................................................................................................................................................
XIV
Cel care trebuia sa rada la urma, in seara aceea cel putin, era Cornelius, caci o astepta pe Roza.
Roza veni la ora noua, dar fara lampa. Nu mai avea nevoie de ea; acum stia sa citeasca. Lumina putea s-o tradeze, si ea era spionata mai mult ca oricand de Iacob, si apoi, la lumina se vedea prea bine cand roseste.
Despre ce-au vorbit cei doi tineri in seara aceea?
Despre lucrurile de care vorbesc indragostitii din Franta in pragul usii, cei din Spania de o parte si de alta a unui blacon, sau baiatul de jos cu fata de pe terasa, in Orient.
La ora zece, ca de obicei, se despartira.
Cornelius era fericit, in masura in care poate fi fericit un cultivator de lalele caruia nu i s-a spus nimic despre laleaua lui.
Caci Roza, sub pedeapsa de a nu mai veni, ii interzisese sa mai vorbeasca despre floare timp de trei zile. Erau saptezeci si doua de ore daruite iubitului, dar tot atatea ore rapite horticultorului.
E adevarat ca cele trei zile au trecut repede, iar Cornelius suporta cu stoicism acest canon.
In sfarsit, intr-o seara, dupa ceschimbara cateva cuvinte, ea privi pe Cornelius printre gratii, in noapte, cu acea privire pa care o simti, chiar daca n-o vezi:
- Ei bine, a rasarit.
- A rasarit? Ce? Cine? intreba Cornelius neindraznind sa creada ca Roza scurta ea insasi durata incercarii.
- Laleaua, spuse Roza.
- Cum, striga Cornelius, imi dai voie, deci?
- Da! spuse Roza, cu tonul unei mame duioase, care permite o bucurie copilului ei.
- Ah, Roza! exclama Cornelius intinzandu-si buzele printre gratii, in speranta de a-i atinge obrazul, mana, fruntea, in sfarsit, ceva.
Fericitul atinse buzele intredeschise ale Rozei.
Roza scoase un tipat slab.
Cornelius intelese ca trebuia sa continue repede discutia; simtea ca atingerea aceasta neasteptata o speriase pe Roza.
- A rasarit dreapta? intreba el.
- Dreapta ca un fus, spuse Roza.
- Si e inalta?
- Inalta de cel putin doua schioape.
- Oh! Roza, ai grija de ea si vei vedea cat de iute va creste.
- Sa am mai multa grija? intreba Roza. Nu ma gandesc decat la ea.
- Numai la ea, Roza? Baga de seama, am sa devin si eu la randul meu gelos.
- Dar stiti bine ca a ma gandi la ea inseamna a ma gandi la dumneavoastra. N-o scap din ochi. O vad din patul meu cand ma trezesc; e primul obiect pe care-l privesc cand deschid ochii si ultimul cand adorm. Ziua ma asez si lucrez langa ea, caci de cand e in camera mea, ma tem s-o mai parasesc.
- Ai dreptate, Roza, e zestrea dumitale, stii?
- Da, si multumita ei o sa ma pot casatori cu un tanar de douazeci si sase - douazeci si opt de ani pe care-l voi iubi.
- Taci, rautacioaso!
Si Cornelius izbuti sa prinda degetele tinerei fete, reusind astfel, daca nu sa chimbe subiectul conversatiei, cel putin sa astearna tacerea in locul soaptelor.
In seara aceea, el se simti cel mai fericit dintre muritori. Roza isi ;asa mana intr-a lui, iar el vorbi despre lalea atat cat ii facu placere.
Din acest monet, foecare zi insemna un progres in dezvoltarea lalelei si in dragostea celor doi tineri. La inceput de deschisera frunzele, apoi se lega floarea.
La auzul acestei vesti, Cornelius se bucura nespus si intrebarile se succedara cu o repeziciune ce dovea cata insemnatate aveau pentru el.
- A aparut, striga Cornelius, a aparut!
- A aparut! repeta Roza.
Cornelius ametit de bucurie, fu nevoit sa se sprijine de ferastruica.
- Ah, Dumnezeul meu! exclama el.
Apoi intorcandu-se catre Roza:
- Ovalul e regulat, cilindrul e plin, varfurile sunt verzi?
- Ovalul e aproape de-o schioapa si se inalta ca un ac, cilindrul se umfla, varfurile sunt gata sa se deschida.
In noaptea aceea, Cornelius dormi putin, caci se gandea la momentul suprem cand laleaua va inflori. Dupa doua zile, Roza ii aduse vestea ca varfurile lalelei erau deschise.
- Deschise, Roza?! striga Cornelius. S-a deschis! Dar atunci se vede, se poate distinge?!
Si detinutul se opri gafaind.
- Da, raspunse Roza, da, se poate vedea un firicel de culoare inchisa, subtire ca un fir de par.
- Si culoarea? intreba Cornelius, emotionat.
- Ah! raspunse Roza, e foarte inchisa.
- Bruna?
- Oh, mai inchisa.
- Mai inchisa, buna Roza, mai inchisa! Iti multumesc. Inchisa ca abanosul, inchisa ca......
- Inchisa ca cerneala pe care am folosit-o cand v-am scris.
Cornelius scoase un strigat de bucurie nebuna.
Apoi, orpindu-se deodata:
- Oh, spuse el impreunandu-si mainile, nu exista inger sa i te pot asemui, Roza.
- Intr-adevar, spuse ea, surazand in fata acestei exaltari.
- Roza, ai muncit atat de mult. Roza, ai facut atatea pentru mine; Roza, laleaua mea o sa infloreasca, si va fi neagra; Roza, Roza, esti fiinta cea mai perfecta pe care a creat-o Dumnezeu pe pamant.
- Dupa lalea, totusi?
- Ah, taci, rautacioaso! Taci, din mila pentru mine, nu-mi strica bucuria. Dar, spune-mi Roza, daca laleaua a ajuns la acest stadiu, in doua sau trei zile, cel tarziu, va inflori?
- Da, maine sau poimaine.
- Oh! si n-am s-o vad, striga Cornelius, dandu-se indarat, si n-am s-o sarut ca pe o minune a lui Dumnezeu pe care trebuie s-o adori, asa cum iti sarut tie mainile Roza, cum iti sarut parul, cum iti sarut obrajii, cand din intamplare se afla aproape de ferestruica.
Roza isi apropie obrazul, deloc din intamplare, ci cu buna stiinta; buzele tanarului se lipira cu nesat.
- Am s-o culeg, daca vrei! spuse Roza.
- Ah! nu! nu! De indata ce se va deschide, pune-o la umbra, Roza, si in acelasi moment, in acelasi moment chiar, trimite pe cineva la Harlem sa-l previna pe presedintele Societatii de horticultura ca marea lalea neagra a inflorit. Harlem e departe, stii bine, dar cu bani ai sa gasesti un mesager. Ai bani, Roza?
Roza surase.
- Oh, da! spuse ea.
- Destui? intreba Cornelius.
- Am trei sute de florini.
- Ei, daca ai trei sute de florini, sa nu trimiti un mesager, ci dumneata insati trebuie sa mergi la Harlem.
- Dar in timpul asta, floarea......
- Oh, ai sa iei floarea cu dumneata. Intelegi ca nu trebuie sa te desparti o clipa de ea?
- Dar daca nu ma despart deloc de ea, ma despart de dumneavoastra, domnul Cornelius, spuse Roza intristata.
- Da, e adevarat, scumpa mea, draga mea Roza, Dumnezeul meu! ce rai sunt oamenii, ce le-am facut si de ce m-au lipsit de libertate? Ai dreptate, Roza, n-as putea sa traiesc fara dumneata. Ei bine, vei trimite pe cineva la harlem, iata, pe legea mea! Minunea e destul de mare pentru ca presedintele sa se deranjeze; o sa vina el insusi la Loevestein sa vada laleaua.
Apoi, oprindu-se deodata, spuse cu o voce tremuranda:
- Roza, si daca n-o sa fie neagra?
- Pai, maine sau poimaine seara veti sti.
- Sa astept pana seara sa aflu asta, Roza? Voi muri de nerabdare. N-am putea sa stabilim un semnal?
- Am sa fac mai mult.
- Ce vei face?
- Daca o sa se deschida noaptea, am sa viu, am sa viu chiar eu, sa va spun. Daca o sa se deschida ziua, am sa trec prin fata usii, si-am sa va strecor un bilet, fie pe sub usa, fie prin ferestruica, intre prima si a doua inspectie a tatei.
- Oh! Roza, da! un cuvant de la dumneata care sa-mi anunte vestea asta inseamna o dubla fericire.
- Iata, e ora zece si trebuie sa va parasesc.
- Da, da! zise Cornelius, da! Du-te Roza, du-te!
Roza pleca intristata.
Cornelius aproape o alungase.
Dar e adevarat ca trebuia sa vegheze asupra lalelei negre.
22. INFLORIREA
Cornelius petrecu o noapte placuta, desi agitata. I se paru mereu ca vocea dulce a Rozei il cheama; se trezi brusc, se duse la usa, isi apropie fata de ferestruica: nu era nimeni, iar coridorul pustiu.
Fara indoiala, la randu ei, Roza veghea; dar, mai fericita decat el, ea veghea nobila floare, aceasta minune a minunilor, nu numai necunoscuta inca, dar in a carei existenta nu credea nimeni. Ce-ar zice lumea daca ar afla ca laleaua neagra a fost creata, ca ea exista si ca cel care a creat-o e van Baerle, detinutul?
Cat de mandru ar fi respins Cornelius pe oricine ar fi venit acum sa-i propuna libertatea in schimbul lalelei sale!
Ziua incepu fara vesti. Laleaua nu inflorise inca. Dimineata se scurse ca si noaptea. Se lasa iar intunericul si odata cu el se ivi Roza, Roza cea vesela, Roza cea usoara ca o pasare.
- Ei bine? intreba Cornelius.
- Totul merge de minune. In noaptea asta, fara doar si poate, laleaua va inflori.
- Si va fi neagra?
- Neagra ca taciunele.
- Fara nicio pata de alta culoare?
- Fara nicio pata.
- Doamne! Roza, am petrecut toata noaptea visand, mai intai la dumneata........
Roza clatina usor din cap in semn de neincredere.
- .......si apoi la ceea ce avem de facut.
- Si?
- Ei bine, iata ce am hotarat. Dupa ce laleaua va inflori si se va constata ca e neagra, absolut neagra, sa cauti un om de incredere.
- Daca-i numai atat, l-am si gasit.
- E un om sigur?
- Un om de care raspund. Unul din adoratorii mei.
- Sper ca nu e vorba de Iacob?
- Nu, fiti linistit. E luntrasul inchisorii Loevestein, un baiat istet de douazeci si cinci - douazeci si sase de ani.
- Drace!
- Calmati-va, spuse Roza razand, n-are inca varsta la care ar putea fi primejdios, caci dumneavoastra ati fixat-o intre douzeci si sase - douazeci si opt de ani.
- In sfarsit, crezi ca poti sa te bizui pe acest tanar?
- Ca pe mine insami. S-ar arunca din barca sa in Wahal sau in Meusa, dupa bunul meu plac, daca i-as porunci.
- Ei bine, Roza, acest baiat poate sa fie in zece ore in Harlem; da-mi, te rog, un creion si o hartie, sau mai bine toc si cerneala si voi scrie.....nu...... mai degraba scrie dumneata; eu sunt un biet condamnat si s-ar putea crede ca e o conspiratie, asa cum banuie si tatal dumitale. Vei scrie presedintelui Societatii de horticultura si, sunt sigur, presedintele va veni.
- Dar daca intarziue?
- In cel mai rau caz va sosi peste o zi sau doua, dar nu mai tarziu; un iubitor de lalele ca el nu va pierde nicio ore, niciun minut, dupa ce va afla vestea. Va porini neintarziat la drum ca sa vada a opta minune a lumii. Dar cum iti spuneam, chiar daca va sosi peste o zi sau doua, tot va gasi laleaua in toata splendoarea ei. Dupa ce presedintele o va vedea si va intocmi procesul-verbal, dumneata, Roza, vei pastra o copie a procesului-verbal, iar laleaua i-o vei incredinta lui. Dar cel mai important lucru e sa n-o vada nimeni inaintea presedintelui. Laleaua neagra, Dumnezeule mare! Daca cineva ar f=vedea laleaua neagra, ar fura-o!....
- Oh!
- Nu mi-ai spus dumneata insati ce temeri ai cu privire la Iacob? Daca se fura cu usurinta un florin, de ce nu s-ar fura o suta de mii?
- Voi veghea cu grija, fiti linistit.
- Daca infloreste in timp ce tu esti aici?
- Capricioasa! Ar fi in stare, spuse Roza.
- Daca o gasesti deschisa cand te intorci?
- Ei bine?
- Ah! Roza, ia aminte, daca se deschide, nu pierde niciun moment. Anunta-l imediat pe presedinte.
- Si pe dumneavoastra; da, inteleg.
Roza suspina, dar fara amaraciune, ca o femeie care incepe sa inteleaga o slabiciune, poate chiar sa se deprinda cu ea.
- Ma intorc la lalea, domnule van Baerle, si indata ce se va deschide, veti fi prevenit; iar in aceeasi clipa va porni si scrisoarea.
- Roza, Roza, nu mai stiu cu ce minune din cer sau de pe pamant sa te asemui.
- Comparati-ma cu laleaua neagra, si voi fi foarte magulita, va jur; sa ne spunem deci la revedere, domnule Cornelius.
- Ah! spune-mi "la revedere, prietene".
- La revedere, prietene, spuse Roza, oarecum mangaiata.
- Spune: prietene iubit.
- Oh! prietene......
- Iubit, Roza, te rog fierbinte, iubit, iubit, nu-i asa?
- Iubit, da, iubit, rosti Roza cu inima zvacnind, imbatata, nebuna de fericire.
- Atunci, Roza, daca ai spus iubit, poti spune si cel mai fericit om, fericit cum n-a mai fost altul pe pamant.
Roza fugi. Cornelius se innabusea de fericire. Coplesit, deschise fereastra si contempla indelung albastrul fara nor al cerului si luna ce arginta fluviul serpuind de partea cealalta a colinelor. Respira adanc, umplandu-si plamanii cu aerul proaspat si pur, mintea cu ganduri placute si sufletul cu recunostinta si admiratie cucernica.
Privea cerul si asculta pamantul.
Doar din cand in cand intorcea privirea spre coridor, spunandu-si:
- Acolo e Roza, Roza care vegheaza pentru mine, asteptand sa se intample minunea dintr-o clipa intr-alta. Acolo, sub ochii Rozei, se afla floarea misterioasa, care traieste, se deschide, infloreste; poate, in clipa asta, Roza tine tija lalelei intre degetele ei delicate si calde. O atinge cu gingasie. Poate, isi apropie buzele de caliciul deschis. Atinge-o usor, cu grija, Roza, Roza! Buzele tale ard. Poate chiar acum, cele doua iubiti ale mele se mangaie una pe alta sub privirea lui Dumnezeu.
In acest moment, o stea straluci spre miazazi, strabatu intinderea ce despartea orizontul de fortareata si se prabusi pe Loevestein. Cornelius tresari.
- Ah! spuse el. Dumnezeu trimite viata florii mele.
Si, ca si cum ar fi fost intr-adevar un semn, aproape in aceeasi clipa detinutul auzi pe coridor pasi usori, ca de silfida, fosnetul unei rochii, aidoma unei batai de aripi, si o voce binecunoscuta spunandu-i:
- Cornelius, prietene, prietene iubit si fericit, vino, vino repede!
Cornelius nu facu decat un salt de la fereastra la usa. Cu o mana, Roza ridica la inaltimea ferestruicii un felinar aprins, iar cu cealalata, minunata lalea.
Cornelius scoase un tipat si crezu ca lesina.
- Oh! murmura el, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Ma rasplatesti pentru nevinovatia si captivitatea mea, facand sa infloreasca la fereastruica inchisorii mele aceste doua flori.
- Sarut-o, spuse Roza, cum am sarutat-o si eu adineauri.
Tinanadu-si rasuflarea, Cornelius atinse cu varful buzelor corola florii; niciodata un sarut nu il tulbura mai mult.
Laleaua era frumoasa, splendida, minunata; tulpina avea mai mult de optsprezece degete (1 deget=27 milimetri) inaltime; floarea se ridica in mijlocul a patru frunze verzi, netede, drepte ca varful de lancie, si era in intregime neagra si stralucitoare ca taciunele.
- Roza, spuse Cornelius gafaind, nu avem nicio clipa de pierdut. Sa scriem scrisoarea.
- E scrisa, dragul meu Cornelius.
- Adevarat?!
- In timp ce laleaua se deschidea, eu scriam, caci nu voiam sa pierdem nicio clipa. Iata scrisoarea si spune-mi daca o gasesti buna.
Cornelius lua scrisoarea si o citi. Se vedea cat de mult progresase Roza de cand primise de la ea cele cateva cuvinte.
"Domnule Presedinte,
Laleaua neagra va inflori peste zece minute poate. De indata ce floarea se va deschide, va voi trimite aceasta scrisoare, prin care va rog sa veniti sa o luati in persoana de la fortareata Loevestein. Sunt fiica temnicerului Gryphus, aproape la fel de prizoniera ca si prizonierii tatalui meu. Nu voi putea, deci, sa va aduc eu insami aceasta minune. De aceea indraznesc a va implora sa veniti dumneavoastra sa o luati.
Dorinta mea este ca laleaua sa se numeasca Roza-Barlaensis.
Tocmai s-a deschis; este cu desavarsire neagra......Veniti, domnule presedinte, veniti.
Prea plecata dumneavoastra sluga,
Roza Gryphus"
- Foarte bine, foarte bine, scumpa Roza. Scrisoarea asta e perfecta. N-as fi scris-o niciodata cu atata simplitate. La Congres vei da toate lamuririle ce ti se vor cere.
- Dar deocamdata, Roza, n-avem niciun minut de pierdut...... tanarul...... mesagerul.....
- Care e numele presedintelui?
- Da-mi sa scriu eu adresa. Oh, e foarte cunoscut. E mynheer van Systens, primarul orasului Harlem... Da-mi scrisoarea, Roza, da-mi-o.
Si, cu o mana tremuranda, Cornelius scrise:
" Catre mynheer Peters van Systens, primar si presedinte al Societatii de horticultura din Harlem"
- Acum, du-te Roza, du-te, spuse Cornelius, si sa ne ocroteasca Domnul care ne-a aparat si pana acum.
23. INVIDIOSUL
Intr-adevar, bietii tineri aveau mare nevoie sa fie ocrotiti de Dumnezeu.
Niciodata nu fusesera mai aproape de deznadejde ca in clipa cand se credeau mai siguri de fericirea lor. Cum sa ne indoim de agerimea cititorului nostru, suntem convinsi ca si el a recunoscut in Iacob pe vechiul nostru dusman, Isaac Boxtel.
Cititorul a ghicit desigur, ca Boxtel a plecat de la Buytenhoff la Loevestein pentru a urmari pe cei ce faceau obiectul dragostei si el urii sale: laleaua neagra si Cornelius van Baerle.
L-am regasit, mai fericit sub numele de Iacob decat sub cel de Isaac, imprietenindu-se cu Gryphus, a carui ospitalitate a stropit-o in timp de cateva luni cu cel mai bun rachiu fabricat vreodata de la Texel la Anvers. El i-a potolit banuielile, caci, asa cum am vazut, Gryphus era neincrezator, dandu-i iluzia unei casatorii cu Roza. Apoi, dupa ce ii magulise orgoliul de tata, ii stimula instinctul de temnicer, zugravindu-i in cele mai intunecate culori pe savantul condamnat, tinut sub lacat de Gryphus. Dupa spusele falsului Iacob, Cornelius incheiase un pact cu satana pentru a-i face rau Altetei Sale Printul de Orania.
Am vazut cum imprudenta de a o urmari pe Roza in gradina l-a demascat in ochii tinerei fete si cum temerile instinctive ale lui Cornelius i-au pus pe cei doi tineri in garda.
Ceea ce il nelinistise indeosebi pe detinut, - cititorul trebuie sa-si mai aminteasca, - a fost mania neobisnuita pe care o manifestase Iacob fata de Gryphus, cand acesta gasise mugurele si-l strivise. In acum moment, furia lui Boxtel crescu in masura in care il banuia pe Cornelius de tainuirea unui al doilea mugur, de care nu era foarte sigur. De aceea a inceput s-o spioneze si s-o urmareasca pe Roza nu numai in gradina, dar chiar si pe coridoare.
Acum, o urmarea noaptea, cu picioarele goale, asa nu mai putea fi vazut sau auzit, exceptand ziua in care i se paru Rozei ca vede ceva ca o umbra strecurandu-se pe scara. Era insa prea tarziu sa se mai fereasca. Boxtel aflase chiar din gura detinutului, de existenta celui de-al doilea mugur.
Pacalit de siretenia Rozei, care se prefacu a-l ingropa in pamant, si nebanuind ca aceasta comedie a fost jucata cu scopul de a-l sili sa se demaste, el isi dubla precautiile si folosi toata viclenia de care era capabil pentru a continua sa-i spioneze pe ceilalti, fara a fi si el la randul lui spionat. O vazu pe Roza ducand un vas mare de faianta din bucataria tatalui in camera ei. O vazu spalandu-si cu multa apa mainile frumoase pline de pamantul ce-l plamadise pentru a-i pregati lalelei un culcus cat mai bun. In sfarsit, inchirie intr-un pod o camera ce dadea spre fereastra Rozei; o odiata destul de indepartata ca sa nu poate fi recunoscut cu ochiul liber, dar indeajuns de aproape, pentru ca, privind prin telescop, sa poata urmari ce se petrece la Loevestein in camera tinerei fete, tot asa cum pandise la Dordrecht ce se intampla in uscatoria lui Cornelius.
Nu era instalat nici de trei zile in podul lui cand nu mai avu nicio indoiala. Dimineata, de indata ce rasarea soarele, vasul de faianta se aflata la fereastra si, aidoma fermecatoarelor femei din Mieris si Metzu, chipul Rozei aparea incadrat de primele ramurele inverzite ale vitei slabatice si ale caprifoiului. Fata se uita la acel vas cu o privire ce-i dezvalui lui Boxtel reala valoare a obiectului ingropat in el. El continea al doilea mugur, adica suprema nadejde a detinutului.
Dar cand floarea se inalta din pamant dreapta ca o sulita, Boxtel fu pe deplin convins. Cornelius poseda doi muguri, iar pe al doilea il incredintase dragostei si ingrijirii Rozei. Caci, ne inchipuim, iubirea celor doi nu scapase ochiul atent al lui Boxtel.
Trebuia, deci, sa gaseasca un mijloc de a indeparta al doilea mugur de ingrijirile Rozei si de dragostea lui Cornelius.
Numai ca nu era deloc usor.
Roza veghea asupra lalelei cum vegheaza o mama asupra copilului ei; ba chiar mai mult, ca o porumbita care-si cloceste oualele.
Roza nu parasea camera toata ziua; de la o vreme, lucru ciudat, nu mai pleca nici seara.
Era in timpul celor sapte zile de suparare care il facusera pe Cornelius atat de nefericit, lipsit fiind de orice veste despre Roza si despre lalea.
Oare Roza va ramane vesnic suparata pe Cornelius? Asta ar fi ingreunat furtul mai mult decat prevazuse mynheer Isaac.
Spunem furt, caci Isaac se oprise pur si simplu la proiectul de a fura laleaua; deoarece existenta ei era o taina, iar cei doi tineri o ascundeau de toata lumea, el, cunoscut cultivator de lalele, ar fi fost mai degraba crezut, decat o tanara, straian de toate amanuntele horticulturii, sau decat un detinut condamnat pentru crima de inalta tradare, pazit, supravegheat, spionat, si care ar protesta din fundul celulei sale; de altfel, cum el va fi posesorul lalelei, - iar in materie de bunuri mobile si alte obiecte transportabile posesiunea face dovada proprietatii, - ar obtine cu siguranta premiul, ar fi bineinteles incununat in locul lui Cornelius, iar laleaua nu s-ar numi "Tulipa Nigra Barlaensis" ci, "Tulipa Nigra Boxtellensis" ori "Boxtellea". Mynheer Isaac nu era inca hotarat pe care din cele doua nume sa-l dea lalelei negre; dar cum ambele aveau aceeasi semnificatie, nu acesta era lucrul cel mai important. Deocamdata, lucrul cel mai important era sa fure laleaua.
Dar, pentru ca Boxtel sa o poata fura, Roza ar fi trebuit sa iasa din camera. De aceea, cu o reala bucurie vazut Iacob, - sau Isaac, cum vreti sa-i spuneti, - pe cei doi tineri reluand obisnuitele lor intalniri de seara.
El incepu a se folosi de lipsa Rozei pentru a-i studia usa. Usa se inchidea. Se inchidea bine si de doua ori, cu ajutorul unei broaste simple, dar a carei cheie o avea numai Roza. Boxtel se gandi sa-i fure Rozei cheia, dar in afara de faptul ca nu era un lucru simplu sa scotocesti in buzunarul tinerei fete, ea observand disparitia, n-ar mai fi iesit in camera decat dupa ce ar fi schimbat broasca, iar Boxtel ar fi comis astfel o imprudenta zadarnica.
Era deci mai bine sa procedeze altfel. Boxtel aduna toate cheile pe care le putu gasi si in timp ce Roza si Cornelius petreceau la ferestruica una din orele lor fericite, el le incerca pe toate.
Doua intra in broasca, una din ele descuie odata si se opri la a doua invartitura. Deci nu era de schimbat mare lucru la aceasta cheie. Boxtel o unse cu un strat subtire de ceara si o incerca din nou. Obstacolul pe care il intalni cheia la a doua invartitura, lasa urme pe ceara.
Boxtel nu avea altceva de facut decat sa urmareasca aceasta amprenta cu taisul unei pile inguste, al unui briceag. Dupa doua zile de lucru, el se afla in posesia unei chei potrivite. Usa Rozei se deschise fara zgomot, fara efort, iar Boxtel se gasi in camera tinerei fete, fata in fata cu laleaua.
Un hot obisnuit ar fi luat vasul sub brat si ar fi plecat. Dar Boxtel nu era un hot obisnuit, asa ca reflecta.
Privind laleaua la lumina felinarului sau opac, gandi ca nu era inca suficent de dezvoltata pentru a avea certitudinea ca va inflori neagra, desi dupa aparente era foarte probabil. Socoti ca, daca floarea nu era neagra, sau va avea o pata oarecare, furtul va fi inutil; ca zvonul despre acest furt s-ar raspandi, ca hotul ar fi banuit, mai ales dupa cele petrecute in gradina, ca s-ar face cercetari si ca oricat de bine ar ascunde laleaua, tot ar putea fi gasita.
In sfarsit, el chibzui ca ar fi mai bine, pentru ca tot avea o cheie de la camera Rozei si putea intra cand dorea, sa astepte ziua cand laleaua va inflori, s-o ia cu o ora inainte de a se deschide, sau cu o ora dupa si sa plece imediat la Harlem. Astfel, laleaua ar fi ajuns in fata judecatorilor inainte de a fi revendicata, iar el, Boxtel, ar putea acuze de furt pe orice ar indrazni sa-l reclame.
Era un plan bine gandit si intru-totul demn de cel care-l concepuse, pana la ultimul amanunt.
Asadar, in fiecare seara, in timpul acelei ore incantatoare pe care tinerii o petreceau la ferestruica inchisorii, Boxtel intra in camera tinerei fete, pentru a urmari dezvoltarea lalelei negre.
In seara de care vorbim, el urma sa intre, ca de obicei, dar, dupa cum stim, tinerii n-au schimbat decat cateva cuvinte si Cornelius a trimis-o pe Roza sa vegheze asupra lalelei.
Vazand ca Roza se intoarce in camera ei atat de repede, la numai zece minute dupa ce plecase, Boxtel intelese ca laleaua a inflorit sau ce e gata sa infloreasca. In noaptea aceea urma deci sa joace cartea cea mare; se prezenta la Gryphus cu o provizie de rachiu, dubla decat cea obisnuita.
De indata ce Gryphus ar fi fost ametit, Boxtel se putea considera aproape stapanul casei.La ora unsprezece, Gryphus era beat mort. La ora doua noaptea, Boxtel o vazu pe Roza, iesind din camera ei, tinand in brate un obiect pe care il purta cu grija. Obiectul acesta era fara nicio indoiala laleaua neagra, care tocmai inflorise. Dar ce voia sa faca? Va pleca imediat la Harlem cu laleaua?
Nu era posibil ca o tanara fata sa intreprinda singura, noaptea, o asemenea calatorie. Se ducea numai sa-i arate lui Cornelius laleaua? Posibil.
Cu picioarele goale si pe varfuri, el o urmari pe Roza. O vazu apropiindu-se de ferestruica. O auzi chemandu-l pe Cornelius. La lumina felinarului opac, vazu laleaua deschisa, neagra ca noaptea care il ascundea. Auzi proiectul stabili de Cornelius si Roza de a trimite un sol la Harlem. O vazu pe Roza stingand felinarul si inapoindu-se in camera. O vazu intrand in camera. Apoi, zece minute mai tarziu, o vazu iesind din camera, si incuind cu grija usa; intoarse de doua ori cheia in broasca.
De ce incuia usa cu atata grija? Pentru ca in spatele acestei usi se afla laleaua neagra.
Boxtel, care statea ascuns pe palier, la etajul superior, camerei Rozei, vedea toate astea; cobori o treapta a etajului la care se afla el, in timp ce Roza cobora o treapta a etajului de mai jos.
Cand Roza, cu pasul ei vioi, ajunse la ultima treapta a scarii, Boxtel, cu o mana dibace, atinse broasca de la usa fetei. Si in aceasta mana, e lesne de inteles, tinea cheia falsa ce descuia usa Rozei cu aceeasi usurinta ca cea originala.
Iata pentru ce am spus la inceputul acestui capitol ca bietii tineri aveau mare nevoie sa fie ocrotiti de Dumnezeu.
24. IN CARE LALEAUA NEAGRA ISI SCHIMBA STAPANUL
Cornelius ramase nemiscat pe locul unde il lasase Roza, cautand in el forta de a suporta emotia dublei bucurii. Trecuse o jumatate de ora.
Primele raze ale zilei, albastrui si proaspete, patrundeau printre gratiile ferestrei din celula lui Cornelius; deodata tresari brusc auzind pasi ce urcau scara si strigate ce se apropiau de el. Apropae in aceeasi clipa, aparu in fata sa, chipul palid si descompus al Rozei. Se dadu inapoi ingrozit.
- Cornelius! striga ea, gafaind.
- Ce e? Dumnezeul meu! intreba prizonierul.
- Cornelius! Laleaua......
- Ei, spune, ce-i?
- Cum sa-ti spun ce s-a intamplat?
- Spune, Roza, spune.
- Ne-au luat-o, ne-au furat-o!
- Ne-au luat-o, ne-au furat-o! striga Cornelius.
- Da, spuse Roza, spijinindu-se de usa, ca sa nu cada. Da, au luat-o, au furat-o.
Si, fara voia ei, picioarele i se muiara si cazu in genunchi.
- Dar cum s-a intamplat? intreba Cornelius. Explica-mi.....
- Oh! nu din vina mea prietene.
Biata Roza! Nu mai indraznea sa zica: iubitule.
- Ai lasat-o singura! spuse Cornelius cu un glas jalnic.
- Doar o clipa, cat sa-l anunt pe tanarul care sta la cincizeci de pasi, pe malul raului Wahal.
- Si in acest timp, cu toate recomandarile mele, ai lasat cheia in usa, biata copila!
- Nu, nu, nu. Cheia a fost tot timpul la mine, am tinut-o in mana strans de parca m-as fi temut sa nu-mi scape.
- Atunci, cum s-a intamplat?
- Parca eu stiu? Am dat scrisoarea mesagerului si m-am intors acasa. Usa era inchisa. In camera, fiecare obiect era la locul lui, cu exceptia lalelei, care disparuse. Cu siguranta ca cineva si-a procurat o cheie a camerei mele, sau si-a facut una falsa.
Ea se sufoca; lacrimile ii taiau vorba.
Cornelius, nemiscat, cu trasaturie descompuse, asculta aproape fara sa inteleaga, sopind doar:
- Furata, furata, furata. Sunt pierdut.
- Oh! domnule Cornelius, iertare, iertare! striga Roza. Am sa mor!
La aceasta amenintare, Cornelius apuca zabrelele ferestruicii si strangandu-le cu furie, striga:
- Roza, ne-au furat, e adevarat, dar trebuie oare sa ne lasam doborati pentru asta? Nu, nenorocirea e mare, dar reparabila poate. Doar cunoastem hotul.
- Vai, dar cum i-as putea rosti numele cu certitudine?
- Oh! atunci il rostesc eu: e acest infam Iacob. O sa-l lasam sa duca la Harlem rodul muncii noastre, al veghei noastre, copilul dragostei noastre? Roza, trebuie sa-l urmarim, trebuie sa-l gasim.
- Dar cum sa infaptuim toate aste, prietene, fara sa afle tatal meu ca suntem intelesi? Cum as putea eu, o femeie atat de putin priceputa, atat de putin libera, sa fac ceea ce poate tu n-ai reusi?
- Roza, Roza, deschide-mi această uşă şi vei vedea ce sunt in stare. Vei vedea ca am sa descopăr hotul, vei vedea că am să-l fac să-şi ceară iertare în genunchi.
- Vai, spuse Roza izbucnind în suspine, pot eu să-ţi deschid? Sunt cheile la mine? Dacă le-aş avea, n-ai fi liber de mult?
- Tatăl tău le are, infamul tău tată, călăul care mi-a strivit si primul mugur de lalea. Oh, mizerabilul, mizerabilul e complicele lui Iacob.
- Mai încet, mai încet, în numele cerului!
- Oh! Roza, dacă nu-mi deschizi, ţipă Cornelius în culmea furiei,sfărâm zăbrelele astea şi distrug tot ce găsesc în închisoare.
...............................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu