.......................................................................................................................................................
II.
Erau şi alţii, e drept, care alergau într-acolo cu intenţii mai puţin duşmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un spectacol atrăgător, căci vazând cum se târăşte în praf cel ce deţinuse mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut.
Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea că nu cunoaşte frica? Îl vor vedea închis, slăbit de cazne, palid, însângerat, acoperit de ruşine! Nu e acesta un triumf pentru burghezie, triumf la care orice burghez din haga, trebuie să se bucure, căci într-un anume fel burghezia e mai înverşunată decât populaţia împotriva nobilimii!!!!!!
"Şi apoi, - ziceau agitatorii orangişti, strecuraţi cu dibăcie în mulţime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuţit şi zdrobitor-, nu se va ivi oare niciun prilej pe drumul de la Buytenhoff până la poarta oraşului, de a arunca puţin noroi, sau chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu numai că n-a acordat decât "vi coactus" funcţia de stathuder prinţului de Orania, dar care a vrut să mai pună la cale uciderea lui?"
"Ca să nu mai vorbim, adăugau îngârjiţii duşmani ai Franţei că, dacă s-ar proceda cum se cuvine, şi cei de la Haga ar fi curajoşi, Corneille de Witt n-ar trebui lăsat să plece în exil, căci odată trecut peste graniţă, va complota mai departe cu Franţa şi va trăi din aurul marchizului de Louvois, impreună cu sceleratul său frate Ioan."
Se ştie că mulţimea stăpânită de o asemenea stare de spirit mai curând alearga decât merge.
Iată de le locuitorii din haga se îndreptau atât de grăbiţi spre Buytenhoff.
În mijlocul lor alerga, plin de mânie şi fără vreun plan, onestul Tyckelaer, pe care orangiştii îl purtară ca pe un erou al cinstei, al onoarei naţionale şi al milei creştineşti. Acest brav scelerat povestea, înflorind şi folosind toate resursele imaginaţiei sale, cum a încercat Corneille de Witt să-l corupă, ce sume de bani i-a făgăduit şi cât de diabolic a uneltit pentru a înlătura din calea lui, din calea lui Tyckelaer, toate greutăţile asasinatului. Fiecare frază a discursului său, ascultată cu nesaţ de mulţime, stârnea urale ce exprimau dragoste entuziastă pentru prinţul Wilhelm şi sălbatica mânie împotriva fraţilor de Witt.
Mulţimea blestema pe judecătorii nedrepţi, a căror sentinţă lăsa să scape viu şi nevătămat un criminal atât de odios cum era ticălosul de Corneille. Câţiva instigatori repetau cu voce scăzută:
- O să plece! O să plece!
La care alţii răspundeau:
- O corabie îl aştepta la Schweningen, o corabie franceză. Tyckelaer a văzut-o!
- Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! nu mai contenea mulţimea.
- Şi, fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui Corneille, Ioan, care nu a trădat mai puţin decât fratele său, va fugi şi el.
- Puşlamalele or să mănânce în Franţa banii noştri, bani aduşi de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de şantierele noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea.
- Să-l împiedicăm să plece! strigă un patriot mai înverşunat.
- La închisoare! La închisoare! repeta corul mulţimii.
La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, puştile se încărcau, topoarele luceau şi ochii aruncau flăcări. Totuşi încă nu se comisese nicio violenţă şi linia călăreţilor care păzeau împrejurările închisorii Buytenhoff rămânea rece, nepăsătoare, tăcută, dar mai amenţătoare prin calmul ei decât toată mulţimea cu strigătele, cu agitaţia şi ameninţările ei; stătea nemişcată sub privirea superiorului, căpitanul cavaleriei din Haga, a cărui spadă scoasă din teacă era îndreptată în jos, cu vârful spre colţul scării din şa.
Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, stăpânea prin atitudinea sa numai masele populare dezordonate şi gălăgioase, dar şi detaşamentul gărzii bugheze care, aşezat în faţa închisorii Buytenhoff pentru a menţine ordinea alături de călăreţi, îndemna pe răzvrătiţi, strigând:
- Trăiască de Orania, jos trădătorii!!!!
Întradevăr, numai prezenta lui de Tilly şi a trupei sale mai ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând , înflăcărându-se de propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii tăcerea călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly, încruntat, înaintă singur în faţa lor şi ridicând spada îi întrebă:
- Domnilor din brigada burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce vă doriţi?
Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele:
- Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor!
- Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! Moarte trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideţi cu adevărat, să ştiţi că mă aflu aici pentru a vă împiedica.
Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă:
- Sus armele, soldaţi!
Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe cei din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească pe ofiţerul de cavalerie.
- O, la, la, - spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor din armată, - nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor strica niciun cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face vreun pas spre închisoare.
- Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? i se adresă plin de furie comandantul burghezilor.
- Văd al dracului de bine că aveti, zise de Tilly, doar le vânturaţi destul în faţa noastră; observaţi însă că şi noi avem pistoale, şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de paşi , iar voi nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci.
- Moarte trădătorilor!strigă exasperată compania burgheză.
- Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! mormăi ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp de vuietul mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff.
Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, pentru a se duce la Buytenhoff. Într-adevăr, Ioan de Witt tocmai coborâse din caleaşcă, însoţit de un servitor, şi traversa liniştit curtea din faţa închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel în cunoştea, spunându-i:
- Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil.
Şi teminicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să închidă poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în clădirea ale cărei porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi depărtare întâlni o frumoasă fată de şaptesprezece-optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu graţioasă o plecăciune. El îi spuse, apuncând-o de bărbie:
- Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele meu?
- Oh! domnule Ioan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut.
- Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată?
........................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu