V.
- Îl avem, îl avem, ţipa el, fluturând o hârtie.
- Au ordinul! murmură ofiţerul uluit.
- Ei bine, sunt lămurit, spuse liniştit prinţul. Nu ştiai dragul meu colonel, dacă domnul Bowelt e un om de treabă sau un om curajos. Nu e nici una, nici alta.
Apoi, continuând să urmărească din privire, fără să clipească, mulţimea care se grăbea, spuse:
- Să mergem la Buytenhoff, colonele; cred că vom vedea un spectacol ciudat.
Ofiţerul se înclină şi îşi urmă stăpânul fără să răspundă. Piaţa primăriei şi împrejurimile închisorii erau luate cu asalt de mulţime. Dar călăreţii lui de Tilly, neclintiţi, îi ţineau piept cu succes, şi mai ales cu dârzenie.
Curând, contele de Tilly auzi rumoarea crescândă pe care o făcea gloata apropiindu-se şi zări primele valuri de oameni năpustindu-se cu repeziciunea unei ape de munte ce curge la vale.
În acelaşi timp zări hârtia care flutura prin aer, deasupra mâinilor crispate şi a armelor strălucitoare.
- Ei, spuse el, săltându-se în şa şi atingând pe locotenentul său cu mânerul sabiei, cred că mizerabilii au obţinut ordinul.
- Puşlamale laşe! strigă locotenetul.
În mâinile lor se afla într-adevăr ordinul, pe care compania burghezilor îl primi cu răcnete de bucurie; aceasta porni imediat şi înaintă cu armele plecate în întâmpinarea călăreţilor contelui de Tilly, scoţând ţipete puternice.
Dar contele nu era omul care să-i lase să se apropie peste măsură.
- Staţi! strigă el, staţi! Plecaţi din faţa cailor mei, sau dau comanda: înainte.
- Iată ordinul! vociferară o sută de glasuri pe un ton obraznic.
De Tilly luă ordinul, aruncă asupra lui doar o privire şi spuse cu voce tare.
- Cei care au semnat acest ordin sunt adevăraţii călăi ai domnului Corneille de Witt. În ceea ce mă priveşte, pentru nimic în lume n-aş vrea ca mâinile mele să fi scris măcar o singură literă din acest ordin infam.
Şi respingând cu mânerul sabiei pe omul care voia să-i ia ordinul înapoi:
- O clipă, spuse el, un act ca acesta reprezintă un document şi se păstrează.
Împături hârtia, o puse cu grijă în buzunarul vestonului său şi întorcându-se către trupă, strigă:
- Călăreţi ai lui de Tilly, la dreapta!
Apoi, cu jumătate de voce, dar totuşi destul de tare pentru ca vorbele sale să fie auzite de cei aflaţi în apropiere:
- Şi acum, ucigaşilor, spuse el, treceţi la treabă.
Un urlet furios, amestec de ură însetată şi bucurie sălbatică, îndreptat spre Buytenhoff, le însoţi plecarea. Călăreţii defilau încet.Contele rămase la urmă, ţinând piept până în ultima clipă mulţimii ameţite de succes, care câştiga teren, pe măsură ce calul căpitanului se retrăgea.
După cum se vede, Ioan de Witt nu exagera pericolul când, ajutându-şi fratele să se scoale, îl grăbea să plece.
Corneille coborî deci treptele care duceau în curte, sprijinindu-se de braţul fostului prim-ministru.
Aici o găsi pe frumoasa Roza care tremura toată.
- Vai, domnule Ioan, spuse ea, ce nenorocire!
- Ce s-a întâmplat, copila mea? întrebă de Witt.
- Se spune că s-au dus la Hoogstraet să ia un ordin pentru a îndepărta pe călăreţii lui de Tilly.
- Într-adevăr, fata mea, răspunse Ioan, dacă pleacă, situaţia noastră va fi cum nu se poate mai rea.
- Dacă-mi îngăduiţi v-aş da un sfat, spuse fata tremurând toată.
- Te ascult, copila mea. N-ar fi de mirare ca Dumnezeu să-mi vorbească prin gura ta.
- Ei bine, domnule Ioan, eu n-aş trece prin strada principală.
- Şi de ce, de vreme ce călăreţii lui de Tilly sunt încă la postul lor.
- Da, dar atâta timp cât nu va fi revocat, ordinul prevede ca ei să rămână în faţa închisorii.
- Fără îndoială.
- Aveţi vreun ordin prin care urmează să vă însoţească până afară din oraş?
- Nu!
- Ei bine! În momentul când veţi trece de garda lui de Tilly poporul se va arunca asupra dumneavoastră.
- Dar garda burgheză?
- Oh, garda burgheză va sări prima.
- Ce-i de făcut atunci?
- În locul dumneavoastră, domnule Ioan, continuă timid tânărafată, aş ieşi prin uşa tainică din subterană, care dă într-o stradă pustie,căci toată lumea e adunată în strada principală şi aşteaptă la intrare, şi m-aş duce de-a dreptul spre poarta oraşului prin care vreţi să ieşiţi.
- Dar fratele meu nu va putea să meargă, spuse Ioan.
- Voi încerca, spuse Corneille, cu o expresie de hotărâre neclintită.
- Doar aţi venit cu trăsura! spuse fata.
- Da, trăsura e aici, am lăsat-o la poarta cea mare.
- Nu mai e acolo. Mi-am închipuit că vizitiul dumneavoastră e un om devotat, şi i-am spus să meargă să vă aştepte în faţa ieşirii secrete din subterană.
Cei doi fraţi se priviră cu duioşie. Apoi privirile lor se opriră pline de recunoştinţă asupra tinerei fete.
- Acum, spuse prim-ministrul, mai rămâne de văzut dacă Gryphusne va deschide această poartă.
- O, nu, n-o să vrea.
- Şi atunci?
- Atunci? Am prevăzut refuzul lui, şi adineauri, pe când vorbea prin fereastra temniţei cu puşcaşul, i-am luat cheia.
- Şi e la tine cheia?
- Iat-o, domnule Ioan.
- Copila mea, spuse Corneille, n-am nimic să-ţi dăruiesc în schimbul serviciului pe care mi-l faci, în afară de biblia pe care o vei găsi în camera mea; e ultimul dar al unui om cinstit; sper că-ţi va aduce fericire.
- Mulţumesc, domnul Corneille. Nu mă voi despărţi de ea niciodată.
Apoi vorbind ca pentru sine, şi suspinând:
- Ce nenorocire că nu ştiu să citesc!
- Zarva se înteţeşte, fata mea, îi atrase atenţia Ioan; cred că nu avem nici o clipă de pierdut.
- Veniţi cu mine, spuse tânăra frizonă, şi-i conduse pe cei doi fraţi în partea opusă închisorii, printr-un coridor interior. Călăuziţi de Roza, ei coborâră o scară de vreo douăsprezece trepte, traversară o curte cu metereze crenelate şi, trecând pe sub poarta boltită, se văzură în sfârşit de partea cealaltă a închisorii, în strada pustie, unde îi aştepta trăsura cu scara lăsată jos.
- Repede, repede, repede stăpânii mei, îi auziţi? strigă vizitiul înspăimântat.
După ce îl ajută pe Corneille să urce, primul ministru se întoarse către fată:
- Adio, copila mea, din tot ce am putea să-ţi spunem, nimic n-ar exprima pe deplin recunoştinţa noastră. Te încredinţăm lui Dumnezeu care îşi va aminti, sper, care a salvat viaţa a doi oameni.
Roza luă mâna pe care i-o întindea primul ministru şi o sărută cu respect.
- Plecaţi, spuse ea, plecaţi, se pare că forţează poarta.
Ioan de Witt urcă repede în trăsură, luă loc alături de fratele lui şi închise portiera strigând:
- La Tol-Hek!
Tol-Hek se numea poarta care ducea la portul Schweningen, unde un mic vas îi aştepta pe cei doi fraţi. Trăsura porni în galopul a doi viguroşi cai flamanzi luând cu ea pe fugari.
Roza îi urmări până ce trecură de colţul străzii.
Abia atunci se întoarse, închise poarta în urma ei şi azvârli cheia într-o fântână.
Zgomotul ce trezise presimţirea Rozei era în adevăr al mulţimii care,după ce evacuase piaţa din faţa închisorii, se năpustea acum asupra porţii.
Dar oricât de solidă ar fi fost, această poartă, — căci temnicerul Gryphus, trebuie s-o recunoaştem spre lauda lui, refuza cu încăpăţânare s-o deschidă, — tot n-ar fi putut rezista mult timp. Gryphus, palid ca un mort, se întreba tocmai dacă nu era mai bine s-o deschidă decât să lase mulţimea s-o sfărâme, când se simţi tras încetişor de haină. Se întoarse şi o văzu pe Roza.
- Îi auzi, turbaţii? spuse el.
- Îi aud aşa de bine tată, că în locul tău.......
- Ai deschide, nu-i aşa?
- Nu, i-aş lăsa să forţeze poarta.
- Dar o să mă omoare.
- Da, dacă o să te găsească.
- Dar cum să nu mă găsească?
- Ascunde-te.
- Unde?
- În carcera secretă.
- Dar tu, copila mea?
- Am să cobor şi eu cu tine; o să închidem uşa după noi şi o să ieşim din ascunzătoarea noastră după ce vor fi părăsit închisoarea.
- Fir-ar ai naibii, ai dreptate, strigă Gryphus; de necrezut, adăugă el, câtă minte se ascunde în capul ăsta mic.
Apoi, cum poarta începuse să cedeze, spre marea bucurie a gloatei, Roza deschise mica trapă.
- Vino, vino tată! îl grăbi ea.
- Dar prizonierii? spuse Gryphus.
- Dumnezeu o să vegheze asupra lor, tată, spuse tânăra fată; iar mie dă-mi voie să veghez asupra ta.
Gryphus îşi urmă fiica şi trapa se închise deasupra capului lor, chiar în clipa în care poarta sfărâmată lăsa mulţimea să se năpustească în curtea închisorii.
Temniţa în care Roza coborî împreună cu tatăl ei, numită carcera secretă, oferea celor două personagii pe care o să fim siliţi să le părăsim pentru o clipă, un adăpost sigur, nefiind cunoscut decât de autorităţi; aici erau închişi câteodată unii din marii vinovaţi, de teamă să nu se organizeze vreo revoltă sau răpire.
Poporul năvăli în închisoare strigând:
- Moarte trădătorilor! Sa fie spânzurat Corneille de Witt, la moarte, la moarte.
4. ASASINII
La adăpostul pălăriei sale cu boruri mari, bărbatul cel tânăr stătea sprijinit de braţul ofiţerului, ştergându-şi mereu fruntea şi buzele cu batista; nemişcat, pierdut în umbra streşinii ce atârna în faţa unei prăvălii închise, din colţul acela al închisorii Buytenhoff, doar el singur privea spectacolul al cărui deznodământ părea că se apropie.
- Cred că aveai dreptate, van Deken, spuse el ofiţerului. Ordinul pe care l-au semnat deputaţii este adevărata sentinţă de condamnare la moarte a domnului Corneille. Auzi ce larmă face poporul? Cumplit trebuie să-i urască pe domnii de Witt.
- Într-adevăr, n-am mai pomenit asemenea larmă.
- Se pare că au găsit temniţa prizonierului. Ah! uite, nu e aceea fereastra celulei în care a fost închis domnul Corneille?
De fapt, un om apucase cu toată nădejdea gratiile de fier ale ferestrei de la celula părăsită abia de zece minute şi le scutura violent.
- Doamne! Doamne! striga el, nu mai e aici.
- Cum nu mai e aici? întrebau cei din stradă care, ajunşi ultimii, numai încăpeau în curtea ticsită a închisorii.
- Nu! Nu! repeta omul furios, nu mai e aici; probabil că a fugit.
- Ce spune omul ăsta? întrebă prinţul pălind.
- Oh! monseniore, el anunţă o veste bună, dacă ar fi adevărată.
- Da, fără îndoială, ar fi o veste foarte bună dacă ar fi adevărată;dar din nenorocire nu poate să fie.
- Totuşi, vedeţi.......spuse ofiţerul.
Într-adevăr, alte chipuri furioase, scrâşnind de mânie, se arătară la ferestre strigând:
- Au fugit, au evadat! l-au lăsat să fugă.
Şi poporul rămas în stradă repeta blestemând îngrozitor:
- Au fugit! Au evadat! Să fugim după ei, să-i urmărim.
- Monseniore, se pare că domnul Corneille de Witt a fugit cu adevărat, spuse ofiţerul.
- Da, din închisoare poate, dar nu şi din oraş; vei vedea, van Deken, că bietul om va găsi închisă poarta pe care o credea deschisă.
- Deci a fost dat ordinul de a închide porţile oraşului, monseniore?
- Nu, nu cred. Cine să fi dat acest ordin?
- Ei bine, pe cine bănuiţi?
- Există fatalităţi, răspunse nepăsător Alteţa Sa. Şi cei mai mari oameni cad uneori victimele acestor fatalităţi.
Ofiţerul simţi un fior trecându-i prin şira spinării, fiindcă înţelese că într-un fel sau altul prizonierul era pierdut.
În acest moment mulţimea, convinsă de fuga lui Corneillede Witt din închisoare, izbucni într-un răcnet ce vui până departe, ca un tunet.
Într-adevăr, Corneille şi Ioan, după ce merseseră de-a lungul eleşteului, o luaseră prin strada principală care ducea la Tol-Hek, recomandând vizitiului să încetinească pasul cailor pentru ca trecerea trăsurii lor să nu trezească nicio bănuială.
Dar când ajunse pe la mijlocul străzii şi zări de departe grilajul, când simţi că închisoarea şi moartea au rămas în urmă şi că înainte îi aştepta viaţa şi libertatea, vizitiul uită de prudenţă şi porni caii în galop.
Deodată se opri.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Ioan scoţând capul prin portieră
- Oh! Stăpânii mei, strigă vizitiul, este..........
Groaza înnăbuşea vocea devotatului vizitiu.
- Haide, vorbeşte, ce este?..........întrebă primul ministru.
- Este închis grilajul.
- Cum, grilajul e închis? De obicei în timpul zilei poarta nu se închide.
- Mai bine uitaţi-vă.
Ioan de Witt se aplecă în afara trăsurii şi văzu într-adevăr grilajul era închis.
- Mergi înainte, spuse Ioan; am la mine ordinul de comutare a pedepsei. Portarul ne va deschide.
Trăsura îşi reluă cursa, dar se simţea că vizitiul nu-şi mai îndemna caii cu aceeaşi încredere.
Scoţând capul prin portieră, Ioan de Witt fusese văzut şi recunoscut de către un cârciumar care întârziase şi acum închidea uşa prăvăliei, grăbit să ajungă şi el mai repede la Buytenhoff.
Scoase un strigăt de surpriză şi fugi după alţi doi oameni care alergau înaintea lui.
După o sută de paşi îi ajunse şi le vorbi. Cei trei oameni se opriră privind în urma trăsurii care se depărta, nefiind încă siguri pe cine ascunde.
Între timp, trăsura ajunse la Tol-Hek.
- Deschide! strigă vizitiul.
- Să deschid, spuse portarul apărând în cadrul casei sale, să deschid, dar cu ce?
- Cu cheia, cu ce altceva? îi strigă vizitiul.
- CU cheia, da; dar pentru asta ar trebui s-o am.
- Cum! nu ai cheia de la poartă? întrebă vizitiul.
- Nu.
- Dar ce-ai făcut cu ea?
- Păi, mi-au luat-o.
- Cine?
- Cineva care, se vede, ţinea ca nimeni să nu iasă din oraş.
- Prietene, spuse primul ministru, scoţând capul din trăsură şi riscând totul pentru tot, prietene, fă-o pentru mine, Ioan de Witt şi pentru fratele meu Corneille, pe care-l duc în exil.
.................................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu