciodat' să nu spui niciodată, îşi zise Mark în gând.
     - N-am  putea să vorbim despre toate astea mai târziu, mami? Ştii, mi-e tare foame. Şi dacă-mi dai doi dolari, mă duc până la bufet să cumpăr nişte gogoşi. Şi-ţi aduc şi ţie o ceaşcă de cafea, adăugă el ridicându-se în picioare.
     Din fericire Dianne nu avea niciun chef să discute despre sinceritate şi alte lucuri tot atât de serioase. Efectul calmantului luat cu o seară înainte era încă prezent; mintea îi era încă adormită şi o mai durea şi capul. Aşa că se mulţumi să-şi deschidă geanta şi să scoată o bancnotă de cinci dolari, pe care i-o întinse lui Mark.
     - Unde e bufetul?
     - La subsol, în aripa Madison. Am mai fost acolo de două ori până acum.
     - Oare de ce nu mă miră ceea ce-mi spui? Ceva mă face să cred că ai bătut în lung şi-n lat spitalul ăsta.

     Mark  luă banii şi-i îndesă în buzunarul pantalonilor.
     - Da,  doamnă, ai dreptate. Noi suntem la etajul cel mai liniştit. Bebeluşii sunt la parter şi acolo e-un circ întreg.
     - Bine, bine. Ai grijă ce faci.
     Dianne aşteptă ca băiatul să închidă uşa în urma lui, apoi scoase din poşetă flaconul de calmante pe care i-l trimisese chiar doctorul Greenway.

     Mark  dădu gata patru gogoşi, apoi îşi sărută pe frunte mama, care încerca să mai doarmă puţin, şi-i spuse că simte nevoia să hoinărească un pic. Dianne îi atrase atenţia să nu iasă din spital.
     Se  hotărî să folosească din nou scările deoarece s-ar fi putut ca Hardy şi ai lui să-l aştepte pe undeva prin vreun colţ.
     Ca multe  alte spitale de caritate, "St. Peter's" fusese construit de-a lungul timpului în funcţie de fondurile obţinute şi fără nicio preocupare pentru simetria arhitecturii. De aceea spitalul era o aglomerare dezordonată şi uluitoare de aripi şi plombe, în interiorul căreia un labirint de holuri şi coridoare încercau cu disperare să lege toate aceste fragmente între ele. Ascensoarele şi scările rulante fuseseră montate absolut la întâmplare. La un moment dat, în istoria nescrisă a spitalului, cineva îşi dăduse totuşi seama că era practic imposibil să nu te rătăceşti în nebunia aceea şi, în consecinţă, conducerea spitalului instituise o reţea ameţitoare de semne colorate care să "fluidizeze traficul". Noile aripi adăugate celor deja existente aruncară în desuetitudine şi aceste "semne de circulaţie", dar conducerea uită să le îndepărteze, deşi acum nu reuşeau decât să amplifice confuzia generală.
      Mark  străbătu iute teritoriul de-acum familiar şi ieşi din clădirea spitalului printr-un mic hol care dădea în Monroe Avenue. Harta centrului oraşului pe care o găsise în cartea de telefon îi arătase că biroul lui Gill Teal se afla la etajul al treilea al unei clădiri de pe o stradă apropiată de spital. Mark porni într-acolo cu paşi repezi, pentru că era marţi, zi de şcoală, şi voia să evite orice întâlnire neplăcută cu inspectorii şcolari aflaţi în căutarea elevilor chiulangii. La ora aceea el era singurul copil pe stradă şi-şi dădea seama că este o apariţie insolită.
     În timp ce mergea cu ochii aţintiţi în pământ, încercând astfel să evite orice contact vizual cu trecătorii din preajmă, în mintea lui începu să se coacă o nouă strategie: Ce-ar fi să telefoneze la poliţie sau la FBI şi să le spună unde este ascuns cadavrul? Atunci secretul nu i-ar mai aparţine în exclusivitate şi nu l-ar mai otrăvi atât. Dacă Romey nu minţise, atunci poliţia va găsi cadavrul, iar ucigaşul va merge la închisoare.
     Dar o asemenea acţiune era totuşi riscantă. Telefonul de ieri se dovedise a fi un dezastru: era clar că cel care va răspunde îşi va da imediat seama că vorbeşte cu un copil. În plus, FBI-ul va înregistra totul şi-i va analiza vocea, iar Mafia nu era o adunătură de tâmpiţi. Poate că în fond nu era o idee chiar asa de bună.
      După ce dădu colţul pe Third Street, Mark intră ca o furtună în Sterick Building, o clădire veche şi foarte înaltă, al cărei hol de la intrare era în întregime placat cu marmură şi ceramică. Acolo, Mark se alătură grupului care tocmai urca într-un ascensor şi apăsă pe butonul pentru etajul al treilea. Oameni îmbrăcat elegant apăsară pe alte patru butoane, continuându-şi apoi conversaţiile pe tonul acela potolit, specific ascensoarelor. Prima oprire fu chiar la etajul al treilea. Uşa liftului se deschise şi Mark păşi într-un holişor din care se desfăceau o mulţime de coridoare. Băiatul alese coridorul din stânga şi porni într-o hoinăreală nevinovată, încercând să-şi păstreze o expresie cât mai calmă pe faţă, de parcă asta ar fi fost ocupaţia lui de căpătâi. Clădirea aceea era plină cu birouri de avocaţi pe uşile cărora se lăfăiau impresionante plăcuţe din bronz pe care erau gravate nume de-a dreptul înspăimîntătoare: J. Winston Buckner, F. MacDonald Durston, I. Hempstead Crawford. Şi cu cât citea mai mult, cu atât îşi dorea mai tare să dea de numele clar şi fără pretenţii al lui Gill Teal.
     Când, în sfârşit, găsi biroul cu pricina, Mark înghiţi în sec, apoi îşi luă inima în dinţi şi deschise uşa. Prima impresie fu efectiv şocantă: mica sală de aşteptare era plină ochi cu tot felul de oameni trişti, suferinzi. Toţi se sprijineau în cârje. Ba doi dintre ei erau în scaune cu rotile. Nu mai era niciun scaun liber, şi un amărât cu gâtul în ghips nu mai găsise alt loc unde să se aşeze decât pe măsuţa de cafea. O femeie cu piciorul înfăşurat într-un bandaj murdar de ghips plângea încetişor. O fetiţă cu faţa arsă se agăţa speriată de mama ei. Priveliştea era mai urâtă decât tot ce văzuse la camera de gardă de la "St. Peter's". Era clar ca lumina zilei că domnul Teal era un avocat foarte ocupat, aşa că Mark se hotărî să plece, dar tocmai atunci un glas necunoscut îl întrebă cu brutalitate: 
     - Tu ce vrei, puştiule? 
    Întrebarea venise dinspre doamna cea grasă care stătea . 
    - Hei, puştiule! Cu tine vorbesc, vrei ceva? repetă ea întrebarea cu o voce de stentor; cu toate acestea, nici unul dintre cei prezenţi în încăpere nu luă aminte la toată întâmplarea.  
    Suferinţa era copleşitoare. Auzind-o, Mark se apropie de birou, şi în faţa ochilor îi apăru deodată chipul urât şi încruntat al doamnei. 
    - Aş vrea să-l văd pe domnul Teal, răspunse el încetişor, privind jenat în jur. 
    - Nu zău, chiar aşa? Ai programare? întrebă ea mai departe, studiind cu atenţie agenda. 
    - Nu, doamnă. 
    - Cum te cheamă?
    - Ăă, Mark Sway.  Este o problemă foarte personală. 
    - Sunt convinsă, zise secretara, măsurându-l cercetător. Despre ce fel de accident este vorba?
    În clipa aceea, Mark îşi aduse aminte de povestea cu accidentul de camion şi de cât de entuziasmat se arătase atunci domnul Teal, dar îşi dădu repede seama că nu se putea folosi de un astfel de pretext. 
     - Eu, ştiţi, ăă, nu sunt rănit. 
     - A, păi atunci ai greşit adresa. Da' la ce-ţi trebuie ţie un avocat?
     - E o poveste cam lungă. 
     - Uite ce e, băiete, îi vezi pe oamenii ăştia? Ei, află că toţi sunt aici cu programare. Pentru că domnul Teal este foarte ocupat. Şi să ştii că nu se ocupă decât de cazuri în care există morţi sau răniţi. 
     - Okay, am înţeles, încuviinţă Mark, pregătindu-se să traverseze terenul minat cu bastoane şi cârje aflat în spatele lui.
     - Mă bucur. Şi-acum fii bun şi du-te să baţi pe altcineva la cap. 
     - Da, sigur. Da' dacă mă loveşte un camion pot să vin iar la dumneavoastră, zise Mark, ieşind cât putu de repede din încăperea care aducea a câmp de bătălie.
     Coborî apoi pe scări până la etajul al doilea şi porni într-o nouă explorare. De data asta, avu ocazia să numere douăzeci şi două de plăcuţe de bronz pe o singură uşă: avocaţi peste avocaţi şi deasupra alţi avocaţi. Nu se poate să nu găsească vreunul care să vrea să-l ajute, îşi zise el, deşi cei câţiva avocaţi pe care îi întâlni pe culoar erau atât de ocupaţi, încât nu-l observară pe băiat. 
     Apoi, deodată, în faţa lui răsări un paznic care venea încet, dar sigur, chiar spre el. În disperare de cauză, Mark îşi întoarse privirea spre uşa următoare pe care scria cu litere surprinzător de mici REGGIE LOVE ― AVOCAT; fără să stea pe gînduri, Mark apăsă pe clanţă cu un gest firesc şi păşi pragul unei mici săli de aşteptare absolut pustii. Nici măcar un singur client. Două scaune şi o canapea erau aşezate în jurul unei măsuţe de sticlă, pe care se odihneau mai multe reviste colorate. De undeva din pereţi se revărsa o muzică plină de dulceaţă; podeaua era acoperită de un covor într-un model foarte drăguţ. Un tânăr cu cravată, dar fără sacou, se ridică de la unicul birou din încăpere, ascuns în spatele unor plante de interior, şi se apropie de Mark.
     - Cu ce te pot ajuta? întrebă el pe un ton domol.
     - Trebuie să stau de vorbă cu un avocat.
     - Bine, dar nu crezi că eşti cam tânăr pentru aşa ceva?
     - Ba da, da' am nişte probleme personale. Dumneavoastră sunteţi Reggie Love?
     - Nu, nu. Reggie este dincolo. Eu sunt secretarul ei. Pe tine cum te cheamă?
     A, deci el era secretarul ei, şi Reggie era ea.
     - Ăă, mă numesc Mark Sway. Dumneavoastră sunteţi secretarul?
     - Secretarul, grefierul şi multe altele. Ai putea să-mi spui de ce nu eşti acum la şcoală? continuă tânărul care, conform plăcuţei de pe birou, se numea Clint Van Hooser.
     - Deci dumneavoastră nu sunteţi avocat?
     - Nu, Reggie este avocatul.
     - Atunci trebuie să vorbesc cu Reggie.
     - În clipa asta este puţin ocupată, dar poţi să iei loc şi să aştepţi, spuse tânărul arătându-i canapeaua.
     - Cât trebuie să aştept? se interesă Mark.
     - Nu ştiu, răspunse tânărul amuzat. Am s-o anunţ că eşti aici şi poate că te va primi.
     - Să-i spuneţi că este o chestiune foarte importantă. Era limpede ca lumina zilei că puştiul nu minţea. Era nervos şi ochii îi alunecau din când în când spre uşă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l fi urmărit cineva.
     - Mark, spune-mi, te rog, ai vreun necaz? întrebă Clint.
     - Da.

     - Despre ce necaz este vorba?  Ştii, trebuie să-mi dai ceva amănunte, altfel Reggie n-o să vrea să discute cu tine.
     Bun; fusese o replică foarte bună.
     - Ia loc, te rog.  Nu durează mult.
     Mark se aşeză pe unul din scaune, dar imediat ce Clint dispăru din cameră, înhaţă cartea de telefon şi începu să caute cu înfrigurare în paginile rezervate avocaţilor. Dădu cu uşurinţă peste reclama de o pagină pe numele lui Gill Teal; pagini întregi cu reclame imense în beneficiul persoanelor accidentate; fotografii ale unor oameni importanţi, bărbaţi şi femei, care fie că ţineau în mâini tomuri impresionante, fie că şedeau pur şi simplu la birourile lor, fie că ascultau cu toată atenţia ceea ce li se spunea la telefonul lipit de ureche. Dădu şi peste anunţuri de o jumătate de pagină, ba chiar şi peste unele de un sfert de pagină. Dar niciunul dintre ele nu vorbea despre o avocată pe nume Reggie Love. Oare ce fel de avocat o mai fi şi ea?
     Reggie Love era doar unul din miile de abonaţi şi probabil că nu prea era mare lucru de capul ei din moment ce secţiunea specială din cartea de telefon nu o scotea nu nimic în evidenţă. Pentru o fracţiune de secundă se gândi să dispară din locul acesta. Îşi aminti însă imediat de Gill Teal, avocatul cel adevărat, apărătorul celor mulţi, steaua reclamelor, care ajunsese chiar şi la televizor, şi de biroul lui din aceeaşi clădire. Nu, se hotărî Mark, îşi va încerca norocul cu Reggie Love. Poate că şi ea avea nevoie de clienţi, poate că avea mai mult timp, ca să-l poată ajuta şi pe el. Apoi, ideea de a avea de-a face cu o femeie-avocat îi deveni brusc simpatică pentru că văzuse el o dată una într-un serial la televizor care făcuse praf nişte poliţişti. Hotărârea fiind luată, Mark puse cartea la loc şi se întoarse la revista ilustrată pe care o luase mai devreme. În birou, era răcoare şi plăcut. Nu se auzeau niciun fel de glasuri.


      Clint închise uşa şi traversă covorul persan care acoperea podeaua, apropiindu-se de biroul şefei. Reggie Love vorbea la telefon sau, mai bine zis, asculta ceea ce-i spunea interlocutorul nevăzut de la celălalt capăt al firului. Clint puse pe birou trei mesaje telefonice primite mai devreme şi, prin semnul convenit, îi comunică prezenţa unui client în anticameră. Apoi se aşeză pe colţul biroului şi începu să aranjeze nişte hârtii fără s-o scape din ochi.
      În încăpere nu se afla niciun obiect din piele. Pereţii erau îmbrăcaţi într-un tapet de hârtie în tonuri deschise de trandafiriu şi mov. Un birou imaculat din sticlă şi crom acoperea unul din colţurile covorului. Scaunele lucioase erau şi ele îmbrăcate într-o ţesătură de un roşu închis. Era un birou absolut feminin. Aparţinând unei femei foarte ordonate.Reggie Love avea cincizeci şi doi de ani şi practica avocatura de mai puţin de cinci ani. Era o femeie de înălţime medie, al cărei păr complet încărunţit era tuns foarte scurt; bretonul drept aproape că atingea rama neagră a ochelarilor perfect rotunzi. Ochii verzi îl priveau pe Clint cu o lumină şugubeaţă, ca şi când cineva spusese ceva teribil de amuzant.
     - La revedere, Sam, zise ea în cele din urmă şi puse receptorul în furcă.
     - Ţi-am adus un nou client, o anunţă Clint cu un zâmbet.
     - N-am  nevoie de clienţi noi, Clint. Am nevoie de clienţi care să-mi poată plăti onorariul. Cum îl cheamă?
     - Mark Sway şi n-are decât vreo doisprezece ani. Zice că trebuie să se întâlnească cu cei de la FBI pe la prânz şi că are nevoie de un avocat.
     - E singur?
     - Da.
     - Cum de-a ajuns la noi?
     - Habar n-am. Eu sunt un simplu secretar, dacă-ţi aminteşti. Mi-e teamă că va trebui să-i pui singură întrebările de cuviinţă.
     Reggie se ridică şi făcu câţiva paşi în jurul biroului.
     - Pofteşte-l  înăuntru. Şi vino să mă salvezi peste un sfert de oră. Okay? Am o dimineaţă tare încărcată.

     - Vino cu mine, Mark, îi spuse Clint şi Mark îl urmă până în dreptul uşii acoperite cu sticlă colorată pe care era prinsă o plăcuţă de alamă: REGGIE LOVE ― AVOCAT. Clint deschise uşa şi îi făcu semn lui Mark să intre.
     Primul lucru pe care-l observă Mark fu părul cărunt şi mult mai scurt decât al lui: foarte scurt la urechi şi la ceafă, o idee mai bogat în creştet, şi bretonul care acoperea fruntea. Nu văzuse în viaţa lui o femeie cu păr cărunt tunsă atât de scurt. Şi, pe urmă,, femeia asta nu era nici tânără, nici bătrână.
     - Mark eu sunt Reggie Love, zise ea zâmbind şi întinzându-i mâna. 
     Strângerea de mână fu directă, puternică şi neobişnuită, căci Mark nu dădea mâna des cu femeile. Pe urmă, avocata, nici înaltă, nici o scundă, nici slabă, nici grasă, purta o rochie dreaptă şi neagră şi brăţări negre cu auriu pe amândouă braţele. Când se mişca, brăţările zornăiau plăcut. 
     - Îmi pare bine de cunoştinţă, zise el cu o voce slabă şi îşi urmă gazda într-un colţ al camerei unde se aflau două scaune şi o măsuţă plină de cărţi cu poze. 
     - Ia loc, îl îndemnă ea. Sunt gata imediat.
     Mark se aşeză sfios pe marginea scaunului şi brusc îl cuprinse groaza; îşi minţise mama, îi minţise pe poliţişti şi pe doctorul Greenway şi ar fi trebuit să-i mintă şi pe cei de la FBI. Nu trecuse nici măcar o zi întreagă de la moartea lui Romey şi el reuşise performanţa de a minţi pe toată lumea.
     O schimbare era mai mult decât bine venită. Pentru că, deşi adevărul îl înspăimânta uneori, întotdeauna se simţea mai bine după ce-l mărturisea. A-şi descărca însă sufletul în faţa unui străin era un lucru neobişnuit, care-i dădea fiori.
     - Vrei să bei ceva?
     - Nu, doamnă.
     - Mark Sway. Aşa te cheamă, nu? începu ea, aşezându-se pe scaunul de alături. Uite, Mark, te rog să nu-mi spui "doamnă", ne-am înţeles? Pe mine nu mă cheamă "doamna Love" sau chestii de-astea. Numele meu este Reggie. E-adevărat că aş putea să-ţi fiu bunică, da' te rog să-mi spui Reggie, okay?
     - Okay!
     - Câţi ani ai, Mark? Hai, povesteşte-mi câte ceva despre tine. 
     - Am unsprezece ani şi sunt într-a cincea la Willow Road.
     - Şi atunci de ce nu eşti la şcoală?
     - E o poveste cam lungă.
     - Înţeleg. Şi ai venit aici, tocmai din cauza poveştii din care zici?
     - Da.
     - Şi vrei să-mi spui şi mie povestea asta?
     - Da, cred că da.
     - Clint mi-a spus că la prânz trebuie să te întâlneşti cu cei de la FBI. E adevărat?
     - Da. Vor să-mi pună nişte întrebări la spital.
     Avocata luă un carneţel de pe masă şi notă ceva, apoi îl întrebă nedumerită:
     - La ce spital?
     - Şi asta face parte din povestea aia lungă de care ţi-am spus. Pot să te-ntreb şi eu ceva, Reggie?
     Ce nume! Reggie! Ăsta e un nume de jucător de baseball; văzuse el la televizor un film despre viaţa unui jucător pe nume Reggie Jackson şi-şi aminti cum răsuna stadionul de strigătul mulţimii: Reggie! Reggie! A, şi mai erau şi bomboanele "Reggie".
     - Fireşte că poţi, îi răspunse ea zâmbind; se vedea de la o poştă că o amuza la culme scena asta cu copilul care avea nevoie de un avocat. 
     Mark ştia însă că zâmbetul îi va dispărea imediat ce va auzi povestea. Ochii ei frumoşi scânteiau în timp ce-l priveau. 
     - Vreau să ştiu, dacă eu îţi spun ceva, tu ai să povesteşti vreodată altcuiva? 
     - Sigur că nu. Tot ce vorbim noi aici este strict confidenţial.
     - Ce-nseamnă asta?
     - Înseamnă pur şi simplu că eu nu pot să spun altcuiva nimic din ceea ce vorbim noi doi atâta timp cât tu nu-mi dai voie.
     - Nimic, niciodată?
     - Nimic, niciodată. Este ca atunci când vorbeşti cu un doctor sau cu un preot. Discuţiile din biroul ăsta sunt secrete şi la adăpost de orice indiscreţie. Înţelegi ce vreau să spun? 
     - Da, cred că da. Şi în nicio împrejurare.....
     - Niciodată, în nicio împrejurare, nu voi spune nimănui nimic din ceea ce-mi vei povesti. 
     - Şi dacă am să-ţi spun ceva ce nu mai ştie nimeni? 
     - N-am să spun nimic.
     - Ceva ce poliţia ţine morţiş să afle? 
     - Nu am voie să spun nimic, întări ea. 
     La început, întrebările băiatului o amuzaseră, dar acum insistenţa lui începu să o mire. 
     - Da' dacă e ceva care ar putea să te bage şi pe tine în bucluc? 
     - Nu pot să spun nimic.
     Mark o privi fără să clipească preţ de un minut şi se convinse că putea să aibă încredere: privirea ei plină de căldură era liniştitoare. Prezenţa ei îi făcea bine şi simţea că putea să-i povestească totul.
      - Mai ai şi alte întrebări? îl întrebă ea.
      - Mda. De unde vine numele ăsta, Reggie?
     - A, mi-am schimbat numele acum câţiva ani. Pe vremea aia mă chema Regina şi eram măritată cu un doctor; pe urmă s-au întâmplat o mulţime de lucruri şi m-am hotărât să-mi schimb numele în Reggie.
     - Eşti divorţată?
     - Da.
     - Şi părinţii mei sunt divorţaţi.
     - Îmi pare rău.
     - N-ai de ce. Frate-meu şi cu mine am fost de-a dreptu' fericiţi când au divorţat. Ştii, tata bea de stingea şi după aia ne bătea pe toţi; şi pe mami o bătea. Eu şi Ricky l-am urât întotdeauna.
     - Ricky  este fratele tău?
     - Da, şi-acum este la spital.
     - De ce? Ce-a păţit?
     - Şi asta face parte din povestea aia lungă.
     - Păi, atunci când ai de gând să mi-o spui şi mie?
     Mark ezită o clipă; încă nu era pregătit să povestească.
     - Vreau să mai ştiu care este onorariul?
     - Deocamdată, nu ştiu. De fapt, nu ştiu cu ce fel de caz am de-a face.
     - Păi, cu ce fel de cazuri te ocupi?
     - Majoritatea  sunt cazuri de copii maltrataţi sau neglijaţi. Uneori mă ocup şi de copii abandonaţi. Am foarte multe înfieri, câteva erori de tratament medical care au implicat copii. Cele mai multe cazuri sunt însă despre copii maltrataţi şi să ştii că unele dintre ele au fost foarte grele.
     - Bun, pentru că ăsta este un caz foarte grav; o persoană a murit, una este în spital, iar poliţia şi FBI-ul vor să stea de vorbă cu mine.
     - Uite ce e, Mark, presupun că nu ai bani ca să mă angajezi, aşa-i?
     - Da.
     - Conform  procedurii, ar trebui să-mi dai ceva ca onorariu de angajare şi după aceea sunt avocatul tău oficial şi începem de-acolo. Ia spune, ai la tine un dolar?
     - Am.
     - Atunci ce-ar fi să mi-l dai în chip de onorariu de angajare?
     Mark scoase hârtia de un dolar din buzunar şi i-o întinse zicând:
     - Asta-i tot ce am.
     Reggie nu avea nevoie de dolarul puştiului, dar îl luă, fiindcă era o chestiune de etică profesională şi fiindcă, oricum, dolarul ăsta avea să fie probabil tot onorariul ei. El însă putea fi mândru că îşi angajase un avocat. Va avea ea grijă să i-l înapoieze într-un fel sau altul. Deocamdată aşeză bancnota pe masă şi spuse:
     - Okay acum eu sunt avocatul tău şi tu eşti clientul meu. Hai să auzim povestea. 
     - Ai văzut asta? întrebă el, scoţând la iveală o tăietură din ziarul adus de Greenway. E din ziarul de azi-dimineaţă, adăugă el, întinzându-i hârtia cu o mână tremurândă.
     - Ţi-e frică, Mark?
     - Oarecm.
     - Hai, încearcă să te linişteşti, okay?
     - Bine, am să-ncerc. Ai văzut asta?
     - Nu, n-am citit încă ziarul, răspunse ea, luând bucata de hârtie şi citind-o cu atenţie.
     - Okay, zise ea, când termină de citit.
     - Acolo zice că doi băieţi au găsit cadavrul. Ei bine, cei doi băieţi eram eu şi Ricky. 
     - Sunt sigură că a fost îngrozitor pentru voi, dar nu aţi comis nicio crimă. 
     - Bun, da' asta nu-i tot. 
      Zâmbetul ei dispăruse, stiloul era în poziţie de atac.
      - Acum vreau să aud toată povestea.
      Mark răsuflă adânc; cele patru gogoşi pe care le mâncase îi jucau în stomac şi era speriat laculme, dar pe de altă parte era convins că avea să se simtă mult mai bine când totul se va termina. Aşa că se aşeză mai bine în scaun, trase aer în piept şi-şi aţinti privirea în podea. Îşi începu povestea cu cariera lui de fumător surprins de Ricky şi cu plimbarea în pădure. Pe urmă povesti despre maşină, despre furtunul de stropit, despre bărbatul cel gras care se dovedise a fi Jerome Clifford. Mark vorbea rar pentru că voia să-şi amintească toate amănuntele şi pentru că ţinea ca noul lui avocat să-şi noteze totul.
     Clint  încercă să-i întrerupă după un sfert de oră, dar Reggie îi aruncă o privire încruntată care-l făcu să închidă iute uşa.

      Prima relatare dură douăzeci de minute şi Reggie îl întrerupse doar de câteva ori. Spaţiile albe de care Mark nu era vinovat fură umplute când reluară relatarea, ceea ce dură iarăşi vreo douăzeci de minute. Apoi făcură o pauză pentru cafea şi apă de la gheaţă aduse de Clint şi Reggie hotărî să mute scena la biroul ei unde îşi putu desfăşura nestingherită notiţele, pregătindu-se pentru cea de-a treia relatare a întâmplărilor acelea extraordinare. Umpluse deja un carnet şi începuse un altul. Zâmbetul îi dispăruse de mult de pe buze, iar conversaţia prietenească dintre bunică şi nepotul ei fusese înlocuită de întrebări precise, privitoare la detalii semnificative.
     Singurele amănunte pe care Mark nu le dezvălui se refereau la locul unde era ascuns cadavrul senatorului Boyette, sau mai bine zis la ceea ce-i povestise Romey despre chestia asta. Dar pe măsură ce această conversaţie secretă şi confidenţială mergea înainte, pentru Reggie devenea tot mai clar că Mark ştia unde se află cadavrul, ceea ce o făcu să tatoneze cu multă îndemânare şi cu multă teamă terenul în jurul informaţiei respective. Poate că, până la urmă, avea să pună întrebarea aceea sau, cine ştie, poate că nu. În orice caz, avea să fie ultimul lucru pe care-l vor discuta.
     După  o oră, Reggie luă o pauză în timpul căreia reciti de încă două ori articolul din ziar. Apoi îl mai reciti şi o a treia oară. Datele se potriveau, iar Mark ştia prea multe amănunte ca să mintă; nu avea de-a face cu un scenariu ieşit din imaginaţia înfierbântată a unui copil, care pe deasupra mai era şi speriat de moarte.
     La  unsprezece treizeci, Clint îşi făcu din nou apariţia ca s-o informeze pe Reggie că era aşteptată de un client de mai bine de o oră.
      Anulează  întâlnirea, dădu ordin Reggie fără să-şi ridice privirea din carnet. Mark se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere; când ajunse în dreptul ferestrei se opri o clipă şi privi traficul de pe Third Street, apoi se întoarse la locul lui.
     Avocatul lui arăta teribil de tulburat şi aproape că-i păru rău pentru ea. Când te gândeşti câte nume şi reclame erau în cartea de telefon, şi tocmai pe capul ei să cadă bomba asta.
     - Mark spune-mi, de ce anume ţi-e teamă? întrebă ea în timp ce îşi freca ochii obosiţi. 
     - De multe lucruri. De exemplu, i-am minţit pe poliţişti şi cred că ei ştiu că i-am minţit, şi asta mă sperie. Frăţiorul meu e în comă la spital din cauza mea. Şi l-am minţit şi pe doctorul care-l îngrijeşte, şi asta mă sperie. Nu ştiu ce să fac şi cred că de-asta am şi venit aici. Spune-mi, ce-ar trebui să fac?
     - Mi-ai povesti absolut totul?
     - Nu, da' e aproape tot.
     - M-ai minţit şi pe mine?
     - Nu.
     - Ştii unde este ascuns cadavrul?
     - Cred că da. Adică ştiu ce mi-a spus Jerome Clifford.
     Pentru o fracţiune de secundă lui Reggie îi fu teamă că pe Mark îl va lua gura pe dinainte şi-i va spune şi amănuntul ăsta. Dar băiatul se abţinu şi se priviră îndelung drept în ochi. 
      - Vrei să-mi spui unde este? întrebă ea în cele din urmă.
      - Vrei să-ţi spun?
      - Nu sunt sigură încă. Ce anume te împiedică să-mi spui?
      - Mi-e  frică. Nu vreau să mai ştie şi altcineva lucrul ăsta pentru că Romey mi-a zis că clientul ăsta al lui a omorât multă lume şi că voia să-l omoare şi pe el. Ori, dacă a omorât mulţi oameni şi dacă îşi închipuie că eu cunosc secretul, are să vrea să mă omoare şi pe mine. Da' dacă le spun curcanilor, atunci o să mă omoare sigur. Pentru că tipu' este mafiot şi chestia asta mă sperie şi mai tare. Pe tine nu te-ar speria dac-ai fi în locul meu? 
     - Ba cred că da.
     - Şi  ştii, poliţiştii m-au ameninţat să le spun adevărul, da' de fapt ei oricum sunt convinşi că mint, şi pur şi simplu nu ştiu ce să fac. Tu ce crezi, să le spun tot ce ştiu?
      Reggie se ridică şi se apropie de fereastră, conştientă că nu putea să-i dea niciun sfat. Dacă l-ar fi îndemnat să le povestească toată afacerea celor de la FBI şi dacă el ar fi ascultat-o, atunci viaţa băiatului ar fi fost în mare primejdie. Şi pe urmă, nicio lege nu-l obliga să vorbească. A, da, obstrucţionarea justiţiei - poate - dar Mark era doar un copil. Nimeni nu ştia cu siguranţă ce anume aflase puştiul, şi atâta timp cât nu puteau să dovedească nimic, totul era bine.
     - Uite, Mark, eu zic să facem aşa. Nu-mi spune unde se află cadavrul, okay? Cel puţin deocamdată. Poate mai târziu. Mergem să ne întâlnim cu cei de la FBI să vedem ce au şi ei de spus. Tu nu eşti obligat să spui absolut nimic. Mă laşi pe mine să vorbesc, iar de ascultat, ascultăm amândoi. După asta, vom hotărî împreună ce să facem.
     - Mi se pare o propunere bună.
     - Mama ta ştie că eşti aici?
     - Nu, şi trebuie să-i telefonez neapărat.
     Reggie  găsi numărul spitalului în cartea de telefon şi Mark îi explică lui Dianne că plecase să se plimbe puţin, dar că va fi imediat înapoi. Doamne, cât de uşor minţea, se gândi Reggie. Apoi Mark ascultă puţin şi o expresie îngrijorată îi apăru pe chip.
     - Cum se simte? întrebă el. Vin imediat, mami, adăugă şi puse receptorul în furcă. 
     - Mama e supărată, îi explică el lui Reggie. Ricky e pe cale să-şi revină şi doctorul Greenway nu e de găsit.
     - Merg şi eu cu tine la spital.
     - Bine!
     - Unde vor cei de la FBI să te-ntâlneşti cu ei?
     - Cred că la spital.
     Reggie îşi privi ceasul, apoi trânti două carnete neîncepute în poşetă. Devenise brusc nervoasă. Mark o aştepta lângă uşă.

                        9.

             Cel de-a doilea avocat angajat de Barry-Şiş Muldanno ca apărător al său pentru acuzaţiile acelea odioase de asasinat era tot un furios purtător de secure a războiului pe nume Willis Upchurch, o stea în devenire în adunătura aceea de lătrători violenţi care străbăteau ţara în lung şi-n lat, dând spectacole în beneficiul şarlatanilor şi al camerelor de luat vederi. Upchurch avea câte un birou în Chicago, Washington şi în toate oraşele în care reuşea să se agaţe de vreun caz faimos şi să mai închirieze şi spaţiul necesar. Imediat după convorbirea avută cu Muldanno în dimineaţa aceea la ora micului dejun, se urcă în primul avion spre New Orleans ca în primul rând să organizeze o conferinţă de presă şi apoi să-l întâlnească pe noul şi celebrul său client pentru a pune la cale o apărare cât mai zgomotoasă. Upchurch adunase o mică avere şi era relativ cunoscut în Chicago pentru felul său pătimaş de a-i apăra pe ucigaşii angajaţi de Mafie şi pe traficanţii de droguri; asta făcuse ca în ultimii zece ani să fie destul de căutat de grangurii lumii interlope din toată ţara ca să-i reprezinte în tot felul de situaţii, mai mult sau mai puţin plăcute. Nu avea cine ştie ce realizări, dar clienţii lui nu erau atraşi de raportul dintre procesele câştigate şi cele pierdute de Willis, ci de expresia furioasă de pe faţa lui, de părul lui stufos şi dezordonat şide vocea tunătoare. Pentru că Upchurch era un avocat care voia să fie foarte prezent în reviste, în jurnalele de radio şi televiziune, în coloanele cu sfaturi juridice din ziare, ba chiar şi în spectacole al căror principal subiect îl constituiau ultimele bârfe. Era un om care avea opinii, căruia nu-i era teamă să facă tot felul de preziceri. Era un radical gata să spună orice îi trecea prin minte, ceea ce-l transformase într-un favorit al dezbaterilor care mai de care mai smintite de la televiziune.
     Willis  Upchurch nu se ocupa decât de cazurile senzaţionale, acelea care apăreau imediat pe prima pagină a tuturor ziarelor şi în jurnalele tuturor staţiilor de televiziune. Pentru el, nimic nu era prea respingător. E-adevărat că prefera clienţi bogaţi, care îi puteau plăti un onorariu piperat, dar nu se dădea înapoi nici de la a apăra un ucigaş oarecare, dacă acesta accepta să-i semneze un contract prin care avocatul primea dreptul exclusiv asupra eventualelor producţii literare sau cinematografice inspirate de cazul respectiv. Totuşi, în ciuda imensei notorietăţi şi a laudelor primite pentru faptul că apărase câţiva criminali amărîţi, Upchurch nu era nimic altceva decât un avocat în solda Mafiei, plătit de aceasta, dirijat de ea; pe scurt, omul era proprietatea organizaţiei. I se permitea să hoinărească puţin şi să scuipe în stânga şi-n dreapta, dar dacă şefii îi făceau semn, Willis venea mâncând nori.
     Asta  şi făcu, de altfel, atunci când John Sulari, unchiul lui Barry, îi telefona la ora patru dimineaţa, explicându-i puţinele date cunoscute despre moartea neprevăzută a lui Jerome Clifford. Upchurch spuse vrute şi nevrute în microfonul telefonului până în clipa în care Sulari îi ceru să vină imediat la New Orleans. Când convorbirea luă sfârşit, avocatul porni, ţopăind, spre baie, gândindu-se de pe acum cu plăcere la felul în care îl va apăra pe Barry-Şiş Muldanno în faţa a nenumărate camere de luat vederi. Sub duş, începu chiar să fluiere plin de bucurie la gândul importantei cantităţi de cerneală care cursese deja pe marginea cazului respectiv, imaginându-şi cât de bine avea să-i stea în postură de star. Iar în timp ce se privea în oglindă, şi îşi înnoda cravata scumpă, de nouăzeci de dolari, zâmbea cu gura pînă la urechi, gândindu-se la următoarele şase luni petrecute la New Orleans, înconjurat de un alai permanent de ziarişti şi reporteri gata să joace cum le va cânta el. Doar de-asta îşi tocise hainele pe băncile facultăţii de drept.

     La prima vedere, scena era de-a dreptul şocantă. Tuburile cu perfuzie fuseseră scoase, deoarece Dianne era acum lângă Ricky, strângându-l în braţe şi mângâindu-i căpşorul auriu. Copilul gemea, scotea tot felul de sunete, se răsucea şi tresărea puternic; la un moment dat, reuşi chiar să deschidă ochii, dar asta nu dură decât o clipă. Dianne îşi lipi capul de creştetul copilului şi începu să-i vorbească printre suspine şi lacrimi:
     - Totul e bine, puiule. Totul e bine. Mami e aici cu tine. Mami este aici.
     Aflat  în preajmă, Greenway urmărea scena, mângâindu-şi gânditor barba. Pe faţă îi juca o expresie ciudată, ca şi cum nu mai văzuse niciodată aşa ceva. O soră stătea de cealaltă parte a patului, gata să intervină în orice clipă.
     Mark  intră atît de uşor în cameră, încât nimeni nu-l observă. Era singur, Reggie se oprise la camera surorilor. Era aproape ora douăsprezece, ora stabilită pentru întâlnirea cu FBI-ul, dar Mark înţelese imediat că pe niciunul dintre cei prezenţi nu-l interesau câtuşi de puţin poliţiştii şi întrebările lor.
     - Totul e bine, puiule. Mami este aici.
     Mark se apropie încet de piciorul patului şi Dianne îi trimise un zâmbet chinuit, apoi închise ochii şi continuă să-i vorbească lui Ricky.

































































.................................................