.....................................
III.
Mark ştia că Romey avusese un pistol, doar îl ţinuse şi el în mână; ei bine, pistolul ăla îl ucisese pe tip şi trebuie că tot crimă era considerat şi faptul de a asista la o sinucidere fără a încerca s-o împiedici.
N-o să sufle un cuvinţel despre ceea ce văzuse şi auzise! Romey nu mai avea cum să mai vorbească, pe Ricky îl va convinge să tacă, iar el, Mark, nu scosese o vorbă despre bicicletă şi va putea să-şi ţină gura şi de data asta.
Undeva departe se auzi ţipătul unei sirene, apoi huruitul unui elicopter, şi Mark se lipi de trunchiul unui copac. După ce pasărea de metal trecu, puştiul se strecură fără grabă printre tufişuri şi copaci până când auzi glasuri omeneşti.
În poiană fulgerau luminile albastre ale poliţiei şi cele roşii ale ambulanţelor. Lincolnul cel negru era înconjurat de maşinile albe ale poliţiei din Memphis, dar nimeni dintre cei de faţă nu părea îngrijorat sau nervos.
Romey nu fusese încă luat de acolo şi un poliţist fotografia în timp ce colegii lui se prăpădeau de râs, iar staţiile de emisie cotcodăceau exact ca-n filme. Sângele prelins de sub cadavru murdărise până şi luminile de poziţie ale limuzinei. Mâna dreaptă a avocatului rămăsese încleştată pe armă care se odihnea pe burdihanul rotund ca un balon; capul cu ochii acum închişi îi căzuse într-o parte. Brancardierii de pe ambulanţă studiară cadavrul o vreme, făcând tot felul de glume proaste pe seama lui în hohotele de râs ale poliţiştilor. Toate cele patru uşi ale Lincolnului erau larg deschise pentru că maşina fusese examinată cu multă grijă. Deocamdată nimeni nu se arăta dispus să ia mortul de acolo. Elicopterul mai trecu o dată pe deasupra lor, şi apoi se depărtă.
Mark stătea ascuns într-un tufiş aflat la numai vreo zece metri distanţă de buşteanul ridicat mai devreme la rangul de "şcoală de fumat". Din locul acela, băiatul cuprindea cu privirea toată poiana în mijlocul căreia cadavrul cel gras al avocatului zăcea asemenea unei vaci moarte în drum. După câteva minute, o nouă maşină de poliţie şi o ambulanţă suplimentară îşi făcură apariţia pe drumeagul cel noroios. Luminişul era de-acum atât de aglomerat, încât tipii în uniformă se împiedicau pur şi simplu unii de alţii. Misterioase săculeţe albe erau scoase cu multă grijă din maşină; doi poliţişti cu mâinile protejate de mănuşi de cauciuc strângeau furtunul de cauciuc, iar fotograful se lăsa pe vine în dreptul fiecărei portiere a limuzinei, făcând să fulgere blitzul aparatului de fotografiat. Rareori câîte unul dintre ei se oprea să-l privească pe Romey. Un poliţist luă pantoful rămas pe portbagaj şi îl vârî într-un săculeţ alb pe care începu să noteze ceva; alt poliţist avea de lucru cu plăcuţele de înmatriculare ale Lincolnului; ceilalţi sorbeau liniştiţi cafea din pahare de plastic şi discutau între ei.În sfârşit, din prima ambulanţă fu scoasă o targă care fu dusă apoi lângă portbagajul limuzinei; acolo doi brancardieri îl traseră uşor de picioare pe Romey până când alţi doi colegi de-ai lor reuşiră să-l prindă de subsuori. În timpul acesta poliţiştii făceau o grămadă de glume proaste despre gabaritul domnului Clifford (îi aflaseră numele), despre numărul de brancardieri capabili să-i care curul ăla gras, despre capacitatea de rezistenţă a tărgii, despre dimensiunile interiorului ambulanţei, şi altele de genul ăsta. Evident, toată lumea se prăpădea de râs.
Unul dintre poliţişti culese pistolul lui Romey şi îl vârî într-un săculeţ, targa fu urcată în ambulanţă, iar limuzina fu remorcată de o maşină specială aparţinând poliţiei.Mark îşi aminti de Ricky şi de degetul lui. Dacă avea nevoie de ajutor? Dacă mami, care trebuia să fi ajuns deja acasă, încerca să-l trezească şi se speria de reacţiile lui? Ar fi mai bine să-şi ia tălpăşiţa de acolo cât mai repede şi să fumeze o ultimă ţigară în drum spre casă.
Deodată, absolut pe neaşteptate, o mână puternică îl înşfacă de ceafă şi o voce bărbătească îi izbi auzul:
- Ce cauţi, puştiule, aici?
Mark se răsuci pe călcâie şi se trezi în faţa unui poliţist cu privire severă; copilul îngheţă de spaimă.
- Ce cauţi aici, puştiule? repetă poliţistul întrebarea în timp ce apăsarea mâinii grele, fără să doară, îi spunea lui Mark că era mai bine să nu se împotrivească. Ia hai să mergem într-acolo!
- Da' eu trebuie să mă duc acasă, protestă cu voce slabă băiatul. Poliţistul păru însă că nici nu-l aude şi, luându-l pe după umeri, îl conduse spre maşina lui Romey.
- Cum te cheamă?
- Mark.
- Sway. Da' pe dumneavoastră cum vă cheamă?
- Hardy. Mark Sway zici? repetă poliţistul gânditor. Nu locuieşti cumva în Tucker Wheel Estates?
- Ba da, domnule, răspunse Mark după o scurtă ezitare, deşi era clar că nu putea să mintă.
- Hei, băieţi, el e Mark Sway, puştiul care ne-a dat telefon, îşi anunţă Hardy colegii. Tu ne-ai dat telefonul ăla, nu-i aşa, Mark?
Mark ar fi vrut să mintă, cu toate că se îndoia că minciuna ar fi prins.
- Ăă, da, domnule, aşa e.
- Spune-ne cum de-ai dat tocmai tu de cadavru.
- Păi, mă jucam cu fratele meu.
- Unde anume?
- Pe-aici, prin pădure. Ştiţi, noi locuim în partea aia, adăugă el, arăând cu degetul zona de dincolo de pădure.
- Ascultă, nu cumva fumaţi marihuana?
- Nu, domnule.
- Eşti sigur?
- Da, domnule.
- Fii atent, puştiule, şi fereşte-te de droguri.
Mark era înconjurat de vreo şase poliţişti şi întrebările curgeau din toate direcţiile.
- Cum aţi dat de maşină?
- Păi, într-un fel, ne-am împiedicat de ea.
- La ce oră s-a întâmplat asta?
- Nu-mi aduc aminte, vă rog să mă credeţi. Noi ne plimbam, aşa, prin pădure, cum facem de obicei.
- Cum îl cheamă pe fratele tău?
- Ricky.
- Acelaşi nume de familie?
- Da, domnule.
- Unde eraţi, tu şi Ricky, când aţi văzut maşina.
- Sub copacul de colo, răspunse Mark, arătând copacul aflat chiar în spatele lui.
În clipa aceea un brancardier veni să anunţe că ambulanţa pleca spre morgă, iar maşina specială a poliţiei terminase şi ea de ridicat Lincolnul.
- Şi unde este Ricky acum?
- Acasă.
- Pe faţă ce ai? întrebă Hardy.
Cu o mişcare instinctivă, Mark îşi duse mâna la ochiul stâng.
- A, nimic; m-am bătut la şcoală.
- De ce te ascundeai în tufişurile alea?
- Nu ştiu.
- Hai, hai, Mark, trebuie că aveai tu un motiv ca să te ascunzi.
- Nu ştiu de ce-am făcut-o; cred că de frică, ştiţi ce vreau să spun, să vezi un om mort şi... toate celelalte.
- N-ai mai văzut niciodată un om mort?
- Doar la televizor, răspunse Mark, făcându-l efectiv să zâmbească pe unul dintre poliţişti..
- L-ai văzut cumva pe ăsta mai înainte să se sinucidă?
- Nu, domnule.
- Prin urmare, era mort când l-aţi găsit voi?
- Da, domnule. Când am ajuns lângă copacul de colo am văzut maşina şi pe urmă l-am, ăă, l-am văzut şi pe el.
- Unde eraţi când aţi auzit împuşcătura?
Fu cât pe-aici să arate din nou copacul, dar îşi dădu seama la timp şi se abţinu.
- Nu ştiu sigur că înţeleg întrebarea.
- Ştim că aţi auzit împuşcătura. Deci spune-ne unde eraţi când aţi auzit împuşcătura?
- Da' n-am auzit nicio împuşcătură.
- Eşti sigur?
- Sunt sigur. Am dat de el aşa cum am spus, în poiana asta, şi pe urmă am fugit acasă şi am sunat la 911.
- De ce n-ai spus cum te cheamă la telefon?
- Nu ştiu.
- Hai, Mark, spune; doar trebuie să fi avut un motiv ca să nu-ţi spui numele.
- Nu ştiu. Cred că de frică.
Poliţiştii schimbară între ei priviri pline de înţeles, şi Mark încercă, fără succes, să respire normal; în fond, era doar un copil.
- Acum chiar că trebuie să plec acasă. Probabil că mami mă caută deja la ora asta.
- Okay, dar înainte să pleci, te rog să mai răspunzi la o ultimă întrebare. Motorul era în funcţiune când aţi găsit voi maşina?
Mark se strădui să-şi amintească dacă Romey oprise motorul mai înainte de a se împuşca, apoi răspunse cu multă prudenţă:
- Nu sunt sigur, da' cred că mergea.
Hardy îi arătă maşina poliţiei şi-i spuse:
- Urcă-te! Te duc eu până acasă.
- E ok. Am să merg pe jos.
- Ba n-ai să faci aşa ceva pentru că este prea întuneric. Hai, te duc eu cu maşina! zise Hardy, autoritar, şi-l luă pe Mark de mână.
4.
Dianne Sway sunase la spitalul de copii şi acum stătea pe marginea patului, lângă Ricky, rozându-şi unghiile şi aşteptând telefonul doctorului. Sora îi spusese că nu va dura mai mult de zece minute, că în şcoli bântuia un virus şi că numai în cursul acelei săptămâni trataseră zeci de copii. Era clar că Ricky avea simptomele cunoscute de acum, aşa că mama nu avea de ce să fie îngrijorată. Dianne puse mâna pe fruntea copilului, încercând să-şi dea seama dacă are febră, apoi îl scutură uşor, dar băieţelul nu reacţiona în niciun fel. Deodată femeia auzi pocnetul uşii de la intrare şi se duse în camera de zi.
- Bună, mami! o salută Mark, năvălind ca o furtună în încăpere.
- Unde-ai fost până acum? îl luă ea în primire. Ce i s-a întâmplat lui Ricky?
Dar Mark nu avu timp să răspundă pentru că exact în clipa aceea sergentul Hardy răsări în cadrul uşii; femeia înlemni.
- Bună seara, doamnă.
Dianne îşi reveni iute din uluială şi-şi fulgeră cu privirea fiul cel mare:
- Spune-mi ce-ai făcut?
- Nimic.
- Nimic grav, doamnă, adăugă Hardy, făcând un pas înăuntru.
- Atunci dumneata ce cauţi aici?
- Să-ţi spun cum a fost, mami; e o poveste cam lungă.
Hardy închisese uşa în urma lui şi acum se aflau toţi trei în cămăruţa aceea, privindu-se jenaţi unul pe celălalt.
- Sunt numai urechi.
- Păi, să vezi, azi după-masă, io şi Ricky ne jucam în pădurice şi deodată am văzut maşina aia mare şi neagră parcată chiar în poiană, şi motorul mergea, şi când ne-am apropiat l-am văzut pe omul ăla trântit aşa, pe portbagaj, cu un pistol băgat în gură; de fapt era mort.
- Mort!
- E vorba de o sinucidere, doamnă.
- Şi-atunci am luat-o la fugă cât ne-au ţinut picioarele şi am telefonat la 911.
Dianne îşi acoperise gura cu mâna.
- Bărbatul se numeşte Jerome Clifford, este alb, din New Orleans şi n-avem nici cea mai vagă idee despre motivul sosirii lui aici, făcu Hardy un raport perfect oficial. După părerea noastră, n-a murit de mult timp, de vreo două ore sau cam aşa ceva. A lăsat şi un bilet.
- Şi Ricky ce-a făcut? întrebă Dianne.
- Da, păi... ştii, am fugit acasă şi când am ajuns acasă, el a căzut pe canapea, n-a mai scos nici un cuvânt şi a început să-şi sugă degetul. Eu l-am dus în pat şi l-am acoperit cu pătura.
- Câţi ani are? întrebă Hardy, încruntându-se.
- Opt.
- Aş putea să-l văd şi eu?
- Pentru ce? întrebă Dianne.
- Pentru că mă îngrijorează. A fost de faţă la ceva îngrozitor şi s-ar putea să fie în stare de şoc.
- În stare de şoc?
- Chiar aşa, doamnă.
Dianne străbătu cu paşi repezi bucătăria şi holul, urmată de Hardy şi de Mark, care dădea din cap şi strângea din dinţi.
Hardy se apropie de pat, dezveli umerii fragili ai copilului şi-i atinse braţul. Ricky ţinea degetul în gură. Poliţistul îl scutură uşor, strigându-l pe nume. Ricky deschise ochii pentru o fracţiune de secundă şi mormăi ceva.
- Are pielea rece şi umedă. A fost cumva bolnav? întrebă Hardy.
- Nu.
Brusc, în toată casa răsună soneria ascuţită a telefonului şi Dianne porni în goană spre living. Din dormitor, poliţistul şi Mark o auziră povestindu-i doctorului despre simptome şi despre cadavrul descoperit de băieţi.
- A zis ceva când aţi descoperit cadavrul? întrebă încetişor Hardy.
- Nu, nu cred. Ştiţi, totul s-a întâmplat atât de repede. Noi am, ăăă, luat-o la goană aproape de cum l-am văzut. Ricky a gemut şi a mormăit tot timpul, ba şi când alerga era ciudat, aşa... Îşi ţinea braţele drept în jos; nu l-am mai văzut niciodată alergând în felul ăla. Şi pe urmă, cum am ajuns acasă, s-a ghemuit aşa, şi de atunci n-a mai scos niciun cuvânt.
- Trebuie să-l ducem neapărat la spital, zise Hardy.
Vorbele poliţistului îl loviră atât de tare pe Mark, încât băiatului i se tăiară picioarele şi fu nevoit să se sprijine cu toată greutatea de perete. Dianne închise telefonul şi zise cu o voce speriată:
- Doctorul vrea să-l ducem la spital.
- Bun, atunci eu mă duc să chem o ambulanţă, iar dumneata pune-i câteva lucruri într-o valiză, spuse Hardy şi dispăru.
Dianne îşi întoarse privirea spre Mark care se prăbuşi fără vlagă pe unul din scaunele aşezate în jurul mesei din bucătărie.
- Eşti sigur că-mi spui adevărul?
- Da, mamă, foarte sigur. Abia am apucat să vedem mortul că pe Ricky l-a apucat chestia asta şi am luat-o la fugă spre casă.
Adevărul era că în clipa asta i-ar fi trebuit ore întregi ca să spună adevărul; poate că mai târziu, cine ştie, când vor rămâne între patru ochi, îi va spune şi restul poveştii, dar acum, cu poliţistul ăla acolo, ar fi fost prea complicat. Lui Mark nu-i era teamă de maică-sa şi de obicei nu se ascundea de ea! Dianne nu avea decât treizeci de ani, mai tânără decât mămicile tuturor prietenilor lui, şi trecuseră prin multe împreună. Toate nenorocirile aduse pe capul lor de fostul stăpân al familiei creaseră între mamă şi fiu o legătură extraordinar de puternică. Acum ea era speriată şi deznădăjduită, Mark ştia însă că tot ceea ce-i spusese Romey nu avea nimic de-a face cu starea în care se afla Ricky. Deodată, o durere ascuţită îi sfâşie stomacul şi toate obiectele din jur începură să i se învălmăşească în faţa ochilor.
- Ce-ai păţit la ochi?
- M-am bătut la şcoală. Da' să ştii că n-am fost eu de vină.
- Tu nu eşti niciodată de vină. Te simţi bine?
- Da, cred că da.
Hardy răsări în usă, anunţând:
- Ambulanţa soseşte în cinci minute. La care spital mergem?
- Doctorul a zis la "St. Peter's".
- Cine-i doctorul?
- Unul de la Shelby Pediatric Group. Au spus că trimit un psihiatru pentru copii, răspunse Dianne, aprinzându-şi cu gesturi nervoase o ţigară. Dumneata ce crezi, Ricky o fi bine?
- Doamnă, eu cred că trebuie să fie văzut de un doctor şi, poate, chiar să stea câtva timp în spital; toată povestea asta este deosebit de traumatizantă şi s-ar putea să mai dureze până să-şi revină. Anul trecut, de exemplu, un puşti a fost de faţă când un vânzător de droguri i-a împuşcat mama şi bietul copil e şi acum în spital.
- Câţi ani avea băiatul de care vorbiţi?
- Opt, iar acum are nouă. Nu mănâncă, nu vorbeşte, tot timpul îşi suge degetul şi se joacă cu păpuşile. Ţi se rupe inima.
Dianne hotărî că ascultase destul, aşa că zise:
- Mă duc să-i împachetez câteva lucruri.
- Doamnă, eu zic să împachetaţi câte ceva şi pentru dumneavoastră. S-ar putea să fie nevoie să staţi cu el.
- Bine, dar Mark?
- Spuneţi-mi, la ce oră se întoarce soţul dumneavoastră?
- Nu am soţ.
- Atunci luaţi ceva şi pentru Mark. Poate că va trebui să rămâneţi acolo peste noapte.
Dianne încerca din răsputeri să-şi adune gândurile şi uită de ţigara care îi ardea între degete; se vedea de la o poştă că este speriată şi nesigură pe ea.
- Problema este că nu am asigurare medicală, murmură ea, cu privirea pierdută pe fereastră.
- La "St. Peter's" primesc şi pacienţi lipsiţi de mijloace. Şi acum grăbiţi-vă să împachetaţi.
Imediat ce ambulanţa se opri în dreptul numărului 17, pe East Street, ea fu practic înconjurată de o mulţime de spectatori, care urmăreau cu toată atenţia fiecare mişcare a infirmierilor şi-şi şopocăiau la ureche tot felul de observaţii personale.
Hardy îl aşeză pe Ricky pe targa; copilul încercă imediat să se ghemuiască, dar mâini puternice îl ţinură strâns, trecându-i peste braţe şi peste picioare curelele nemiloase ale tărgii. Copilul gemu de două ori, fără să deschidă însă ochii. Cu gesturi blânde, Dianne îi eliberă braţul drept şi degeţelul cel umed; mama avea ochii umezi, dar se abţinea să plângă.
Mulţimea se dădu în lături, făcând loc infirmierilor care ridicară targa în interiorul ambulanţei; Dianne urcă alături de fiul ei mai mic. Vecinii îi adresară cuvinte de îmbărbătare, dar infirmierii trântiră uşa înainte ca ea să le poată răspunde. Mark se aşeză alături de Hardy, în maşina poliţiei. Girofarul intră în funcţiune, spectatorii făcură pârtie şi cele două maşini se puseră în mişcare.
Mark era prea speriat şi, în acelaşi timp, prea îngrijorat ca să mai bage în seamă staţia radio, microfoanele, armele şi celelalte jucării de care maşina era plină; stătea încremenit pe scaun, fără să scoată un cuvânt.
- Sigur spui adevărul, băiete? întrebă Hardy care reintrase în pielea de poliţist.
- Da, domnule. Adică, adevărul despre ce?
- Despre ce aţi văzut în pădure.
- Da, domnule. Nu mă credeţi?
- N-am spus aşa ceva. Atâta doar, că mi se pare puţin ciudat.
Mark aşteptă urmarea, dar după câteva secunde înţelese că Hardy aştepta, la rândul lui, o reacţie, aşa că se hotărî să întrebe:
- Ce vi se pare ciudat?
- Mai multe lucruri. Mai întâi faptul că nu ai spus cum te cheamă când ai telefonat la poliţie. Din moment ce tu şi Ricky aţi dat întâmplător de cadavru, ce te-a împiedicat să-ţi dai numele la telefon? Pe urmă, de ce te-ai întors pe furiş la locul cu pricina? De obicei, numai oamenii cărora le este teamă de ceva se ascund. De ce nu te-ai întors simplu şi firesc în poiană ca să ne spui ce-aţi văzut? Şi-apoi, dacă amândoi aţi văzut acelaşi lucru, de ce aţi avut reacţii atât de diferite, înţelegi ce vreau să spun?
Mark e chinui din răsputeri să-i răspundă lui Hardy, dar nu-i veni nimic în minte. Aşa că începu să privească atent maşinile care le făceau loc să treacă pe autostradă. Lumina roşie a ambulanţei îi urma îndeaproape.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, remarcă într-un târziu Hardy.
- La care din ele?
- La prima: de ce n-ai spus cum te cheamă?
- Pentru că eram speriat, okay? Văzusem pentru prima oară în viaţa mea un cadavru şi eram speriat. De fapt, nici acum nu mi-a trecut.
- Şi de ce ai venit pe ascuns înapoi în pădure? De ce voiai să te ascunzi de noi?
- Păi, mi-era frică, da' voiam să văd ce se-ntâmplă. N-am făcut o crimă, nu?
- Poate că nu.
Maşina părăsise de mult autostrada, iar acum, în faţa lor, se ridicau clădirile înalte din centrul Memphis-ului.
- Vreau să cred că spui adevărul, spuse Hardy.
- Deci, nu mă credeţi?
- Am motivele mele să nu te cred.
Mark înghiţi în sec, privind în oglinda laterală.
- De ce nu mă credeţi?
- Chiar vrei să ştii?
- Desigur, răspunse Mark încetişor.
- Atunci află că, după părerea mea, tu şi cu fratele tău aţi fost în pădure ca să fumaţi.
Am găsit mucuri proaspete de ţigară chiar lângă copacul ăla cu funia. Aşa că eu mai cred că voi eraţi acolo şi că aţi văzut tot ce s-a-ntâmplat.
Mark simţi că inima refuză să mai bată şi că sângele îi îngheaţă în vine; ştia însă cât de important era să-şi păstreze calmul şi încercă să-şi facă singur curaj. Hardy n-a fost de faţă. El n-a văzut nimic; nu da importanţă la ce spune. Mark observă că îi tremură mâinile şi cu un gest grăbit şi le vârî sub coapse. Hardy nu-l pierdea din ochi.
- Poliţia arestează copiii care fumează? întrebă Mark cu o voce puţin nesigură.
- Nu, dar copiii care îi mint pe poliţişti dau de tot felul de necazuri.
- Da' eu nu mint, okay? Am mai fumat în locul ăla, da' nu astăzi. Noi mergeam aşa, prin pădure, şi ne ziceam că ce-ar fi dacă am fuma o ţigară, când am dat de maşina aia şi de Romey.
Hardy ezită o secundă, apoi întrebă:
- Cine-i Romey?
Mark respiră adânc; în clipa aceea ştiu că totul se sfîrşise. Vorbise prea mult, minţise prea mult, povestea lui nu rezistase mai mult de o oră. Gândeşte, gândeşte-te bine, îşi zise în sinea lui.
- Ăsta-i numele tipului, nu?
- Romey?
- Da. Nu aşa aţi spus dumneavoastră?
- Nu. Eu i-am spus mamei tale că pe tip îl cheamă Jerome Clifford din New Orleans.
- Credeam că i-aţi zis Romey Clifford din New Orleans.
- Cine a mai pomenit un nume ca ăsta?
- Habar n-am.
Maşina făcu la dreapta.
- Ăsta e "St Peter's"? zise Mark doar ca să spună ceva.
- Păi, aşa scrie pe firmă, nu?
Hardy opri maşina pe marginea drumului şi cei doi pasageri priviră cum ambulanţa se apropie de intrarea la camera de gardă.
5.
Onorabilul J. Roy Foltrigg, membru al Partidului Republican, procuror al Statelor Unite în districtul sudic al Louisianei, al cărui birou permanent se afla la New Orleans, se aşezase comod în partea din spate a microbuzului Chevrolet de comandă specială şi sorbea tacticos dintr-o cutie cu suc de roşii. Memphis era la cinci ore distanţă spre nord pe Autostrada Interstatală 55 şi ar fi putut lua avionul, dar avea două motive foarte puternice care-l împiedicaseră s-o facă. Mai întâi era vorba de hârţogăria oficială: evident că ar fi putut să pretindă ceva oficial, legat de cazul Boyette, dar asta ar fi însemnat vreo optsprezece formulare diferite de completat şi luni de zile de aşteptare ca să primească decontarea. Al doilea motiv, dar mult mai important decît primul, era că lui Foltrigg nu-i plăcea să zboare. Fireşte, ar fi putut să aştepte vreo trei ore în New Orleans pentru ca avionul să-l ducă apoi într-o singură oră la Memphis. Prin urmare, ar fi ajuns la destinaţie pe la unsprezece noaptea, în timp ce furgoneta va intra în oraş pe la miezul nopţii, aşa că... Nu mărturisise nimănui că-i era frică de avion, ba era chiar conştient că într-o bună zi va fi nevoit să-şi înfrângă teama asta copilărească. Până una-alta însă, cumpărase maşina asta din banii lui şi o dotase cu tot felul de aparate şi dispozitive, cu două telefoane, un televizor şi chiar şi cu un fax. Aşa că furgoneta, condusă întotdeauna de Wally Boxx, alerga de colo-colo prin întreg districtul de sud al Louisianei. Era mult mai simpatică şi mai confortabilă decât orice limuzină. Foltrigg se descălţă şi, întinzîndu-se comod pe bancheta maşinii, începu să urmărească în gând trecerea timpului. Lângă el, cu telefonul lipit de ureche, agentul special Trumann era atent la vocea de la celălalt capăt al firului. Pe aceeaşi banchetă bine garnisită se mai afla şi procurorul adjunct Thomas Fink, un subaltern deosebit de loial al lui Foltrigg, care îşi ajuta din răsputeri şeful muncind câte optzeci de ore pe săptămînă la cazul Boyette, rezolvând mai ales părţile lui neplăcute şi lăsându-i, bineînţeles, şefului numai capitolele aducătoare de aplauze şi ovaţii. Ca de obicei, Fink citea o hârtie oficială, încercând în acelaşi timp să înţeleagă câte ceva şi din mormăitul agentului special Trumann care vorbea la telefon cu filiala din Memphis a FBI-ului.
Scaunul rotativ de lângă Trumann era ocupat de agentul special Skipper Scherff, un boboc care nu prea lucrase la dosarul Boyette, dar care fusese disponibil pentru această călătorie de plăcere la Memphis. De când se urcase în maşină, Scherff tot mâzgălise ceva pe un carneţel şi era gata să continue această foarte interesantă activitate pe toată durata călătoriei, deoarece în cercul restrâns al puterii nu avea absolut nimic de spus şi nimeni nuavea nici cea mai mică dorinţă să-l asculte. De altfel nici nu avea ceva mai acătări de zis: era un subaltern obedient care nu-şi ridica ochii de pe carneţelul în care nota ordinele superiorului său direct, Larry Trumann, precum şi pe cele ale generalului însuşi, venerabilul Roy în persoană. În clipa asta Scherff îşi privea intens notiţele, evitând cu multă abilitate orice contact vizual cu Foltrigg şi încercând în zadar să priceapă ce-i povesteau cei din Memphis lui Larry Trumann. Ştirea morţii lui Clifford căzuse ca un trăsnet peste biroul lor doar cu o oră în urmă, şi Scherff nu era însă sigur că pricepuse de ce şi mai ales cum de se afla tocmai el în maşina procurorului general. Se trezise pur şi simplu că Trumann îl trimite urgent acasă ca să-şi facă bagajul, urmând să se prezinte apoi de urgenţă în biroul lui Foltrigg. Este exact ceea ce făcuse, iar acum iată-l aici, în maşina care înghiţea milele, luându-şi notiţe şi ciulind urechile.
Wally Boxx, şoferul, avea şi el o diplomă pentru practicarea avocaturii, dar nici măcar nu ştia prea bine ce însemna chestia asta. Oficial era, ca şi Fink, asistent al procurorului general al Statelor Unite, dar în realitate era băiat la toate în serviciul lui Foltrigg; conducea maşina, căra servieta şi-i scria discursurile venerabilului, iar pe deasupra se ocupa şi de relaţiile cu presa, ceea ce-i lua cam jumătate din timp, deoarece şeful era extrem de preocupat de imaginea sa publică. De altfel, Boxx nu era deloc tâmpit; dimpotrivă, era un tip foarte dotat la manevre politice, cu reacţii foarte rapide când era vorba să sară în apărarea şefului şi de o loialitate fără cusur. Boxx era convins de viitorul strălucit al lui Foltrigg şi se şi vedea pe sine plimbându-se împreună cu marele om în apropierea Colinei Capitoliului.
Boxx era conştient de importanţa cazului Boyette. Putea fi cel mai grozav proces din cariera şi aşa ilustră a lui Foltrigg, procesul visat care să-l aducă în lumina reflectoarelor. Şi Boxx mai ştia şi că gândul la Barry-Şiş Muldanno îi alungase somnul lui Foltrigg.
Larry Trumann terminase de vorbit la telefon. Era un agent cu experienţă, puţin trecut de patruzeci de ani, ale cărui cuvinte Foltrigg le aştepta cu nerăbdare.
- Ai noştri încearcă să-i convingă pe cei de la Poliţia din Memphis să le dea voie să examineze şi ei maşina. Chestia asta o să mai dureze vreo oră pentru că nu le este prea uşor să le explice ălorlalţi toată afacerea cu Clifford şi Boyette. Şeful biroului nostru din Memphis, un tip pe nume Jason McThune, o persoană foarte dură şi cu darul convingerii se întâlneşte chiar acum cu şeful Poliţiei din oraş. McThune a vorbit cu Washington-ul care a vorbit cu Memphis-ul, aşa că vom pune mâna pe maşină cam peste vreo două ore. Cât despre mort, are doar o singură rană, trasă în cap, sinucidere evidentă. Se pare că a încercat mai întâi să se asfixieze cu ajutorul unui furtun vârât în ţeava de eşapament, dar dintr-un motiv necunoscut, figura asta n-a mers! A luat şi nişte tranchilizante în combinaţie cu whiskey. Cei din Memphis verifică arma, un model ieftin de revolver calibrul 38.
- Nu există nicio îndoială cu privire la sinucidere? întrebă Foltrig
- Niciuna.
- Unde s-a-ntâmplat?
- Undeva în nordul oraşului. S-a dus cu Lincolnul lui negru într-o pădure de la marginea oraşului şi şi-a făcut de petrecanie.
- Bineînţeles că nu există niciun martor?
- Bineînţeles. Cadavrul a fost găsit de doi puşti.
- Cât timp trecuse de la deces?
- Nu prea mult. Vom afla amănunte după autopsie.
- Dar de ce la Memphis?
- Nu prea este clar ce l-a determinat să facă alegerea asta.
Foltrigg sorbi gânditor din sucul de roşii, cântărind cele auzite. Toţi ceilalţi pasageri erau foarte atenţi la conversaţia celor doi: Fink îşi lua notiţe, Scherff mâzgălea şi el cuprins de frenezie, iar Wally Boxx le sorbea literalmente cuvintele.
- Ce poţi să-mi spui despre biletul lăsat de Clifford? reveni Foltrigg cu o nouă întrebare.
- Ei bine, biletul ar putea fi ceva mai interesant. Băieţii noştri din Memphis au o copie, nu prea grozavă, dar merge, şi o vom primi şi noi prin fax peste câteva minute. Se pare că biletul a fost scris de mână cu cerneală neagră, iar scrisul este destul de citeţ; cuprinde câteva paragrafe cu instrucţiuni pentru secretară referitoare la înmormântare - vrea să fie incinerat - şi la mobilierul din birou. Îi mai spune secretarei şi unde îi va găsi testamentul şi cam asta-i tot; bineînţeles că nu spune nimic de Boyette şi Muldanno. Se pare că la sfîrşit a vrut să mai adauge ceva cu un pix cu pastă albastră, da' pasta s-a terminat imediat ce a-nceput să scrie, aşa că ultima parte este o mâzgălitură aproape imposibil de citit.
- Şi despre ce e vorba în partea asta ultimă a biletului?
- Nu ştim. Toate probele, bilet, pistol, medicamente şi celelalte, sîunt încă în posesia poliţiei din Memphis, şi McThune face tot ce poate ca să pună mâna pe ele. În maşină au găsit un pix fără pastă care se pare că este chiar cel pe care a încercat să-l folosească omul nostru.
- Sper că până la sosirea noastră colegii dumitale vor putea obţine lucrurile astea despre care mi-ai vorbit, nu? zise Foltrigg pe un ton care arăta clar că dorea să-i fie pus totul la dispoziţie imediat după sosirea la Memphis.
- Colegii mei fac tot ce le stă în putinţă, răspunse Trumann; Foltrigg nu era şeful lui, dar în faza aceasta, cazul era de competenţa procuraturii, şi venerabilul avea controlul absolut al întregii operaţiuni.
- Aşadar, Jerome Clifford dă fuga cu maşina la Memphis ca să-şi zboare creierii, adăugă Foltrigg cu privirea rătăcind în întunericul de afară. Şi asta cu numai patru săptămâni înainte de proces. Of, Doamne! Ce-ar putea oare să mai apară până atunci? se întrebă el, fără să aştepte vreun răspuns.
O bucată de vreme, în maşină domni tăcerea.
- Unde este Muldanno? se auzi într-un târziu din nou vocea lui Foltrigg.
- La New Orleans si suntem cu ochii pe el.
Pun pariu că până la miezul nopţii îşi angajează un nou avocat şi că până mâine la prânz trimite cel puţin o duzină de cereri de amânare, deoarece moartea tragică a lui Jerome Clifford îi afectează foarte serios dreptul constituţional de a beneficia de un proces corect şi de asistenţă juridică. Evident că noi nu vom fi de acord cu amânarea şi atunci judecătorul va fixa o audiere pentru săptămâna viitoare şi bineînţeles că noi vom pierde şi uite-aşa au să mai treacă încă şase luni până când dosarul ăsta să intre pe rol. Încă şase luni! Îţi dai seama ce înseamnă chestia asta?
Trumann clătină din cap, dezgustat.
- Măcar în felul ăsta putem să mai căutăm cadavrul lui Boyette.
Ei da, şi asta-i adevărat; de fapt Roy se gândise şi el la această posibilitate şi chiar avea nevoie de ceva mai mult timp, numai că îi venea greu să recunoască acest lucru, căci era avocatul poporului, reprezentantul guvernului în lupta împotriva crimei organizate şi corupţiei. Justiţia era de partea lui, iar el trebuia să fie întotdeauna pregătit să atace răul, oriunde şi oricând. Se străduise din toate puterile să obţină un proces rapid şi asta numai pentru că era convins că are dreptate şi că va obţine, fără îndoială, condamnarea. Statele Unite ale Americii vor câştiga procesul! Iar victoria îi va fi datorată lui Roy Foltrigg. În mintea lui vedea deja titlurile din ziare. Ba simţea chiar şi mirosul cernelii de tipar. Foltrigg însă trebuia cu orice preţ să dea de cadavrul ăla blestemat, altfel putea să spună adio condamnării, fotografiilor de pe pagina întâi a ziarelor, interviurilor pentru CNN, ascensiunii fulgerătoare spre Colina Capitoliului. Pe cei apropiaţi reuşise să-i convingă că un verdict favorabil acuzării era posibil chiar şi în absenţa cadavrului, ceea ce era perfect adevărat. Cu toate acestea, nu avea nici cea mai mică dorinţă să rişte; prin urmare era absolut necesar să dea de cadavrul acela blestemat.
- După părerea noastră, Clifford ştia unde este ascuns cadavrul, interveni Fink, întorcându-şi privirea spre Trumann. Voi ştiţi ceva în sensul ăsta?
- Dar ce vă face să credeţi aşa ceva? întrebă la rândul său Trumann.
- Eu, unul, îl ştiu demult pe Romey, răspunse Fink, lăsând deoparte hârtiile pe care le studia cu atâta atenţie. Acum douăzeci de ani, am fost colegi la facultatea de drept din Tulane. De pe-atunci era niţeluş nebun, dar fără îndoială şi foarte isteţ. Ei, şi cam acum o săptămână, Romey m-a sunat acasă şi mi-a zis că vrea să vorbim despre cazul Muldanno. Era atât de beat încât i se împleticea limba-n gură şi-i tot dădea-ntruna cum că el nu poate să ducă afacerea asta pân' la capăt. Ceea ce de fapt era surprinzător pentru că Romey este înnebunit după cazuri din astea, care fac multe valuri. Bătea câmpii, bolborosea cuvinte fără şir....
- Ba, la un moment dat, a început chiar să plângă, interveni Foltrigg.
- Mda, a plâns ca un copil. La început, toată povestea asta m-a surprins, deşi, în fond, nimic din ceea ce făcea Jerome Clifford nu mă mai surprindea cu adevărat. Absolut nimic, nici măcar sinuciderea. Într-un târziu a închis telefonul. Apoi, a doua zi dimineaţa, pe la ora nouă, m-a sunat la birou, speriat de moarte, fiindcă nu-şi mai amintea dacă îl luase gura pe dinainte în timpul conversaţiei noastre nocturne şi încerca din răsputeri să afle dacă şi ce anume a lăsat să-i scape în legătură cu cadavrul. Eu însă n-am ratat ocazia ce mi se oferea şi am intrat în joc: i-am mulţumit de trei ori pentru tot ce-mi spusese cu o seară înainte şi pe cuvântu' meu că puteam să-i simt transpiraţia prin telefon. În ziua aia, m-a mai sunat de două ori la birou şi o dată acasă, seara; a treia oară era din nou beat-turtă şi teribil de caraghios. Cu toate astea, m-am gândit că, dacă sunt atent, aş putea să mai storc ceva de la el, aşa că i-am spus că am fost nevoit să-l informez pe Roy care a trebuit la rândul lui să informeze FBI-ul şi că, în consecinţă, federalii erau cu ochii pe el douăş' patru de ore din douăş' patru.
- A, cred că asta l-a scos de-a binelea din minţi, interveni Foltrigg plin de bunăvoinţă.
- Fireşte. Ba m-a mai şi bălăcărit cât a putut, numai că a doua zi mi-a telefonat din nou la birou. Am luat apoi masa de prânz împreună şi mi-am dat seama că omul era cu nervii la pământ, mult prea speriat ca să mă întrebe direct ce ştiam despre cadavru, aşa că mi-am jucat cartea cu mare atenţie. I-am spus lui Romey că vom găsi cu siguranţă cadavrul în timp util şi i-am mulţumit din nou pentru ajutor. Chestia asta l-a făcut să-şi piardă orice brumă de control; era nedormit şi nespălat, avea ochii roşii şi umflaţi. Apoi s-a mai şi îmbătat chiar acolo, în restaurant; pe urmă a început să mă acuze că l-am tras pe sfoară, că am încălcat etica profesională şi alte poveşti de felul ăsta. A fost pur şi simplu penibil, înţelegeţi ce vreau să spun! Aşa că am achitat nota de plată şi am plecat. În seara aceea mi-a telefonat iar acasă, ca să-şi ceară scuze. De data asta era perfect treaz. I-am răspuns că nu este nicio problemă şi i-am explicat că Roy se gândea foarte serios să ceară inculparea lui pentru obstrucţionarea justiţiei. Ei bine, chestia asta l-a scos din ţâţâni, şi a început să-i dea înainte cum că nu avem nici o dovadă împotriva lui. Atunci eu i-am zis că asta nu are nicio importanţă pentru că oricum vom obţine inculparea, iar el va fi arestat, judecat şi pus în imposibilitatea de a-l reprezenta pe Barry Muldanno. Asta l-a înfuriat atât de tare încât nu s-a mai oprit din înjurat timp de un sfert de oră, după care a închis telefonul. Şi de atunci n-am mai auzit nimic de el.
- Pentru mine este clar că ştie, sau mai bine zis a ştiut unde a ascuns Muldanno cadavrul, adăugă Foltrigg cu o siguranţă nedisimulată în voce.
- Spune-mi, nouă de ce nu ne-ai povestit până acum nimic din toate astea? întrebă Trumann.
- Păi, tocmai voiam să vă spunem. De fapt, Thomas şi cu mine am discutat chiar în după-amiaza asta, cu puţin timp înainte să primim telefonul de care ştii, răspunse Foltrigg indiferent, de parcă Trumann nici n-ar fi trebuit să-l bată la cap cu asemenea fleacuri. Agentul special îşi întoarse privirea spre Scherff, dar acesta era atât de absorbit de carnetulde notiţe pe care îl umpluse cu siluete de revolvere, încît nu mai vedea nimic în jurul lui.
Foltrigg sorbi şi ultima picătură de suc de roşii, îndesă cutia la gunoi, apoi se aşeză comod picior peste picior.
- Băieţi, trebuie neapărat să aflaţi toate mişcările lui Clifford între New Orleans şi Memphis: traseul ales, escale, însoţitori, contacte în Memphis şi aşa mai departe. Nu se poate să nu fi vorbit cu nimeni din momentul în care a plecat din New Orleans şi până când s-a împuşcat. Nu sunteţi de acord cu mine?
- A făcut ceva drum de acolo pân' la Memphis, aşa că trebuie să fi făcut şi el o haltă pe undeva, fu de acord Trumann.
- Ştia unde este ascuns cadavrul şi e clar că s-a hotărât să se sinucidă. Şi există şi posibilitatea, foarte redusă, dar ea există totuşi, ca să fi vorbit cu cineva despre toate astea, nu credeţi?
- Poate că aveţi dreptate.
- Ia gândeşte-te, Larry. Să presupunem că tu eşti, Doamne fereşte, avocatul. Şi că-l reprezinţi pe asasinul unui senator al Statelor Unite. Să mai presupunem că asasinul îţi spune ţie, avocatul lui, unde a ascuns cadavrul. Rezultă că numai doi, repet, numai doi oameni de pe lumea asta cunosc acest secret. Iar tu, avocatul, îţi pierzi cumpătul şi te hotărăşti să te sinucizi. Şi-ţi faci un plan. Eşti conştient că ai să mori, aşa este? Îţi pui în maşină pastilele, sticla cu băutură, pistolul şi furtunul, te duci undeva, la cinci ore distanţă de casă, şi când ajungi la destinaţie te omori. Ei, atunci, vin şi te întreb: N-am împărţi micul tău secret chiar cu nimeni?
- Ştiu şi eu? Poate că da, poate că nu.
- Deci nu este imposibil, corect?
- Este însă puţin probabil.
- Perfect. Din moment ce această mică posibilitate există, suntem datori s-o studiem cu toată atenţia. Eu unul aş începe cu personalul de la birou. Aflaţi când a plecat din New Orleans,
verificaţi cărţile de credit, vedeţi de unde şi-a cumpărat benzina, unde a mâncat, de unde şi-a cumpărat medicamentele, pistolul şi băutura. Căutaţi-i toate rudele şi toţi prietenii care locuiesc pe traseul ăsta. Sunt o sumedenie de lucruri care trebuie verificate.
- Sună la noi la birou şi cere-l pe Hightower, îi zise Trumann lui Scherff, întinzându-i telefonul.
Foltrigg era foarte mulţumit să vadă efectul rapid al vorbelor lui asupra reprezentanţilor FBI-ului şi-i adresă lui Fink un rânjet satisfăcut. Podeaua maşinii era acoperită de puzderiede dosare, probe şi documente, toate, dar absolut toate, având legătură cu dosarul „SUA vs Barry Muldanno". Alte patru cutii cu acelaşi conţinut se aflau la birou. Roy luă un dosar la întâmplare şi începu să-l răsfoiască. La un moment dat, privirea îi căzu pe o cerere de câteva pagini depusă de Jerome Clifford cu două luni în urmă şi care nu fusese încă luată în discuţie. Apoi procurorul puse dosarul la loc în teancul din care îl scosese, întorcîndu-şi ochii spre peisajul întunecat ce defila pe lângă maşină. Deodată zări un panou de circulaţie pe care stătea scris „Bogue Chitto"; de unde Dumnezeu scoteau ăştia asemenea denumiri? De data aceasta era vorba de o călătorie scurtă. Trebuia să verifice că Jerome Clifford era mort cu adevărat şi că murise într-adevăr de propria lui mînă. În plus, Roy mai voia să afle dacă avocatul îşi dăduse cumva drumul la limbă în faţa prietenilor sau a străinilor întâlniţi pe drum, sau dacă mai lăsase şi alte însemnări în afară de biletul de adio. În cel mai bun caz, nu erau decât nişte pase cu bătaie lungă, dar, la urma urmelor, căutarea aceasta a lui Boyd Boyette şi a asasinului său fusese atât de plină de fundături, încât o nouă ratare n-ar mai fi constituit o surpriză.
6.
Un bărbat îmbrăcat într-un trening galben năvăli prin uşile batante din capătul holului ce ducea la camera de gardă şi-i spuse ceva asistentei de la recepţie, aşezată în spatele unor geamuri glisante murdare. Aceasta făcu un semn spre Dianne, Mark şi Hardy care se opriseră îngrijoraţi lângă automatul de răcoritoare din holul central al spitalului "St. Peter's Charity". Bărbatul se apropie de cei trei, dar i se prezentă numai Diannei; era doctorul Simon Greenway, specialist în psihiatrie şi fusese chemat acolo de doctorul Sage, pediatrul familiei. Dianne trebuia să meargă cu el, iar Hardy se oferi să aibă grijă de Mark. Apoi doctorul şi tânăra femeie porniră în goană pe culoarul strâmt, ocolind infirmiere şi brancardieri, paturi şi scaune cu rotile şi dispărând în cele din urmă prin uşile batante. Holul de la internări era îngrozitor de aglomerat: toate scaunele erau ocupate de viitorii pacienţi, care mai de care mai agitaţi; cei care-i însoţeau, rude cel mai adesea, completau pe-ndelete tot felul de fişe şi formulare; un difuzor nevăzut transmitea într-una numele medicilor de serviciu solicitaţi să se prezinte în cutare sau cutare loc. Ceasul arăta ora şapte şi câteva minute.
- Ţi-e foame, Mark? întrebă Hardy.
Nu, nu-i era foame, dar ar fi vrut tare mult să plece din locul acela.
- Parcă, puţin.
- Hai să mergem la bufet. Fac cinste cu un cheeseburger.
Coborâră pe scări până la subsol; oameni cu feţe îngrijorate rătăceau încoace şi-ncolo pe coridoare. Sala bufetului cu autoservire era mult mai mare, mai aglomerată şi mai zgomotoasă decât sala de mese de la şcoală; Hardy îi arătă cu un semn singura masă liberă din dreptul lor şi Mark se supuse.
În mintea băiatului nu avea loc decît un singur gând, cel la sănătatea fratelui mai mic. Ricky îl îngrijora foarte mult, deşi Hardy îl asigurase că nu era vorba de un pericol de moarte şi că doctorii or să-l pună pe picioare. Atâta doar că s-ar putea să mai dureze o vreme. Apoi îi mai spuse şi că era foarte important ca doctorii să ştie exact ce s-a întâmplat, adică adevărul şi numai adevărul, iar dacă doctorii nu aveau să afle adevărul, acest lucru avea să fie foarte rău pentru starea psihică a lui Ricky. Acesta ar putea chiar să fie închis în cine ştie ce sanatoriu luni sau ani de zile, dacă doctorii nu aflau totul despre povestea din pădure, spuse el încă o dată.
Hardy era un tip okay, dar pe care nu prea îl dădea inteligenţa afară din casă şi de aceea făcea greşeala de a-i vorbi lui Mark ca unui copilaş de cinci ani. Nu-şi dădea seama că în felul acesta îl plictisea teribil pe băiat.
Şi-apoi Mark nu-şi putea lua gândul de la Ricky: oare îşi mai sugea degetul? Oare începuse să vorbească? Deşi dorea cu disperare ca cel mic să-şi revină, ţinea la fel de mult ca acest lucru să se întâmple fără alţi martori în afară de el, Mark; aveau lucruri foarte importante de pus la punct numai între patru ochi.
Dacă Ricky se trezea din starea aceea în prezenţa doctorilor sau, Doamne fereşte, a poliţiştilor şi le spunea tot ce văzuseră? Ce-ar fi păţit atunci Mark, prins cu minciuna? S-ar putea, totuşi, ca cel mic să nu fie crezut tocmai din cauza necazului prin care trecea acum, dar în orice caz două variante contradictorii ale întâmplării din pădure ar fi fost ceva absolut îngrozitor.
Dacă stai să te gîndeşti, îţi dai seama că minciunile cresc într-un mod atât de firesc una din alta încât îi uluiesc pînă şi pe cei care le spun. De fapt, porneşti la drum cu o minciună mică şi aparent nevinovată; pe urmă eşti prins în corzi şi mai spui una, şi încă una. La început ceilalţi te cred şi minciunile tale le influenţează acţiunile, dar tu îţi dai seama că ai fi putut să le spui pur şi simplu adevărul. Da, ar fi putut să spună adevărul şi poliţiştilor, şi mamei, ar fi putut să le explice în amănunt tot ceea ce văzuse Ricky şi în felul ăsta secretul ar fi fost asigurat pentru că Ricky habar n-avea de toate astea.
Numai că totul se întâmplase atât de repede, încât nu avusese timp să-şi facă vreun plan. Ar fi vrut să fie doar cu mama, doar ei doi între patru pereţi, şi să-şi descarce sufletul mai înainte ca lucrurile să ia o întorsătură urâtă. Era clar că dacă nu făcea acum ceva, atunci el ar fi putut să ajungă la închisoare, iar Ricky într-un sanatoriu de boli mintale. Hardy se întoarse cu o tavă cu cartofi prăjiţi şi cheeseburgers; Mark începu să se joace cu un cartof prăjit în timp ce poliţistul atacă un cheeseburger.
.....................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu