..................................
XIV.
Cei prezenţi la înmormântare erau persoane respectabile, mai ales pentru cineva care nu avea familie. Rămăşiţele pământeşti ale defunctului se odihneau într-o urnă de porţelan realizată cu mult gust şi aşezată pe o masă din lemn de mahon. Difuzoare invizibile revărsau peste distinsa adunare melodii lugubre. La un moment dat, pe culoarul central îşi făcu apariţia Barry-Şiş în persoană, însoţit de doi dintre oamenii lui. Barry era îmbrăcat cum se cuvine, într-un costum negru la două rânduri, cu cămaşă şi cravată neagre. În picioare avea pantofi negri din piele de şopârlă. Părul îi era strâns într-o coadă de cal absolut perfectă. Sosise târziu şi privirile curioase ale celor prezenţi îi făceau plăcere. În fond, el era o veche cunoştinţă de-a lui Jerome Clifford.
De pe scaunul său aflat cu patru rânduri mai în spate, venerabilul justiţiar Roy Foltrigg, care era însoţit de Wally Boxx, privea încruntat coada de cal de pe culoarul principal. Ochii avocaţilor şi judecătorilor din capelă alergau de la Muldanno la Foltrigg şi înapoi. Era ceva cu totul ieşit din comun să îi vezi pe cei doi bărbaţi în aceeaşi încăpere.
Apoi muzica se opri şi un pastor aparţinând unei biserici nedefinite apăru în faţa asistenţei, în micul amvon aflat chiar lângă urnă. Din necrologul deosebit de lung nu lipsiră decât numele animalelor cu care se jucase în copilărie Walter Jerome Clifford. Dar, de fapt, toată lumea se aştepta la aşa ceva, deoarece în momentul în care necrologul lua sfârşit nu prea mai rămâneau multe de spus.
Serviciul funebru fu cât e poate de scurt, respectându-se astfel ultima dorinţă a lui Romey. Avocaţii şi magistraţii îşi priveau nerăbdători ceasurile. În sfârşit, din difuzoare porni o nouă melodie tristă şi pastorul le dădu liber.
Ultimele aclamaţii de care se bucură Romey nu duraseră mai mult de cincisprezece minute. Nimeni nu vărsase nici măcar o lacrimă. Până şi secretara lui îşi ţinuse firea. Fiica defunctului nu fusese prezentă la ceremonie. După o viaţă de patruzeci şi patru de ani, chiar nimeni să nu-l plângă! Foarte trist!
Foltrigg rămase la locul lui, urmărindu-l cu o privire încruntată pe Muldanno care ieşea ţanţoş pe uşă. Venerabilul aşteptă până când în capelă nu mai rămase nimeni, şi abia atunci ieşi, urmat de Wally. Camerele de luat vederi îl aşteptau şi asta era exact ceea ce-şi dorise. Cu puţin timp în urmă, Wally lăsase să-i scape vestea extraordinară a prezenţei marelui Roy Foltrigg la această înmormântare, precum şi a posibilei prezenţe în acelaşi loc a lui Barry-Şiş Muldanno. În realitate, nici Wally, nici Roy nu ştiau nimic despre Muldanno, dar cum era vorba despre o scurgere de informaţii, nici unuia dintre ei nu-i păsa dacă era adevărat sau nu. Important era efectul.
Un reporter îl rugă să îi acorde câteva minute şi Foltrigg juca scena în maniera lui preferată: îşi privi iute ceasul, arboră o expresie teribil de excedată şi îl trimise pe Wally să aducă maşina. Apoi dădu drumul replicii obişnuite în astfel de situaţii: "Okay, dar numai câteva minute pentru că trebuie să fiu la tribunal peste un sfert de oră". Nu mai fusese acolo de trei săptămâni pentru că, de fapt, nu mergea la tribunal decât o dată pe lună. Dar auzindu-l spunând că trăieşte practic prin tribunale, bătându-se cu băieţii cei răi ca să apere interesele contribuabililor americani, toată lumea era convinsă că se află în faţa unui luptător încrâncenat împotriva criminalităţii.
Prin urmare, venerabilul se vârî sub o umbrelă şi privi drept în obiectivul camerei de luat vederi, în timp ce reporterul îi puse microfonul în faţă.
- Jerome Clifford vă era rival. De ce anume aţi participat la înmormântarea lui?
- Jerome Clifford a fost un avocat foarte bun şi un prieten, zise Roy cu subită tristeţe. Ne-am înfruntat de multe ori, dar ne-am respectat întotdeauna.
Ce tip nemaipomenit! Plin de bunătate chiar şi în moarte! Foltrigg şi Clifford se urau reciproc, dar camera de luat vederi reţinu doar chipul îndurerat al prietenului.
- Domnul Muldanno şi-a angajat un nou avocat şi a depus o cerere pentru amânarea procesului. Care este răspunsul dumneavoastră?
- După cum ştiţi, domnul judecător Lemond a programat o audiere referitoare la această cerere pentru mâine dimineaţă la ora 10. Hotărârea îi va aparţine în întregime. Statele Unite vor fi pregătite oricând pentru proces.
- Credeţi că veţi găsi cadavrul senatorului Boyette înainte de data procesului?
- Da, suntem foarte aproape de acest moment.
- Este adevărat că v-aţi aflat în Memphis doar la câteva ore de la sinuciderea domnului Clifford?
- Da, răspunse el cu o uşoară ridicare din umeri, ca şi cum n-ar fi fost cine ştie ce problemă.
- Presa din Memphis susţine că puştiul care a fost împreună cu domnul Clifford chiar înainte de sinucidere ar putea să ştie ceva despre cazul Boyette. Sunt adevărate aceste presupuneri?
Pe buzele lui Foltrigg răsări un zâmbet timid, un alt produs de-al casei. Atunci când răspunsul era afirmativ, dar nu-l putea da ca atare, în schimb ţinea să transmită mesajul, Roy se mulţumea să zâmbească şi să spună "nu pot să vă dau niciun răspuns".
- Nu pot pot să vă dau niciun răspuns, spuse el, privind în jur ca şi cum timpul acordat reporterului expirase şi agenda de lucru atât de încărcată îşi cerea drepturile.
- Băiatul ştie unde se află cadavrul?
- Fără comentarii, zise Foltrigg, iritat de ploaia care se înteţise şi îi stropea ciorapii şi pantofii. Trebuie să plec.
La capătul unei ore petrecute în închisoare, Mark era gata să evadeze. Verificase ambele ferestre şi constatase că cea de deasupra spălătorului avea nişte sârme în ea, dar nu asta îl îngrijora. Adevărata problemă era aceea că orice obiect ce ar fi trecut prin fereastra cu pricina, inclusiv un puşti de unsprezece ani, ar fi căzut pe o fâşie de ciment aflată la o distanţă de cincisprezece metri de fereastră şi mărginită de un gard de metal şi sârmă ghimpată. De altfel, hotărî el, ambele ferestre erau prea mici ca să poată ieşi prin ele. În felul acesta se vedea obligat să amâne totul pentru momentul în care avea să fie mutat dintr-un loc în altul; şi poate că avea să ia şi unul-doi ostateci. Văzuse câteva filme nemaipomenite despre evadări din închisoare, dar cel pe care-l prefera de departe era "Evadat din Alcatraz" cu Clint Eastwood. Are să vadă el mai târziu.
Deocamdată Doreen bătu la uşă, îşi zornăi cheile şi intră în încăpere. Adusese cu ea o carte de telefon şi un aparat negru pe care îl fixă în priza din perete. "Sunt ale tale pentru următoarele zece minute. Fii atent, nimic interurban", îl informă ea, apoi dispăru lăsând în urmă o dâră de parfum ieftin care îi arse ochii. Uşa se închise cu acelaşi zgomot puternic pe care îl mai auzise cu o oră în urmă.
În cartea de telefon găsi numărul de la spital şi când auzi vocea operatoarei ceru camera 943. Vocea feminină îl informă însă că primise ordin să nu dea legătura cu camera respectivă. Probabil că Ricky a adormit, îşi zise Mark, şi înseamnă că situaţia este foarte proastă. Găsi apoi numărul lui Reggie, dar îi răspunse robotul. Atunci se hotărî să telefoneze la biroul lui Greenway unde i se spuse că doctorul se afla la spital. După ce îi explică secretarei cine îl caută pe doctor, aceasta îi răspunse că, după câte ştia ea, doctorul se dusese la spital tocmai ca să-l vadă pe Ricky. Formă din nou numărul lui Reggie şi când auzi salutul robotului strigă în microfon un mesaj disperat:
- Reggie, scoate-mă din închisoare! După aceea formă numărul de la Reggie de-acasă unde îi răspunse un alt robot.
Rămase cu privirea lipită de aparatul negru, zicându-şi că trebuia să facă totuşi ceva în cele şapte minute pe care le mai avea la dispoziţie. Răsfoi mai departe cartea de telefon până când dădu de lista angajaţilor Departamentului de Poliţie din Memphis şi formă numărul Secţiei Nord.
- Cu detectivul Klickman, vă rog, zise el.
- Aşteptaţi, vă rog, zise glasul de la celălalt capăt al firului, apoi o altă voce întrebă: Cu cine doriţi să vorbiţi?
Mark îşi drese glasul şi încercă să-l facă să sune cât mai aspru:
- Cu detectivul Klickman.
- Este pe teren.
- Când se-ntoarce?
- În jurul prânzului.
- Mulţumesc, încheie Mark conversaţia şi puse iute receptorul în furcă, întrebându-se dacă nu cumva convorbirile erau ascultate. Probabil că nu, totuşi. În fond, toate telefoanele de aici erau folosite de criminali şi de alţii asemenea lui ca să vorbească cu avocaţii pentru chestiuni profesionale. Confidenţialitatea era aproape obligatorie.După ce memora numărul de telefon şi adresa secţiei de poliţie, deschise cartea de telefon la capitolul "Restaurante" şi formă un număr:
- "Domino's Pizza". Pot să vă iau comanda? întrebă o voce prietenoasă.
Mark îşi drese iar glasul, încercând să-l facă să sune cât mai gros.
- Da, aş dori să comand patru porţii de specialitatea casei.
- Altceva?
- Atât. Aş vrea să le aduceţi la ora prânzului.
- Numele dumneavoastră.
- Comanda este pentru detectivul Klickman, Secţia de Poliţie Nord.
- Adresa?
- Secţia de Poliţie Nord, Allen road, numărul 3633. Întrebaţi de Klickman.
- Am mai fost acolo, fiţi liniştit. Numărul de telefon?
- 555-8989.
În pauza care urmă, în receptor se auzi chinchetul maşinii de calculat.
- Face patruzeci şi opt de dolari şi zece cenţi.
- Bun. Nu uitaţi că trebuie să livraţi totul la ora prânzului.
Când în sfârşit puse telefonul în furcă, Mark îşi simţi inima bătându-i drept în creier. Dar din moment ce făcuse chestia asta o dată, putea să încerce din nou. Aşa că începu să dea comenzi prin telefon la toate cele şaptesprezece pizzerii din Memphis. De trei ori fu refuzat pe motiv că localurile respective se aflau prea departe de centrul oraşului. Apoi, la un al patrulea restaurant, fata care răspunse la telefon avu ceva bănuieli şi îi spuse că vocea lui părea mult prea tânără, ceea ce îl făcu să pună imediat receptorul în furcă. Dar în restul cazurilor, lucrurile merseră extraordinar de uşor: telefon, comandă, adresă, număr de telefon şi gata.
Când, douăzeci de minute mai târziu, Doreen bătu la uşă, Mark tocmai comanda pentru Klickman un prânz chinezesc la restaurantul "Wong Boys". Aşa că închise urgent telefonul şi se aşeză pe pat. Doreen era încântată să-i ia înapoi telefonul, ca şi cum i-ar fi luat jucăriile unui băieţel neascultător. Cu toate acestea, nu ajunsese chiar la timp pentru că detectivul Klickman comandase deja vreo patruzeci de specialităţi ale casei la aproape toate pizzeriile din oraş, precum şi vreo douăsprezece prânzuri chinezeşti, totul de livrat fix la ora prânzului, totul costând ceva în apropierea sumei de cinci sute de dolari.
Gronke dădu pe gât cel de-al patrulea suc de portocale al dimineţii, şi împreună cu el o nouă bulină împotriva durerilor de cap cu ajutorul căreia spera să-şi alunge mahmureala. Rămase apoi în picioare la fereastra camerei de hotel, desculţ, fără curea la pantaloni şi cu cămaşa descheiată, şi asculta cu greutate veştile supărătoare aduse de Jack Nance.
- S-a-ntâmplat acum nicio jumătate de oră, spuse Nance care se aşezase pe comodă, aţintindu-şi privirea la peretele din faţă, încercând astfel, să-l ignore pe banditul de la fereastră.
- De ce? mârâi Gronke.
- Probabil că este vorba de Tribunalul pentru minori. L-au dus direct la închisoare. Vreau să spun că, ce dracu', doar nu pot să pescuiască în felul ăsta un puşti, sau pe oricine altcineva, şi să-l ducă direct la închisoare. Trebuie că au depus vreo hârtie, ceva, la Tribunalul pentru minori. Cal este deja acolo şi încearcă să afle ce s-a-ntâmplat. Poate că vom afla în curând, ştiu şi eu. După câte ştiu, dosarele minorilor sunt sub cheie.
- Ba să puneţi mâna pe afurisitele alea de dosare, okay? Nance simţea că este pe punctul să dea în foc, dar îşi muşcă limba şi nu comentă în niciun fel. Îl ura pe Gronke şi gaşca lui de cuţitari şi, cu toate că avea nevoie de cei o sută de dolari pe oră cu care era plătit, se săturase să se tot învârtească pe lângă camera asta împuţită ca să primească ordine de la nişte oameni ca ăştia. Doar mai avea şi alţi clienţi, ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că partenerul său, Cal, ajunse un pachet de nervi.
- Am spus să încercăm, zise el.
- Să încercaţi cât puteţi de tare, insistă Gronke, fără să se întoarcă. Acum trebuie să-i telefonez lui Barry şi să-i spun că puştiul a fost dus într-un loc unde nu avem cum să punem mâna pe el. Probabil că l-au încuiat undeva şi un poliţist îi păzeşte uşa.
Când îşi termină sucul de portocale, Gronke se întoarse spre interiorul camerei şi aruncă cutia goală în direcţia coşului de hârtii; nu-l nimeri însă şi metalul zornăi puternic, alunecând pe perete.
- Barry are să vrea să ştie dacă există vreun mijloc să ajungem până la puşti, îi explică el lui Nance. Tu ce răspuns ai putea să-i dai?
- Eu aş zice să lăsaţi copilul în pace. Aici nu sunteţi la New Orleans şi nu aveţi de-a face cu o mică haimana oarecare pe care să o faceţi să dispară pentru ca lucrurile să fie din nou bune şi frumoase. Copilul ăsta are mult bagaj, foarte mult. Este în centrul atenţiei şi, dacă faceţi o mişcare tâmpită, o să aveţi pe urmele voastre peste o sută de federali şi o să vă ţâţâie curu' de frică. N-o să mai aveţi timp nici măcar să vă trageţi răsuflarea şi tu şi domnul Muldanno ăsta al tău o să putreziţi în puşcărie. Aici, nu la New Orleans.
- Da, da, zise Gronke cu lehamite în glas, întorcându-se cu faţa spre fereastră. Vreau ca voi, băieţi, să continuaţi să-l urmăriţi pe puşti. Vreau să aflu imediat de ce l-au mutat în altă parte, unde a fost dus, sau dacă a fost chemat în faţa tribunalului. Foloseşte-ţi creierul, Nance, doar ăsta este oraşul tău, îi cunoşti fiecare stradă şi fiecare alee. Sau cel puţin aşa ar trebui. Nu uita că primeşti bani frumoşi pentru chestia asta.
- Da, domnule, răspunse Nance cu voce tare şi ieşi din cameră.
23.
În fiecare joi dimineaţa, Reggie dispărea timp de patru ore în biroul doctorului Elliot Levin, care era psihiatrul ei de ani de zile. De fapt, Levin o ţinea practic de mână de mai bine de zece ani. El era arhitectul care se îngrijise de elementele componente şi apoi o ajutase să le asambleze la un loc. Şedinţele lor nu erau niciodată deranjate de altceva sau de altcineva.Clint se plimba nervos prin anticamera lui Levin. Dianne sunase de două ori până acum şi îi citise la telefon invitaţia şi cererea. După ce vorbise cu ea, Clint telefonase, la rândul său, la biroul judecătorului Roosevelt, la centrul de detenţie şi la biroul doctorului Levin, iar acum aştepta nerăbdător ca ceasul să arate ora unsprezece. Secretara încerca să nu-l ia în seamă.
La sfârşitul şedinţei, Reggie zîmbea. Îl sărută pe doctor pe obraz şi intrară în anticameră ţinându-se de mână.
Când dădu cu ochii de Clint, Reggie îşi pierdu zâmbetul de pe buze.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea, cu convingerea că se produsese un eveniment îngrozitor.
- Trebuie să mergem, îi răspunse Clint, luând-o de braţ şi conducând-o spre uşă.
Reggie clătină din cap în semn de rămas bun în direcţia lui Levin care îi urmărea cu ochi îngrijoraţi.
Când ajunseră pe trotuar, chiar în dreptul unei mici parcări, Clint o anunţă:
- Mark Sway a fost luat pe sus.
- Ce! Cine?
- Poliţia. Azi-dimineaţă a fost depusă o cerere în care se afirmă că Mark a încălcat legea, iar Roosevelt a semnat un ordin de punere sub tutelă. Hai să luăm maşina ta, dar am să conduc eu.
- Cine a depus cererea?
- Foltrigg. Dianne a sunat de la spital şi mi-a spus că l-au luat chiar de acolo. Ea s-a certat rău, ba chiar s-a bătut cu poliţiştii şi l-au speriat din nou pe Ricky. Eu i-am dat asigurări că ai să mergi să-l iei pe Mark de unde este acum. Roosevelt a programat o audiere pentru astăzi, la prânz, o mai informă Clint pe când scotea maşina din parcare.
- La prânz! Glumeşti! Asta înseamnă peste exact cincizeci şi şase de minute.
- Este vorba de o audiere rapidă. Am vorbit cu Roosevelt acum o oră şi nu a vrut să-mi dea niciun detaliu despre cerere. De altfel, în general, nu mi-a dat prea multe detalii despre ceea ce se petrece. Spune-mi unde mergem.
Reggie se gândi o clipă, apoi spuse:
- Mark a fost dus la centrul de detenţie şi nu am cum să-l scot de acolo. Aşa că hai să mergem la Tribunalul pentru minori. Vreau să văd şi cererea aia şi pe Harry Roosevelt. Este absurd să fixeze o audiere la numai câteva ore după înregistrarea cererii. Legea dă un termen între trei şi şapte zile, nu între trei şi şapte ore.
- Dar nu există nicio prevedere în legătură cu audierile de urgenţă?
- Ba da, există, dar numai pentru problemele cu totul deosebite. I-au turnat lui Harry pe gât o găleată de porcării. Auzi, infractor! Da' ce-a făcut copilul ăsta? Ăştia-s nebuni, vor să-l oblige să vorbească cu orice preţ.
- Vrei să spui că nu te aşteptai la aşa ceva?
- Bineînţeles că nu. În orice caz, nu aici, la Tribunalul pentru minori. Mă aşteptam la o citaţie pentru Mark din partea unui Mare Juriu din New Orleans, nu la una din partea Tribunalului pentru minori. Doar n-a încălcat cu nimic legea. Nu merită să fie tratat în halul ăsta.
- Ei, acum important este că au pus mâna pe el.
Jason McThune îşi trase fermoarul pantalonilor şi calcă de trei ori pedala bazinului cu apă ca să obţină rezultatul dorit. Porţelanul din care era făcut pisoarul avea dâre întunecate şi pe dinăuntru şi pe dinafară, iar podeaua toaletei era în permanenţă umedă. McThune îi mulţumi lui Dumnezeu că biroul lui se afla în Federal Building, unde totul era lustruit şi civilizat, şi îşi zise că mai bine ar munci cu cârca decât să accepte un post la Tribunalul pentru minori.
Este adevărat că acum se afla, vrând-nevrând, în clădirea asta îngrozitoare, pierzându-şi vremea cu cazul Boyette doar pentru că aşa voia K.O. Lewis. Ori, K.O. primea ordine de mai bine de patruzeci şi doi de ani direct de la domnul F. Denton Voyles, director al FBI, în persoană. Şi în toţi aceşti patruzeci şi doi de ani, nici un membru al Congresului, şi cu atât mai puţin un senator federal, nu fusese asasinat. Iar faptul că răposatul Boyd Boyette fusese atât de bine ascuns era extraordinar de iritant. Aşa că domnul Voyles era foarte supărat nu atât de asasinatul propriu-zis, cât de incapacitatea FBI-ului de a-l rezolva. McThune avea o puternică presimţire că domnişoara Reggie Love îşi va face foarte curând apariţia, ţinând cont de faptul că îi fusese smuls clientul chiar de sub nas. Şi precis că avea să scoată flăcări pe nări atunci când va da ochii cu el. Dar poate că va înţelege totuşi că toate aceste strategii juridice fuseseră clocite la New Orleans, nu aici, la Memphis, şi cu atât mai puţin în biroul lui. Nu se poate să nu înţeleagă că el, McThune, nu era decât un umil agent FBI care se supunea ordinelor primite de sus. Sau poate că, cine ştie, va avea posibilitatea să o evite până în clipa când se vor vedea cu toţii în sala de audiere.
Numai că exact în momentul în care McThune deschise uşa de la toaletă, se trezi brusc în faţa lui Reggie Love, care străbătea coridorul cu paşi grăbiţi. Clint venea la mică distanţă, în urma ei. Reggie îl văzu prima şi în numai câteva secunde McThune fu pus cu spatele la zid. Avocata se afla într-o stare de agitaţie teribilă.
- 'Neaţa, domnişoară Love, o salută el încercând să-i zâmbească.
- Mă cheamă Reggie, McThune.
- 'Neaţa, Reggie.
- Cine mai este aici, cu tine? îl întrebă ea, înfigându-şi privirea în ochii amărâtului din faţa ei.
- Iartă-mă, dar nu te-nţeleg.
- Gaşca, mica voastră trupă, micul vostru grup de conspiratori guvernamentali. Cine se mai află aici?
Ăsta nu era un secret, aşa că putea să-i spună.
- George Ord, Thomas Fink din New Orleans şi K.O. Lewis.
- Ăsta cine mai este?
- Directorul adjunct al FBI. Vine din Capitală.
- Şi ce-nvârteşte pe-aici?
Întrebările ei iuţi şi ascuţite năvăleau ca un roi de săgeţi peste McThune. Bietul om fusese ţintuit de perete şi acum îi era frică să facă şi cea mai uşoară mişcare, dar încerca din răsputeri să pare nepăsător. Dacă Fink sau Ord, sau, Doamne fereşte, K.O. Lewis în persoană ar fi apărut pe neaşteptate în hol şi l-ar fi văzut făcut praf de femeia asta, cu siguranţă că nu şi-ar mai fi revenit niciodată.
- Păi, ăăă, eu, ăăă.....
- McThune nu mă face să-ţi amintesc de casetă, zise ea, amintind oricum de obiectul ăla nenorocit. Spune-mi pur şi simplu adevărul.
Clint, care rămăsese în spatele şefei, părea oarecum surprins de confruntare şi de viteza cu care se desfăşura aceasta. McThune ridică din umeri ca şi cum ar fi uitat de casetă.
- Mi se pare că domnul Lewis a fost sunat de la biroul lui Foltrigg şi rugat să vină şi el aici. Asta-i tot.
- Asta-i tot? Nu cumva voi, băieţi, aţi avut o mică întâlnire cu judecătorul Roosevelt în dimineaţa asta?
- Ba da, am avut.
- Şi nu prea v-aţi deranjat să mă anunţaţi şi pe mine, nu?
- Ăăă, judecătorul a zis că are să te anunţe el.
- Înţeleg. Ai de gând să depui mărturie în timpul audierii?
Punând această întrebare, Reggie se dădu un pas înapoi şi McThune reuşi să respire ceva mai în voie.
- Dacă am să fiu chemat ca martor, atunci am să depun mărturie, bineînţeles.
Degetul care îl împungea ameninţător se termina cu o unghie lungă, uşor curbată, perfect îngrijită şi vopsită în roşu; McThune îl privi cu ochi plini de spaimă.
- Ai să povesteşti totul exact aşa cum s-a-ntâmplat, okay? Dacă scapi o singură minciună, oricât de mică, sau dacă te trezeşti avansând, fără să te roage nimeni, cine ştie ce porcării, ori dacă scapi cine ştie ce prostie care să-i facă rău clientului meu, fii atent, McThune, că îţi iau beregata. M-ai înţeles?
Agentul continua să zâmbească, privind în jur ca şi când ar fi stat de vorbă cu o cunoştinţă oarecare, iar în conversaţia lor ar fi apărut o mică neînţelegere.
- Înţeleg, răspunse el, cu un zâmbet încremenit pe faţă.
Acestea fiind zise, Reggie porni mai departe urmată de Clint, iar McThune intră din nou la toaletă, deşi era convins că, dacă Reggie ar fi vrut să-i mai facă ceva, nimic n-ar fi oprit-o să vină după el.
- Despre ce-a fost vorba? întrebă Clint.
- Pur şi simplu i-am atras atenţia să rămână cinstit.
Cei doi îşi croiau cu greu drum prin mulţumea de pârâţi în procese de paternitate, de taţi certaţi cu legea, de copii cu probleme şi de avocaţi strânşi în grupuri mai mari sau mai mici de-a lungul coridorului.
- Care-i figura cu caseta?
- Nu ţi-am povestit?
- Nu.
- Am să ţi-o dau s-o asculţi mai târziu. Este de-a dreptul isterizantă.
Şi zicând acestea, Reggie deschise uşa pe care stătea scris JUDECĂTORUL HARRY M. ROOSEVELT. Anticamera era o încăpere mică în care fuseseră înghesuite patru birouri în mijloc şi mai multe şiruri de fişete de-a lungul pereţilor. Reggie se apropie de primul birou din stânga unde o negresă tânără şi drăguţă bătea ceva la maşină. Plăcuţa aşezată pe birou îi informa pe cei nou-veniţi că fata se numea Marcia Riggle.
- Bună, Reggie, o salută ea, zâmbind, pe avocată.
- Bună, Marcia. Unde este domnul judecător?
În fiecare an, Marcia primea din partea biroului domnişoarei avocat Reggie Love un buchet de flori de ziua ei de naştere şi o cutie cu ciocolată de Crăciun. Fata era braţul drept al lui Harry Roosevelt, un om mult prea ocupat ca să-şi mai amintească nimicuri precum promisiuni, întâlniri programate sau aniversări. Marcia însă ţinea totul minte. În urmă cu doi ani, Reggie se ocupase de divorţul ei şi Mama Love o avusese ca oaspete.
- Este în sala de judecată. Trebuie să se întoarcă. Ştii că sunteţi programaţi la prânz.
- Da, am auzit.
- Să ştii că a încercat toată dimineaţa să dea de tine.
- Uite că nu m-a găsit! Am să-l aştept la el în birou.
- Sigur că da. Vrei un sendviş? Tocmai comandam ceva pentru prânz.
- Nu, mulţumesc, puse Reggie punct discuţiei şi îşi luă servieta din mâna lui Clint pe care îl rugă să rămână în hol şi să îl aştepte pe Mark. Nu mai rămăseseră decât douăzeci de minute până la ora douăsprezece şi băiatul trebuia să sosească din clipă în clipă.
Marcia îi înmână o copie după cererea depusă chiar în dimineaţa aceea la tribunal şi Reggie intră în biroul judecătorului de parcă ar fi fost la ea acasă.
Harry şi Irene Roosevelt se număraseră şi ei printre oaspeţii Mamei Love. Foarte puţini, dacă nu chiar niciunul dintre avocaţii din Memphis, îşi petreceau tot atât de mult timp ca Reggie Love pe coridoarele şi în sălile Tribunalului pentru minori. Aşa se face că de-a lungul ultimilor patru ani relaţia dintre judecător şi avocat se transformase dintr-una de respect reciproc într-una de prietenie. Singurul bun cu care se alesese Reggie în urma divorţului de Joe Cardoni fusese reprezentat de patru abonamente la meciurile echipei locale de baschet; drept urmare, Harry, Irene şi Reggie, însoţiţi uneori şi de Elliot Levin sau de vreun alt prieten de sex masculin de-al avocatei, fuseseră prezenţi la multe din meciurile desfăşurate la "Pyramid". De obicei, după meci mergeau la "Cafe Expresso" în Peabody, unde mâncau plăcintă cu brânză, sau, în funcţie de starea de spirit a lui Harry, la "Grisanti's", în suburbii, pentru o cină târzie. Harry era în permanenţă flămând şi făcea mereu planuri pentru masa următoare. Cum Irene îl certa tot timpul că este prea gras, judecătorul mânca şi mai mult. Din când în când Reggie glumea pe socoteala lui, dar de fiecare dată când ea se pornea să vorbească despre kilograme şi calorii, el întreba imediat despre Mama Love şi pastele, brânzeturile şi vinurile ei de fructe.
În fond judecătorii sunt şi ei oameni, au şi ei nevoie de prieteni. Harry Roosevelt putea să ia masa şi să se viziteze cu Reggie Love sau cu oricare alt avocat, păstrându-şi în acelaşi timp nealterat discernământul profesional.
Ca-ntotdeauna, Reggie se minună în faţa nenumăratelor obiecte găzduite de biroul judecătorului Roosevelt. Covorul vechi şi de o culoare incertă de pe podea era acoperit aproape în întregime de nenumărate teancuri de documente pline de mostre de înţelepciune judiciară. Doi pereţi erau ocupaţi de nişte rafturi înclinate şi pline de cărţi, prezentări de cazuri şi memorii, pe jumătate suspendate în aer în mod cât se poate de periculos. Peste tot erau împrăştiate tot felul de dosare; trei scaune vechi şi amărâte erau aşezate în faţa biroului domnului judecător - unul era plin cu dosare, altul avea un teanc de dosare dedesubt, iar al treilea, deşi liber, deocamdată, avea să se transforme cu siguranţă până la sfârşitul zilei într-un alt depozit. Reggie se aşeză pe scaunul liber şi începu să studieze biroul.
Deşi se spunea că este făcut din lemn, acest lucru era greu de verificat pentru că biroul era practic invizibil cu excepţia panourilor laterale. Dacă însă partea de dedesubt era cromată sau îmbrăcată în piele, nimeni nu putea şti. Nici măcar Harry. Pentru că şi acolo Marcia înşirase teancuri de documente, ceva mai scunde decât cele de pe podea, dar la fel de ordonate. Pe undeva, pe sub grămăjoarele de hârtii atât de frumos aliniate, se afla un uriaş calendar de birou pentru anul 1986 pe care Harry obişnuise odată să deseneze şi să mâzgălească în mod mecanic tot felul de figuri ciudate în timp ce asculta argumentele avocaţilor. Sub acest calendar, într-o adevărată "ţară a nimănui", nici măcar Marcia nu se încumeta să se avânte.
Pe spatele scaunului lui Harry, secretara lipise vreo duzină de hârtiuţe galbene pe care notase cele mai urgente urgenţe ale dimineţii.
Şi totuşi, în ciuda evidentului haos ce domnea în biroul acesta, judecătorul Harry Roosevelt era cel mai organizat magistrat pe care îl întâlnise Reggie de-a lungul celor patru ani de carieră. Harry nu era nevoit să-şi piardă vremea studiind textul legii pentru că el era autorul unei mari părţi a acelui text. De asemenea, era renumit pentru stilul său extrem de concis, ordinele şi decretele sale tinzând să se situeze sub standardele de concizie juridică. Harry Roosevelt nu putea să suporte prezentările interminabile de cazuri şi era foarte dur cu avocaţii cărora le plăcea să se audă vorbind. Îşi organiza foarte bine timpul, iar de restul avea grijă Marcia.
Biroul lui era oarecum celebru în cercurile avocăţeşti din Memphis şi Reggie avea vaga bănuială că judecătorului îi plăcea la nebunie chestia asta. Avocata îi admira extraordinar de mult înţelepciunea şi integritatea, precum şi devotamentul faţă de munca sa. În fond, ar fi putut de multă vreme să-şi găsească un alt birou, mult mai elegant şi mai confortabil, dotat până şi cu instalaţie de aer condiţionat, unde să fie ajutat de o miniarmată de funcţionari, numai că nu fusese deloc tentat de aşa ceva.
Reggie se hotărî să studieze cererea depusă şi semnată de Foltrigg şi Fink. Documentul nu conţinea niciun detaliu, ci numai afirmaţii despre minorul Mark Sway cum că ar fi obstrucţionat o anchetă federală, refuzând să colaboreze cu FBI-ul şi cu Procurorul general pentru Southern District of Louisiana. Reggie simţea că-l dispreţuieşte pe Foltrigg ori de câte ori îi citea numele.
Dar bineînţeles că putea fi şi mai rău. De exemplu, numele lui Foltrigg ar fi putut apărea în subsolul unei citaţii care să ceară prezenţa lui Mark Sway în faţa unui Mare Juriu din New Orleans. Totul ar fi fost perfect legal şi era chiar puţin mirată că procurorul îşi alesese Memphisul drept scenă. Oricum, însă, New Orleans era următorul pe listă în caz de eşec.
Deodată, uşa fu dată de perete şi în încăpere îşi făcu apariţia o robă neagră de dimensiuni impresionante, urmată de Marcia care citea în ritm susţinut urgenţele imediate înscrise pe lista pe care o ţinea în mînă. Judecătorul asculta fără să scoată o vorbă, scoţându-şi în acelaşi timp roba şi aruncând-o neglijent pe scaunul cu dosare sub el.
- Buna dimineata Reggie, o saluta el pe avocata, zambind si batand-o prietenos cu palma pe umar. Asta-i tot, i se adresa el apoi Marciei care ii lasa singuri. Dupa ce culese hariutele galbene lipite pe spatele scaunului, se aseza in sfarsit la birou. Ce mai face Mama Love? se interesa el.
- Foarte bine. Dar tu?
- Minunat. Nu ma mira sa te vad aici.
- Nu erai obligat sa semnezi ordinul ala. Stii foarte bine, Harry, ca l-as fi adus oricand aici. Azi-noapte a dormit in leaganul de pe veranda Mamei Love. Este pe maini bune, Harry.
Iar Harry zambi din nou si isi freca ochii obositi. Foarte putini avocati isi permiteau sa-i spuna pe numele de botez chiar la el in birou. Dar cand era vorba de Reggie, ii facea intr-adevar placere.
- Reggie, Reggie, dupa tine nici unul dintre clientii tai nu ar trebui pus sub tutela.
- Stii bine ca nu este adevarat.
- Tu crezi ca totul se aranjeaza daca ii iei la tine acasa si le dai sa manance.
- In orice caz, ii ajuta.
- Ai dreptate. Dar dupa cum sustin domnul Ord si FBI-ul, micul Mark Sway este in mare pericol.
- Ce ti-au povestit?
- Totul va fi prezentat in timpul audierii.
- Dar inseamna ca au fost foarte convingatori, Harry, din moment ce sunt anuntata ca va avea loc o audiere cu numai o ora inainte ca ea sa se produca. De fapt, cred ca este un adevarat record.
- Eu am crezut ca are sa-ti faca placere. Dar putem sa o amanam pe maine daca vrei. Nu ma deranjeaza defel sa-l las pe domnul Ord sa mai astepte putin.
- Da, dar nu cu Mark la centrul de detentie. Incredinteaza-mi-l mie si tinem audierea maine. Am nevoie de timp de gandire.
- Mi-e teama sa-i dau drumul mai inainte de a auzi argumentele.
- De ce?
- Pentru ca FBI-ul sustine ca acum in oras se afla niste tipi extrem de periculosi care ar dori sa-i inchida gura pustiului. Ii cunosti cumva pe domnii Gronke, Bono si Pirini? Ai auzit vreodata de tipii astia?
- Nu.
- Ei bine, nici eu, pana azi-dimineata. Se pare ca acesti domni care au sosit in frumosul nostru oras sunt din New Orleans si fac parte dintre apropiatii domnului Barry Muldanno sau Barry-Sis cum mi se pare ca este cunoscut pe-aici, pe la noi. Slava Domnului ca Memphis-ul nu a fost atins de crima organizata. Asa ca, Reggie, pe mine povestea asta ma sperie, si inca rau. Tipii astia nu se joaca.
- Sa stii ca si pe mine ma sperie.
- A fost amenintat cumva?
- Da, ieri la spital. Dupa ce mi-a povestit ce i s-a-ntamplat, a stat tot timpul cu mine.
- Adica tu esti garda lui de corp.
- Nici pomeneala de-asa ceva. Dar nu cred ca legea te autorizeaza sa pui sub tutela copiii aflati in primejdie.
- Reggie draga, aminteste-ti ca eu sunt autorul textului acelei legi. Pot sa plasez sub tutela orice copil despre care se afirma ca a comis o infractiune.
Avea dreptate, el scrisese totul negru pe alb. Si curtile de apel renuntasera de mult sa mai presupuna actiunile lui Harry Roosevelt.
Harry scoase din sertar o batista si dupa ce isi sufla nasul ii zambi din nou musafirei sale.
- Reggie, stii foarte bine ca pustiul nu poate sa pastreze tacerea in legatura cu ceea ce a vazut si auzit. Daca stie ceva, este obligat sa spuna tot.
- Deci tu presupui ca el stie ceva.
- Ba nu presupun nimic. In cerere sunt trecute anumita afirmatii bazate partial pe realitate si partial pe presupuneri. Ca toate cererile de felul asta, de altfel. Nu avem cum sa aflam adevarul daca nu tinem aceasta audiere.
- Cat la suta din porcariile scrise de Slick Moeller crezi ca sunt adevarate, Harry?
- Nu cred nimic, Reggie, in afara de ceea ce se spune sub prestare de juramant in sala de judecata si chiar si acolo, nu cred mai mult din zece la suta din ceea ce aud.
Urma o pauza extrem de lunga in timpul careia judecatorul se hotari sa puna intrebarea de baza.
- Asadar, Reggie, ce anume stie pustiul tau?
- Harry, stii foarte bine ca discutiile mele cu el sunt absolut confidentiale.
- Deci stie mai mult decat trebuie, remarca judecatorul, zambind.
- Poti s-o iei si asa.
- Atunci, daca este vorba de o informatie cruciala pentru mesrul anchetei, baiatul trebuie sa vorbeasca, Reggie.
- Si daca refuza?
- Nu stiu ce sa-ti spun. Este in functie de ceea ce se va intampla in realitate. Cat de istet este copilul?
- Foarte. Familie destramata, fara tata, mama care munceste, a crescut pe strazi. Cunosti povestea. Ieri am stat de vorba cu unul din profesorii lui care mi-a spus ca ia note maxime la toate materiile cu exceptia matematicii. Asa ca nu este doar istet, mai este si foarte inteligent.
- N-a mai avut necazuri pana acum?
- Niciodata. Este un pusti nemaipomenit, Harry. Cu adevarat remarcabil.
- Majoritatea clientilor tai sunt remarcabili, Reggie.
- El este cu totul special. A fost adus aici fara sa se fi facut vinovat de ceva.
- Sper sa fie bine sfatuit de avocata lui. S-ar putea ca audierea sa fie foarte dura.
- Majoritatea clientilor mei sunt bine sfatuiti de avocata lor.
- Fara indoiala.
In clipa aceea se auzi o usoara bataie in usa, apoi Marcia aparu in incapere.
- Reggie, clientul tau este aici. Camera Martorilor C.
- Multumesc, zise Reggie, ridicandu-se de pe scaun si apropiindu-se de usa. Ne vedem peste cateva minute, Harry.
- Da. Asculta: stii ca sunt foarte dur cu copiii care nu se supun ordinelor mele.
- Stiu, Harry.
Se asezase pe un scaun rezemat de perete si-si tinea bratele incrucisate la piept; teama i se citea pe fata. De trei ore, lumea se purta cu el ca si cu un condamnat si parca incepea sa se obisnuiasca. In fond se simtea in siguranta. Mai ales ca deocamdata nimeni nu-l batuse.
Camera era mica, prost luminata si fara ferestre. Apoi Reggie isi facu aparitia si isi trase langa el un scaun pliant. Pentru ea era o situatie obisnuita, doar mai fusese in camera asta de nenumarate ori. Mark ii zambi cu evidenta usurare.
- Ei, ia spune, cum este la inchisoare? il intreba ea.
- Inca nu mi-au dat sa mananc. Nu putem sa-i dam in judecata?
- Sa vedem, poate ca da. Cum s-a purtat cu tine Doreen, doamna cu cheile?
- Da' de unde o stii?
- Pai, asta este meseria mea, Mark. Eu am fost aici de foarte multe ori. Sotul ei are o condamnare de treizeci de ani pentru jefuirea unei banci.
- A, bun. Atunci, cu prima ocazie când am s-o mai văd, am s-o întreb ce-i mai face bărbatul. Au să mă trimită din nou acolo, Reggie? Aş vrea tare mult să ştiu ce se-ntâmplă.
- Păi, este foarte simplu. Peste câteva minute vom avea o audiere condusă de domnul judecător Harry Roosevelt, o audiere care s-ar putea să dureze câteva ore. Procurorul general şi FBI-ul pretind că tu deţii informaţii importante şi, după părerea mea îi vor cere judecătorului să te facă să vorbeşti.
- Şi judecătorul poate să facă aşa ceva?
Reggie îşi căută cu multă grijă cuvintele. Mark nu era decât un copil de unsprezece ani; unul foarte isteţ, este-a-devărat, dar ea văzuse mulţi asemenea lui şi de aceea ştia că în clipa aceasta el nu era decât un băieţel speriat care putea să înţeleagă sau nu vorbele ei. Sau care putea să înţeleagă ceea ce îi convenea lui. De aceea Reggie trebuia să fie foarte prudentă.
- Nimeni nu te poate obliga să vorbeşti.
- Asta-i bine.
- Dar judecătorul te poate trimite înapoi în cămăruţa de unde ai venit dacă nu vorbeşti.
- Să mă trimită înapoi la închisoare?
- Exact.
- Bine, da' nu-nţeleg. Eu n-am făcut nimic, da' nimic rău, şi pentru asta sunt băgat la închisoare. Pur şi simplu nu-nţeleg cum vine chestia asta.
- Păi, este foarte simplu. Dacă, subliniez - dacă domnul judecător Roosevelt îţi cere să răspunzi la anumite întrebări şi dacă tu refuzi, atunci el poate considera că sfidezi Curtea prin refuzul tău de a răspunde, de a te supune ordinului dat de el. Trebuie să-ţi spun că n-am mai auzit pân-a-cum ca un băiat de unsprezece ani să fie acuzat de aşa ceva, dar dacă ai fi un adult şi dacă ai refuza să răspunzi întrebărilor puse de judecător, atunci ai ajunge drept la închisoare pentru că într-adevăr ai sfidat Curtea.
- Bine, da' eu sunt doar un copil.
- Aşa este, dar nu cred ă îţi va permite să ieşi liber din sală dacă vei refuza să-i răspunzi la întrebări. Vezi tu, Mark, legea este foarte clară: persoana care deţine informaţii cruciale pentru mersul unei anchete penale nu are dreptul să ascundă ce ştie doar pentru că se simte ameninţată. Cu alte cuvinte, nu poţi să taci pe motiv că ţi-e teamă că ţie sau familiei tale vi se poate întâmpla ceva rău.
- Legea asta este tâmpită.
- Nici eu nu prea sunt de acord cu ea, dar asta n-are nicio importanţă. Aşa sună legea, şi ea nu prevede excepţii nici măcar pentru copii.
- Aşa că am să mă trezesc iar la închisoare pentru că am sfidat Curtea?
- Nu este exclus.
- Da' nu-l putem da în judecată pe judecător, sau să facem altceva ca să mă scoţi de-acolo?
- Nu, nu-l putem da în judecată pe judecător. Şi-apoi să ştii că domnul judecător Roosevelt este un om foarte bun şi foarte cinstit.
- Da, abia aştept să-l cunosc.
- Păi, nu mai ai mult de aşteptat.
Mark se gândi îndelung la tot ceea ce auzise; spătarul scaunului se izbea sistematic de peretele din spatele băiatului.
- Si cat am sa stau in inchisoare?
- Presupunand, bineinteles, ca vei ajunge acolo, vei sta pana cand ai sa te supui ordinelor domnului judecator. Adica pana cand te vei hotari sa vorbesti.
- Okay. Si daca ma hotarasc sa nu vorbesc, atunci cat am sa stau acolo? O luna? Un an? Zece ani?
- Nu pot sa-ti dau un raspuns, Mark. Nimeni nu ti-l poate da.
- Nici judecatorul?
- Nici el. Ma indoiesc ca, in cazul in care te baga la inchisoare pentru ca ai sfidat Curtea, si-a pus problema cat sa te tina acolo.
In incapere se lasa din nou tacerea. Mark petrecuse trei ore in camaruta lui Doreen si nu i se paruse ceva ingrozitor, in filmele despre inchisori pe care le vazuse la televizor, bandele de detinuti se luptau intre ele cu arme artizanale, gardienii ii torturau pe prizonieri, prizonierii se atacau reciproc, ce mai - Hollywood de inalta clasa.
Si-apoi care era varianta cealalta? Cu niciun loc caruia sa-i poata spune "acasa", familia Sway locuia practic in camera 943 din "St. Peter's Charrity Hospital". Dar gandul ca Ricky si maica-sa ramasesera sa se lupte singuri cu necazurile era de nesuportat.
- Ai mai vorbit cu maica-mea? o intreba el pe Reggie.
- Nu inca. Vreau s-o fac dupa audiere.
- Ricky ma-ngrijoreaza foarte mult.
- Vrei sa fie si mama in sala cand va avea loc audierea?
- Nu. Are si-asa destule pe cap, si-apoi o sa ne descurcam noi doi si fara ea.
Reggie isi aseza mana pe genunchiul lui cu un gest mangaietor si simti nevoia sa planga. Dar tocmai atunci cineva batu in usa si avocata spuse cu voce tare: "O clipa!"
- Domnul judecator va asteapta, se auzi de dincolo de usa.
Mark rasufla adanc, si privi cu atentie mana ce se odihnea pe genunchii lui.
- N-ar fi mai bine sa cer Amendamentul al cincilea?
- Nu, Mark, nu ai cum. M-am gandit si eu la varianta asta, dar intrebarile care iti vor fi puse nu te vor acuza pe tine. Scopul lor este acela de a obtine informatiile pe care s-ar putea sa le detii tu.
- Nu inteleg.
- Nici nu ma mira. Asculta-ma cu mare atentie, Mark. Am sa incerc sa-ti explic. Oamenii astia vor sa afle ce anume ti-ia spus Jerome Clifford inainte sa moara, asa ca iti vor pune niste intrebari foarte precise despre ceea ce s-a-ntamplat in clipele premergatoare sinuciderii. Au sa te-ntrebe daca si ce anume ti-a spus Clifford despre senatorul Boyette. Nimic din ceea ce le vei spune nu te va implica in niciun fel in moartea senatorului. Intelegi? Tu n-ai avut nimic de a face cu crima aceea. Si nu ai avut nimic de-a face cu sinuciderea lui Jerome Clifford. N-ai incalcat nicio lege, okay? Nu esti un suspect, iar raspunsurile tale nu te pot incrimina. Din cauza asta, nu te poti ascunde in spatele celui de-al cincilea Amendament. Intelegi? il intreba ea, privindu-l cu atentie.
