Clientul, John Grisham

.....................................
                          XI.

           - Asta este o întrebare foarte bună, aprecie Bobby, precum un profesor care examinează cunoştinţele studentului său. Totul este absolut la latitudinea judecătorului. Dacă reuşim să-l convingem pe judecător că băiatul ştie ceva, atunci el va avea autoritatea să-i ceară copilului să vorbească; şi dacă puştiul refuză, abia atunci va putea fi acuzat de sfidarea Curţii.
     - Bun, deci hai să zicem că a sfidat Curtea. Ce se-ntâmplă în acest caz?
     - Este încă greu de spus. Băiatul nu are decât unsprezece ani; este tot atât de adevărat însă că judecătorul ar putea, în ultimă instanţă, să-l închidă pe copil într-o instituţie specială pentru tineri, aşteptând să-i treacă dorinţa de a sfida Curtea.
     - Cu alte cuvinte, până se hotărăşte să vorbească. Doamne, cât de uşor mergea conversaţia cu Foltrigg!
     - Chiar aşa. Îţi atrag totuşi atenţia că asta este cea mai drastică soluţie pe care o va alege un judecător. Va trebui să facem efortul să găsim un precedent şi să ştii că pân-acum, deşi nu am verificat încă toate cele cincizeci de state din ţară, n-am găsit nimic nici pe departe asemănător.
     - Nu se va ajunge pân-aici, prezise, calm, Foltrigg. Dacă depunem o cerere ca parte interesată şi reuşim să-i trimitem maică-sii citaţia, şi să îi aducem pe puşti şi pe avocat la tribunal, atunci eu zic că beleaua aia mică are să fie atât de speriat încât are să ne spună absolut tot ce ştie. Tu ce părere ai, Thomas?
     - Da,  cred că are să meargă. Da' ce ne facem dacă nu ne iese figura? Care este cealaltă posibilitate?
     - Riscul există, dar este destul de mic, explică Bobby. În momentul ăsta, toate procedurile Tribunalului pentru minori sunt închise şi putem avea surpriza ca cererea noastră să fie pusă la păstrare un timp. Dacă este respinsă de la început pentru un motiv oarecare, nimeni nu va şti nimic. Dacă însă ajungem la audiere şi A: puştiul vorbeşte, dar nu ştie nimic; sau B: judecătoul refuză să-l facă să vorbească, atunci noi n-am pierdut nimic. Şi, în sfârşit, C: dacă puştiul vorbeşte de frică sau sub ameninţarea că altfel sfidează Curtea, atunci avem ce-am vrut. Dar asta numai şi numai presupunând că băiatul ştie ceva despre Boyette.
    - Ştie, îţi spun eu că ştie, afirmă Foltrigg fără niciun dubiu.
    - Dacă procedurile ar fi publice, atunci planul ăsta n-ar mai fi chiar atât de atrăgător. În caz că pierdem, vom face o figură absolut jalnică şi lumea va rămâne cu impresia că suntem slabi şi disperaţi. După părerea mea, aşa ceva ar putea să ne afecteze serios şansele de a câştiga un proces aici, în New Orleans, dacă ratăm varianta asta şi presa publică rezultatul.
     În clipa aceasta, uşa se deschise şi în bibliotecă îşi făcu apariţia Wally Boxx pe al cărui chip se amestecau bucuria de a fi reuşit să parcheze în sfârşit dubita şi iritarea că ceilalţi începuseră discuţia fără el. După ce aruncă o privire rapidă prin încăpere, se aşeză hotărât lângă Foltrigg.
     - Dar  eşti sigur că afacerea asta poate fi lucrată cu uşile închise? continuă venerabilul seria întrebărilor.
     - Aşa zice legea. Nu ştiu cum este ea aplicată la Memphis, dar confidenţialitatea este specificată cu claritate, împreună cu pedepsele prevăzute pentru divulgarea acţiunii. 
     - Înseamnă că avem nevoie de sfatul cuiva din zonă; mă gândeam la unul dintre subalternii lui Ord, i se adresă Foltrigg lui Fink ca şi cum, gata, hotărârea fusese deja luată, apoi se întoarse spre ceilalţi: îmi place, îmi place foarte mult tot ce aud. Sunt sigur că în clipa asta, puştiul şi avocata aia a lui studiază situaţia, iar acţiunea noastră va fi un adevărat duş rece. Au să-şi dea seama că nu glumim de loc şi că îi aşteaptă tribunalul. Avocatei îi vom spune fără ocolişuri că nu ne vom lăsa până când puştiul nu va spune adevărul. Da, da, îmi place foarte mult varianta asta, mai ales că riscul este foarte redus. Afacerea se va desfăşura la trei sute de mile distanţă de locul ăsta împânzit de idioţi cu camere de luat vederi. Dacă dăm greş, nu este nici o nenorocire pentru că nimeni nu va şti. Îmi place foarte mult ideea de a nu avea nici măcar miros de reporter prin preajmă, îşi încheie Roy tirada, rămânând apoi adâncit în gânduri, asemenea unui mareşal pe câmpul de luptă.
     Toţi cei de faţă, cu excepţia lui Boxx şi Fink, se amuzau la culme; nimeni nu-l mai auzise până acum pe reverend să pregătească o acţiune care să nu includă presa. Foltrigg însă stătea în mijlocul bibliotecii, neştiutor de efectul vorbelor sale asupra publicului, şi continua să clatine din cap, muşcându-şi buzele: da, da, asta era cea mai bună variantă, rezultatul va fi, cu siguranţă, foarte bun.
     Bobby îşi drese glasul şi zise:
     - Mai există şi o altă posibilitate pe care trebuie s-o menţionez, deşi mărturisesc că nu-mi place deloc. Dacă pretinzi că puştiul ştie......
     - Bineînţeles că ştie.
     - Mulţumesc. Presupunând, deci, că ştie şi că a mărturisit totul avocatei, atunci există posibilitatea unei inculpări federale împotriva ei pentru obstrucţionarea justiţiei. Evident, nu e nevoie să-ţi spun eu ce-nseamnă să ataci confidenţialitatea relaţiei client-avocat; practic, aşa ceva este imposibil. Bineînţeles că inculparea ar avea rolul s-o sperie puţin pe avocată şi s-o determine să cadă oarecum la învoială. Dar, aşa cum am spus, este o variantă pe muchie de cuţit.
     Foltrigg se gândi o clipă la cele spuse de Booby, dar de fapt mintea lui continua să rumege primul plan.
     - Va fi foarte greu să obţinem o condamnare, interveni Fink.
     - Aşa  este, fu de acord Bobby. Dar nu condamnarea ar fi scopul nostru. Este adevărat că ea ar fi condamnată aici, departe de casă, şi asta ar intimida-o foarte mult. Dar presa s-ar dezlănţui împotriva noastră, pentru că aşa ceva nu s-ar putea face cu uşile închise. Evident că ea ar fi nevoită să-şi angajeze un avocat şi toată tărăşenia s-ar putea întinde pe luni şi luni de zile. Am mai putea încerca să obţinem o inculpare pe care să nu o punem însă în aplicare; o anunţăm pe avocată că avem hârtia şi încercăm să facem cu ea un târg în schimbul acţionării în justiţie. Dar asta-i doar aşa, o părere.
     - Îmi place, declară Foltrigg fără să surprindă pe nimeni; toată lumea ştia că astea erau schemele care-i plăceau în mod deosebit venerabilului. Unde mai pui că putem să anulăm inculparea oricând dorim.
     A, da! Venise şi momentul "The Roy Foltrigg Special": faci rost de inculpare, convoci o conferinţă de presă, dai cu acuzatul de toţi pereţii, îl ameninţi până când cazi la învoială, pentru ca în cele din urmă să anulezi inculparea după un an de zile. Foltrigg servise meniul acesta de sute de ori în cei şapte ani de când era în funcţie; este adevărat că avusese de câteva ori ocazia să guste şi el din ceea ce le oferea adversarilor în cele câteva cazuri în care acuzatul sau avocatul acestuia refuzaseră târgul, insistând ca procesul să aibă loc. Când se întîmpla aşa ceva, Foltrigg era întotdeauna ocupat cu alte cazuri mult mai grele, drept pentru care dosarul cădea în capul unuia dintre asistenţii mai tineri, iar acesta se alegea în mod invariabil cu şuturi în fund. Vina aparţinea, bineînţeles, în totalitate asistenţilor; ba încă Foltrigg mersese până acolo încât îl şi concediase pe unul dintre ei pentru că avusese proasta inspiraţie să piardă un proces cu care se pricopsiseră în urma unui "Roy Foltrigg Special".
     - Bun, ăsta este planul B, pe care deocamdată îl lăsăm deoparte, zise venerabilul, ţinându-şi firea. Mâine dimineaţă la prima oră, punem în aplicare planul A, adică depunem o cerere la Tribunalul pentru minori. Spuneţi-mi, cât durează ca să pregătiţi hârtia?
      - O oră, îi răspunse Tank Mozingo, un asistent mătăhălos care avea numele pompos de Thurston Alomar Mozingo, dar toată lumea îi spunea Tank. Cererea este pe formular-tip şi nu avem decât să umplem spaţiile goale.
      - Atunci fă-o, comandă Roy şi se întoarse spre Fink. Thomas, ocupă-te tu de povestea asta. Dă-i un telefon lui Ord şi roagă-l să ne ajute. Du-te înapoi la Memphis chiar astă-seară, ia avionul. Vreau ca cererea asta să fie depusă mâine dimineaţă la prima oră, după ce stai de vorbă cu judecătorul. Spune-i că este foarte urgent.
      Hârtiile  de pe masă începură să foşnească şi grupul de cercetători se pregăti de plecare; activitatea lor luase sfârşit. În schimb, Fink şi Boxx nu mai conteneau scriind: Foltrigg îşi turuia instrucţiunile asemenea Regelui Solomon când le dicta scribilor.
     - Cere-i  judecătorului să grăbească cât mai mult audierea. Explică-i câtă presiune apasă asupra noastră. Cere-i confidenţialitate absolută, insistă asupra aspectului ăsta. Dacă este nevoie de mine, telefonează-mi.
     - Ascultă, Roy, ar mai fi ceva, interveni Bobby în timp ce îşi încheia nasturii de la manşetă.
     - Ce anume?
     - Noi  facem un joc foarte dur cu copilul ăsta. Ar fi bine să nu uităm totuşi de pericolul care îl paşte. Muldanno este disperat, iar ziariştii mişună peste tot. O scurgere de informaţii ar putea fi de-ajuns ca Mafia să-l reducă definitiv la tăcere. Riscul este foarte mare. 
      - Ştiu, Bobby, răspunse Roy cu un zâmbet încrezător pe buze. Muldanno şi-a şi trimis, de altfel, băieţii la Memphis. FBI-ul este pe urmele lor şi ale puştiului. Da' eu unul nu cred că Muldanno este chiar atât de tâmpit încât să încerce ceva. Cu toate astea, ne-am hotărât să nu riscăm, preciză el, apoi se ridică şi privi în jur zâmbind. Aţi lucrat bine, oameni buni. Sunt foarte mulţumit. 
      Ceilalţi se ridicară, mormăind câte un mulţumesc grăbit şi părăsiră încăperea.

      Într-o  cameră de la etajul al patrulea al hotelului "Radisson", aflat în centrul Memphis-ului, la două străzi distanţă de Sterick Building şi la cinci de spitalul "St. Peter's", Paul Gronke juca o partidă monotonă şi plictisitoare de gin-rummy cu Mack Bono, o gorilă de-a lui Muldanno sosită din New Orleans. Pe podea, sub masă, zăcea uitată o bucată de hârtie mâzgălită de sus până jos cu punctajele celor doi jucători. Miza era de un dolar, dar de fapt nimănui nu îi păsa de chestia asta. Pantofii lui Gronke ajunseseră pe pat, iar cămaşa îi era complet descheiată. Camera era înnecată de fum de ţigară. Deocamdată, cei doi beau apă la sticlă
pentru că ceasul nu arăta încă ora cinci; abia atunci intra în funcţiune serviciul de cameră. Gronke îşi verifică ceasul, apoi se apropie de fereastră şi privi clădirile de pe Union Avenue. Pe urmă jucă o nouă carte.
     Gronke era prieten din copilărie cu Muldanno şi unul dintre partenerii săi cei mai demni de încredere. Era proprietarul câtorva baruri şi al unui magazin de tricouri pentru turişti în Quarter. Rupsese şi ceva picioare la viaţa lui şi-l ajutase şi pe bunul lui prieten Şiş să-şi asigure porţia. Gronke habar n-avea unde era înmormântat Boyd Boyette şi nici n-avea de gând să întrebe, deşi, dacă ar fi insistat, prietenul lui i-ar fi spus, în cele din urmă, totul. Erau într-adevăr prieteni foarte buni.
      Gronke venise la Memphis pentru că îl chemase Şiş. Şi se săturase ca de mere pădureţe să stea într-o cameră de hotel, desculţ, jucând cărţi, bând apă şi mâncând sandvişuri, fumând în draci şi aşteptând următoarea mişcare a unui puşti de unsprezece ani. 
      Dincolo de pat, o uşă deschisă dădea în camera de alături, identic mobilată şi tot atât de plină de fum ca şi cea în care îşi pierdeau vremea cei doi. Jack Nance privea prin fereastră aglomeraţia străzii. Pe masa de lângă fereastră erau pregătite un aparat de radio şi un telefon; Cal Sisson trebuia să sune din clipă în clipă ca să transmită ultimele noutăţi despre Mark Sway. O servietă deschisă se odihnea pe unul din cele două paturi din cameră şi Nance îşi petrecuse cea mai mare parte a după-amiezii jucându-se cu dispozitivele de ascultare pe care urma să le folosească din plin.
     Îşi făcuse planul să pună unul din aceste dispozitive în rezerva 943 de la spital. Biroul avocatei era lipsit de orice sistem de securitate - tipic pentru cei din branşa asta - şi nu-i va fi deloc greu să plaseze şi acolo una din jucăriile lui. Cal Sisson vizitase între timp biroul doctorului şi spunea că situaţia este identică: o secretară-recepţioneră la un birou, câteva canapele şi scaune pentru pacienţii care îşi aşteptau rândul să intre în cabinet, alte două birouri posomorâte pe acelaşi hol şi nici un sistem de securitate. Clovnul ăsta care-şi zicea Şiş şi care era clientul lor fusese de acord cu interceptarea telefoanelor doctorului şi avocatei şi mai voia şi copii după dosare. Pân-aici totul era uşor; mai greu avea să fie cu recepţionarea mesajelor şi Nance se străduia să rezolve această problemă.
     Acesta din urmă nu vedea în toată afacerea decât o simplă muncă de supraveghere, atât şi nimic mai mult. Clientul plătea sănătos şi cu bani-gheaţă aşa că dacă el cerea ca puştiul să fie urmărit, asta avea să se întâmple. Şi dacă le mai cerea în plus să tragă puţin cu urechea, totul se putea aranja, cu condiţia să scoată banul.
     Este adevărat însă că Nance citise ziarele, ascultase şoaptele din camera alăturată şi ştia că era vorba de mult mai mult decât de o simplă supraveghere. Doar nimeni nu vorbeşte despre oase rupte când joacă o partidă de gin-rummy. Tipii de alături nu glumeau deloc, ba Gronke spusese că ceruse întăriri de la New Orleans.
     Cal Sisson era oricum gata să lase totul baltă; tocmai scăpase de o eliberare supravegheată şi o nouă condamnare l-ar fi trimis înapoi la răcoare pentru foarte mulţi ani; iar o condamnare pentru complicitate la crimă l-ar fi trimis pe viaţă în spatele gratiilor. Dar Nance reuşise să-l convingă să mai reziste încă o zi, o singură zi. 
     Liniştea din cameră fu spartă de ţârâitul strident al telefonului; era chiar Sisson care anunţă că avocata tocmai sosise la spital şi că acum era în camera 943 împreună cu Mark Sway şi cu mama acestuia.
     După ce termină convorbirea, Nance intră în camera de alături.
     - Cine a fost? întrebă Gronke, fără să scoată ţigara din gură.
     - Cal. Puştiul este tot la spital, cu maică-sa şi avocata.
     - Şi doctorul unde este?
     - Doctorul a plecat de acolo acum o oră, răspunse Nance, îndreptându-se spre bufet ca să îşi ia un pahar cu apă.
     - Federalii au dat vreun semn de viaţă? mârâi Gronke.
     - Da, Doi de-ai lor tot dau târcoale pe lângă spital. Cred că fac şi ei acelaşi lucru ca noi. Cei de la spital au pus doi paznici la uşa puştiului, iar un al treilea stă şi el pe-aproape. 
     - Ce zici, băiatul le-o fi povestit ceva despre întâlnirea pe care a avut-o cu mine azi-dimineaţă? îl întrebă Gronke pentru a suta oară. 
     - De spus, a spus sigur cuiva. Pentru că altfel nu văd de ce ar fi trebuit să-i pună paznici la uşă. 
     - Ai dreptate, da' totuşi paznicii nu sunt acelaşi lucru cu federalii, nu? Nu crezi că dacă le-ar fi povestit federalilor atunci pe ei ar fi trebuit să-i vedem acolo? 
      - Ba da, răspunse Nance plictisit. Reluaseră conversaţia asta de nenumărate ori de-a lungul zilei şi tot nu găsiseră nişte răspunsuri satisfăcătoare la întrebări. Cui îi mai povestise  puştiul? De ce apăruseră aşa, deodată, paznicii ăia la uşă? Şi tot aşa. Dar Gronke pur şi simplu nu se mai sătura să revină iar si iar asupra aceloraşi întrebări. 
     În ciuda aroganţei şi a aspectului de derbedeu, era un om răbdător. După părerea lui Nance,aceasta este o cerinţă a meseriei: întotdeauna asasinii plătiţi trebuie să aibă sânge rece şi multă, multă răbdare.

                                        18.

                     Plecară de la spital cu maşina lui Reggie,  o Mazda RX-7 cu scaunele îmbrăcate în piele, şi cu podeaua tare murdară. Maşina nu era nouă, dar era haioasă; Reggie manevra schimbătorul de viteze ca un pilot de curse şi îl avertiză pe Mark că îi place la nebunie viteza, dar băiatul nu avu nimic de obiectat. Ba era chiar încântat de această primă plimbare pe care o făcea cu o maşină-sport. Mazda se strecură uşor prin aglomeraţia de pe bulevard şi, părăsind centrul oraşului, se îndreptă spre est. Înserarea se lăsa încet peste Memphis; radioul era deschis, dar semnalul era atât de slab încât abia se auzea. 
      Ricky era treaz când plecaseră de la spital; se uita la desenele animate de la televizor şi nu spunea mai nimic. Pe masă zăcea părăsită o tavă cu mâncarea tristă oferită de spital, de care nu se atinseseră nici Ricky, nici Dianne. Mark nu ţinea minte s-o fi văzut pe maică-sa băgând ceva în gură în ultimele trei zile, şi îi era milă de ea când o vedea stând nemişcată pe marginea patului, cu privirea lipită de Ricky şi îngrijorată de moarte. Cu toate acestea, reuşise să zâmbească atunci când Reggie îi adusese vestea cea bună despre serviciu şi despre noul salariu; pe urmă însă îi dădură din nou lacrimile.
     Însă Mark se săturase de atâta plâns, de mâncarea rece, de întuneric, de camera mult prea mică de la spital şi se simţea vinovat că îi părăsea pe ceilalţi acolo. Sentimentul de vinovăţie era totuşi atenuat de plăcerea de a se afla în maşina asta sport care, spera el din tot sufletul, se îndrepta spre un loc unde îl aştepta o farfurie de mâncare fierbinte, cu mult sos şi pâine proaspătă. După cum îşi amintea el, Clint spusese ceva despre nişte ravioli şi lasagna cu spanac, iar imaginea acestor mâncăruri suculente îi rămăsese, nici el nu ştia de ce, înfiptă în creier. Ce bine ar fi dacă ar mai găsi şi niscaiva prăjiturele alături! N-ar fi vrut ca Mama Love să-l servească, cine ştie, cu jeleu şi gogoşi pentru că ar fi fost nevoit să i le trântească în cap.
     În timp ce prin mintea lui Mark se perindau toate aceste lucruri atât de interesante, Reggie se gândea că erau urmăriţi şi ochii ei alergau de la drum la oglinda retrovizoare şi înapoi. Conducea maşina cât putea de repede, făcând slalom printre colegii de trafic, lucru care pe Mark îl distra la culme.
     - Tu crezi că mami şi cu Ricky sunt în siguranţă? întrebă puştiul, urmărind fascinat maşinile din faţa lor.
     - Sigur  că da. N-ai de ce să fii îngrijorat, mai ales că cei de la spital au promis că vor ţine paznicii lângă camera lui.
     În realitate, Reggie vorbise cu George Ord, noul ei prieten, căruia îi explicase îngrijorarea ei în legătură cu securitatea familiei Sway, fără să menţioneze, însă, vreo ameninţare reală. Îi spusese procurorului Ord doar că familia în cauză atrăgea prea multă atenţie, cu toate că nu-şi dorea deloc acest lucru; prea multe zvonuri şi bârfe, majoritatea fiind iscate de o presă încercată de un puternic sentiment de frustrare. Ord îl căută, la rândul său, pe McThune şi după ce puseră la punct câteva detalii, îi telefonă lui Reggie, spunându-i că FBI-ul va sta pe-aproape; interlocutoarea sa fu deosebit de mulţumită.
     Noua situaţie îi amuza la culme pe procuror şi pe McThune deoarece FBI-ul avea deja oamenii lui la spital, iar acum mai primiseră şi o invitaţie oficial.
     În intersecţia următoare, Reggie făcu brusc la dreapta în scrâşnetul ascuţit al roţilor. Mark începu să chicotească încântat şi Reggie se văzu nevoită să-i ţină isonul, deşi stomacul i se strânsese ghem. Treceau acum pe o stradă frumoasă, cu case vechi umbrite de stejari uriaşi.
     - Ăsta-i  cartierul în care locuiesc eu, zise avocata şi Mark se gândi că era, fără îndoială, mult mai frumos decât cel în care stătea el. Apoi maşina intră pe o stradă şi mai îngustă decât prima, unde şi casele erau mai mici, dar la fel de frumoase, cu etaj, gazon şi gard viu. 
     - De ce îţi duci clienţii acasă? întrebă copilul. 
     - N-aş putea să-ţi spun de ce. Majoritatea clienţilor mei au nişte condiţii îngrozitoare acasă. Bănuiesc că mi-e milă de ei, pentru că eu mă ataşez de clienţii mei. 
      - Asta înseamnă că şi de mine ţi-e milă? 
      - Puţin. Da' ştii că tu ai noroc, Mark, foarte mult noroc. Tu ai o mamă care este o femeie tare bună şi care te iubeşte foarte mult.
     - Da, cred că ai dreptate. Cât e ceasul?
     - Aproape şase. Dar de ce întrebi?
     Mark se gândi o clipă şi numără orele scurse de la întâmplarea la care fusese martor. 
     - Mă gândeam că au trecut patruzeci şi nouă de ore de când Jerome Clifford s-a împuşcat acolo, în pădure. Şi că ce bine am fi făcut dacă plecam de-acolo de cum i-am văzut maşina. 
      - Şi de ce n-aţi făcut-o? 
      - Nu ştiu. Atunci când am înţeles ce se petrece am simţit pur şi simplu nevoia să fac ceva. N-am putut să fug. Omul ăla urma să moară şi eu nu puteam să mă prefac că nu-nţeleg. Ceva mai puternic decât mine mă tot împingea spre maşina aia. Ricky plângea şi mă implora să mă opresc, da' eu pur şi simplu nu puteam să fac aşa ceva. Numai eu sunt vinovat de tot ce a fost.
     - Poate că da, dar acum nu mai poţi schimba nimic, Mark, zise Reggie şi aruncă o privire rapidă în oglinda retrovizoare: nimic suspect.
     - Crezi că până la urmă o să fim okay? Vreau să spun eu, Ricky şi cu mami? Când toate astea au să se termine, o să fim la fel ca înainte?
     Maşina  intrase acum pe o alee îngustă mărginită de un gard viu de care, se vedea de la o poştă, că nu se mai îngrijise nimeni de multă vreme.
     - Ricky are să se facă bine, ai să vezi. Are să mai treacă ceva timp până atunci, dar până la urmă o să se facă bine. Copiii sunt foarte rezistenţi, Mark; mă conving de lucrul ăsta în fiecare zi.
     - Şi eu?
     - Totul se va aranja Mark, ai să vezi! Numai să ai încredere în mine.
     Maşina se opri în faţa unei case mari, cu etaj şi verandă. Ferestrele erau împodobite cu flori şi plante verzi, iar unul din capetele verandei era umbrit de iederă.
     - Asta e casa ta? întrebă băiatul, aproape nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
     - Părinţii mei au cumpărat-o acum cincizeci şi trei de ani, cu un an înainte să vin eu pe lume. Aici am copilărit. Tata a murit când eu aveam cincisprezece ani, dar Mama Love, Dumnezeu s-o binecuvânteze, este încă aici.
     - Şi tu îi spui Mama Love?
     - Toată  lumea îi spune aşa. Are aproape optzeci de ani şi se ţine mai bine decât mine. Vezi cele trei ferestre de dea supra garajului? Acolo locuiesc eu.
     Şi casa şi garajul ar fi avut mare nevoie de un zugrăvit proaspăt. Ambele clădiri erau vechi şi foarte frumoase, dar buruienile năpădiseră straturile de flori, iar printre crăpăturile asfaltului aleii răsărise iarba.
     Intrară  în casă printr-o uşă laterală; aroma care se insinua dinspre bucătărie îl învălui pe neaşteptate, făcându-l pe Mark să-şi dea brusc seama cât îi era de foame. O femeie scundă, cu ochi negri şi părul alb strâns într-o coadă de cal, le ieşi în întâmpinare şi o îmbrăţişă pe Reggie.
     - Mama Love, el este Mark Sway, zise Reggie, arătând spre Mark care era la fel de înalt ca Mama Love. Bătrâna îl îmbrăţişa uşor şi îl sărută pe obraz, dar băiatul, neştiind cum să se poarte cu o femeie de optzeci de ani, nu reuşi să schiţeze niciun gest de răspuns.
     - Îmi pare bine să te cunosc, Mark, îi zise bătrâna, privindu-l deschis, drept în ochi. Avea o voce puternică, foarte asemănătoare cu cea a lui Reggie. Uite, aşază-te aici şi eu am să-ţi aduc ceva de băut, continuă ea, luându-l de braţ şi conducându-l la masa din bucătărie.Mark îşi întoarse privirea spre Reggie şi aceasta îi zâmbi, vrând parcă să-i spună: "Fă întocmai cum zice pentru că nu ai de ales", apoi se întoarse să-şi pună umbrela în cuierul de lângă uşă; servieta îi rămăsese acolo, pe podea.
     Era o bucătărie mică, plină cu dulăpioare şi rafturi înşirate pe trei pereţi. O masă de lemn şi patru scaune stăteau chiar în mijlocul încăperii. Oale şi cratiţe strălucind de curăţenie erau atârnate de o grindă a tavanului. Pe aragaz fierbea ceva. În bucătărie era cald şi plăcut şi ţi se făcea foame de cum îi treceai pragul.
     Mark se aşeză pe cel mai apropiat scaun şi o urmări cu privirea pe Mama Love care alerga de colo-colo, luând un pahar dintr-un bufet, deschizând frigiderul, umplând paharul cu cuburi de gheaţă şi turnând în cele din urmă ceai din ibric.
      Reggie îşi aruncase, cu o mişcare plină de naturaleţe, pantofii din picioare şi acum amesteca ceva într-o oală ce bolborosea pe aragaz, neuitând ca, în acelaşi timp, să-şi continue conversaţia cu Mama Love despre întâmplările de peste zi. O pisică răsărită de nicăieri se opri lângă scaunul lui Mark, privindu-l pe băiat cu ochii ei enigmatici. 
      - Ea este Axle, făcu Mama Love prezentările în timp ce servea ceaiul. Are şaptesprezece ani şi este foarte blândă.
      Lui Mark nu-i plăceau însă pisicile, de aceea îşi văzu în linişte de ceaiul cu gheaţă.
      - Ce mai face frăţiorul tău? îl întrebă apoi Mama Love.
      - Mult mai bine, răspunse el, întrebându-se la rândul său cât de mult îi povestise Reggie bătrânei despre cazul lor; dar amintindu-şi de Clint, îşi dădu seama că Mama Love nu putea şti mai mult decât secretarul şi se linişti. Apoi, înţelegând că femeia aştepta un răspuns mai lung din partea lui, continuă: Astăzi a început să vorbească.
     - Bine,  dar asta-i minunat! exclamă ea, bătându-l uşurel cu palma pe umăr. 
     Între timp, Reggie îşi turnă şi ea ceai dintr-un alt ibric şi se apucă să-l prelucreze cu lămâie şi înlocuitor de zahăr. Apoi se aşeză lîngă Mark şi Axle îi sări în poală. Reggie, pe chipul căreia se citea oboseala, începu să soarbă din paharul cu ceai, mângâind în acelaşi timp pisica şi scoţându-şi bijuteriile una câte una.
     - Ţi-e  foame? întrebă Mama Love care se vânzolea prin bucătărie, deschizând aici cuptorul şi amestecând în cratiţă, închizând colo un sertar, nestând o clipă locului.
     - Da, doamnă.
     - Vai, ce plăcut este să vezi un tânăr domn atât de manierat, zise ea, oprindu-se o secundă,doar atât cât să-i ofere lui Mark un zâmbet plin de bunătate. Cei mai mulţi dintre copiii pe care îi aduce Reggie habar n-au să se poarte. N-am mai auzit un "da, doamnă" în casa asta de ani de zile, declară bătrâna, după care se întoarse la treburile ei.
     - De trei zile încoace, Mark a mâncat numai mâncare de spital, Mama Love, şi acum ar vrea tare mult să ştie ce găteşti.
     - A, este o surpriză, zise bătrâna, deschizând cuptorul din care se răspândi o aromă grozavă de carne, brânză şi roşii. Dar cred că are să-ţi placă, Mark.
     El era absolut convins de asta. Reggie îi făcu cu ochiul, complice, apoi se ocupă mai departe de bijuteriile ei: grămăjoara strălucitoare din faţa ei cuprindea acum o jumătate de duzină de brăţări, două inele, un colier, un ceas şi doi cercei micuţi, cu diamant. Axle o privea fascinată. Deodată, Mama Love începu să manevreze cu sârg un cuţit de bucătărie impresionant pe un tocător de lemn, apoi se răsuci pe călcâie şi aşeză pe masă un coş plin cu felii de pâine fierbinte unsă cu unt.
     - Întotdeauna, miercurea, coc pâine, explică Mama Love, bătându-l din nou cu blândeţe pe umăr.
     Fără să mai aştepte vreo invitaţie, Mark înhaţă bucata cea mai mare şi luă o îmbucătură: era moale, călduţă şi complet diferită de toate felurile de pâine pe care le mâncase el pînă acum. Untul frecat cu usturoi se topea imediat în gură.
     - Mama  Love are sânge italian în vine, îi povesti Reggie. Părinţii ei s-au născut în Italia şi au emigrat încoace în 1902. Aşa că eu sunt pe jumătate italiancă.
     - Cine a fost domnul Love? întrebă Mark, mestecând de zor şi ştergându-şi din când în când buzele şi degetele de grăsime.
     - Un băiat din Memphis cu care mama s-a măritat când avea doar şaisprezece ani... 
     - Ba aveam şaptesprezece, o corectă Mama Love, ocupată acum cu aranjarea mesei. Cum Reggie şi bijuteriile ei stăteau în drum, bătrâna mătură totul din cale cu un singur gest; Axle primi un ghiont care o trimise direct pe podea.
     - Când mâncăm Mama Love? întrebă Reggie.
     - Într-un minut.
     - Atunci mă duc imediat să mă schimb, spuse ea, ridicându-se de la masă. Axle se refugie lângă Mark şi începu să-şi frece capul de piciorul băiatului.
     - Îmi pare tare rău de frăţiorul tău, zise Mama Love după ce aruncă o privire rapidă spre uşă pentru a se convinge că Reggie ieşise din încăpere.
     - Înainte  să răspundă, Mark înghiţi ce avea în gură, ştergându-se apoi la gură cu şervetul de bumbac.
     - Are să se facă bine; pentru că avem doctori foarte buni.
     - Şi mai aveţi şi cel mai bun avocat din lume, declară bătrâna cu multă convingere în voce, fără să zâmbească, aşteptând confirmarea.
     - Cu siguranţă, întări Mark.
     Mama Love dădu aprobator din cap şi se îndreptă spre chiuvetă.
     -  Da' ce anume aţi văzut voi, copii, acolo? întrebă ea, curioasă.
     Băiatul luă o înghiţitură din paharul cu ceai, fixându-şi privirea pe coada de păr cărunt. Dacă n-avea grijă, era foarte posibil să urmeze o noapte lungă, şi plină de întrebări. 
     - Reggie mi-a zis să nu vorbesc despre asta, răspunse el şi muşcă dintr-o nouă felie de pâine. 
     - A, păi aşa zice ea întotdeauna, dar mie poţi să-mi spui. Toţi copiii ei fac asta.
     Numai că în ultimele patruzeci şi nouă de ore, Mark învăţase foarte multe despre ce înseamnă un interogatoriu, întotdeauna trebuie să ai grijă să-l ţii pe celălalt la locul lui, iar atunci când întrebările devin prea insistente, dă drumul la propriile tale întrebări. 
     - Cât de des aduce Reggie copii acasă? 
     Bătrâna trase oala de pe foc şi se gândi o clipă.
     - Cam  de două ori pe lună. Îi aduce aici când vrea să le dea ceva bun de mâncare, şi uneori rămân şi peste noapte. O fetiţă a stat la un moment dat o lună întreagă. Doamne, era atât de nefericită! O chema Andreea şi tribunalul o separase de părinţii ei care făceau parte dintr-o sectă satanică, din ăia care sacrifică animale şi alte nenorociri de felul ăsta. Era o fetiţă aşa de tristă! A stat în fosta cameră a lui Reggie şi a plâns îngrozitor când a trebuit să plece. Mi-a rupt inima. Atunci i-am spus fiică-mii: "Gata cu copiii!". Da' Reggie face numai ce vrea ea. Ştii că-i place foarte mult de tine.
     - Şi ce s-a-ntâmplat cu Andreea?
     - Părinţii au luat-o înapoi, şi de atunci mă rog în fiecare zi pentru ea. Tu mergi la biserică?
     - Câteodată.
     - Eşti un bun catolic?
     - Nu. Ştiţi, nu prea ştiu bine ce fel de biserică este cea la care mergem noi, da' nu este catolică. Cred că este baptistă. Mergem acolo din când în când.
     Mama Love îl asculta preocupată, teribil de deconcertată de ignoranţa puştiului în această chestiune.
     - Poate că ar trebui să te iau cu mine la biserica la care merg eu, Sfântul Luca. Este foarte frumoasă. De fapt, catolicii ştiu să construiască biserici foarte frumoase. 
     Mark dădu aprobator din cap, fără să răspundă. De altfel, nici nu mai era nevoie să se gândească la un răspuns pentru că Mama Love uitase deja de biserici şi se întorsese lângă aragaz, deschizând cuptorul şi studiind cratiţa dinăuntru cu aceeaşi concentrare cu care doctorul Greenway îşi studia pacienţii. Mormăia ceva neînţeles, evident încântată de ceea ce vedea.
    - Mark du-te şi spală-te pe mâini. Baia este acolo, pe hol. În ziua de astăzi, copiii nu se mai spală pe mâini aşa cum trebuie. Hai-hai, du-te!
     Ascultător, Mark îşi îndesă în gură ultima bucăţică de pâine cu unt şi porni spre baie condus de Axle.
     Când se întoarse în bucătărie, Reggie se aşezase din nou la masă şi examina corespondenţa. Coşuleţul era plin ochi cu pâine proaspătă. Mama Love scoase din cuptor o tavă mare, acoperită cu folie de aluminiu.
     - Lasagna, îi spuse Reggie băiatului.
     Mama Love trecu atunci la cea de-a doua etapă a acţiunii: cu ajutorul unui cuţit împărţi conţinutul tăvii în patru părţi egale, apoi, cu o lingură imensă, luă bucăţi uriaşe pe care le aşeză pe farfurii, neuitând în tot acest timp să povestească scurta istorie a respectivului fel de mâncare. Aburul parfumat se răspândi în toată bucătăria.
      - Reţeta asta este folosită de sute de ani în familia mea, începu ea, ca şi cum Mark ar fi murit de nerăbdare să afle istoria lasagnei, or el nu dorea decât să-şi primească mai repede farfuria. Este de dincolo, din ţara mea de baştină. Vreau să-ţi spun că o găteam deja pentru tatăl meu pe când n-aveam decât zece ani. (în acest punct al povestirii, Reggie nu se putu abţine şi-i făcu uşor cu ochiul lui Mark.) Vezi, are patru straturi şi fiecare dintre ele este umplut cu alt fel de brânză, încheie Mama Love.
     Bucăţile erau perfect pătrate şi extraordinar de apetisante; cele patru feluri de brânză se topiseră şi îmbibaseră pastele, transformând totul într-o masă onctuoasă şi îmbietoare.
     Soneria stridentă a telefonului sparse liniştea şi Reggie se ridică să răspundă. 
     - Mănâncă, Mark, dacă vrei, îl îndemnă Mama Love, punându-i în faţă cu un gest suveran farfuria cu lasagna. E-n stare să vorbească la telefon o veşnicie, adăugă ea, arătând spre Reggie care vorbea foarte încet, cu intenţia clară de a nu fi auzită de cei doi. 
     Mark nu se lăsă invitat a doua oară: folosindu-se de furculiţă, decupa o îmbucătură uriaşădin conţinutul farfuriei, suflă uşor doar atât cât să domolească aburul, şi o ridică, atent, la gură. Apoi mestecă încet, savurând încântat amestecul minunat de sos de carne, brânzeturi şi cine ştie ce alte ingrediente. Până şi spanacul era pur şi simplu divin.
     Mama Love îl observa intens, aşteptând verdictul. Îşi turnase un al doilea pahar cu vin şi acum rămăsese cu paharul în aer, aşteptând reacţia la reţeta secretă a străbunicii.
      - E grozavă, declară puştiul, pregătindu-se de a doua îmbucătură. Pur şi simplu grozavă. Singura lui experienţă anterioară legată de lasagna avusese loc cu un an în urmă, când maică-sa le dăduse la cină o tavă de plastic scoasă din cuptorul cu microunde. Ceva semipreparat  şi congelat şi tot ce-şi mai amintea de atunci era un gust de cauciuc şi nimic mai mult.
     - Aşadar  îţi place, zise Mama Love, luând o înghiţitură din paharul cu vin. Mark avea gura plină şi-i era imposibil să vorbească, aşa că se mulţumi să dea din cap. Liniştită în sfârşit, bătrâna îşi permise să ciugulească şi ea puţin din farfuria pe care o avea în faţă. 
      Reggie termină de vorbit la telefon şi se întoarse în bucătărie.
     - Trebuie să dau o fugă până în oraş. 
     Ross Scott a furat iar dintr-un magazin şi l-a prins poliţia. Acum e la închisoare şi plânge după maică-sa, iar ea nu-i de găsit. 
     - Şi cât timp ai să stai în oraş? întrebă Mark, uitând o clipă de mâncare. 
     - Vreo două ore. Până când mă-ntorc, tu îţi vezi de mâncare şi de vizită. Mergem mai târziu la spital, spuse Reggie, bătându-l uşor cu palma pe umăr, şi în secunda următoare dispărupe uşă. 
      - Da' ce Dumnezeu aţi văzut voi, copii, acolo, în pădure? întrebă Mama Love după ce auzi maşina pornind. 
     Mark mestecă îndelung, apoi bău pe îndelete din paharul cu ceai înainte să răspundă. 
     - Nimic. Cum aţi făcut chestia asta? E nemaipomenită.
     - A, păi este o reţetă foarte veche, începu Mama Love interminabila poveste a pastelor cu sos de carne şi patru feluri de brânză, ajutându-se din când în când de câte un strop de vin. Mark nu auzi niciun cuvânt.

      Batrâna  începu să cureţe masa şi să pună vasele murdare în maşina de spălat, în timp ce Mark îşi termina sucul de piersici şi îngheţata. Băiatul îi mulţumi încă o dată, repetând pentru a mia oară cât de delicios a fost totul, apoi se ridică şi constată că-l doare stomacul. Stătuse la masă o oră încheiată. Şi când te gândeşti că acasă masa de seară dura cel mult zece minute. Dianne era prea obosită ca să gătească, aşa că de cele mai multe ori se mulţumeau cu semipreparate încălzite repede în cuptorul cu microunde şi mâncate în faţa televizorului.
     Mama Love admiră încântată castronul gol şi lustruit, apoi îl trimise pe băiat în salon şi continuă să pună în ordine bucătăria. Mark începu să examineze încăperea. Televizorul color fără telecomandă era aşezat într-un colţ; deasupra canapelei era atârnat un tablou mare de familie. Era o fotografie veche şi ştearsă de-a familiei Love, fixată într-o ramă de lemn ondulat. Domnul şi doamna Love şedeau pe o canapea, având de-o parte şi de alta doi băieţi ţepeni şi stânjeniţi de cămăşile scrobite şi cravatele incomode. Mama Love avea părul negru şi un zâmbet frumos pe buze. Domnul Love, cu câţiva centimetri mai înalt decât soţia sa, luase o poziţie rigidă şi nu zâmbea nici măcar cu privirea. Reggie stătea între cei doi părinţi, chiar în mijlocul fotografiei. Zâmbetul ei minunat şi pişicher arăta tuturor că fetiţa era în centrul atenţiei întregii familii şi că era încântată de situaţie. Chipul frumos al fetiţei de zece-unsprezece ani atrase privirea lui Mark şi îi tăie răsuflarea. Aşa cum o privea, avea impresia că zâmbetul ei maliţios îi era adresat numai lui.
      - Frumoşi copii, nu? observă Mama Love care intrase pe nesimţite în salon şi acum stătea lângă bar admirându-şi familia.
      - Când aţi făcut poza asta? întrebă Mark, cu ochii încă lipiţi de chipul fetiţei. 
      - Acum patruzeci de ani, răspunse bătrâna, aproape cu tristeţe în glas. Pe vremea aceea eram cu toţii atât de tineri şi de fericiţi! 
      Stăteau acum umăr lângă umăr, braţele atingându-li-se uşor. 
      - Cine sunt băieţii? 
      - Joey, cel din dreapta, este cel mai mare. A fost pilot militar de încercare şi a murit în 1964 într-un accident de avion. Este un erou. 
      - Îmi pare rău, şopti Mark.
      -  Bennie, cel din stânga, este cu un an mai mic decât Joey. Este biolog marin la Vancouver şi nu vine niciodată să-şi vadă mama. Ultima oară a fost aici acum doi ani, de Crăciun. Nu s-a căsătorit niciodată, dar cred că-i merge bine. Nici de la el nu am nepoţi. Singurii mei nepoţi sunt copiii lui Reggie. 
      Zicând acestea, bătrâna îi arătă lui Mark o altă fotografie aflată pe o măsuţă: era o fotografiede absolvire a unei fete drăguţe şi a unui băiat cu păr slinos, tuleie de adolescent şi ochi plini de ură. 
      - Ăştia sînt copiii lui Reggie, explică Mama Love, fără urmă de dragoste sau de mândrie în glas. Ultima dată când am auzit de el, băiatul era în închisoare pentru că vânduse droguri. Când era mic, era un copil tare bun, dar pe urmă a intrat pe mâna lui taică-său şi s-a ales praful. Asta s-a-ntâmplat după divorţ. Fata este în California, zice că vrea să se facă actriţă, sau cântăreaţă, sau aşa ceva, dar şi ea a avut probleme cu drogurile şi nu prea mai ştim mare lucru despre ce i s-a mai întâmplat. Şi ea a fost un copil tare drăguţ. N-am mai văzut-o de aproape zece ani. Poţi să-nţelegi aşa ceva? Propria mea nepoată! Totul este atât de trist!
     Mama Love ajunsese acum la cel de-al treilea pahar cu vin şi limba i se dezlegase de tot. Poate că, dacă vorbea mai mult despre propria ei familie, puteau într-un târziu să ajungă şila familia lui, şi cine ştie, poate că, după ce epuizau subiectul, ajungeau să discute şi despre ce Dumnezeu văzuseră băieţii ăştia acolo, în pădure.
     - De ce n-aţi mai văzut-o de zece ani? întrebă Mark ca să zică şi el ceva. Era o întrebare complet idioată pentru că ştia foarte bine că răspunsul putea să dureze ore în şir. Ori, pe el îl durea stomacul din cauza festinului de mai înainte şi tot ce-şi dorea era să fie lăsat în pace să se întindă pe canapea.
     - Regina, vreau să zic Reggie, a pierdut-o pe când fata avea doar treisprezece ani. Divorţul a fost un coşmar; bărbatul ei alerga după femei şi avea o sumedenie de prietene în tot oraşul; într-o zi, l-au surprins chiar cu o soră de la spital, dar cu toate astea, divorţul a fost un coşmar oribil la care Reggie n-a putut să facă faţă. La început, când s-au căsătorit, Joe, fostul ei soţ, era un băiat tare bun, da' pe urmă a început să facă tot mai mulţi bani şi s-a schimbat, înţelegi? I s-au urcat banii la cap. Bătrâna făcu o pauză şi sorbi din vin - îngrozitor, pur şi simplu îngrozitor. Da' ştii că mie tot îmi este dor de ei. Erau nepoţeii mei. Cei doi din fotografie nu aveau deloc figură de nepoţei, mai ales băiatul, care nu era decât un derbedeu.
      - Şi cu el ce s-a-ntâmplat? întrebă Mark după o vreme.
      - Păi,  suspină bătrâna ca şi cum nu i-ar fi venit deloc la îndemână să spună toate astea, dar n-avea încotro. Păi, când l-a luat taică-său n-avea decât şaisprezece ani, da' era deja sălbatic şi stricat. Vreau să zic că taică-său era ginecolog şi n-a avut niciodată timp pentru copii; or, băiatul avea nevoie de un tată, nu crezi? Şi atunci Jeff, aşa îl cheamă pe băiat, a fost scăpat repede din mână. Pe urmă, taică-său, care avea toţi banii şi toţi avocaţii de partea lui, a trimis-o pe Reggie departe şi a luat copiii, şi când s-a-ntâmplat asta, Jeff era mai mult de capul lui. Şi cu banii lui taică-său, se-nţelege. A terminat liceul cu chiu, cu vai şi după nici şase luni de la absolvire l-au prins cu droguri.
     Mama Love se opri brusc din povestit şi lui Mark îi fu teamă că are să-nceapă să plângă, dar ea se mulţumi să mai ia o înghiţitură de vin.
     - Ultima oară când l-am strâns în braţe a fost în ziua când a absolvit liceul. Pe urmă, i-am văzut fotografia în ziar când a avut necazuri, da' el nu a mai telefonat, nu a mai încercat să ne vadă. Sunt zece ani de-atunci şi ştiu că am să mor fără să-i mai văd vreodată, încheie Mama Love, ştergându-şi ochii; Mark simţi nevoia să se ascundă undeva, chiar şi într-o gaură de şarpe.
     Dar bătrâna îl luă de braţ şi îi zise:
     - Vino cu mine. Hai să stăm pe verandă.
     Şi Mark o urmă; traversară un vestibul îngust, ieşiră pe uşa din faţă şi se aşezară în leagănul de pe verandă. Afară se lăsase întunericul şi aerul se răcorise. Bătrâna şi copilul se legănau în tăcere. Din când în când, Mama Love sorbea câte o înghiţitură de vin. Apoi se hotărî să continue saga familiei sale.
     - Vezi tu, Mark, după ce a pus mâna pe copii, Joe i-a distrus pur şi simplu. Le-a dat o grămadă de bani, îşi aducea mereu pe-acasă femeile cu care trăia, ba se şi împăuna cu chestia asta în faţa copiilor. Le-a cumpărat maşini la amândoi. Amanda a rămas gravidă când era încă elevă şi taică-său a aranjat pentru avort. 
     - De ce şi-a schimbat Reggie numele? întrebă Mark politicos, sperând că răspunsul la întrebare va pune capăt acestei interminabile poveşti.
     - Reggie a petrecut vreo câţiva ani prin tot felul de sanatorii. Asta s-a-ntâmplat după divorţ când, Dumnezeu s-o apere, ajunsese tare rău. În fiecare noapte plângeam de grija ei, Mark. După ani de zile de tratament, o mulţime de bani şi multă, foarte multă dragoste, şi-a revenit. Într-o zi, ea singură a hotărât să pună punct coşmarului, să adune cioburile şi să înceapă o viaţă nouă. De-asta şi-a schimbat numele; a fost la tribunal şi l-a schimbat cu acte în regulă. Pe urmă şi-a aranjat un apartament deasupra garajului şi mi-a dat mie toate fotografiile pentru că nu mai voia să le vadă. După asta a făcut dreptul şi a devenit o altă persoană, cu alt nume şi cu altă identitate.  
     - Mai este încă pornită împotriva a ceea ce i s-a întâmplat?
     - Se luptă ca să nu fie aşa. Şi-a pierdut copiii şi nicio mamă nu-şi revine după aşa ceva, dar Reggie încearcă să nu se gândească la ei. Copiii au fost complet dominaţi de tatăl lor şi ea nu mai are ce să facă. Pe el îl urăşte, bineînţeles, şi, după mine, ăsta este un lucru bun.
    - În orice caz, este un avocat foarte bun, declară Mark, ca un cunoscător. 
    Auzindu-l, Mama Love veni mai aproape de băiat, prea aproape după părerea lui, şi îl bătu uşurel pe genunchi, gest care îl irită la culme, dar se stăpâni, pentru că ea nu era decât o femeie bătrână şi amabilă care voia să-l facă să se simtă bine. Îşi înmormântase un fiu şi îş ipierduse nepotul, aşa că se hotărî să treacă totul cu vederea. Luna nu răsărise încă şi un vânt uşor făcea să foşnească frunzele stejarilor din preajmă. Mark nu simţea deloc nevoia să se întoarcă la spital şi îşi zise că, în fond, seara era chiar foarte plăcută. Se întoarse spre vecina lui şi îi zâmbi, dar Mama Love privea pierdută în întuneric, gândindu-se la cine ştie ce întâmplare trecută.
     Atunci băiatul îşi închipui că bătrâna căuta o cale de a aduce discuţia înapoi la Jerome Clifford şi chestia asta nu-i convenea deloc.
     - De ce are Reggie atâţia copii drept clienţi?
     - Pentru că,  deşi nu-şi dau seama, mulţi copii au nevoie de avocat, iar cei mai mulţi avocaţi sunt prea ocupaţi să facă bani ca să le mai pese şi de copii. Or, Reggie vrea să-i ajute. Are să-şi reproşeze întotdeauna că şi-a pierdut propriii copii şi atunci vrea să-i ajute pe alţii. Şi să ştii că este foarte devotată micuţilor ei clienţi.
     - Vreau să vă spun că eu nu prea am plătit-o cum trebuie.
     - Nu-ţi  face griji pentru atâta lucru, Mark. În fiecare lună, Reggie ia cel puţin două cazuri gratis. Se numesc cazuri pro bono, adică avocatul nu primeşte onorariu. Aşa că dacă nu voia, n-o obliga nimeni să accepte cazul tău.
     Auzise şi el despre chestia asta. Jumătate din avocaţii care apăreau la televizor lucrau la cazuri din astea; jumătatea cealaltă se culcau cu femei frumoase şi mâncau în restaurante luxoase.
    - Reggie are suflet, Mark, are conştiinţă, continuă bătrâna; paharul era de-acum gol, dar mintea îşi păstrase agerimea şi vorba - limpezimea. Întotdeauna lucrează absolut gratis pentru clientul de dreptatea căruia este convinsă. Eu plâng mai mereu pentru câte unul dintre micuţii ăştia.
     - Sunteţi foarte mândră de ea, nu?
     - Aşa este. Acum câţiva ani, pe când divorţul era în toi, Reggie a fost ca şi moartă, Mark. Aproape că o pierdusem. Pe urmă, am rămas aproape fără nici un ban, încercând s-o pun iar pe picioare. Şi uită-te la ea cum este acum.
     - Ce credeţi? Are să se mai căsătorească vreodată?
     - Cine ştie? A mai avut de-atunci vreo doi prieteni, da' n-a fost nimic serios. Dragostea nu face parte dintre preocupările ei de bază. La ea, pe primul loc stă munca. Cum se-ntâmplă şi în seara asta. Este ora opt şi ea mai vorbeşte şi acum la închisoarea oraşului cu pungaşul ăla mic pe care l-au prins furând din magazine. Mă şi-ntreb ce-o să apară mâine în ziar.
     Păi, ce să apară? Sport, anunţuri mortuare, şi toate celelalte, ca de obicei. Mark se fâţâi stânjenit pe locul lui, dându-şi seama că trebuie neapărat să spună ceva.
     - Cine ştie? găsi el replica salvatoare.
     - Cum te simţi când îţi apare poza pe pagina întâi a ziarului?
     - Eu nu m-am simţit bine.
     - De unde au făcut rost de fotografiile alea?
     - Sunt  fotografii de la şcoală, răspunse Mark şi se opri brusc. În tăcerea care se lăsă scârţâitul leagănului deveni aproape strident.
     - Şi cum se simte cineva care tocmai dă peste un om ce s-a împuşcat cu mâna lui? veni într-un târziu întrebarea bătrânei.
     - Tare speriat, dar ca să fiu sincer, doctorul mi-a interzis să vorbesc despre asta pentru că nu-mi face deloc bine la nervi. Vedeţi ce i s-a-ntâmplat frăţiorului meu?! Aşa că este mai bine să nu spun nimic.
     - Fireşte, fireşte, acceptă Mama Love explicaţia, bătându-l ceva mai tare pe picior.Mark se propti în vârful picioarelor şi înteţi balansul scaunului, apoi dintr-o dată i se făcu somn. Mama Love fredona uşor o melodie. Vântul se aspri puţin şi pe băiat îl scutură un fior.   

     Când se întoarse acasă, Reggie îi găsi tot acolo, pe veranda întunecată, aşezaţi confortabil în leagănul ce nu-şi oprise mişcarea adormitoare. Mama Love bea acum cafea, având însă grijă să-l mângâie pe copil pe umăr. Cu picioarele acoperite cu un pled, Mark se făcuse ghem şi adormise cu capul în poala bătrânei. 
     - De când doarme? întrebă Reggie în şoaptă.
     - De vreo ora. Intai i s-a facut frig si pe urma somn. Este un copil tare dragut.
     - Ai perfecta dreptate. Am sa-i telefonez maica-sii la spital sa  vad daca-i da voie sa ramana aici peste noapte.
     - A mancat pana s-a umflat. Iar maine dimineata am sa-i pregatesc un mic dejun pe cinste.

                              19.

                  Ideea lui Trumann era minunata, facea parte din acele idei pe care Foltrigg le inhata imediat, pretinzand apoi ca ii apartin. Traiul impreuna cu venerabilul Roy nu era decat un interminabil sir de idei si de onoruri furate cand lucrurile mergeau bine. Cand insa ieseau ca dracul, Trumann si ai lui, palmasii lui Foltrigg, presa, juratii, avocatii corupti ai apararii, toata lumea era vinovata; in afara de marele om, bineinteles.
     Numai ca Trumann era expert in gadilarea si manipularea primadonelor sensibile, asa ca va putea, fara indoiala, sa trateze si cu idiotul asta.
     Era o ora tarzie si ideea cu pricina il pocni tocmai cand pescuia cu furculita frunza de salata din farfuria cu creveti romoulade. Ceea ce-l facu sa se ridice de la masa varata intr-un colt intunecat al barului si sa mearga la telefon. Acasa la Foltrigg nu raspundea nimeni; forma apoi numarul bibliotecii si dupa cateva secunde la capatul celalalt al firului se auzea vocea lui Wally Boxx. Stia ca era noua si jumatate, explica Wally, dar el si seful erau efectiv ingropati in tratate juridice, posedati de munca, trudind din greu pentru cateva detalii si se simteau extraordinar de bine. Trumann anunta ca va veni si el acolo in cateva minute. 
     Apoi aseza receptorul in furca si iesi din aglomeratia zgomotoasa a barului pentru a porni cu pasi repezi pe Canal Street. La New Orleans, septembrie era tot o luna de vara fierbinte si umeda. Doua cvartale mai incolo, Trumann isi scoase haina si iuti pasul. Dupa alte doua cvartale, camasa leoarca de transpiratie i se lipise de corp.
 .....................................