Clientul, John Grisham

.................................
                    IV.


         - Ei, şi-acum, ia spune, ce s-a-ntâmplat cu faţa ta? întrebă Hardy, între două mestecături. Cu un gest instinctiv, Mark îşi duse mâna la frunte şi cucuiul îi aminti că fusese rănit în bătaia de azi-dimineaţă.
     - A,  nu s-a-ntâmplat nimic deosebit. M-am bătut la şcoală.
     - Cu cine?
     Ei, fir-ar al dracului!  Curcanii ăştia sunt neîndurători! Hai, dă-i înainte; o minciună o acoperă pe alta! Era sătul de atâtea minciuni.
     - Nu-l  cunoaşteţi, răspunse Mark, muşcând apoi dintr-un cheeseburger.
     - Da'  poate c-o să vreau să stau un pic de vorbă cu el.
     - De ce?
     - Spune-mi,  ai avut necazuri din cauza bătăii ăsteia? Vreau să zic, aţi fost duşi la director sau chestii de-astea?
     - Nu, că ne-am bătut după ore.
     - Păi, parcă ziceai că povestea s-a-ntâmplat la şcoală.
     - Adică a-nceput la şcoală, okay? Eu şi cu băiatul celălalt am început să ne certăm în pauza de prânz şi ne-am înţeles să ne întâlnim după ore.
     Hardy sorbi cu sete din cocteilul de lapte, apoi îşi drese glasul şi zise:
     - Cum îl cheamă pe băiatul cu care te-ai bătut? 
     - De ce vreţi să ştiţi cum îl cheamă?
     Întrebarea asta îl înfurie pe poliţist care încetă să mai mănânce! Mark însă nu încercă să-i înfrunte privirea, concentrându-se asupra sticlei cu ketchup de pe masă.
     - Puştiule, eu sunt poliţist şi eu pun întrebări; asta este meseria mea. 
     - Şi eu sunt obligat să răspund?
     -  Fireşte că da. Bineînţeles, în afară de cazul în care ai ceva de ascuns şi ţi-e frică să răspunzi. Iar dacă este aşa, atunci va trebui să vă iau pe tine şi pe mama ta la secţie, ca să-mi răspundeţi la nişte întrebări suplimentare.
     - Întrebări despre ce? Ce vreţi de fapt să ştiţi? 
     - Cine este băiatul cu care te-ai bătut astăzi la şcoală?
     Întrebarea rămase suspendată în aer; Mark ciugulea din cartofii prăjiţi, iar Hardy începu cel de-al doilea cheeseburger. Un fir de maioneză îi murdărise colţul gurii.
     - Nu  vreau să-i fac necazuri, rupse Mark tăcerea. 
     - N-o să aibă niciun fel de necazuri. 
     - Păi, atunci de ce vreţi să aflaţi cum îl cheamă? 
     - Pentru că asta-i meseria mea, okay? 
     - Credeţi că mint, nu-i aşa? întrebă atunci Mark, privind amărât chipul buhăit de lângă el. 
     - Ştiu şi eu, copile? Povestea asta a ta este plină de puncte neclare. 
     - Da' nu pot să-mi amintesc chiar tot, zise Mark, arătând din ce în ce mai jalnic.
     - Bine, bine, lasă. Termină-ţi mâncarea! spuse Hardy înţelegător. Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem, adăugă el, îndesându-şi apoi în gură un pumn de cartofi prăjiţi. 
     - Mulţumesc pentru cină.
     Ricky  fusese dus într-o rezervă la etajul al nouălea. Panoul de lângă ascensor arăta că acolo se afla CLINICA DE PSIHIATRIE. Pe culoare lumina era mai slabă, vocile mai puţin stridente, trecătorii mai puţin numeroşi. Biroul infirmierelor era chiar lângă ascensor, astfel încât toţi cei care ajungeau la etajul cu pricina erau studiaţi cu mare atenţie. Un paznic conversa în şoaptă cu infirmierele de serviciu, supraveghind în acelaşi timp coridoarele. Într-un colţ mai retras şi mai întunecat, vizitatorii aveau la dispoziţie un televizor, automate pentru băuturi răcoritoare, reviste ilustrate şi biblii.
      Mark  şi Hardy erau singuri în zona rezervată vizitatorilor. Băiatul îşi desfăcuse cea de-a treia cutie de suc şi urmărea cu atenţie filmul de aventuri de la televizor, în timp ce poliţistul picotea pe marginea canapelei îngrozitor de înguste. Era aproape ora nouă; trecuse o jumătate de ceas de când Dianne îl lăsase pe Mark să arunce o privire în rezerva lui Ricky. Mezinul părea atât de mic şi de fragil cum stătea aşa înfăşurat în cearşafurile cele albe şi cu toate tuburile acelea prin care era hrănit. Dianne îi spusese lui Mark că Ricky se va face bine, dar ochii ei arătaseră cât era de îngrijorată. Doctorul Greenway urma să se întoarcă imediat şi voia să stea de vorbă cu Mark.
    - A spus  ceva până acum? întrebă Mark în timp ce studia aparatele din încăpere.
    - Nici  măcar un singur cuvânt, răspunse mama, luându-l de mână pe băiat şi mergând cu el în colţul rezervat vizitatorilor. Pe drum, Mark fu de cîteva ori pe punctul de a spune tot ce avea pe suflet, ba la un moment dat, când trecură pe lângă o rezervă goală, vru chiar să intre acolo împreună cu Dianne ca să i se poată destăinui în linişte. Dar în cele din urmă renunţă. Mai târziu, îşi zicea el fără încetare, am să-i spun mai târziu.
    Hardy  renunţase să mai pună întrebări. Serviciul lui se terminase la ora zece şi era clar că se săturase şi de Mark şi de Ricky şi de spital; tot ce-şi dorea era să se reîntoarcă la patrularea străzilor.
     O infirmieră frumuşică într-o fustă mini apăru din direcţia ascensoarelor şi-i făcu semn lui Mark s-o urmeze. Băiatul se ridică de pe scaun, şi ea îl prinse de mână. Degetele ei aveau unghii lungi şi roşii, pielea ei bronzată era fină şi netedă, pe chipul înconjurat de o cunună de păr blond strălucea un zâmbet perfect. Fata era tânără şi frumoasă, o chema Karen şi îl ţinea poate puţin prea strâns de mână pe Mark. Inima băiatului avu o zbatere neaşteptată.
     - Doctorul  Greenway vrea să stea de vorbă cu tine, zise aplecându-se uşor, şi parfumul ei îl învălui; era cea mai minunată mireasmă pe care o simţise el vreodată.
     Când ajunseră în dreptul rezervei cu numărul 943, Karen îi eliberă mâna şi bătu uşor în uşă. Mark intră singur în încăpere.
     De data asta, doctorul Greenway purta o cămaşă şi o cravată peste care îşi pusese clasica jachetă albă de medic. Ecusonul prins de buzunarul de la piept le spunea celor cu care se întâlnea cu cine au de-a face. Era un tip uscăţiv, cu faţa împodobită de o barbă neagră şi de o pereche de ochelari rotunzi de vedere. Şi părea prea tânăr pentru meseria asta.
     -  Intră, Mark, şi aşază-te aici, zise el, făcând semn spre un scaun de plastic aflat lângă patul pliant de lângă fereastră. Pe pat, şedea Dianne, cu picioarele îndoite sub ea. Pantofii erau în faţa ei, pe jos. Tânăra femeie purta bluejeans şi un pulover gros de lână şi rămăsese cu ochii aţintiţi asupra lui Ricky. Rezerva era luminată doar de veioza de pe masa de lângă uşa sălii de baie. Jaluzelele acopereau perfect fereastra. Mark se aşeză pe scaun, iar doctorul Greenway veni lângă el, aşezându-se pe marginea patului pliant. Era atât de încruntat, arunca priviri atât de sumbre în jurul lui, încât Mark crezu o clipă că erau cu toţii pe moarte.
     - Trebuie  neapărat să stăm de vorbă despre ceea ce vi s-a întîmplat, zise doctorul pe un ton imperativ, fără să mai coboare vocea. Era evident că Ricky se afla acum într-o cu totul altă lume şi că celor din jur nu le mai era teamă că s-ar fi putut să-l trezească. În spatele lui Greenway, Dianne stătea liniştită, privind ţintă la patul cel alb. Doamne, dacă ar fi putut să rămână singur cu ea, să-şi poată deschide sufletul şi să pună ordine în nebunia asta! Dar mama stătea acolo, ascunsă în întuneric, ignorând tot ce nu avea o legătură imediată cu mezinul ei.
     - A spus  ceva pân-acum? întrebă Mark.
    Cele  trei ore petrecute în tovărăşia lui Hardy fuseseră atât de burduşite cu întrebări, încât îi venea greu să iasă din rutină.
     - Nu,  niciun cuvânt.
     - Cât de bolnav este de fapt?
     - Foarte bolnav, răspunse Greenway, privindu-l intens cu ochii lui mici, de un negru strălucitor. Spune-mi, ce a văzut fratele tău în după-amiaza asta?
     - Vă rog, ce vorbim noi acum rămâne secret? 
     - Da. Tot ceea ce-mi vei spune va fi absolut confidenţial.
     - Şi dacă sticleţii or să vrea să ştie ce v-am povestit?
     - Nu pot să le spun nimic. Îţi promit. Conversaţia noastră este absolut secretă şi confidenţială, şi tot ce vorbim rămâne între tine, mine şi mama ta. Noi toţi încercăm să-l ajutăm pe Ricky, dar pentru asta trebuie să ştiu ce s-a-ntâmplat.
     Ei,  da, poate că n-ar strica o doză bună de adevăr; medicamentul ăsta i-ar ajuta pe toţi, dar mai ales pe Ricky. Mark îşi întoarse privirea spre căpşorul blond cu cârlionţii împrăştiaţi pe pernă. Of, Doamne, de ce nu o luaseră ei la fugă când văzuseră că apare maşina aia neagră? Sentimentul de vinovăţie îl izbi în plin şi îl umplu de groază. Toate astea erau numai din vina lui. Trebuia să-şi dea seama că nu este bine să aibă de-a face cu un nebun.
     Buzele  începură să-i tremure şi ochii i se umplură de lacrimi. Deodată i se făcu frig. Gata, era timpul să spună tot ce ştia; ajunsese la fundul sacului cu minciuni, iar Ricky avea nevoie de ajutor. Greenway îi urmărea atent fiecare mişcare.
      În clipa următoare, Hardy răsări brusc în cadrul uşii şi privirile lor se încrucişară, apoi poliţistul dispăru, iar Mark ştia că rămăsese pe undeva, pe-aproape. Doctorul nu observase nimic.
     Mark îşi începu povestirea cu episodul ţigărilor şi la auzul cuvintelor lui, Dianne îi aruncă o privire severă, clătină din cap, dar nu scoase o vorbă; dacă era cumva furioasă, atunci îşi ascundea foarte bine supărarea. În timpul acesta băiatul povestea aproape în şoaptă despre copacul de a cărui creangă atârna bucata de frînghie, despre poiana ascunsă în pădure şi în sfârşit despre maşină. Privirea îi alerga de la doctor la uşa întredeschisă şi înapoi. Sări peste o bună parte din povestire, dar îi spuse lui Greenway, cu o voce pierită, că la un moment dat se târâse pînă la maşină şi scosese furtunul din ţeava de eşapament; şi-atunci Ricky ţipase şi se scăpase pe el. De fapt, Ricky îl implorase să nu se apropie de limuzină. Mark îşi dădu seama că lui Greenway îi plăcuse mult cea de-a doua parte a povestirii. Faţa Diannei era însă lipsită de orice expresie.
      Hardy  trecu din nou prin dreptul uşii, dar Mark se prefăcu a nu-l observa. Se opri doar câteva secunde din povestit, apoi descrise în amănunt cum tipul acela coborâse ca o furtună din maşină, cum observase furtunul atârnând inofensiv în iarbă, cum se căţărase apoi pe portbagaj şi cum se împuşcase în cele din urmă cu pistolul găsit de poliţie.
     - Ce distanţă era între Ricky şi maşină? întrebă Greenway. 
     Mark privi în jur. 
     - Vedeţi uşa aia de pe culoar? Cam de-aici pân-acolo. 
     - Cam doişpe metri, observă doctorul, mângâindu-şi barba. După cum se vede, nu este o distanţă prea mare.
      - Era chiar foarte aproape. 
      - Şi-acum te rog să-mi spui foarte exact ce anume a făcut Ricky în momentul împuşcăturii? Acum asculta şi Dianne. Se vede că abia atunci îşi dăduse seama că cele povestite de data asta difereau sensibil de prima versiune, drept pentru care aţintea asupra fiului ei cel mare o privire încruntată şi severă. 
     - Iartă-mă, mami. Eram prea speriat ca să mă mai gândesc. Te rog, nu fi supărată pe mine. 
     - Deci voi l-aţi văzut efectiv pe omul ăla împuşcându-se? întrebă ea, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 
     - Da. 
     - Atunci nu mai este de mirare, adăugă ea, întorcându-şi ochii spre căpşorul cel blond din patul de alături. 
     - Şi ce-a făcut Ricky atunci când a venit împuşcătura? 
     - Păi, nu ştiu, că eu nu mă uitam la el; eu mă uitam la bărbatul cu pistolul. 
     - Bietul puişor, murmură Dianne, dar Greenway îi făcu semn să tacă. 
     - Ricky era lângă tine? După ce aruncă iar o privire spre uşă, Mark începu să povestească abia auzit cum înţepenise Ricky, cum se pornise apoi să alerge în felul ăla ciudat, cu braţele atârnând drept în jos, şi cum gemea întruna. 
      Mark povesti tot ce se întâmplase din momentul împuşcăturii până la apariţia ambulanţei; închisese ochii şi povestise fiecare pas, fiecare mişcare, eliberându-şi sufletul de povară. Şi era minunat să spui adevărul cu atâta sinceritate! 
     - De ce nu mi-ai spus că l-aţi văzut pe omul ăla cînd s-a omorât? întrebă Dianne. 
     Întrebarea ei îl irită pe Greenway care interveni:
     - Vă rog, doamnă Sway, puteţi să discutaţi despre toate astea mai târziu, zise el fără să-l slăbească din ochi pe Mark. Acum vreau să ştiu care a fost ultimul cuvânt spus de Ricky. 
     Mark se gîndi o clipă, urmărind în acelaşi timp uşa: pe hol nu era nimeni. 
     - Pe cuvântul meu că nu-mi aduc aminte.

     Sergentul  Hardy, locotenentul lui şi agentul special FBI Jason McThune stăteau de vorbă lângă automatele de băuturi. Un alt agent FBI hălăduia în apropierea ascensorului, sub privirile încruntate ale paznicului spitalului.
     Locotenentul  îl informase rapid pe Hardy că afacerea fusese preluată de FBI, că maşina mortului împreună cu alte probe fuseseră cedate federalilor de către poliţia din Memphis, că experţii găsiseră în maşină foarte multe amprente prea mici ca să aparţină unui adult şi că voiau să ştie dacă Mark spusese ceva în plus sau dacă revenise asupra povestirii.
     - Nu,  n-a făcut nimic din toate astea, dar eu nu prea sunt convins că spune adevărul, îşi dădu Hardy cu părerea.
     - A pus mâna pe ceva ce poate fi dus la laborator? interveni iute McThune, ignorând complet teoriile şi convingerile poliţistului. 
      - Nu înţeleg ce vrei să spui. 
      - Noi bănuim că puştiul a fost în maşină la un moment dat, înainte de moartea lui Clifford, şi avem nevoie de amprentele lui, ca să le comparăm cu cele găsite în maşină. 
      - Da' ce vă face să credeţi că băiatul a fost în maşină? insistă Hardy, cuprins de presimţiri. 
      - Lasă, am să-ţi explic mai târziu, puse punct locotenentul. 
      Hardy renunţă să mai pună şi alte întrebări şi privi în jur. 
      - Uite, cutia aia de Sprite. Puştiul a băut din ea când am stat aici amîndoi.
      Atunci McThune scrută coridorul şi după ce se asigură că nu este nici un străin prin preajmă, înfăşură cu băgare de seamă batista în jurul cutiei pe care o vârî în buzunarul pardesiului.
      - Am să duc cutia asta la laboratorul nostru, explică McThune. Vreau să mai ştiu dacă puştiul, Mark, rămâne aici peste noapte.
      - Da, cred că da, răspunse Hardy. Am văzut că au dus un pat pliant în rezerva celui mic, aşa că mai mult ca sigur că vor dormi aici. Da' n-am putea să ştim şi noi de ce se interesează FBI-ul de Clifford ăsta? 
      - Las' c-am să-ţi explic eu totul mai târziu, veni răspunsul locotenentului. Deocamdată, mai stai pe-aici vreo oră şi pe urmă eşti liber. 
       - Păi, ar fi trebuit să fiu liber peste zece minute. 
       - Nu-i nimic, ai să vezi că orele suplimentare or să-ţi prindă bine.

     Aşezat pe scaunul de plastic de lângă pat, doctorul Greenway îşi studie însemnările.
     - Eu am să plec peste câteva minute, dar am să mă-ntorc mâine dimineaţă devreme. După cum vedeţi, starea copilului este stabilizată şi nu cred că se va modifica în timpul nopţii. Oricum, însă, infirmierele vor veni în control pe tot parcursul nopţii şi puteţi să le chemaţi dacă Ricky se trezeşte, zise doctorul. Este un caz grav de tulburări acute provocate de un stres posttraumatic, adăugă el privind-o pe Dianne, după ce îşi mai consultase o dată mâzgăliturile acelea ilizibile.
     - Asta ce-nseamnă? întrebă Mark, în timp ce Dianne închise ochii şi începu să-şi maseze uşor tâmplele.
     - Asta  înseamnă că, uneori, o persoană este martora unei întâmplări îngrozitoare căreia nu-i poate face faţă. Ricky s-a speriat destul de rău când te-ai dus să scoţi furtunul de pe ţeava de eşapament, iar atunci când l-a văzut pe omul acela trăgându-şi un glonţ în cap s-a trezit confruntat cu o experienţă înfricoşătoare, pe care n-a putut s-o domine. În clipa aceea, în Ricky un resort s-a defectat, mintea şi trupul lui au intrat în stare de şoc. N-a mai fost în stare decât să fugă acasă, ceea ce oricum este un lucru remarcabil pentru că, în mod normal, o persoană astfel traumatizată paralizează pe loc. În momentul de faţă nu putem face prea mult pentru el; sper să-şi recapete cunoştinţa mâine sau cel mai târziu poimâine, ca să putem sta de vorbă. Vindecarea s-ar putea să mai întârzie; va mai avea coşmaruri noaptea, îi vor mai reveni amintirile, dar va nega totul şi se va autoînvinovăţi pentru revenirile astea. Se va simţi izolat, trădat, pierdut, poate chiar şi deprimat. Pur şi simplu nu ştim cum vor evolua lucrurile.
     - Şi ce tratament aveţi de gând să-i faceţi? întrebă Dianne.
     - Mai întâi, trebuie să-i creăm sentimentul că se află în siguranţă. De asta va trebui să staţi tot timpul aici, lângă el. Parcă ziceaţi că tatăl nu vă este de niciun folos. 
     - Să-l  ţineţi cât mai departe de Ricky, zise Mark pe un ton sever, iar Dianne dădu aprobator din cap.
     - Ne-am înţeles. Bunici sau alte rude apropiate nu există, nu-i aşa?
     - Exact.
     - Foarte bine. Atunci, ascultaţi: este neapărată nevoie ca să staţi amândoi cât mai mult timp în camera asta în următoarele câteva zile. Ricky trebuie să se simtă în perfectă siguranţă şi va avea nevoie de sprijinul vostru fizic şi emoţional. Eu am să stau de vorbă cu el de câteva ori pe zi. Este foarte important ca Mark şi Ricky să vorbească despre sinuciderea omului ăla. Trebuie neapărat să-şi împărtăşească şi să-şi compare reacţiile.
    - Şi când credeţi că vom putea să plecăm acasă? întrebă Dianne.
    - Nu pot  să vă dau o dată precisă, dar sper să fie cât mai curând, deoarece băiatul are nevoie de siguranţa şi de decorul familiar de acasă. Să zicem o săptămână. Sau poate două, depinde de cât de repede răspunde la tratament.
    Dianne se ghemui şi mai tare pe patul pliant.
    - Da, da', ăă, ştiţi, eu trebuie să merg şi la serviciu şi nu ştiu cum să mă descurc. 
    - Vom lua legătura cu patronul dumitale mâine dimineaţă.
    - Da,  numai că patronul meu are numai o făbricuţă, nu o corporaţie din aia plină de beneficii şi de înţelegere. Când or s-audă, n-or să-mi trimită flori, ba mi-e teamă că nici măcar n-or să-nţeleagă.
    - Am să mă străduiesc să-i fac să-nţeleagă.
    - Şi cu mine cum rămâne? Eu ce fac cu şcoala? întrebă Mark.
    - Mama ta mi-a spus cum îl cheamă pe director, aşa că am să-i telefonez mâine dimineaţă ca să-i spun ce s-a-ntâmplat.
    O infirmieră, urâţică de astă dată, ciocăni la uşă şi intră fără să mai aştepte vreo invitaţie; aduse două calmante şi un pahar cu apă pentru Dianne care îşi masa din nou tâmplele. 
    - Te rog să iei calmantul ăsta, îi zise Greenway lui Dianne. Ar trebui să te ajute să te odihneşti. Dacă însă constaţi că nu are efect, cheamă camera infirmierelor şi vei primi ceva mai puternic.
     Infirmiera  cea urâtă ieşi din încăpere, iar doctorul se ridică şi puse mâna pe fruntea lui Ricky.
     - Oameni buni, ne vedem mâine dimineaţă. Pân-atunci, încercaţi să dormiţi puţin, zise el, zâmbind pentru prima oară de când se cunoscuseră, apoi părăsi rezerva, închizând uşa în urma lui.
     Membrii micuţei familii Sway, atâţi cât mai rămăseseră, erau în sfârşit singuri. Mark se strânse lângă Dianne, sprijinindu-se cu toată greutatea de ea. Amândoi priveau, trişti, căpşorul cu bucle blonde răsfirate pe pernă.
     - Totul  are să fie bine, Mark, ai să vezi. Am trecut noi şi prin altele, mai grele, zise Dianne, strângându-şi fiul în braţe.
     - Iartă-mă, mami, îi spuse Mark, cu ochii plini de lacrimi, îmi pare atât de rău de toate astea.
     Braţele ei îşi înteţiră strânsoarea şi rămaseră aşa, îmbrăţişaţi, o bună bucată de timp; Mark suspina încetişior, cu faţa îngropată în bluza mamei.
     Apoi mamă şi fiu se ghemuiră pe salteaua ieftină de burete, la doi paşi de patul în care zăcea Ricky. Fereastra era deasupra lor, lumina din încăpere era cât se poate de slabă. Mark încetă să mai plângă; oricum era ceva ce nu-i ieşea niciodată ca lumea.
     Dianne era epuizată şi calmantul îşi făcu încet-încet efectul. Nouă ore de împachetat lămpi de plastic în cutii de carton, plus cinci ore de tensiune nervoasă maximă, plus calmantul, o aduseseră în pragul unui somn adânc. 
     - Mami, au să te concedieze? întrebă Mark, care era la fel de îngrijorat ca şi Dianne în privinţa finanţelor familiei.
     - Nu, nu cred. Da' oricum, o să ne batem capul cu chestia asta mâine. 
     - Da' de ce nu acum?
     Braţele ei slăbiseră strânsoarea, răsuflarea devenise mai profundă, ochii îi erau deja închişi.
     - Pentru că sunt foarte obosită şi mi-e tare somn, Mark. Îţi promit că mâine dimineaţă o să stăm de vorbă. Trebuie să-mi răspunzi la câteva întrebări, nu? Acum însă, du-te să te speli pe dinţi şi pe urmă hai să dormim puţin.
     Deodată, Mark se simţi şi el foarte obosit. Prin salteaua ieftină se simţea, neplăcut, cadrul de metal
al patului; se retrase mai aproape de perete şi se înveli cu cearşaful. Dianne îi mângâia braţul, în timp ce el rămase cu ochii pironiţi în tavan, hotărând că-i era imposibil să doarmă într-un asemenea hal timp de-o săptămână.
      Între timp Dianne adormise, dar Mark nu-şi putea lua gândul de la cele întâmplate. Se gândea la Romey. Unde era acum? Unde erau trupul acela micuţ şi rotofei şi capul rotund şi chel? Îşi aminti de broboanele de sudoare picurând din sprâncene şi udându-i gulerul cămăşii. Până şi urechile îi erau ude. Cine va lua maşina? Cine are s-o cureţe şi să spele tot sângele ăla? Cine va lua pistolul? Mark îşi dădu brusc seama că din urechi îi dispăruse ţiuitul de la împuşcătură. Hardy o mai fi oare în sala de aşteptare? Încerca şi el să adoarmă? Curcanii au să se întoarcă mâine ca să-i pună alte întrebări?Şi ce-o să facă el dacă or să-l întrebe de furtunul de pe ţeava de eşapament? Ce-o să facă dacă or să-i pună o mie de alte întrebări?
     Somnul se dusese de tot, iar privirea îi rămăsese agăţată de tavanul încăperii. Luminile de afară se prelingeau printre jaluzele. Lângă el, Dianne dormea dusă sub efectul calmantului.Ricky nu se mişcase. Gândul lui Mark fugi la Hardy şi la colegii acestuia. Oare îl urmăreau? Oare era pus sub supraveghere, aşa ca-n filmele de la televizor? Fireşte că nu. După vreo douăzeci de minute de contemplare, simţi că plesneşte de plictiseală şi-şi zise că venise vremea să plece în explorare. Odată, într-o noapte, când era în clasa întâi, taică-său venise acasă beat şi începuse scandalul cu Dianne. În clipa în care rulota începuse să se clatine primejdios din cauza lor, Mark deschisese fereastra din camera lui şi sărise afară. Apoi se plimbase îndelung prin cartier şi, în cele din urmă, prin pădurea din apropiere. Noaptea era caldă şi grea, cerul era bătut în mii de stele. Când ajunsese pe colina de lângă parcul de rulote, Mark se oprise o vreme şi se rugase ca Dumnezeu s-o apere pe mama şi să-i dea şi lui o familie în care să poţi merge la culcare fără teama de a te trezi în mijlocul unui scandal. Of, Doamne, oare de ce n-or putea să fie şi ei nişte fiinţe normale? Când se întorsese acasă, totul se terminase şi era linişte. El însă îşi făcu un obicei din excursiile acestea nocturne care îi aduceau atâta linişte în suflet.
     Mark era un gânditor mereu preocupat, şi ori de câte ori îl ocolea somnul, pornea în lungi plimbări neştiute de nimeni. Purta haine închise şi avea mişcările agile ale unui hoţ printre umbrele din Tucker Wheel Estates. În felul acesta, fusese martor la nenumărate furturi şi acte de vandalism despre care nu suflase o vorbă; văzuse iubiţi furişându-se pe ferestre. Îi plăcea tare mult ca în nopţile senine să stea undeva pe colină şi să fumeze în linişte o ţigară. Teama de a fi prins de maică-sa dispăruse cu ani în urmă; femeia muncea din greu şi dormea dusă.
    Lui Mark nu-i era frică de locurile ciudate, aşa că o înveli grijuliu pe mama cu cearşaful, făcu acelaşi lucru cu Ricky şi închise uşor uşa în urma lui. Culoarul era pustiu şi întunecat. Karen cea frumoasă avea ceva de lucru la biroul infirmierelor, dar când îl văzu pe băiat se opri din scris şi îi zâmbi. Voia să ia nişte suc de portocale de la bufet, zise el, şi, da, ştia cum să ajungă acolo; într-un minut va fi înapoi. Karen îi zâmbi din nou şi Mark se îndrăgosti definitiv. Hardy plecase, sala de aşteptare era pustie, dar televizorul era deschis. Mark nu se opri şi coborî cu ascensorul la parter.
     Bufetul era pustiu. Băiatul îşi cumpără un pahar de suc şi se aşeză la singura masă ocupată; vecinul lui era un bărbat într-un scaun cu rotile. Avea picioarele în ghips, unul din braţe îi era prins într-o eşarfă, un bandaj gros îi înfăşura creştetul capului; una peste alta, se vedea că nu se simte deloc în largul lui. Apoi, când se aplecă spre paiul din paharul de suc, îl observă la rândul lui pe Mark.
     - Ce-ai păţit?  întrebă Mark, zâmbind. Putea să stea de vorbă cu oricine şi, pe deasupra, îi părea rău pentru tip. Omul însă nu-i răspunse, îl privi doar o secundă, apoi îşi feri privirea. Încercă să-şi modifice poziţia picioarelor, dar durerea îl împiedică. Mark încerca să nu-l privească prea insistent.
     Deodată,  de nicăieri, răsări un bărbat în cămaşă albă şi cu cravată, care-şi puse tava cu mâncare şi cafea pe masa lor şi se aşeză lângă omul din scaunul cu rotile. Nu dădea semne că l-ar fi observat pe Mark.
    - Urâtă afacere, zise el cu un zâmbet larg pe faţă. Ce s-a-ntâmplat?
    - Accident  de maşină, veni răspunsul oarecum speriat. M-a lovit un nebun cu un camion care n-a oprit la stop.
    Zâmbetul străluci şi mai tare, cafeaua şi mâncarea fură uitate pe colţul mesei.
    - Când s-a întâmplat asta?
    - Acum trei zile. 
    - Şi zici că a fost un camion? întrebă bărbatul cu cravată, vizibil interesat.
    - Da, răspunse rănitul, cu prudenţă în glas. 
    - Numele meu este Gill Teal, continuă celălalt, întinzând o carte de vizită. Sunt avocat specializat în accidente de maşină, mai ales în cele în care sunt implicate camioane de mare tonaj.
    Gill Teal vorbea foarte repede, de parcă prinsese în undiţă un peşte foarte mare şi-i era teamă că s-ar fi putut să-l scape.
    - Asta-i  specialitatea mea. Cazurile cu camioane de mare tonaj. Trailere, basculante, cisterne, orice, iar pe mine mă cheamă Gill Teal, repetă el, întinzând mâna peste masă. 
    Din fericire, rănitul avea braţul drept valid, aşa că reuşi să strângă uşor mâna intrusului acela atât de gălăgios.
    - Joe Farris.
    Gill scutură cu furie braţul întins, atacând apoi imediat.
    - Ei, ia zi-mi, care-i problema - două picioare rupte, câteva vânătăi, câteva copci?
    - Şi o claviculă ruptă.
    - A, păi asta-i grozav. Să vedem atunci ce putem face pentru o incapacitate permanentă de muncă. Ce meserie ai? întrebă Gill, mângâindu-şi gânditor bărbia.
    Cartea de vizită zăcea pe masă; cei doi bărbaţi n-aveau ochi pentru Mark.
    - Macaragiu.
    - Eşti în sindicat?
    - Da.
    - Ptii. Şi camionul ăla pur şi simplu n-a oprit la stop. Păi atunci e clar cine-i vinovatu', nu?
    Dar Joe se încruntă şi până şi Mark observă că omul se plictisise de Gill şi de vorbăria lui.
    Nu, nu era clar cine era vinovatul.
    Cuprins de frenezie, Gill notă ceva pe un şerveţel, apoi zâmbi larg, şi-l anunţă pe Joe:
    - Pot să-ţi obţin şase sute de mii de dolari pe puţin. Mie-mi dai doar o treime, iar dumneata te alegi cu patru sute de mii. Cel puţin. Patru sute de bătrâne, fără impozit, se-nţelege. Deci mâine introducem acţiunea în justiţie.
     Joe arăta de parcă mai auzise toată povestea asta şi altădată. Gill însă rămăsese cu gura căscată, foarte mândru şi plin de încredere în el însuşi.
     - Am mai vorbit cu nişte avocaţi, spuse Joe.
     - Da, da' eu pot să-ţi obţin cele mai mari despăgubiri. Doar în felul ăsta îmi câştig şi eu existenţa. Şi apoi, am mai avut de-a face cu firma asta căreia îi aparţine camionul care te-a lovit. Le cunosc avocaţii şi reprezentanţii locali şi te rog să mă crezi că sunt îngroziţi când aud numele meu; pentru că eu nu mă las până nu văd sângele ţâşnind. Când e vorba de război, Joe, să ştii că sunt cel mai bun din oraş. Eu ştiu care sunt regulile jocurilor lor murdare. Uite, tocmai acum am câştigat o juma' de milion cu un caz din ăsta. Crede-mă că tipii i-au dat banii clientului meu imediat ce-au auzit că m-a angajat pe mine. Să ştii că nu sunt palavre, Joe, pur şi simplu sunt cel mai bun din oraş în cazuri din astea.
    - Hm,  azi-dimineaţă m-a sunat un avocat care mi-a zis că ar putea să-mi obţină un milion.
    - A, minte. Cum îl cheamă? McFay? Ragland? Snodgrass? Îi ştiu pe toţi, că tot timpu' le trag şuturi în cur, Joe, şi pe urmă eu ţi-am spus că şase sute de mii e minimum. Aşa că s-ar putea să fie şi mai mult. Ce dracu', Joe, dacă ajungem la proces, n-ai de unde să ştii cât ne va acorda juriul. Joe, eu sunt în fiecare zi la tribunal şi trag şuturi în cur la tot Memphis-ul. Şi eu îţi spun că şase sute de mii e minimum. Ia spune, ai angajat deja pe cineva? Ai semnat vreun contract?
     - Nu, nu încă.
     - Splendid. Uite, Joe, ai nevastă şi copii, nu?
     - Fostă nevastă şi trei copii.
     - A, deci ai de întreţinut trei copii. Atunci fii atent la mine, omule. Cât e pensia omule?
     - Cinci sute pe lună.
     - Cam puţin. Da' ai recipisele. Atunci uite cum o să facem, îţi dau eu o mie pe lună până când obţinem hotărârea. Dacă o să dureze trei luni, ai să-mi dai înapoi trei mii. Dacă durează doi ani, ceea ce este imposibil, da' dacă durează atât, ai să-mi dai înapoi douăzeci şi patru de mii. Înţelegi ce vreau să spun, Joe? Îţi pun banii acum pe masă... peşin! Joe studia cu atenţie obiectele de pe masă.
     - Avocatul ăla a venit ieri la mine în cameră şi mi-a zis că-mi dă două mii acum şi p-ormă câte două mii pă lună.
     - Spune-mi repede cine era: Scottie Moss? Rob LaMoke? Îi ştiu eu pe tipii ăştia, Joe, şi-ţi spun că nu sunt decât gunoi. Nici măcar nu găsesc singuri drumul până la tribunal. Nu poţi să ai încredere în ei deoarece sunt incompetenţi. Uite, îţi fac şi eu aceeaşi ofertă - două mii acum şi două mii pe lună.
     - Tipu' ălălalt, care are nu ştiu ce firmă, a pus la bătaie zece mii şi o linie de credit pentru orice am nevoie.
     Asta îi luă piuitul lui Gill, căruia îi trebuiră vreo zece secunde ca să-şi regăsească glasul.
     - Joe, fii atent la mine. Asta nu este o problemă de câţi bani poţi să primeşti în avans, okay? Problema este câţi bani pot eu să-ţi obţin de la firma cu accidentul. Ei bine, află că nimeni, repet, nimeni nu va obţine mai mult ca mine. Nimeni. Uite, eu îţi dau acum cinci mii, şi pe urmă faci tu singur socoteala de cât ai nevoie ca să-ţi plăteşti datoriile. Corect?
     - Am să mă mai gândesc.
     - Şi cu timpul este o problemă, Joe. Trebuie să ne mişcăm rapid. Probele dispar, amintirile se şterg. Corporaţiile mari se mişcă-ncet.
     - Am zis c-am să mă mai gândesc.
     - Să te sun mâine.
     - Nu. 
     - De ce?
     - Ei,  fir-ar al dracului, pentru că nu mai pot nici să aţipesc de câte telefoane primesc de la avocaţi. Şi mâncarea îmi stă în gât. Sunt mai mulţi avocaţi decât doctori în afurisitul ăsta de spital.
     Dar Gill era de piatră.
     - Fii  atent, Joe, că pe-aici bântuie multe păsări de pradă, avocaţi cu adevărat sub orice critică; ăştia sunt în stare să-ţi facă praf cazul dacă-l dai pe mâna lor. E trist, dar adevărat. E o meserie cam aglomerată, aşa că avocaţii fac tot ce pot ca să aibă de lucru. Da' fii atent să nu faci vreo greşeală, Joe. Îţi dau voie să mă verifici. Caută numele de Gill Teal în cartea de telefon şi ai să vezi cu cine ai de-a face. Să ştii că am acolo şi o reclamă, întinsă pe o pagină întreagă.
      - Am să mă mai gândesc.
     În cele  din urmă, Gill îl pricopsi pe Joe cu încă o carte de vizită, apoi se ridică, spuse la revedere şi plecă fără să se fi atins de mâncarea şi cafeaua de pe tavă.
     Joe suferea vizibil; mâna dreaptă prinse roata fotoliului care începu să se îndepărteze uşor de masă. Mark ar fi vrut să-l ajute, dar se răzgândi. Cele două cărţi de vizită rămăseseră pe masă. Băiatul îşi termină sucul din pahar, aruncă o privire rapidă în jur şi culese unul din cele două cartonaşe albe.

     Mark îi spuse lui Karen, iubita lui, că nu putea să doarmă şi că, dacă îl caută cineva, îl găseşte la televizor. Se aşeză apoi pe canapea şi începu să răsfoiască cartea de telefon în timp ce cu ochiul celălalt urmărea serialul de la televizor, îşi luase şi o cutie de Sprite, din banii pe care Hardy, Dumnezeu să-l aibă-n pază, îi dăduse după cină.
     Karen veni cu o pătură şi-i înveli picioarele. Mâinile ei lungi şi fine îl bătură uşor pe braţ. Apoi fata se îndepărtă, legănându-se uşor. Mark îi urmărise fiecare mişcare. Într-adevăr, domnul Gill Teal avea o reclamă de o pagină în secţiunea rezervată avocaţilor. Era o fotografie bine lucrată, cu el stând degajat în faţa tribunalului, cu sacoul aruncat pe un umăr şi cu mânecile de la cămaşă suflecate. Dedesubt scria: EU LUPT PENTRU DREPTURILE VOASTRE! În partea de sus a paginii, întrebarea AŢI FOST ACCIDENTAŢI? era scrisă cu litere de un roşu strălucitor, care sărea imediat în ochi. Pe rândul imediat următor, răspunsul apărea tipărit într-un verde puternic, fără egal: DACĂ DA, CHEMAŢI-L PE GILL TEAL ― EL ESTE CEL DE CARE AVEŢI NEVOIE. Mai departe, Gill trecuse cu albastru tot felul de cazuri de care se ocupase de-a lungul carierei, şi erau cu sutele: accidente cu maşini de tuns iarba, electrocutări, copii cu malformaţii, accidente de circulaţie, explozii de boilere. Optsprezece ani de experienţă în toate tribunalele. Într-un colţ al reclamei, o mică hartă indica adresa biroului lui Gill, birou care se afla exact peste drum de tribunal. Deodată, Mark auzi o voce cunoscută şi-l descoperi cu surprindere pe Gill Teal în persoană care, de pe ecranul televizorului, le vorbea telespectatorilor despre cunoscuţi şi prieteni răniţi în accidente şi despre companii de asigurare necinstite. Gill era filmat la camera de gardă a unui spital, lumini roşii străluceau intermitent în fundal, brancardierii alergau încoace şi-ncolo, dar Gill ţinea situaţia sub control şi era gata să vă preia cazul fără niciun fel de onorariu până la pronunţare.
     Ce mică este lumea! În decurs de două ore, Mark văzuse personajul acela în carne şi oase, îi şterpelise o carte de vizită, îi privise chipul în reclama aceea multicoloră, iar acum tipul îi mai şi vorbea de pe micul ecran.
      Mark închise cartea de telefon şi o aşeză pe măsuţa de cafea. Apoi se înveli bine cu pătura şi se hotărî să tragă un pui de somn. 
     S-ar putea ca mâine să-i de un telefon acestui domn Gill Teal.

                       7.

            Lui Foltrigg îi plăcea foarte mult să fie însoţit. Savura mai ales momentele acelea nepreţuite în care camerele de luat vederi îl aşteptau, iar el îşi făcea apariţia păşind maiestuos de-a lungul culoarului sau pe treptele tribunalului, cu Wally Boxx deschizându-i drumul asemenea unui tanc şi flancat de Thomas Fink sau de un alt asistent care respingea întrebările stupide. Petrecuse multe clipe de linişte, privind videocasete în care se vedea pe sine intrând şi ieşind din clădirile tribunalelor, înconjurat mereu de o mică suită. De obicei, sincronizarea era perfectă. Ba îşi perfecţionase până şi mersul; îşi ridica mâinile, răbdător, ca şi când ar fi fost încântat să răspundă la întrebări, dar, fiind o persoană de o asemenea importanţă, pur şi simplu nu avea timp să facă acest lucru. Nu trecea apoi mult timp şi Wally chema ziariştii la o conferinţă de presă bine pusă la punct, unde Roy însuşi, făcând o breşă într-un program de lucru îngrozitor de încărcat, avea să stea câteva clipe în lumina reflectoarelor. O mică bibliotecă din apartamentul procurorului general al Statelor Unite fusese transformată în sală de conferinţe, dotată cu instalaţii de lumini şi de sonorizare. Într-un dulăpior încuiat, Roy îşi păstra trusa de machiaj. În clipa în care intră în clădirea FBI-ului de pe Main Street din Memphis, la câteva minute după ce bătuse de miezul nopţii, Roy Foltrigg avea o escortă impresionantă formată din Wally, Fink, Trumann şi Scherff, dar niciun ziarist nu era acolo să-l întâmpine. De fapt, abia în birourile FBI dădu peste nişte persoane care veniseră acolo special pentru el: JasonMcThune împreună cu alţi doi agenţi istoviţi sorbeau din ceştile cu cafea rece şi trezită. Dacă şi asta era o intrare de efect...!
     Prezentările  fură făcute în grabă, în timp ce se îndreptau spre biroul supraaglomerat al lui McThune. Foltrigg se aşeză pe singurul scaun liber din încăpere. Jason McThune fusese trimis la Memphis cu patru ani în urmă, împotriva dorinţei lui, iar în clipa de faţă număra lunile care-l mai despărţeau de plecarea definitivă din locurile acelea care nu-i stăteau deloc la suflet. Era obosit şi enervat din cauza orei târzii. Nu-l mai văzuse niciodată înainte pe Foltrigg, dar mergea vorba că este un dobitoc plin de el.
     După ce un agent neprezentat şi neidentificat închise uşa, McThune se prăbuşi în scaunul de la birou, apoi începu să înşire datele de bază ale problemei: descoperirea maşinii, obiectele găsite în interiorul ei, pistolul, rana, momentul morţii şi tot aşa.
     - Puştiul se numeşte Mark Sway, şi le-a spus poliţiştilor că împreună cu fratele lui mai mic au descoperit maşina şi au anunţat autorităţile. Locuiesc cam la o jumătate de milă distanţă de pădure, în cartierul de rulote. În momentul de faţă, băiatul cel mic este internat în spital cu diagnosticul de şoc traumatic. Mark Sway şi mama celor doi copii, Dianne, divorţată, sunt împreună cu cel mic. Tatăl locuieşte aici, în oraş şi are cazier pentru chestii mărunte. S-ar putea spune că este un infractor blazat. Familie de albi din clasa de jos. Şi în orice caz puştiul minte.
     - N-am  putut să citesc biletul găsit în maşină pentru că faxul era foarte prost, îl întrerupse Foltrigg care murea să spună şi el ceva; tonul pe care-l folosise arăta clar că, după părerea lui, el, Roy Foltrigg, primise un fax de proastă calitate din cauza incapacităţii profesionale a lui McThune şi a FBI-ului din Memphis.
     McThune aruncă o privire scurtă spre Larry Trumann şi Skipper Scherff, care stăteau sprijiniţi de perete, apoi îşi continuă discursul:
     - Ajung  imediat şi la problema asta. Ştim că puştiul minte pentru că el zice că au ajuns la locul faptei după moartea lui Clifford, ceea ce pare dubios. Mai întâi, pentru că maşina este presărată, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, cu amprentele băiatului. Acum vreo două ore am reuşit să prelevăm amprentele puştiului şi imediat oamenii noştri au început să verifice maşina; n-au terminat încă, dar oricum este evident că băiatul a fost înăuntru. Pentru ce? Ei bine, deocamdată nu ştim nimic. Am mai găsit amprente şi pe luminile de poziţie, chiar deasupra ţevii de eşapament, şi trei mucuri proaspete de ţigară sub un copac din apropierea maşinii. Erau marca Virginia Slim, din cele de care fumează şi Dianne Sway. După părerea noastră, puştii, ca toţi copiii de altfel, au luat câteva din ţigările mamei şi s-au dus să se plimbe. Apoi, brusc, îşi face apariţia maşina lui Clifford; atunci ei se ascund şi urmăresc ce se-ntâmplă. Cum pădurea este destul de deasă în locul ăla, nu le este teamă că pot fi văzuţi. Poate că au chiar curajul să se furişeze şi să tragă furtunul de pe ţeava de eşapament; noi nu suntem siguri de varianta asta, iar copiii nu scot nicio vorbă. Băiatul cel mic nu este în stare să vorbească, iar Mark minte, evident. Oricum, e clar că figura cu furtunul n-a ţinut. Încercăm să luăm amprentele şi de pe el dar e destul de complicat. Mâine dimineaţă am să vă arăt şi fotografii cu poziţia furtunului la sosirea poliţiştilor. 
      McThune părea că-i vorbeşte carnetului galben pe care-l pescuise din talciocul de hârtii de pe birou.
      - Clifford a tras cel puţin o dată din interiorul maşinii. Glonţul a trecut exact prin centrul ferestrei din dreapta faţă, geamul a crăpat, dar nu a căzut. Nu ştim nici de ce, nici când a făcut chestia asta. La autopsia care s-a terminat acum o oră, s-a văzut că tipul era burduşit cu tranchilizante, iar în privinţa alcoolemiei, ei bine, aşa cum zic oamenii de pe-aici, omul nostru era beat ca un sconcs. După părerea mea, nu numai că era suficient de sărit de pe fix ca să se sinucidă, da' pe deasupra mai era şi beat pulbere; aşa că lucrurile sunt foarte greu de explicat, pentru că nu avem de-a face cu o minte raţională. 
      - Da, înţeleg toate astea, interveni Roy, nerăbdător, în timp ce în spatele lui, Wally Boxx adulmeca scena asemenea unui terrier bine antrenat.
     - Pistolul este unul ieftin, calibru' 38, pe care l-a cumpărat fără forme legale dintr-o casă de amanet din Memphis, continuă McThune, ignorînd complet întreruperea. L-am abordat deja pe proprietar, da' nu vrea să vorbească decît în prezenţa avocatului, aşa că reluăm convorbirea cu el mîine dimineaţă, sau mai bine zis în dimineaţa asta. Pe urmă, am mai găsit un bon de la o staţie de benzină din Vaiden, Mississippi ― e la vreo oră jumate de-aici― şi puştoaica de la casă zice că parcă ar fi văzut maşina pe la ora unu după-amiază. Nu am găsit semne că ar fi oprit şi altundeva. Secretara lui zice că omul a plecat de la birou pela nouă dimineaţa, spunîndu-i că are nişte curse de făcut, şi n-a mai auzit nimic de el pînăcînd am telefonat noi. Sincer vorbind, tipa nu prea arăta să fie afectată de noutate. Deci, se pare că omul nostru a plecat din New Orléans imediat după nouă, a făcut cinci-şase orepînă la Memphis cu o singură oprire pentru benzină şi cu altă oprire pentru pistol, a intratcu maşina în pădure şi s-a împuşcat. Poate că s-o mai fi oprit ca să mănînce, sau ca să cumpere băutură sau "ca să" foarte multe alte lucruri. Suntem în căutare.
     - Dar de ce la Memphis? întrebă Wally Boxx, cu evidenta aprobare a lui Foltrigg.
     - Pentru că aici s-a născut, răspunse McThune pe un ton solemn, ca şi când oamenii ar ţine să moară acolo unde au văzut lumina zilei. Foltrigg nu sesiză însă umorul acestor cuvinte spuse de un chip absolut imobil. De fapt, McThune auzise că procurorul nu este un tip prea destupat la minte.
     - Bineînţeles că familia s-a mutat de-aici când Clifford era încă un copil, adăugă el după o scurtă pauză. A făcut colegiul la Rice şi Facultatea de drept la Tulane.
     - Am fost colegi de facultate, zise Fink plin de mândrie. 
     - Grozav. Biletul este scris de mână şi poartă data de astăzi, sau mai bine zis de ieri. Ca să-l scrie, a folosit un creion cu vârf de fetru negru pe care nu l-am găsit însă, nici asupra lui, nici în maşină. Poftiţi, ăsta-i biletul! Aveţi grijă cum umblaţi cu el!
     Wally Boxx luă imediat bucata de hârtie pe care McThune o aşezase pe birou şi i-o întinse lui Foltrigg. Cu un gest obosit, McThune se frecă la ochi, după care îşi reluă "expunerea".
      -  Este adresat secretarei şi nu conţine decât dispoziţii referitoare la înmormântare. Uitaţi-vă însă la sfârşit; s-ar părea că a încercat să adauge ceva cu un pix albastru, căruia i s-a terminat pasta.
     Foltrigg îşi vârî nasul cu totul în hârtuiţa cu pricina.
     - Scrie "Mark, Mark, unde sunt....." dar mai departe nu-nţeleg.
     - Corect.  Scrisul este îngrozitor, pixul a rămas fără pastă, dar expertul nostru spune şi el acelaşi lucru. "Mark, Mark, unde sunt....." Şi tot expertul nostru este de părere că atunci când a încercat să scrie chestia asta, Clifford era ori beat ori pe moarte. Pixul l-am găsit în maşină, este unu' din alea de le cumperi la kilogram. Am verificat şi tipul n-are nici un copil, nepot, frate, unchi sau văr cu numele de Mark. Am început să-i verificăm şi prietenii, deşi secretara lui ne-a spus că n-are aşa ceva, da' în orice caz, pân-acum, n-am dat de niciun Mark.
     - Şi-atunci ce să însemne oare?
     - Ar mai fi ceva. Acum câteva ore, Mark Sway a fost dus cu maşina la spital de un poliţist din Memphis pe nume Hardy. Pe drum, în maşină, pe băiat l-a luat gura pe dinainte şi a zis că Romey spusese sau făcuse nu ştiu ce. Romey, adică diminutivul de la Jerome, conform secretarei domnului Clifford. De fapt, secretara spune că cei mai mulţi îi spuneau Romey în loc de Jerome. Prin urmare, puştiul n-ar fi putut să ştie de chestia asta, dacă nu i-ar fi spus Clifford însuşi. Foltrigg asculta cu gura căscată.
     - Care este părerea dumitale? îl întrebă el pe McThune.
     - Ei bine, după teoria mea, puştiul a fost în maşină mai înainte ca Jerome Clifford să se împuşte şi a stat de vorbă cu Clifford o vreme. Apoi, la un moment dat, băiatul pleacă, Clifford încearcă să adauge ceva pe bilet şi pe urmă se împuşcă. Puştiul este speriat, fratele mai mic este în stare de şoc, şi cam asta-i tot.
     - Bine, da' ce-l face să mintă?
     - Mai întâi că este speriat. Al doilea, pentru că este doar un copil. Şi-al treilea pentru că, poate, Clifford i-a spus ceva ce el nu trebuie să ştie.
     Descrierea faptelor fusese perfectă, iar după ultima frază, plină de un dramatism bine dozat, în încăpere se aşternu o tăcere apăsătoare. Foltrigg era absolut interzis, Boxx şi Fink rămăseseră literalmente cu gura căscată.












































.................................