- Nu. Pentru ca daca n-am facut nimic rau, atunci de ce-am fost luat de curcani si dus la inchisoare? De ce stau aici si astept sa intru la audiere?
- Te afli aici pentru ca oamenii aceia cred ca tu detii niste informatii pretioase si pentru ca, asa cum ti-am mai spus, orice persoana este datoare sa ajute autoritatile in desfasurarea unei anchete.
- Iar eu iti spun din nou ca este o lege tampita.
- Tot ce se poate, dar n-o putem schimba astazi. Mark lasa scaunul sa se aseze pe toate cele patru picioare.
- Reggie, trebuie neaparat sa stiu ceva. De ce nu pot sa le spun pur si simplu ca nu stiu nimic? De ce nu pot sa le spun ca eu si batranul Romey n-am vorbit decat despre sinuciderea lui si despre rai si iad, stii tu, chestii de-astea.
- Adica sa minti?
- Da. Ar merge, sa stii. Nimeni nu stie adevarul in afara de Romey, de mine si de tine. Este? Iar Romey, Dumnezeu sa-o odihneasca, n-are cum sa vorbeasca.
- Mark, nu pot sa minti Curtea, zise Reggie cu toata sinceritatea de care se simtea capabila. Ramasese treaza ore intregi incercand sa formuleze raspunsul chiar la intrebarea aceasta inevitabila. In realitate, insa, abia se abtinea sa nu strige: "Da, Mark! Asta este! Sa minti, baiatule, sa-i minti!"
Stomacul o durea, mainile ii tremurau, dar isi aduna toate fortele si rezista.
- Nu te pot sfatui sa-l minti pe judecator, Mark. Vei jura, asa ca va trebui sa spui adevarul.
- Asta inseamna ca am gresit cand te-am angajat, nu?
- Nu cred.
- Bineinteles ca da. Tu ma faci sa spun adevarul care s-ar putea sa ma coste viata. Daca nu erai tu, as merge acolo fara grija si le-as turna numai gogosi, si pe urma, eu, mami si Ricky am fi in siguranta.
- Poti sa renunti la serviciile mele, daca vrei. Tribunalul iti va numi un alt avocat.
Mark nu mai spuse nimic; se ridica si, ascunzandu-se in coltul cel mai indepartat si mai intunecos al incaperii, se puse pe plans. Isi acoperise ochii cu dosul mainii drepte, iar suspinele lui umpleau camera.
Cu toate ca fusese martora la multe asemenea scene, pentru Reggie imaginea acestui copil speriat care suferea ingrozitor era de nesuportat. Lacrimile incepura sa-i curga de la sine.
24.
Doi politisti il condusera in sala de judecata printr-o usa laterala, departe de holul principal plin de curiosi la panda. Slick Moeller anticipase insa mica manevra, asa ca acum se afla in apropiere si urmarea totul din spatele unui ziar.
Reggie venea imediat in urma clientului ei si a celor doi politisti, in timp ce Clint ramase sa astepte afara. Ceasul arata ora doispreze si un sfert si in jungla numita Tribunalul pentru minori se lasase o oarecare liniste; era, doar, ora pranzului.
Sala de judecata era complet diferita de tot ceea ce vazuse Mark in filme. Era atat de mica! Si absolut pustie. Scaunele pentru public nu existau; locul judecatorului era pe un fel de podium incadrat de doua drapele si practic lipit de perete. In mijlocul incaperii, chiar in fata judecatorului, se aflau doua mese, una dintre ele fiind ocupata de niste barbati in costume negre. In dreapta judecatorului se afla o masuta la care era asezata o femeie mai in varsta, ocupata cu rasfoitul unui teanc de documente si plictisita la culme. Chiar in fata jiltului judecatorului fusese pregatita masina de stenografiat aflat in grija unei tinere absolut superbe, ale carei picioare lungi erau foarte bine puse in evidenta de fusta scurta, atrangand toate privirile. Fata nu putea avea mai mult de saisprezece ani, presupuse Mark in timp ce o urma pe Reggie spre masa care le era rezervata. In sfarsit, ultimul actor din aceasta piesa era un aprod inarmat.
Mark se aseza la locul sau, perfect constient ca toata lumea era cu ochii pe el. Cei doi politisti care il escortasera pe copil parasira incaperea si in momentul in care usa se inchise in urma lor, judecatorul se concentra asupra unui teanc de documente aflat pe masa din fata lui. Toti cei prezenti il asteptasera pe minor si pe avocatul acestuia, acum eticheta locului cerea ca toata lumea sa-l astepte pe judecator.
Reggie isi scoase din servieta un caiet si incepu sa scrie ceva, din cand in cand isi stergea usor ochii cu batista pe care o tinea in mana. Mark privea fix tablia mesei, hotarat sa nu mai dea frau liber lacrimilor si sa indure fara murmur aceasta incercare.
Fink si Ord se zgaiau la picioarele grefierei. Fusta, al carei tiv se afla undeva pe la jumatatea distantei dintre genunchi si sold, era foarte stramta si parea sa alunece mereu spre sold cu viteza de unu-doi milimetri pe minut, sau cam asa ceva. Trepiedul pe care era instalata masina de stenografiat era bine asezat intre genunchii tinerei. In sala mica si atat de intima, fata se afla la nici trei metri distanta si ultimul lucru de care ar fi avut nevoie acum cei doi procurori era un asemenea prilej de distragere a atentiei. Cu toate acestea nu se puteau impiedica sa se zgaiasca. Ei poftim! Iar a alunecat un milimetru!
Baxter L. McLemore, un tanar procuror abia iesit de pe bancile facultatii, era asezat la aceeasi masa cu domnii Fink si Ord si nu-si putea stapani starea de nervozitate care il cuprinsese. Tanarul era doar un asistent oarecare al Procurorului general districtual, dar soarta vrusese ca el sa reprezinte Procuratura in aceasta zi la Tribunalul pentru minori. Si cu toate ca sedinta asta nu era ceea ce si-ar fi dorit, faptul ca se afla impreuna cu George Ord era teribil de incitant. Nu stia nimic despre cazul Sway, dar domnul Ord ii explicase cu cateva minute in urma, pe cand se aflau inca in hol, ca domnul Fink urma sa fie vioara intai. Cu permisiunea Curtii, bineinteles. Baxter nu trebuia decat sa stea linistit si sa-si vada de treburile lui.
- Usa este incuiata? il intreba in sfarsit judecatorul pe aprod.
- Da, domnule.
..................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu