Clientul, John Grisham

........................................
                             VII.


      - Da, doi, un băiat şi o fată; în perioada de care v-am vorbit, erau în pragul adolescenţei şi bineînţeles că tatăl i-a primit în grijă. Adevărul este că tipul le-a dat suficient de multă libertate, precum şi banii necesari ca să-i determine să-i întoarcă spatele mamei. El şi cu avocaţii pe care şi-i angajase au  reuşit s-o ţină pe Reggie prin sanatorii de boli mintale timp de doi ani, până când totul se terminase, aşa cum dorise el: adică doctorul se alesese cu casa, cu copiii, cu cealaltă nevastă, cu absolut tot.
     Relatarea acestei  tragedii îl tulbură pe Sharpinski şi era evident că nu-i convenea faptul că-i povestea despre ea lui Foltrigg. Ce-i drept, însă, cele mai multe relatări făceau parte dintr-un dosar public.
     - Şi cum de a ajuns ea avocată? 
     - Nu i-a fost uşor deloc. Tribunalul îi interzisese să-şi vadă copiii şi locuia singură cu mama ei care, după părerea mea, i-a salvat viaţa. Nu sunt sigur de ceea ce vă spun, dar am auzit că mama ei şi-a ipotecat casa ca să-i plătească un tratament foarte bun. Şi după ani de zile de efort, Reggie şi-a adunat la un loc bucăţelele vieţii ei risipite. Copiii au crescut şi au plecat din Memphis. Băiatul a ajuns la închisoare pentru trafic de droguri, iar fata locuieşte în California.
     - Ce fel de studentă a fost? 
     - Foarte isteaţă. Era hotărâtă să-şi dovedească sieşi că poate să devină un bun avocat. Atâta că a continuat să se lupte cu depresiile nervoase, cu băutura şi cu somniferele şi la un moment dat a clacat. Pe urmă s-a-ntors, complet refăcută, şi a terminat facultatea pur şi simplu cu înverşunare.
     Ca de obicei, Fink şi Boxx mâzgăleau cu frenezie, umplând paginile carnetelor, încercând plini de importanţă să noteze fiecare cuvânt rostit în încăpere, ca şi cum Foltrigg avea de gând să-i ia mai târziu la întrebări. 
      În ceea ce-l privea pe Ord, acesta era mult mai preocupat de teancul de lucrări de pe birou decât de cele ce se discutau în prezenţa lui; pe măsură ce orele treceau, Foltrigg îi devenea tot mai nesuferit, în fond, el, Ord, era tot atât de ocupat şi de important ca şi venerabilul. 
      - Ce fel de avocat este femeia aceasta? întrebă Roy. 
      A dracului de rea, îşi zise McThune în sinea lui. Vicleană ca un drac, se gândi Trumann. Şi foarte talentată în domeniul electronicii. 
      - Munceşte mult, nu prea face mulţi bani, da' de fapt nu cred că pentru Reggie banii au vreo importanţă. 
      - De unde Dumnezeu şi-a ales un nume ca ăsta, "Reggie"? întrebă Foltrigg, absolut deconcertat. „
      "Poate că vine de la Regina", îşi zise Ord în sinea lui. 
      Sharpinski deschise gura ca să vorbească, dar pe urmă se răzgândi, aşteptă o secundă-două, şi abia după aceea spuse: 
      - Mi-ar trebui ore întregi ca să vă povestesc tot ce ştiu despre ea şi adevărul este că nu vreau să fac asta. Nici nu e important! 
      - Poate că este, se auzi vocea plesnitoare a lui Boxx. 
      Sharpinski îi aruncă o privire severă, apoi se întoarse dinnou spre Foltrigg. 
      - Atunci când s-a apucat de facultate, a încercat să şteargă cea mai mare parte din trecutul ei, mai ales anii cei mai dureroşi. Şi-a reluat numele de fată, Love. Bănuiesc că Reggie vine de la Regina, dar n-am întrebat-o niciodată nimic despre asta. Pot să vă spun că şi-a schimbat numele absolut legal, cu hotărâre judecătorească, şi că din Regina Cardoni n-a mai rămas nici o urmă, cel puţin pe hârtie. În facultate, n-a vorbit niciodată despre trecutul ei, deşi s-a vorbit mult despre ea. Dar ea nu dă doi bani pe chestia asta. 
      - Mai bea?
      Era clar că Foltrigg voia să scurme prin gunoaie şi lucrul ăsta îl enervă pe Sharpinski.  
      McThune şi Trumann o găsiseră remarcabil de trează.
      - Asta va trebui s-o întrebaţi chiar pe ea, domnule Foltrigg. 
      - Cât de des te vezi cu ea? 
      - Cam o dată sau de două ori pe lună. Şi din când în când mai vorbim la telefon.
      - Câţi ani are? întrebă Foltrigg pe un ton plin de suspiciune, ca şi cum între Sharpinski şi Reggie ar fi existat o relaţie nu tocmai curată. 
      - Şi asta va trebui s-o întrebaţi pe ea. După mine, are vreo cincizeci de ani. 
      - Ce-ar fi să-i dai chiar acum un telefon şi s-o întrebi ce mai face. Poate scapă vreo vorbă despre Mark Sway. 
      Sharpinski îi aruncă lui Foltrigg o privire care ar fi acrit şi laptele în sticlă. Apoi îşi privi şeful, pe Ord, de parcă ar fi vrut să-i spună: "Ce zici de tembelul ăsta?" 
      Dar Ord îi evită privirea şi începu să încarce un capsator aflat pe birou. 
      - Domnule Foltrigg, Reggie nu este tâmpită. De fapt este chiar foarte inteligentă şi dacă i-aş telefona şi-ar da imediat seama care este motivul pentru care o caut.
      - Hm, poate că ai dreptate.
      - Să ştiţi că am. 
      - Atunci aş vrea să ne însoţeşti în după-amiaza asta, când vom merge la ea la birou. 
      Sharpinski se uită la Ord aşteptând un semn, o sugestie, dar şeful lui era foarte ocupat cu capsatorul. 
      - Sunt foarte ocupat şi nu pot să vin. Mai doriţi ceva? 
      - Nu, poţi să pleci acum, interveni brusc Ord. Mulţumesc, David. 
      - Dar ar fi foarte bine să vină cu mine, îi zise Foltrigg lui Ord după plecarea lui Sharpinski. 
      - Ţi-a spus că este ocupat, Roy. Ştii, băieţii mei au de lucru, răspunse celălalt, privindu-i semnificativ pe Boxx şi Fink. 
      Chiar în clipa aceea una dintre secretare îi aduse lui Foltrigg un fax de două pagini pe care acesta îl citi împreună cu Boxx. 
       - Mi l-au trimis de la birou, îi explică Roy lui Ord, de parcă numai acolo ar fi existat asemenea tehnologie de vârf.
        Când termină de citit, Foltrigg întrebă cu voce tare: 
        - A auzit careva de un oarecare Willis Upchurch? 
        - Da. E un barosan din Chicago care lucrează mult pentru Mafia, răspunse Ord. Ce-i cu el? 
        - Aici scrie că tocmai a terminat o conferinţă de presă ţinută în faţa unui mare număr de reporteri la New Orleans. Şi acolo a zis că a fost angajat de Muldanno, că procesul va fi amânat, iar clientul lui nu este vinovat etc, etc. 
      - Da, da, este în stilul lui. Da' nu-mi dau seama cum de n-ai auzit pân' acum de Willis Upchurch?! 
      - Păi, n-a mai fost niciodată pân' acum la New Orleans, răspunse Foltrigg plin de autoritate, de parcă i-ar fi ţinut minte pe toţi avocaţii care îndrăzniseră să calce pe domeniul lui. 
      - Ei bine, cazul vostru tocmai s-a transformat într-un coşmar.
      - Of. Grozav. Absolut nemaipomenit.

                        11.

            Jaluzelele erau  trase şi-n cameră domnea întunericul. Ghemuită la picioarele lui Ricky, Dianne aţipise. După ce toată dimineaţa mormăise, se zvârcolise şi trezise speranţele tuturor, după prânz puştiul se pierduse din nou, regăsindu-şi poziţia de-acum familiară, cu genunchii la piept, degetul în gură şi tuburile de perfuzie înfipte în vene. Greenway o asigurase de mai multe ori că Ricky nu avea dureri, dar după atâtea ore în care îl ţinuse în braţe şi-l sărutase, Dianne era convinsă că pe fiul ei îl durea ceva. Cât despre ea, era epuizată.
     Mark aşezase pe patul pliant, rezemându-şi spatele de perete, şi-şi privea atent mama şi fratele mai mic. Şi el se simţea epuizat, dar cu toate acestea, somnul refuza să vină. Evenimentele recente se învălmăşeau în creierul lui extenuat, iar el încerca din răsputeri să gândească limpede. Care era mişcarea următoare? Oare putea să aibă încredere în Reggie? Din filmele şi serialele de la televizor, Mark aflase că jumătate din avocaţi erau de încredere, iar cealaltă jumătate erau nişte javre. Pe urmă, când ar fi mai bine să le spună lui Dianne şi doctorului despre Reggie? 
     Întrebările acestea i se învârteau mereu în minte; stătea acolo pe patul pliant, ascultând susurul vocilor de pe culoar şi făcându-şi socoteala cât de mult să povestească şi celorlalţi din ceea ce ştia. 
     Ceasul de lângă pat arăta ora două şi treizeci şi două de minute. Îi erau imposibil să creadă că toată mizeria asta se întâmplase în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Apoi se hotărî să-i spună lui Greenway tot ceea ce Ricky ar fi putut să vadă şi să audă în pădure şi, privind cîrlionţii blonzi care se iţeau de sub cearşaf, se simţi mult mai bine. Se hotărî de asemenea să nu mai mintă şi să facă tot ce-i va sta în putere ca să-l ajute pe Ricky. Nimeni altcineva nu auzise ceea ce-i spusese Romey în maşină şi pentru moment, aşa cum îl sfătuise şi avocatul, el avea de gând să nu povestească nimănui despre cele întâmplate. 
      Este adevărat însă că nici nu prea mai putea să ţină totul în el; adevărul devenea din ce în ce mai apăsător. Pentru că aici nu mai era vorba de un joc de-a v-aţi ascunselea cu copiii din cartier prin crângurile şi râpele din apropiere de Tucker Wheel Estates; şi nici de o evadare nevinovată pe fereastra dormitorului ca să se plimbe prin zonă în lumina lunii. De data asta, Romey ţinuse între dinţi ţeava unui pistol adevărat; ăia erau agenţi federali adevăraţi, cu legitimaţii adevărate, aidoma celor din serialele poliţiste de la televizor. El, Mark, angajase un avocat adevărat care îi lipise de stomac un casetofon adevărat ca să poată, în felul ăsta, să-i prindă cu mâţa-n sac pe cei de la FBI. Tipul care-l omorâse pe senator era un asasin profesionist cu multe cazuri de acelaşi gen la activ - aşa spusese Romey - şi mai făcea parte şi din Mafia; or, pentru oamenii ăştia nu era nici o problemă să scape de un puşti de unsprezece ani.
     Mark  simţea că nu mai putea să facă faţă de unul singur la toată povestea. La ora asta ar fi trebuit să fie la şcoală, la ora de matematică pe care nu putea s-o sufere, dar de care acum îi era dor. Avea de gând să stea de vorbă pe-ndelete cu Reggie şi pe urmă ea avea să aranjeze o întâlnire cu cei de la FBI ca el să le spună toată porcăria pe care i-o pusese în spate Romey. Şi-atunci ei erau obligaţi să-l protejeze. Poate că or să-i dea nişte gărzi de corp până cînd asasinul ajunge la închisoare, sau poate că or să-l aresteze imediat pe ăla şi-atunci totul are să fie bine. Poate, cine ştie?!
     Apoi,  îşi aduse aminte de un film în care un tip se ia de piept cu Mafia, crezând că FBI-ul are să-l protejeze; numai că dintr-o dată, tipul se trezeşte că devine o ţintă vie, că FBI-ul nu mai vrea să ştie de el pentru că tipul spusese ceva ce nu trebuia în timpul procesului; pe parcursul filmului, cineva, nu-şi mai amintea cine, spune de cel puţin douăzeci de ori că "Mafia nu uită niciodată". În ultima scenă, maşina tipului sare în aer exact în momentul în care răsuceşte cheia în contact şi el este aruncat la vreo juma' de milă distanţă şi tocmai cînd îşi dă ultima suflare, apare o siluetă întunecată care se apleacă deasupra lui şi zice "Mafia nu uită niciodată". Nu fusese mare lucru de filmul ăsta, dar pentru Mark mesajul lui se limpezi abia acum.
      Simţea nevoia să bea un Sprite. Deschise uşurel poşeta pe care Dianne o lăsase sub pat şi începu să cotrobăie prin ea; dădu peste trei flacoane de calmante şi peste două pachete de ţigări, dar, după o clipă de ezitare, rezistă tentaţiei; în cele din urmă, găsi monedele de care avea nevoie şi ieşi din cameră.
       Într-un colţ al sălii de aşteptare, o infirmieră stătea de vorbă cu un bătrân. Mark desfăcu cutia de Sprite şi se îndreptă spre ascensor. Greenway îi ceruse să stea cît mai mult timp în camera lui Ricky, dar Mark se săturase şi de cameră şi de Greenway şi, oricum, nu preaerau şanse ca frate-său să se trezească prea curând. 
      Intră în lift şi apăsă pe butonul de parter; avea de gând să dea o raita pe la bufet, să vadă ce mai învârtesc avocaţii.
      Când uşa fu cât pe-aci să se închidă, în ascensor urcă un bărbat care îl privi oarecum îndelung pe băiat. 
      - Tu eşti Mark Sway? întrebă apoi bărbatul.
      Of, Doamne, iar? De când cu Romey, în ultimele douăzeci şi patru de ore, cunoscuse atâtea feţe noi cât să-i ajungă luni de zile. Şi apoi, era sigur că nu-l mai văzuse niciodată până acum pe tipul de lângă el. 
      - Cine sunteţi? întrebă Mark prudent. 
      - Slick Moeller de la "Memphis Press". Cunoşti ziarul, nu? Tu eşti Mark Sway, nu-i aşa?
      - De unde ştiţi cine sunt? 
      - Doar sunt ziarist, nu? Asta mi-e meseria, să aflu tot felul de lucruri. Ce mai face fratele tău? 
      - Grozav. Şi ce vreţi să aflaţi? 
      - Ştii, eu lucrez la un articol despre sinuciderea asta şi tot dau peste numele tău. Curcanii zic că ai şti mai multe decât spui. 
      - Când o să apară articolul? 
      - Nu ştiu încă. Poate chiar mâine.
      Mark se simţi brusc că îl lasă puterile şi renunţă să-l mai privească pe omul acesta. 
      - Nu răspund la nicio întrebare.
      - Foarte bine.
      Uşa ascensorului se opri pe neaşteptate şi o mulţime de oameni năvăli înăuntru, iar reporterul dispăru, înghiţit de val. 
      Câteva secunde mai târziu, când ascensorul opri la etajul al cincilea, Mark ţâşni printre doi medici şi o luă pe scări pînă la etajul şase. Scăpase de ziarist, aşa că se aşeză pe treptele pustii şi începu să plângă.
       Foltrigg, McThune şi Trumann îşi făcură apariţia în anticamera micuţă, dar aranjată cu gust, a biroului lui Reggie Love, avocat, fix la ora trei după-amiază, aşa cum fusese convenit. Aici fură întâmpinaţi de Clint care îi pofti să ia loc şi le oferi ceai şi cafea; cei trei refuzară scorţoşi. 
      Foltrigg îl informă pe Clint că el este procurorul federal din Southern District of Louisiana, New Orleans, că venise la întâlnire şi că nu putea să aştepte. Greşea amarnic.
      Pentru că avu ocazia să aştepte timp de patruzeci şi cinci de minute. În timp ce agenţii federali stăteau comod pe canapea, răsfoind nişte reviste, Foltrigg măsura încăperea cu pasul, îşi privea din când în când ceasul, fierbea de nervi, îl privea ameninţător pe Clint, ba se şi răsti de vreo două ori la el, numai că de fiecare dată i se spunea că Reggie discută la telefon cu un client important. De parcă Foltrigg ar fi venit acolo pentru ceva absolut lipsit de importanţă. Venerabilul ar fi vrut tare mult să plece, dar nu putea să facă aşa ceva. Era una din rarele ocazii în care era nevoit să primească un subtil şut în fund fără să poată riposta.
     În sfârşit, Clint îi invită să-l urmeze într-o mică sală de conferinţe ai cărei pereţi erau acoperiţi cu rafturi pline de impresionante tomuri de legi. Clint le spuse să ia loc şi îi anunţă că Reggie li se va alătura imediat. 
     - A întârziat patruzeci şi cinci de minute, protestă Foltrigg. 
     - Asta nu înseamnă nimic pentru Reggie, domnule, replică zâmbind Clint în timp ce închidea uşa. 
      Foltrigg, flancat de cei doi agenţi, se aşeză la un capăt al mesei de conferinţe, şi rămase în aşteptare. 
     - Uite ce e, Roy, zise Trumann după o secundă de ezitare. Trebuie să fii atent cu tipa asta.S-ar putea să înregistreze tot ce vom vorbi. 
     - Da' ce te face să crezi asta? 
     - Păi, ăă, niciodată nu poţi să......
     - Avocaţii de aici, din Memphis, practică foarte mult chestia asta, sări McThune în ajutorul colegului său. Nu ştiu cum stau lucrurile la New Orleans, da' aici e rău de tot. 
     - Bine, da' trebuie să ne spună de la bun început dacă înregistrează, nu? zise Foltrigg, fără să înţeleagă aluzia celor doi. 
     - N-aş paria pe chestia asta, zise Trumann. E mai bine să fii atent. 
     Uşa se deschise brusc şi Reggie îşi făcu apariţia după o întârziere de patruzeci şi opt de minute. 
     - Nu vă ridicaţi, le spuse ea în timp ce Clint închidea uşa în urma ei. 
     Întinse apoi mâna spre Foltrigg, zicînd: Reggie Love, iar dumneata trebuie că eşti Roy Foltrigg. 
     - Exact. Încântat de cunoştinţă.
     Reggie îi privi zâmbind pe McThune şi Trumann şi pentru o clipă toţi trei se gândiră la acelaşi lucru: la minicaseta aceea afurisită. 
      - Vă rog să mă scuzaţi că am întârziat, zise ea apoi şi se aşeză singură la celălalt capăt al mesei; în faţa ei, cei trei bărbaţi stăteau înghesuiţi unul într-altul ca nişte găini plouate. 
     - Nicio problemă, zise Foltrigg cu voce tare, pe un ton care lăsa să se înţeleagă că în realitate era o problemă, şi încă una foarte gravă. 
     Dintr-un sertar ascuns al mesei, Reggie scoase un magnetofon pe care îl aşeză în faţa ei. 
     - Vă deranjează dacă înregistrez mica noastră discuţie? întrebă ea în timp ce monta microfonul, lămurindu-şi în acest fel interlocutorii că tot ceea ce vor spune va fi înregistrat, fie că acest lucru le va conveni, fie că nu. Voi fi fericită să ofer fiecăruia dintre dumneavoastră câte o copie. 
     - Eu n-am nimic împotrivă, zise Foltrigg ca şi cum ar fi avut de ales. 
     McThune şi Trumann nu-şi puteau lua ochii de la magnetofon. Vai, ce drăguţ din partea ei să-i întrebe aşa ceva! 
      Reggie le zâmbi dulce, cei doi agenţi îi întoarseră zâmbetul pentru ca în cele din urmă toţi trei să privească, zâmbind, magnetofonul. Femeia asta era tot atât de subtilă ca şi un pietroi aruncat printr-un geam. Caseta aia nenorocită nu putea fi prea departe.
      - Şi-acum, care-i problema? întrebă ea după ce apăsă pe un buton. 
      - Unde este clientul dumitale? întrebă Foltrigg la rândul lui, aplecându-se înainte şi lăsând astfel să se înţeleagă că numai el îi va fi partener de discuţie. 
      - La spital. Doctorul vrea să-l vadă petrecând cât mai mult timp lângă fratele lui. 
      - Şi când vom putea să stăm de vorbă cu el?
      - Prin urmare,  dumneavoastră presupuneţi că veţi vorbi într-adevăr cu clientul meu, zise Reggie privindu-l pe Foltrigg cu ochi plini de încredere. Avea părul cărunt şi era tunsă ca un puştan. Chipul ei plăcut ieşea imediat în evidenţă; sprâncenele erau negre, buzele moi erau foarte îngrijit fardate, pielea netedă era doar foarte uşor machiată. Da, da, era o femeie drăguţă, cu bretonul acela nostim care-i acoperea fruntea şi cu ochii scânteietori, plini de o siguranţă calmă. 
      În timp ce o privea, Foltrigg se gândea la mizeria şi suferinţa pe care femeia din faţa lui le cunoscuse din plin şi se văzu nevoit să recunoască un lucru, că ea se pricepea foarte bine să ascundă orice urmă.
     McThune deschise un dosar şi începu să-l răsfoiască. În ultimele două ore reuşiseră să strângă un dosar destul de gros despre Reggie Love, fostă Regina Cardoni. Copiaseră dosarul de divorţ şi procedurile de internare de la judecătoria locală. Copiaseră  de asemenea actele de ipotecare şi registrul funciar referitoare la casa mamei ei. Şi chiar în clipa asta, doi agenţi FBI din Memphis încercau să obţină foile matricole din facultate.
     Lui Foltrigg îi plăcea murdăria şi o căuta pentru orice caz cu care avea de-a face. McThune citea cu multă atenţie istoria sordidă a divorţului, cu toate depoziţiile acelea de adulter, alcool, droguri şi constituţie fizică debilă, culminând toate cu încercarea de sinucidere. Citind toate acestea, McThune îşi dădu seama că, pentru nimic în lume şi în nicio împrejurare, nu şi-ar fi dorit s-o înfurie pe femeia aceea.
     - Trebuie  neapărat să stăm de vorbă cu clientul dumitale, doamnă Love. 
     - Reggie, okay, Roy? 
     - Cum doreşti. Noi suntem convinşi că ştie ceva, simplu şi clar.
     - Ca de exemplu?
     - Ei bine, noi suntem convinşi că micul Mark a fost în maşina lui Jerome Clifford mai înainte de moartea acestuia. Noi credem că au fost împreună mai mult decât câteva secunde, în mod evident, Clifford avea de gând să se sinucidă şi avem motive să credem că a dorit să spună cuiva, oricui, unde anume ascunsese Muldanno, clientul lui, cadavrul senatorului Boyette.
     - Ce vă faceţi să credeţi aşa ceva?
     - Este o poveste mai  lungă, dar, pe scurt, Clifford a luat de vreo două ori legătura cu unul dintre asistenţii mei şi a lăsat să se înţeleagă că ar fi dispus să ajungem la o înţelegere şi după aceea să se retragă. Era speriat, beat, avea un comportament ciudat. Încerca s-o rupă cu viaţa de până atunci şi voia să vorbească.
     - Şi de ce credeţi că a vorbit cu clientul meu? 
     - Este doar o posibilitate, recunosc. Dar trebuie să căutăm în toate colţurile şi sunt sigur că înţelegi ce vreau să spun. 
     - Mi se pare că sesizez aici o notă de disperare.
     - Ba chiar foarte multă disperare, Reggie. Uite, am să fiu cinstit cu tine. Ştim cine l-a ucis pe senator, dar adevărul este că nu sunt pregătit pentru un proces în absenţa cadavrului. 
      Foltrigg se opri şi-i zîmbi interlocutoarei. În ciuda nenumăratelor sale metehne absolut nocive, Roy petrecuse ore întregi în faţa diverselor jurii şi ştia când este cazul să joace cinstit.
     Iar ea,  la rândul ei, petrecuse atât de multe ore în secţiile de terapie ale spitalelor încât mirosea imediat orice minciună.
     - Eu nu spun  că nu veţi putea să vorbiţi cu Mark Sway în general, ci numai astăzi. Mâine, cine ştie? Sau poate poimâine. Toată povestea asta se mişcă prea repede. Domnul Clifford nici nu s-a răcit încă. Ce-ar fi să mai încetinim puţin ritmul şi să nu facem prea multe lucruri în acelaşi timp, okay?
     - Okay.
     - Ei, şi-acum convingeţi-mă că Mark Sway a fost în maşină împreună cu Jerome Clifford înainte ca ăsta să moară.
     Nicio problemă. Foltrigg îşi consultă carnetul şi se porni să înşire toate locurile unde fuseseră găsite amprentele: luminile de poziţie din spatele maşinii, portbagajul, mânerul şi butonul de blocare ale portierei din dreapta-faţă, bord, pistol, sticla de whiskey. Existau, se pare, amprente şi pe furtun, dar acolo mai era încă de lucru. Pe măsură ce vorbea, Foltrigg se transforma în procurorul care îşi construia un dosar plin de probe de netăgăduit...... Reggie umplea foaie după foaie. Cunoştea faptul că Mark fusese în maşină, dar n-avusese nici cea mai vagă idee că lăsase o asemenea potecă în urma lui.
     - Sticla de whiskey? întrebă ea surprinsă. 
     - Da, trei amprente foarte clare, răspunse Foltrigg, consultându-şi încă o dată notiţele. Nu există nicio îndoială în privinţa lor.
      Mark îi vorbise despre pistol, dar nu suflase nici un cuvânt despre sticlă. 
      - Nu ţi se pare ciudat? 
      - Pân' acum totul este ciudat. Poliţistul care a vorbit cu el nu-şi aminteşte să fi mirosit a alcool, aşa că bănuiesc că n-a băut din sticlă. Sunt sigur că băiatul ar putea să explice totul dacă am sta de vorbă cu el. 
      - Am să-l întreb dacă vrea. 
      - Deci nu ţi-a spus nimic despre sticlă? 
      - Nu. 
      - Dar despre pistol? 
      - Nu pot să divulg lucrurile pe care mi le-a spus clientul meu.
      Foltrigg  aşteptase cu disperare altceva, iar felul în care decurgea toată povestea îl înfuria la culme. Trumann aştepta şi el cu respiraţia tăiată. McThune se opri din lectura pasionantă a unui raport întocmit de un psihiatru numit de tribunal.
     - Prin urmare  nu ţi-a spus chiar tot? remarcă Foltrigg. 
     - Mi-a spus foarte multe lucruri, dar este posibil să-i fi scăpat unele detalii. 
     - Detaliile astea pot avea o importanţă crucială. 
     - Eu sunt cea chemată să judece ce este crucial şi ce nu. Ce altceva mai aveţi? 
     - Arată-i biletul, îi zise Foltrigg lui Trumann. 
       Reggie citi şi reciti pe-ndelete cuvintele mâzgălite pe bucata de hîrtie. Mark nu-i spusese nimic nici despre bilet. 
     - Este evident că a folosit două stilouri diferite, explică Foltrigg. Pe cel albastru l-am găsit în maşină; este un pix ieftin a cărui pastă s-a terminat. Şi dacă este să speculăm puţin, atunci am putea să ne gândim că Jerome Clifford a vrut să mai adauge ceva după ce Mark coborâse din maşină. Vezi, cuvântul "unde" pare să indice că băiatul plecase. Este clar că au stat de vorbă, că şi-au spus cum îi cheamă şi că puştiul a stat acolo suficient timp ca să pună mâna peste tot. 
     - Pe ăsta n-aţi găsit nimic? întrebă ea, fluturând biletul. 
     - Nimic. Şi l-am verificat cât se poate de amănunţit. 
     Foarte calmă, Reggie puse bucata de hârtie pe masă, alături de carnetul în care îşi făcuse tot felul de însemnări, îşi încrucişa mâinile la piept şi zise: 
     - Ei bine, Roy, cred că acum marea întrebare este "Cum aţi reuşit, voi, băieţi, să aflaţi că amprentele sunt ale lui Mark Sway?" Cum aţi reuşit să obţineţi o amprentă de-a lui ca să le verificaţi pe cele din maşină? întrebă ea cu acelaşi zâmbet răutăcios pe buze pe care McThune şi Trumann îl mai văzuseră cu nici patru ore mai devreme, când cu minicaseta aceea. 
     - A, foarte simplu. Ne-am folosit de o cutie de suc din care a băut la spital azi-noapte. 
     - Aţi cerut acordul lui Mark sau al mamei lui înainte de a face chestia asta? 
     - Nu. 
     - Adică aţi atentat la intimitatea unui copil de numai unsprezece ani? 
     - Nici vorbă de aşa ceva. Am încercat doar să obţinem o probă. 
     - O probă? Probă pentru ce? Nu pentru o crimă, îndrăznesc a spune. Crima a fost comisă şi cadavrul a dispărut. Mai există şi vreo altă crimă în afară de asta? Sinuciderea este o crimă? Sau faptul de a asista la o sinucidere? 
     - Dar a asistat la sinucidere? 
     - Nu vă pot spune nimic din ceea ce clientul meu mi-a povestit, totul este confidenţial şi tu ştii foarte bine asta, Roy. Ce altceva aţi mai luat de la copil? 
     - Nimic. 
     Reggie pufni zgomotos, arătându-şi neîncrederea. 
     - Ce altceva mai aveţi? 
     - Păi, atât nu-i de-ajuns? 
     - Vreau să ştiu tot.
      Foltrigg răsfoi din nou carnetul lui de însemnări, încercând să câştige timp de gîndire. 
      - I-ai văzut umflătura de la ochiul stâng şi cucuiul din frunte. Poliţia mai zice că atunci când l-au găsit ei în pădure, pe buze avea o dâră de sânge. La autopsia cadavrului lui Clifford s-a observat o pată de sânge pe mîna dreaptă. Grupa sanguină era diferită de cea a decedatului. 
     - Dă-mi voie să ghicesc. Sângele de pe mâna lui Clifford este al lui Mark. 
     - S-ar putea. În orice caz este aceeaşi grupă.
     - Dar cum de  de ştiţi ce grupă de sânge are Mark? 
     Foltrigg renunţă la carnet şi îşi trecu mâinile pe faţă. Cei mai eficienţi apărători erau cei care dirijau lupta în afara chestiunilor în discuţie. Adică cei care muşcau şi aruncau cu pietre în tot felul de intrigi colaterale, sperând ca astfel acuzarea şi juriul să uite de vina evidentă a clientului lor. Principiul era simplu: dacă ai ceva de ascuns, atunci strigă sus şi tare că adversarul încalcă procedura. În momentul de faţă, ei ar fi trebuit să pună cap la cap lucrurile povestite de răposatul Clifford lui Mark Sway; ceva mai simplu nici că se putea. Dar nu; băiatul îşi luase un avocat şi ei încercau acum să explice în ce mod făcuseră rost de anumite informaţii esenţiale pentru mersul anchetei. Şi în fond nu era nimic rău în faptul că luaseră mostre de amprente fără să ceară permisiunea împricinatului. Poliţia făcuse o treabă foarte bună. Numai că în gura unui avocat, toată afacerea asta se transforma într-o violare a intimităţii unei persoane. Precis că, după asta, tipa are să-i ameninţe şi cu darea în judecată. Şi dacă mai pui la socoteală şi figura cu sângele.......
     În orice caz, femeia asta ştia meserie. Lui Foltrigg îi venea greu să creadă că practica doar de patru ani avocatura.
     - De la spital, din dosarul de internare al fratelui.
     - Şi cum de aţi avut acces la dosar?
     - Avem mijloacele noastre.
     Auzindu-l, Trumann îşi adună tot curajul, iar McThune se ascunse în spatele dosarului, aşteptând izbucnirea. Doar ei se mai arseseră o dată. Reggie îi făcuse să se bâlbâie, să-şi muşte limbile şi să transpire sânge, şi acum era rândul bătrînului Roy să încaseze câţiva pumni. Situaţia era de-a dreptul comică.
     De data asta  însă, Reggie îşi păstră calmul. Împungându-l pe Roy cu un deget subţire împodobit cu o unghie dată cu lac alb, începu să vorbească fără să ridice vocea:
     - Dacă vă mai apropiaţi de clientul meu şi încercaţi să obţineţi ceva de la clientul meu fără aprobarea mea, vă dau în judecată şi pe tine şi pe cei de la FBI. Am să depun o plângere la comisia de etică a baroului din Louisiana şi Tennessee şi am să mătur cu curul vostru judecătoria pentru minori de aici din oraş şi am să-i cer judecătorului să vă pună sub lacăt.
      Totul fusese spus cu o voce egală, lipsită de orice emoţie, normală, şi cei trei ştiură că nu fuseseră doar vorbe în vânt. Foltrigg zâmbi şi dădu aprobator din cap.
     - Perfect.  Îmi pare rău că am cam sărit peste cal. Dar suntem îngrijoraţi şi trebuie neapărat să stăm de vorbă cu clientul tău. 
      - Mi-aţi spus absolut tot ce ştiţi despre Mark? 
      - Da, cred că da, declară Foltrigg după ce îşi verifică din nou carnetul.
      - Dar asta ce este?  insistă ea, arătând cu acelaşi deget subţire dosarul în care McThune se cufundase de la începutul întâlnirii. 
      Agentul FBI citise despre încercarea ei de sinucidere, despre medicamentele luate şi despre faptul că fusese în comă timp de patru zile, toate acestea declarate de martori sub prestare de jurământ. Evident, fostul ei soţ, doctorul Cardoni, o adevărată jigodie, după cum reieşea din pledoariile prezentate la tribunal, dispusese şi de bani şi de avocaţi şi imediat ce Regina / Reggie luase medicamentele, dăduse fuga la tribunal şi ceruse încredinţarea copiilor. 
      Comparând datele de pe documente, era clar că bunul doctor completa hârtiile şi cerea audieri chiar în momentele în care ea se zbătea între viaţă şi moarte. 
      McThune nu intră în panică; dimpotrivă, o privi zâmbind nevinovat şi-i răspunse: 
      - Nişte documente de-ale noastre. 
      Şi nici măcar nu minţea, pentru că oricum i-ar fi fost teamă să o mintă. Doar caseta era la ea şi le ceruse imperativ să-i spună numai adevărul. 
      - Despre clientul meu? 
      - A, nu. 
      Reggie îşi studie cu atenţie carnetul de însemnări. 
      - Eu zic să ne întâlnim din nou mâine, spuse ea pe un ton care nu sugera, ci impunea. 
      - Noi ne grăbim foarte tare, Reggie, pledă Foltrigg. 
      - Ei bine, eu nu. Şi am impresia că eu am toate cărţile în mână. 
      - Am impresia că da. 
      - Deci, eu am nevoie de timp ca să diger toate astea şi să vorbesc cu clientul meu. 
      Nu asta doriseră, dar celor trei le era clar că nu vor obţine nimic mai mult. Cu un gest dramatic, Foltrigg înşurubă capacul stiloului şi îşi puse carnetul în servietă. Trumann şi McThune îi urmară exemplul şi timp de un minut în încăpere nu se auzi decât foşnetul hârtiilor rearanjate în dosare şi serviete. 
      - Mâine la ce oră? întrebă Foltrigg, trântind capacul servietei şi ridicându-se de pe scaun. 
      - La zece. În biroul meu. 
      - Mark Sway va fi şi el aici? 
      - Nu ştiu. 
      Cei trei bărbaţi părăsiră mica sală de conferinţe.

                                      12.

                    Wally  Boxx sună la New Orleans de cel puţin patru ori într-un singur ceas. Foltrigg avea în subordinea sa patruzeci şi şapte de procurori generali adjuncţi care apărau interesele guvernului în nenumărate procese, iar sarcina lui Wally era să le transmită din Memphis ordinele şefului lor. În afară de Thomas Fink, la cazul Muldanno mai lucrau încă trei procurori, şi Boxx simţea nevoia să le telefoneze la fiecare sfert de oră ca să le comunice totfelul de instrucţiuni, precum şi evoluţia afacerii Clifford. Până la ora prânzului, tot personalul din biroul procurorului general aflase despre Mark Sway şi fratele lui mai mic, iar bârfele şi speculaţiile nu mai conteneau. Cât de mult ştia puştiul? Oare îi va conduce la ascunzătoarea cadavrului? La început, aceste întrebări erau murmurate doar de cei trei procurori care lucrau la cazul Muldanno; dar pe la mijlocul după-amiezii până şi secretarele se adunaseră în camera pentru cafea şi schimbau păreri care mai de care mai năstruşnice despre biletul lăsat de Clifford şi despre ce anume îi spusese lui Mark răposatul înainte de a înghiţi glonţul. În cele din urmă, orice activitate încetă şi tot personalul biroului aştepta cu sufletul la gură următorul telefon de la Wally.
      Foltrigg se mai fripsese de câteva ori cu scurgeri de informaţii şi pentru asta îi concediase pe cei pe care îi bănuise că vorbesc prea mult; ceruse ca toţi subordonaţii săi să treacă testul cu detectorul de minciuni; pusese toate informaţiile deosebite sub lacăt de teama propriilor săi oameni; le ţinuse predici şi îi ameninţase.
     Numai  că Roy Foltrigg nu era persoana care să inspire prea multă loialitate. Mulţi dintre asistenţii lui nu-l vedeau cu ochi buni deoarece Foltrigg era de fapt interesat de politică şi se folosea de cazurile la care lucra ca să-şi satisfacă ambiţiile politice. Avea prostul obicei de a acapara toată scena şi de a-şi atribui meritele exclusive pentru tot ce era bun, beştelindu-şi în acelaşi timp subordonaţii pentru tot ce era rău. Făcea tot posibilul să obţină inculpări pentru nişte delicte fără importanţă comise de autorităţile alese doar de dragul de a apărea în ziare. Dispusese anchetarea diverşilor săi duşmani şi-i dăduse apoi pe mâna presei. Era o adevărată târfă politică al cărei singur talent în domeniul juridic era să ţină predici şi să citeze din Sfânta Scriptură în faţa completului de judecată şi a juraţilor. Fusese numit în acest post de administraţia Reagan şi mai avea încă un an până la expirarea mandatului; iar cei mai mulţi dintre asistenţi numărau zilele pînă la împlinirea anului acela şi îl îndemnau să candideze pentru vreo funcţie politică. Oricare. 
      Ziariştii din New Orleans începură să telefoneze de pe la ora opt dimineaţa, cerând cu toţii o notă oficială din partea biroului procurorului general în legătură cu afacerea Clifford. Rămaseră cu cererea. Mai târziu, pe la ora două, avu loc spectacolul lui Willis Upchurch, secondat de un Barry Muldanno strălucitor. Rezultatul fu că un număr şi mai mare de ziarişti începură să dea târcoale prin preajma biroului lui Foltrigg. Linia telefonică între Memphis şi New Orleans rămase aproape permanent deschisă. 
      Lumea vorbea vrute şi nevrute.

      Stăteau amândoi în dreptul ferestrei murdare de la etajul al nouălea şi priveau traficul aglomerat, specific orelor de vârf în centrul oraşului. 
      Cu gesturi nervoase, Dianne îşi aprinse o ţigară, dând drumul unui nor gros de fum, apoi întrebă direct: 
      - Cine este avocata asta? 
      - O cheamă Reggie Love. 
      - Şi cum ai dat de ea? 
      - Am fost la ea la birou în clădirea aia, de-acolo, şi am stat de vorbă cu ea, răspunse Mark arătând spre Sterick Building. 
      - De ce ai făcut asta, Mark? 
      - Pentru că toţi curcanii ăştia mă sperie. Poliţia şi FBI-ul au împânzit spitalul, şi acum au mai apărut şi ziariştii. Am avut de-a face cu unu' din ăştia chiar în după-masa asta, în lift. De-aia cred că avem nevoie de sfaturile unui avocat. 
      - Dar, Mark, ştii foarte bine că avocaţii nu lucrează pe gratis; ştii tot atât de bine că nu ne putem permite să angajăm un avocat. 
      - Păi, am şi plătit-o, o linişti micul bogătaş. 
      - Ce spui? Cum ai putut tu să plăteşti un avocat? 
      - Foarte uşor: ea a vrut doar un mic avans pentru angajare, şi atunci i-am dat unul din cei cinci dolari pe care mi i-ai dat azi-dimineaţă pentru gogoşi. 
      - Şi vrei să spui că lucrează doar pentru un dolar? Atunci trebuie că este o avocată nemaipomenită. 
       - Să ştii că e destul de bună. Pân' acum m-a impresionat felul în care se prezintă. 
      Auzindu-l, Dianne clătină din cap, uluită. Cât timp durase procesul acela îngrozitor de divorţ, Mark, care pe atunci avea nouă ani, nu contenise să-l critice pe avocatul mamei. Urmărea cu perseverenţă celebrele seriale TV "Perry Mason" şi "L. A. Law", aşa că trecuseră ani de zile de când Dianne nu mai câştigase o discuţie în contradictoriu cu fiul ei cel mare. 
      - Adică ce-a făcut pân-acum? întrebă tânăra femeie de parcă abia acum vedea lumina soarelui. 
      - Păi, azi la prânz s-a întâlnit cu nişte agenţi FBI pe care i-a pus aşa de frumos la colţ!  S-a mai întâlnit cu ei şi mai târziu la ea, la birou, da' eu n-am mai vorbit cu ea de la prânz.
     - La ce oră vine aici? 
     - Pe la şase. Vrea să te cunoască pe tine şi să stea de vorbă cu doctorul Greenway. Ai să vezi că are să-ţi placă de ea, mami.
     Dianne  trase adânc din ţigară şi dădu drumul unui nou nor de fum albăstrui, apoi continuă seria întrebărilor.
     - Dar nu  înţeleg; de ce avem nevoie de ea, Mark? Nu înţeleg care este rostul ei în toată povestea asta. Doar n-aţi făcut nimic rău; tu şi cu Ricky aţi văzut maşina, aţi încercat să-l ajutaţi pe omul acela, dar nu voi l-aţi împuşcat. Voi l-aţi văzut împuşcându-se. Şi atunci pentru ce avem nevoie de avocat?
     - Păi, ştii şi tu, ţi-am spus că i-am minţit pe curcani la început şi chestia asta mă sperie. Şi pe urmă mi-a fost frică şi că o să avem necazuri pentru că nu l-am împiedicat pe omul ăla să se omoare. De-asta, mami.
      Dianne  îl privi intens în timpul acestor explicaţii, dar Mark îi evită privirea.
      - Şi acum mi-ai spus tot, absolut tot? întrebă Dianne după o lungă pauză; pusese întrebarea rar, fără să-l scape din ochi, de parcă ar fi ştiut adevărul.
     Prima oară, o minţise acasă, când aşteptau sosirea ambulanţei, supravegheaţi de Hardy care le pândea fiecare vorbă. Pe urmă, aseară, în camera lui Ricky, sub tirul întrebărilor doctorului Greenway, dăduse o primă versiune a adevărului; Mark îşi aminti cît de tristă fusese Dianne când auzise acea variantă adaptată şi revizuită şi cum îi spusese, uşor dezamăgită: "Tu nu m-ai minţit niciodată, Mark".
     Mark  se simţea tare rău că, în loc să împartă totul cu ea, doar trecuseră prin atâtea necazuri împreună, se învârtea în jurul adevărului, ocolea întrebările şi-i spunea mult mai mult lui Reggie decât propriei lui mame.
     - Mami,  ieri totul s-a-ntâmplat atât de repede şi aseară era aşa un talmeş-balmeş în capul meu! Da' astăzi m-am tot gândit la ce s-a-ntâmplat, am luat-o pas cu pas, minut cu minut, şi abia acum mi-aduc aminte diverse chestii.
     - Ca de exemplu?
     -  Păi, uite, vezi cum l-au atins chestiile astea pe Ricky. Ei, eu cred că m-au atins şi pe mine, nu la fel de rău ca pe el, da' oricum. De exemplu, acum îmi amintesc lucruri pe care ar fi trebuit să mi le amintesc de aseară, de când am vorbit cu doctorul Greenway. Înţelegi ce vreau să spun?
     - Da,  adevărul este că înţelegea şi ceea ce înţelegea o îngrijoră pe Dianne. Doi băieţi sunt martorii aceluiaşi eveniment. Unul dintre ei intră în stare de şoc, deci este normal ca şi cel de-al doilea să fie afectat. Dianne recunoscu în sinea ei că nu se gândise la aşa ceva. 
     - Mark, te simţi bine? întrebă ea, venind mai aproape de copil, care în clipa aceea ştiu că o păcălise. 
     - Da, cred că da, zise el, încruntându-se ca şi când ar fi fost agasat de o migrenă. 
     - Spune-mi, ce anume ţi-ai amintit? întrebă ea cu prudenţă. 
     Mark trase adânc aer în piept şi începu: 
     - Păi, îmi aduc aminte...
     Dar chiar în clipa aceea doctorul Greenway răsări de nicăieri şi Mark începu s-o scalde. 
     - Sunt nevoit să plec, începu Greenway, aproape scuzându-se. Dar mă-ntorc peste vreo două ore. 
     Atunci Mark se hotărî să termine o dată pentru totdeauna cu povestea asta şi zise: 
     - Domnule doctor, ştiţi, tocmai îi spuneam lu' mami că îmi amintesc nişte lucruri de care nu mi-am mai adus aminte până acum. 
      - Despre sinucidere? 
      - Da, domnule. Azi, toată ziua, mi-au venit în minte tot felul de scene şi amănunte şi cred că unele dintre ele s-ar putea să fie destul de importante. 
      - Bine, atunci hai să mergem înapoi în cameră şi să stăm puţin de vorbă, zise doctorul după ce îi aruncă o privire lui Dianne.
      Pe măsură ce povestea, Mark îşi simţea sufletul din ce în ce mai uşurat, deşi în tot acest timp nu reuşise să-şi ridice ochii din pământ. Ştia că exagerarea unor asemenea detalii din mintea şocată şi foarte speriată a unui copil, a oricărei persoane de fapt, era o acţiune foarte dureroasă şi de aceea avu grijă să o interpreteze cu multă fineţe. Frazele erau întrerupte de pauze lungi în timpul cărora Mark îşi căuta cu greutate cuvintele care să descrie cât mai bine tot ceea ce îi era foarte bine întipărit în memorie. Din când în când trăgea cu coada ochiului la doctorul Greenway, dar chipul acestuia îşi păstră aceeaşi expresie pe tot parcursul povestirii. Privirile furişe pe care le strecură spre Dianne îi arătară că maică-sa nu era dezamăgită defel de ceea ce auzea; dimpotrivă, era îngrijorată, ca orice mamă.
     Când ajunse însă la episodul în care Clifford îl înşfacă şi îl duce în maşină, Mark observă că publicul începe să se foiască, dar cu toate acestea nu încercă să-şi ridice privirea din podea. Când povesti figura cu pistolul, auzi oftatul îngrijorat al lui Dianne. Iar Greenway clătină din cap când auzi despre împuşcătura din maşină şi despre glonţul care trecuse prin geam. Uneori, Mark simţea că cei doi din faţa lui ar fi ţipat cu dragă inimă la el pentrucă îi minţise cu o noapte înainte, dar nu se opri, ci îi dădu înainte cu amintirile care îl marcau în mod evident.
      Relată cu mare atenţie fiecare detaliu pe care Ricky ar fi putut să-l vadă sau să-l audă. Păstră însă pentru el confesiunile lui Clifford. Printre altele, îşi aminti extraordinar de bine toată nebunia aceea despre Ţara de Dincolo şi despre Vrăjitor.
       Când Mark îşi termină povestirea, Dianne începu să-şi maseze cu mişcări uşoare tâmplele şi să spună ceva despre un flacon de calmante. Greenway însă se aşeză pe un scaun, sorbind practic fiecare vorbă spusă de băiat. 
      - Asta-i tot, Mark? 
      - Nu ştiu. Este tot ce pot să-mi amintesc acum, mormăi puştiul răspunsul de parcă l-ar fi durut dinţii.
      - Deci tu ai fost efectiv în maşina aia? întrebă Dianne fără să deschidă ochii. 
      - Vezi asta? zise Mark, ducându-şi un deget la ochiul stâng care nu se dezumflase încă. Aici m-a lovit când am vrut să ies din maşină. Şi mult timp după aia am fost aşa de ameţit! Se poate să fi fost chiar inconştient, nu ştiu. 
      - Bine, dar mi-ai spus că te-ai bătut la şcoală. 
      - Nu-mi amintesc să-ţi fi spus aşa ceva, da' dacă ţi-am spus, înseamnă că eram şocat sau ceva de felul ăsta. "La dra-cu'! Iar m-am încurcat în minciuni!" 
      Greenway îşi mângâie gânditor barba. 
      - Aşadar, Ricky a văzut când tipul te-a târât în maşină, când a tras asupra ta şi tot restul. Phiii! 
      - Da. Abia acum îmi aduc aminte bine. Îmi pare rău că nu mi-am amintit mai devreme, da' ştiţi, în mintea mea era un gol. Ceva cam ca la Ricky. 
      Urmă o nouă pauză interminabilă. 
      - Să-ţi spun drept, Mark, îmi vine tare greu să cred că n-ai putut să-ţi aminteşti câte ceva din toate astea şi astă-noapte, zise Greenway. 
      - Da' de ce săriţi aşa la mine? Ricky a văzut tot ce mi s-a-ntâmplat şi asta l-a dus în altă lume. Spuneţi-mi, azi-noapte am stat cumva de vorbă? 
      - Ei, asta-i acum! exclamă Dianne. 
      - Fireşte că am stat de vorbă, răspunse Greenway şi cel puţin patru noi cute îi apărură pe frunte. 
      - Mda, probabil că da. Da' nu-mi amintesc mare lucru despre ce-am vorbit. 
      Greenway şi Dianne se priviră câteva secunde în tăcere. 
      Mark se duse în sala de baie şi bău puţină apă dintr-un păhăruţ de hârtie.
      - Bine. Le-ai spus şi poliţiştilor toate astea? se interesă Dianne. 
      - Nu. Doar ţi-am spus că abia acum mi-am adus aminte.
      Dianne  dădu uşor din cap şi reuşi chiar să schiţeze un surâs. Dar ochii ei se îngustaseră foarte mult şi deodată privirea lui Mark se plecă iute în podea. Dianne crezuse toată povestea despre sinuciderea lui Clifford, dar această revenire bruscă a unei memorii pierdute nu o păcălise. Dar se hotărâse să lămurească lucrurile mai târziu.
     Greenway avea şi el îndoieli, dar era mult mai preocupat să-şi trateze pacientul decât să-l certe pe Mark. Aşa că deocamdată îşi mângâia barba şi studia zugrăveala peretelui.
     - Mi-e foame, rupse în cele din urmă Mark tăcerea grea care se lăsase în cameră. 
     Reggie sosi cu o oră mai târziu decât fusese stabilit, cerându-şi necontenit scuze, dar Greenway plecase deja. Mark făcu nişte prezentări poticnite şi Reggie strânse cu multă căldură mâna lui Dianne, aşezându-se apoi alături de ea pe patul pliant. Imediat începu să pună o sumedenie de întrebări despre Ricky, ca o adevărată prietenă de familie, îngrijorată şi preocupată de absolut tot ce-i atingea prietenii. Cum se descurca cu serviciul? Cu şcoala? Cu banii? Cu hainele?
      Dianne  era foarte obosită şi vulnerabilă, şi faptul că avea ocazia să stea de vorbă cu o altă femeie îi făcea mult bine. Aşa că îşi deschise sufletul fără nicio reţinere şi o vreme nu vorbiră decât despre spital, despre doctorul Greenway, despre Ricky, despre orice numai despre Mark şi povestea lui cu FBI-ul nu.
     Reggie adusese o pungă cu sandvişuri şi cartofi prăjiţi pe care Mark o puse pe masa plină cu tot felul de lucruri de lângă patul lui Ricky. Apoi băiatul se hotărî să cumpere şi ceva de băut şi ieşi pe nesimţite din cameră.
     Aparatul pentru răcoritoare de lângă sala de aşteptare îi livră prompt două cutii de suc pe care le aduse în cameră fără a fi oprit de poliţie, de ziarişti sau de asasini plătiţi de Mafia. Când intră în încăpere, cele două femei erau adâncite într-o conversaţie despre încercarea de interogatoriu din partea lui McThune şi Trumann. Iar Reggie avu grijă să adopte un asemenea stil de povestire, încât Dianne deveni foarte suspicioasă în privinţa FBI-ului. Amândouă femeile erau într-o stare de nervi deosebită. Pentru prima dată, după multe ore, Dianne era din nou plină de viaţă.

     "Jack Nance and Associates" era o firmă liniştită, care se autoprezenta în anunţurile publicitare drept o companie de specialişti în asigurarea pazei şi securităţii, dar care în realitate nu era constituită decât din doi detectivi particulari. Anunţul din cartea de telefon era cel mai mic şi neînsemnat din oraş. Firma aceasta nu dorea să aibă de-a face cu divorţuri interminabile în care unul dintre soţi se culcă prin diverse paturi, iar celălalt vrea fotografii explicite şi compromiţătoare; nu dispunea nici măcar de un detector de minciuni; nu fura copii în beneficiul vreunuia dintre părinţi; nu depista angajaţi care-şi furau patronul.
 .................................