.........................................................................................................................................................
XV.
- Prietene, fie-ţi milă!
- Îţi spun, Roza, că dărâm celula, piatră cu piatră.
Şi nenorocitul, căruia mânia îi înzecea forţele, zgâlţâia uşa cu ambele mâini, nepăsându-i de răsunetul vocii sale ce se spărgea ca un tunet de spirala scării sonore. Roza, îngrozită, încercă zadarnic să potolească această furtună dezlănţuită.
- Îţi spun că am să-l ucid pe ticălosul de Gryphus, urla van Baerle,am să-i vărs sângele, aşa cum a vărsat şi el sângele lalelei mele.
Nenorocitul începea să-şi piardă minţile.
- Ei bine, da, spuse Roza tremurând toată, da, da, dar calmează-te,da, îi voi lua cheile, da, îţi voi deschide, dar calmează-te, Cornelius dragă.
Nici nu termină bine, că un urlet ce izbucni în faţa ei îi întrerupse fraza.
- Tată! strigă Roza.
- Gryphus, urlă van Baerle, ah, ticălosul!
În mijlocul acestui zgomot, bătrânul Gryphus urcase scările fără ca cei doi tineri să-l fi auzit. O prinse cu violenţă pe fiica lui de încheietura mâinii.
- Aşa, o să-mi iei cheile, spuse el cu voce înăbuşită de mânie. Ah!Infamul ăsta! Monstrul ăsta! Conspiratorul ăsta bun de spânzurat e Cornelius al tău! Va să zică ne înţelegem cu deţinuţii politici! Bravo!
Roza îşi lovi mâinile cu disperare.
- Ah! continuă Gryphus trecând de la tonul înfierbântat de mânie la ironia rece a învingătorului, domnul cultivator de lalele e nevinovat, ah! Domnul e un savant blând! Aha! Ai să mă măcelăreşti, ai să bei sângele meu? Foarte bine! Şi numai atât? Ba chiar în înţelegere cu fiica mea! Isuse! Aşadar mă aflu într-o văgăună de tâlhari, sunt deci într-o peşteră de hoţi! Ah, domnul guvernator va afla totul chiar în dimineaţa asta, iarAlteţa Sa, prinţul stadtholder va afla mâine. Cunoaştem noi legile. Hai, să coborâm, fiică denaturată. Şi dumneata, domnule savant, la revedere!
Roza, nebună de groază şi desperare, trimise un sărut prietenului ei; apoi, fără îndoială, luminată de un gând brusc, se repezi pe scară strigând:
- Nu e încă totul pierdut, contează pe mine, dragul meu Cornelius.
Tatăl ei o urmă urlând.
Cât despre bietul cultivator de lalele, el dădu drumul puţin câte puţin gratiilor pe care degetele sale crispate le strângeau cu putere; capul i se plecă, ochii i se rotiră în orbite şi căzu cu toată greutatea pe lespedea celulei, şoptind :
- Furată! Mi-au furat-o!
Între timp, Boxtel ieşi din fortăreaţă prin uşa deschisă chiar de Roza,cu laleaua neagră ascunsă sub o manta largă, se aruncă într-o brişcă pregătită la Gorcum şi dispăru, bineînţeles, fără să-l anunţe pe prietenul Gryphus de plecarea sa în pripă.
Şi acum, îl vom urmări, - dacă e cititorul de acord, - până la capătul călătoriei sale.
El mergea încetişor, căci nu putea zbura ca vântul fără să nu-idăuneze lalelei negre. Temându-se să nu ajungă prea devreme, comandăla Delft o cutie căptuşită de jur împrejur cu muşchi frumos şi proaspăt, în care aşeză laleaua: astfel, vasul se rezema pe moale chiar dacă s-ar fi aplecat, iar aer avea de ajuns; aşa încât brişca putu să pornească în galop, fără să pună în primejdie preţioasa comoară.
El ajunse a doua zi dimineaţă la Harlem, prăpădit de oboseală, dar triumfător; schimbă ghiveciul lalelei pentru a face să dispară orice urmă de furt, sparse vasul de faianţă ale cărui cioburi le aruncă într-un canal,trimise preşedintelui Societăţii horticole o scrisoare prin care îl anunţa că tocmai sosise la Harlem cu o lalea perfect neagră şi se instală, ţinându-şi floarea neatinsă, într-un han bun.
Şi acolo aşteptă.
25. PREŞEDINTELE VAN SYSTENS
Părăsindu-l pe Cornelius, Roza luă o hotărâre: sau îi va aduce înapoi laleaua pe care o furase Iacob, sau nu-l va mai vedea niciodată. Ea înţelese îndoita desperare, fără nădejde, a bietului deţinut. Într-adevăr,pe de-o parte, despărţirea lor era inevitabilă, deoarece Gryphus descoperise acum secretul iubirii şi al întâlnirilor lor. Pe de altă parte,speranţele ce le nutrise timp de şapte ani Cornelius van Baerle fuseseră năruite.
Roza făcea parte din acele femei pe care un fleac le doboară, dar care devin puternice în faţa unei nenorociri mari, găsind chiar în acea nenorocire forţa necesară de a o înlătura sau mijlocul de a o îndrepta.
Tânăra fată se întoarse în camera ei, aruncă o ultimă privire în jur casă vadă dacă nu s-a înşelat şi dacă laleaua nu era cumva în vreun colţ care a scăpat privirilor ei. Dar căută în zadar; laleaua lipsea şi acum. Laleaua era furată.
Roza îşi făcu un mic pachet din lucruşoarele care-i erau absolut trebuincioase, luă cei trei sute de florini economisiţi, adică toată averea ei, scotoci sub dantele, acolo unde ştia că a dosit al treilea mugur, îl ascunse cu mare grijă la piept, încuie uşa de două ori ca să prelungească timpul necesar pentru a fi deschisă în momentul când se va afla de fuga sa, coborî scara, ieşi din închisoare prin poarta pe unde cu o oră mai înainte ieşise Boxtel, se duse la un om ce închiria cai şi ceru să i se închirieze o trăsură.
Omul nu avea decât o trăsură, cea pe care o luase Boxtel în ajun şi care se afla acum în drum spre Delft.
Spuneam spre Delft, căci de la Loevestein la Harlem drumul făcea un mare ocol. Şi oricum, nici pe drum drept distanţa n-ar fi fost mai mică.
Roza fu deci silită să ia un cal ce i-a fost încredinţat cu uşurinţă, căci omul o cunoştea ca fiind fiica temnicerului de la Loevestein.
Fata nădăjduia să-l ajungă din urmă pe mesagerul ei, un băiat bun şi de treabă, pe care l-ar fi luat cu ea drept călăuză şi sprijin. Într-adevăr,nu făcuse nici o leghe, când îl zări grăbind pasul, pe un drum plăcut ce se întindea de-a lungul unui râu. Ea grăbi calul şi îl ajunse.
Acest băiat de treabă ignora însemnătatea scrisorii ce i se încredinţase, dar mergea ca şi cum ar fi cunoscut-o. În mai puţin de ooră, el făcuse o leghe şi jumătate.
Roza îi luă biletul, devenit acum inutil, şi îi explică pe larg cum ar putea să o ajute. Luntraşul acceptă rugămintea, făgăduindu-i că va ţine pasul calului, numai să-l lase să-şi sprijine mâna pe crupa animalului, sau pe greabăn. Tânăra fată îi îngădui să se sprijine de animal dacă era nevoie, numai să nu întârzie.
Cei doi călători plecaseră de cinci ore şi făcuseră mai mult de opt leghe, fără ca moş Gryphus să bănuiască măcar că tânăra fată a părăsit fortăreaţa.
Roza venea atât de puţin la tatăl ei de când îngrijea laleaua, încât abia la ora prânzului, simţind că-i e foame, Gryphus băgă de seamă că fata stătea prea de mult timp îmbufnată.
Trimise pe unul din paznici s-o cheme; apoi, cum acesta veni să-l anunţe că a căutat-o şi a strigat-o în zadar, hotărî s-o caute şi s-o strige el însuşi.
Se duse mai întâi la camera ei şi bătu; degeaba, Roza nu răspunse.Chemă lăcătuşul închisorii, care deschise uşa, dar Gryphus n-o găsi înăuntru pe Roza, aşa cum nici Roza nu găsise laleaua. Chiar în clipa aceea, Roza intra în Rotterdam.
Aşa se explică de ce Gryphus n-o găsi în bucătărie, după cum n-o găsise nici în cameră şi nici în grădină.
Închipuiţi-vă mânia temnicerului când, după cercetările făcute prin împrejurimi, află că fiica sa închiriase un cal şi, ca Bradamante sau Clorinda (Femei războinice, eroinele celebrelor poeme epice "Orlando Furioso" deAriosto (Bradamante) şi "Ierusalimul eliberat" de Tasso (Clorinda)), plecase ca o adevarată aventurieră, fără a spune unde se duce.
Gryphus, furios, urcă din nou la van Baerle, îl înjură, scutură tot mobilierul său sărac, îl ameninţă cu temniţa grea şi carcera, îl ameninţă cu foamea şi verigile. Cornelius, se lăsă maltratat, înjurat, ameninţat, rămânând întunecat, nemişcat, insensibil la ameninţări, indiferent la furie.
După ce o căută pe Roza în toate părţile, Gryphus îl căută pe Iacob,şi cum nu-l găsi nici pe el cum n-o găsise nici pe fiică-sa, bănui că i-a răpit-o Iacob. În acest timp, după ce făcuse un popas de două ore la Rotterdam, tânăra fată pornise din nou la drum. În aceeaşi seară dormi la Delft şi a doua zi ajunse la Harlem, patru ore după sosirea lui Boxtel.
Roza ceru mai întâi să fie condusă la preşedintele Societăţii de horticultură, maestrul van Systens.
Se anunţă simplu sub numele ei de Roza Gryphus, dar acest nume, oricât de sonor ar părea, nu îi era cunoscut preşedintelui şi Roza nu fu primită. E greu să treci peste consemne în Olanda, ţară a digurilor şi a stăvilarelor.
Dar Roza nu se descurajă; îşi impuse o misiunea şi jurase în jurase în sinea ei să nu se lase doborâtă nici de refuzuri grosolane, nici de brutalităţi, nici de injurii.
- Anunţă-l pe domnul preşedinte, spuse ea, că vin să-i vorbesc în legătură cu laleaua neagră.
Aceste cuvinte, nu mai puţin magice ca faimosul: "Sesam deschide-te", din "1001 de nopţi", i-au servit drept paşaport. Mulţumită lor, ea pătrunse până în biroul preşedintelui van Systens, care se ridică şi veni curtenitor în întâmpinarea ei.
Era un om de treabă, mărunţel, firav la trup, semănând destul demult cu tulpina unei flori, al cărei caliciu îl forma capul; braţele subţiri şi atârnânde aduceau cu frunza dublă şi lunguiaţă a lalelei; o anumită legănare în mers întregea asemănarea cu această floare când se pleacă în bătaia vântului.
Am spus că se numea van Systens.
- Domnişoară, i se adresă el, spui că vii din partea lalelei negre?
Pentru domnul preşedinte al Societăţii horticole, "Tulipa nigra" era o personalitate de prim rang, şi putea foarte bine, în calitatea ei de regină a lalelelor, să trimită ambasadori.
- Da, domnule, răspunse Roza, vin măcar să vă vorbesc despre ea.
- Se dezvoltă bine? întrebă van Systens cu un surâs de tandră veneraţie.
- Vai! domnule, nu ştiu, spuse Roza.
- Ce? I s-a întâmplat cumva vreo nenorocire?
- Da, domnule, o mare nenorocire, nu ei, ci mie.
- Care?
- Mi-a fost furată!
- Ţi-a fost furată laleaua neagră?
- Da, domnule.
- Ştii cine ţi-a furat-o?
- Oh! bănuiesc, dar nu îndrăznesc încă să acuz.
- Dar lucrul va fi uşor de verificat.
- Cum asta?
- Dacă nu e mult de când ţi s-a furat, hoţul nu poate fi departe.
- De ce nu poate fi departe?
- Pentru că am văzut-o, nu sunt nici două ore.
- Aţi văzut laleaua neagră! strigă Roza, repezindu-se către domnul van Systens.
- Cum te văd, domnişoară.
- Dar unde?
- La stăpânul dumitale, după cât se pare.
- La stăpânul meu?
- Da, nu eşti în serviciul domnului Isaac Boxtel?
- Eu?
- Dumneata, desigur.
- Dar drept cine mă luaţi, domnule?
- Dar dumneata drept cine mă iei?
- Domnule, vă iau, sper, drept cine sunteţi, adică onorabilul domn van Systens, primar al oraşului Harlem şi preşedinte al Societăţii horticole.
- Şi vii să-mi spui ce?
- Vin să vă spun, domnule, că mi s-a furat laleaua neagră.
- Atunci laleaua dumitale e cea pe care a adus-o domnul Boxtel. De ce nu explici limpede, copila mea? Deci nu dumitale, ci domnului Boxtel i s-a furat laleaua.
- Vă repet, domnule, că nu ştiu cine este domnul Boxtel şi că aud prima dată pronunţându-se acest nume.
- Nu ştii cine e domnul Boxtel, şi aveai şi dumneata o lalea neagră?
- Dar mai există o alta? întrebă Roza, tremurând toată.
- E cea a domnului Boxtel, da.
- Cum e?
- Neagră, ca dracu.
- Fără pată.
- Fără o singură pată, fără cel mai mic punct.
- Şi dumneavoastră aveţi laleaua asta, e lăsată aici?
- Nu, dar va fi adusă, căci trebuie să o prezint în faţa comitetului înainte ca premiul să fie decernat.
- Domnule, strigă Roza, acest Boxtel, acest Isaac Boxtel, care se dă drept proprietarul lalelei negre......
- Şi care e într-adevăr.
- Domnule, nu-i cumva un om slab?
- Da.
- Chel?
- Da.
- Cu privirea rătăcită?
- Cred ca da.
- Neliniştit, cocârjat, cu picioarele strâmbe?
- Într-adevar, descrii trăsătură cu trăsătură portretul domnului Boxtel.
- Domnule, laleaua e într-un vas de faianţă albastră pictat cu flori gălbui, aşezate într-un coş?
- Ah! de asta sunt mai puţin sigur, am privit mai mult omul decât vasul.
- Domnule, e laleaua mea, e cea care mi-a fost furată; domnule, e bunul meu; domnule, vin să reclam aici în faţa dumneavoastră......
- Oh! Oh! făcu domnul van Systens, privind-o pe Roza. Ce, vii sa reclami aici laleaua domnului Boxtel? Doamne! Esti o cumătră îndrăzneaţă.
- Domnule, spuse Roza, puţin tulburată de această apostrofare, nu spun ca vin să cer laleaua domnului Boxtel, spun că vin să o cer pe a mea.
- A dumitale?
- Da; cea pe care am plantat-o, pe care am crescut-o eu singură.
- Ei bine, du-te şi-l caută pe domnul Boxtel la hanul "Lebăda Albă", descurcă-te cu el. Cât despre mine, cum cazul mi se pare la fel de greu de judecat ca şi acela care a fost deferit de răposatul rege Solomon, şi cum n-am pretenţia de a fi atât de înţelept cum a fost el, mă voi mulţumi să-mi fac raportul, să constat existenţa lalelei negre şi să ordonanţez suma de o sută de mii de florini pentru creatorul ei. Adio, copila mea.
- Ah! domnule, domnule! insistă Roza.
- Copila mea, continuă van Systens, cum esti drăguţă, tânără şi cum nu eşti încă prevertită cu totul, primeşte sfatul meu: fii prudentă în povestea asta, căci avem un tribunal şi o închisoare la Harlem; mai mult, suntem extrem de susceptibili în ceea ce priveşte onoarea lalelelor. Du-te, copila mea, du-te. Domnul Isaac Boxtel, la hanul "Lebăda Albă".
Şi domnul van Systens, reluându-şi frumoasa pană, continuă raportul întrerupt.
26. UN MEMBRU AL SOCIETĂŢII HORTICOLE
Roza, tulburată, aproape nebună de bucurie şi de teamă la ideea că a dat de urma lalelei negre, se îndreptă spre hanul "Lebada Alba", urmată şi acum de barcagiu, baiat voinic din Friza, in stare sa devoreze el singur zece ca Boxtel.
Pe drum ea ii aduse la cunostinta barcagiului tot ce aflase; era hotarat sa loveasca si el, daca s-ar fi iscat o bataie, numai ca, in acest caz, trebuia neaparat sa fereasca laleaua.
Dar ajunsa la Grote-Markt, Roza se opri brusc; deodata un gand ii fulgera prin minte:
- Dumnezeul meu! sopti ea, am facut o greseala enorma, l-am pierdut poate pe Cornelius, laleaua si pe mine! Am dat alarma! Nu sunt decat o biata femeie si acesti barbati se pot uni impotriva mea si atunci sunt pierduta. Oh! eu pierduta, n-ar fi nimic, dar Cornelius, dar laleaua!
Ramase un moment pe ganduri.
- Daca ma duc la acest Boxtel si nu-l cunosc, daca acest Boxtel nu e Iacob, daca e un alt cultivator, care si el a izbutit sa creeze laleaua neagra, sau daca laleaua mea a fost furata de un altul pe care-l banuiesc, sau a trecut in alte maini si nu recunosc omul, ci numai laleaua, cum sa dovedesc ca e laleaua mea?
"Sau chiar daca - sa zicem - il recunosc pe acest Boxtel ca fiind falsul Iacob, cine stie ce se va intampla?
In timp ce noi ne vom certa, laleaua va muri!Oh! sfanta fecioara, lumineaza-ma! E vorba de soarta mea, e vorba de bietul detinut care poate isi da sufletul in acets moment."
Dupa ce-si termina rugaciunea, Roza astepta pioasa inspiratia pe care o cerea cerului. In acest timp dinspre Grote-Markt se auzea valva mare. Oamenii alergau, usile se deschideau, numai Roza ramanea indiferenta la toata aceasta agitatie.
- Trebuie sa ma intorc la presedinte, murmura ea.
- Sa ne intoarcem, spuse barcagiul.
O luara pe straduta Paille, care ii duse drept la locuinta domnului van Systens, care, ca si prima oara, se simti emotionat la auzul cuvantul magic: laleaua neagra. Cand o recunoscu insa, pe Roza, pe care o socotea o nebuna, sau poate chiar mai rau, il cuprinse mania si vru s-o dea afara. Dar Roza isi impreuna mainile si-i spuse cu un accent de profunda sinceritate, care mergea la inima:
- Domnule, in numele cerului! Nu ma alungati, dimpotriva, ascultati ce vreau sa va spun si daca nu ma veti putea ajuta sa mi se faca dreptate, cel putin sa nu aveti a va reprosa intr-o zi in fata lui Dumnezeu ca ati fost complice la o fapta rea.
Van Systens incepuse sa bata din picioare de nerabdare; era a doua oara ca Roza il deranja in cursul unei redactari, in care lasa sa patrunda ceva din orgoliul sau de primar si de presedinte al Societatii horticole.
- Dar raportul meu! striga el, raportul meu asupra lalelei negre!
- Domnule, - continua Roza cu firescul nevinovatiei si al dreptatii, - domnule, raportul dumneavoastra asupra lalelei negre va fi bazat, daca nu ma ascultati, pe actiuni ciminale, sau pe neadevaruri. Va implor, domnule, trimiteti sa fie adus aici, inaintea mea si a dumneavoastra, acest domn Boxtel, care sustin eu ca e domnul Iacob si jur pe Dumnezeu sa-i las proprietatea asupra lalelei daca nu voi recunoaste floarea si pe proprietarul ei.
- Pe dracu! Frumoasa propunere! spuse van Systens.
- Ce vreti sa spuneti?
- Te intreb ce va dovedi faptul ca ii vei recunoaste?
- Dar, in sfarsit, spuse Roza disperata, sunteti un om cinstit, domnule. Ei bine, si dca veti acorda premiul unui om pentru o opera pe care nu numai ca n-a creat-o el, dar a si furat-o?
Poate ca accentul Rozei a starnit o anumita convingere in inima lui van Systens, caci ii raspunse bietei fete cu ceva mai multa blandete, cand din strada se auzi un zgomot puternic, care parea sa fie acelasi pe care Roza îl auzise mai înainte la Grote-Markt, dar căruia nu-i dăduse nicio atenţie, neavând puterea de a o trezi din ruga-i fierbinte.
Aclamaţii zgomotoase zguduiră casa.
Domnul van Systens ascultă aceste aclamaţii pe care Roza la început nici nu le băgase în seamă, şi care acum nu erau pentru ea decât un zgomot obişnuit.
- Ce-i asta? strigă primarul, ce se aude? E posibil oare, am auzit eu bine?
Şi se repezi spre anticameră, fără să se mai preocupe de Roza, pe care o lăsă în cabinetul său.
Abia ajuns în anticameră, domnul van Systens scoase un strigăt de uimire văzând spectacolul de pe scara plină de lume până în vestibul.
Un tânăr îmbrăcat simplu, cu o haină de catifea liliachie, brodată cu fir de argint, urca însoţit, sau mai degrabă urmat de mulţime, treptele de piatră, strălucitoare şi albe de curăţenie, cu un pas rar şi sigur.
În urma lui mergeau doi ofiţeri, unul de marină, altul de cavalerie.
Van Systens, făcându-şi loc printre servitorii speriaţi, veni să se încline, aproape să se prosterne în faţa noului sosit, cauza rumorii ce se auzise până sus.
- Monsenioare, strigă el, monseniore. Alteţa Voastră la mine! Onoare ce va lumina în veci umila mea casă!
- Dragă domnule van Systens, spuse Wilhelm de Orania, cu o seninătate care îi înlocuia surâsul, sunt un adevărat olandez. Îmi place apa, berea şi florile, uneori chiar şi acea brânză al cărei gust îl apreciază atât francezii. Dintre flori, prefer, bineînţeles, lalelele. La Leyda am auzit spunându-se că oraşul Harlem posedă în sfârşit laleaua neagră, şi după ce m-am asigurat că acest lucru e adevărat, deşi de necrezut, am venit să cer informaţii preşedintelui Societăţii de horticultură.
- Oh! monseniore, monseniore, spuse van Systens încântat, ce glorie pentru Societate, dacă lucrările ei o interesează pe Alteţa Voastră.
- Floarea se află aici? întrebă prinţul care, fără îndoială, începusesă se căiască de-a fi vorbit prea mult.
- Vai, monseniore, nu, nu o am aici.
- Şi unde e?
- La proprietarul ei.
- Cine e acest proprietar?
- Un om de treabă cultivator de lalele din Dordrecht.
- Din Dordrecht?
- Da.
- Şi cum îl cheamă?
- Boxtel.
- Unde locuieşte?
- La "Lebăda Albă"; trimit să-l cheme şi dacă, între timp Alteţa Voastră vrea să-mi facă cinstea de a intra în salon, Boxtel ştiind că sunteţi aici, se va grăbi să aducă laleaua.
- Bine, cheamă-l.
- Numaidecât, Alteţă, dar......
- Ce este?
- Oh! nimic important, monseniore.
- Totul are importanţă în lumea asta, domnule van Systens.
- Ei bine, monseniore, s-a ivit o încurcătură.
- Care?
- Această lalea a şi început să fie revendicată de uzurpatori. E adevărat că valorează o sută de mii de florini.
- Într-adevăr?
- Da, monseniore, de urzupatori, de falsificatori.
- Asta e o crimă, domnule van Systens.
- Da, Alteţă.
- Şi ai probele crimei?
- Nu, monseniore, vinovata.......
- Vinovata, domnule........
- Vreau să zic, cea care reclamă laleaua, monseniore, e aici, în camera de alături.
- Ei, ce părere ai, domnule van Systens?
- Cred, monseniore, că mirajul celor o sută de mii de florini a tentat-o.
- Şi revendică laleaua?
- Da, monseniore.
- Şi ce probe aduce în sprijinul afirmaţiilor ei?
- Tocmai urma s-o interoghez când a intrat Alteţa Voastră.
- S-o ascultăm, domnule van Systens, s-o ascultăm; sunt primul magistrat al ţării, voi asculta pricina şi voi face dreptate.
- Iată că l-am găsit pe regele Solomon, spuse van Systens, înclinându-se şi arătând prinţului drumul.
Acesta era gata s-o ia înaintea celui ce-l conducea, când, oprindu-se brusc, spuse:
- Treci dumneata înainte, şi adreseaza-mi-te cu "domnule".
Intrară în cabinet.
Roza se afla tot în acelaşi loc, sprijinită de fereastră, privind prin geam în grădină.
- Ah! Ah! o frizonă, spuse prinţul, observând boneta şi fustele roşii ale Rozei.
Auzind zgomot, Roza se întoarse, dar abia îl văzu pe prinţ, care se aşeză în colţul cel mai întunecat al camerei.
Toată atenţia ei, se înţelege, era concentrată asupra importantului personagiu care se numea van Systens şi nu asupra modestului străin care-l urma pe stăpânul casei şi al cărui nume probabil n-avea nici o însemnătate.
Străinul luă o carte din biliotecă şi-i făcu semn lui Van Systens să înceapă interogatoriul.
Dând curs invitaţiei tânărului în costum violet, van Systens aşezându-se la rândul lui, întrebă foarte fericit şi mândru de sarcina ce i se încredinţase:
- Fata mea, îmi făgăduieşti să spui adevărul, numai adevărul despre laleaua neagră?
- Vă făgăduiesc.
- Ei bine, vorbeşte deci faţă de domnul; domnul este membru al Societăţii horticole.
- Domnule, spuse Roza, ce aş mai putea adăuga la cele ce v-am spus până acum?
- Atunci?
- Atunci am să repet rugămintea ce v-am făcut.
- Ce anume?
- Să-l aduceţi aici pe domnul Boxtel cu laleaua lui; dacă n-o recunosc ca fiind a mea, voi spune cinstit; dar dacă o recunosc, am s-o cer. Chiar de-ar trebui să mă duc înaintea Alteţei Sale, prinţul stadtholder, cu dovezi în mâini.
- Ai deci dovezi, frumoasă copilă?
- Dumnezeu, care ştie că am dreptate, mă va ajuta să le găsesc.
Van Systens schimbă o privire cu prinţul care, de la primele cuvinte ale Rozei, încerca să-şi amintească în ce împrejurări a mai auzit această voce dulce, care i se părea oarecum cunoscută.
Un ofiţer plecă să-l caute pe Boxtel.
Van Systens continuă interogatoriul.
- Şi pe ce, spuse el, îţi bazezi informaţia că eşti proprietara lalelei negre?
- Pe un lucru foarte simplu; eu am plantat-o şi am cultivat-o în propria mea cameră.
- În camera dumitale?! Şi unde e camera dumitale?
- La Loevestein.
- Eşti din Loevestein?
- Sunt fiiica temnicerului de la fortăreaţă.
Prinţul făcu un gest uşor care însemna: "Ah! asta e, acum îmi amintesc."
Şi prefăcându-se în continuare că citeşte, o privi pe Roza cu şi mai multă atenţie .
- Şi îţi plac florile? continuă van Systens.
- Da, domnule.
- Atunci, eşti o florăreasă pricepută?
Roza şovăi o clipă, apoi, cu o voce în care se simţea că-şi pune tot sufletul, spuse:
- Domnilor, vorbesc unor oameni de onoare?
Accentul era atât de sincer, încât van Systens şi prinţul, răspunseră amândoi în acelaşi timp cu o mişcare afirmativă din cap.
- Ei bine, nu! Eu nu sunt o florăreasă pricepută, nu! Nu sunt decât o biată fată din popor, o biată ţărancă din Friza, care, nu sunt nici trei luni de atunci, nu ştia nici măcar să scrie şi să citească. Nu! Nu singură am izbutit să obţin laleaua neagră.
- Dar cine atunci?
- Un deţinut nenorocit din Loevestein.
- Un deţinut din Loevestein? întrebă prinţul.
La auzul acestei voci, fu rândul Rozei să tresară.
- Deci, un deţinut politic, urmă prinţul, căci la Loevestein nu sunt decât deţinuţi politici.
Şi începu din nou să citească, sau cel puţin se prefăcu din nou că citeşte.
- Da, şopti Roza tremurând, da, un deţinut politic. Van Systens păli auzind rostindu-se o astfel de mărturisire în faţa unui asemenea martor.
- Continuaţi, spuse rece Wilhelm preşedintelui Societăţii horticole.
- Oh! domnule, spuse Roza, adresându-se celui pe care-l credea adevăratul ei judecător, ştiu că asupra mea va cădea o gravă învinuire.
- Într-adevăr, rosti van Systens, deţinuţii politici trebuie să fie complet izolaţi la Loevestein.
- Vai, domnule!
- Şi din cele ce spui, s-ar părea că ai profitat de calitatea dumitale de fiică de temnicer şi ai comunicat cu un deţinut pentru a cultiva flori?
- Da, domnule, şopti Roza pierdută; da, sunt silită să mărturisesc, îl vedeam în fiecare zi.
- Fiinţă nenorocită! strigă domnul van Systens.
Prinţul înălţă capul şi observă groaza Rozei ca şi paloarea preşedintelui.
- Asta, - spuse el cu vocea lui clară şi intenţionat accentuată, - asta nu priveşte pe membrii Societăţii horticole; ei au de judecat cui aparţine laleaua neagră şi nu delictele politice. Continuă, fetiţo,continuă.
Van Systens mulţumi în numele lalelelor, printr-o privire elocventă noului membru al Societăţii horticole.
Roza, liniştită de încurajare, povesti tot ce s-a întâmplat în ultimele trei luni, tot ce a făcut, tot ce a suferit. A povestit de asprimea lui Gryphus, de felul cum a fost distrus primul mugur, de durerea destinului,de precauţiunile luate pentru ca cel de-al doilea mugur să se dezvolte bine, de răbdarea deţinutului, de chinurile din timpul despărţirii; povesti că deţinutul a încercat să moară de foame pentru că nu mai putea primi veşti despre laleaua lui, ca şi bucuria pe care a simţit-o când s-au împăcat, în sfârşit, despre deznădejdea amândorura când au văzut că laleaua care înflorise abia de o oră le-a fost furată.
Toate acestea au fost spuse cu un accent de sinceritate care nu-l mişcă totuşi pe prinţ, în aparenţă cel puţin, dar care nu întârzie să-şi facă efectul asupra domnului van Systens.
- Dar, spuse prinţul, e mult de când îl cunoşti pe deţinut?
Roza deschise ochii ochii săi mari şi-l privi pe necunoscut, care se adânci şi mai mult în umbră, vrând parcă să ocolească această privire.
- De ce mă întrebaţi, domnule? întrebă Roza la rândul ei.
- Pentru că nu sunt decât patru luni de când temnicerul Gryphus şi fiica sa se află la Loevestein.
- E adevărat, domnule.
- Dacă nu cumva ai cerut mutarea tatălui dumitale pentru a urma pe un deţinut care fusese transportat de la Haga la Loevestein...
- Domnule....... făcu Roza roşind.
- Spune tot, o îndemnă prinţul.
- Mărturisesc, l-am cunoscut pe deţinut la Haga.
- Fericit deţinut, spuse Wilhelm surâzând.
În acest moment intră ofiţerul care fusese trimis după Boxtel şi-l anunţă pe prinţ că cel chemat se află aici, împreună cu laleaua.
27. AL TREILEA MUGUR
Abia fu anunţată sosirea lui Boxtel, că acesta şi intră în salonul domnului van Systens, urmat de doi oameni purtând într-o ladă preţioasa povară, pe care o depuseră pe o masă.
Prinţul, prevenit, părăsi cabinetul, trecu în salon, admiră laleaua şi se întoarse în tăcere să-şi reia locul în colţul întunecat, unde el singur îşi aşezase fotoliul.
Roza, cu inima zvâcnindu-i, palidă de spaimă, aştepta să fie invitată la rândul ei s-o vadă.
Deodată auzi vocea lui Boxtel.
- El e! strigă ea.
Prinţul îi făcu semn să se ducă să privească prin uşa întredeschisă în salon.
- E laleaua mea, strigă Roza, e ea, o recunosc. O, bietul meu Cornelius!
Şi izbucni în plâns.
Prinţul se ridică, se duse până la uşă, unde rămase o clipă în lumină.
Ochii Rozei se opriră asupra lui. Mai mult ca niciodată era sigură că nu-l vedea pentru prima oară pe acest străin.
- Domnule Boxtel, spuse prinţul, veniţi aici.
Boxtel veni aproape în fugă şi se găsi faţă în faţă cu Wilhelm de Orania.
- Alteţa Sa! strigă el dându-se înapoi.
- Alteţa Sa! repetă Roza zăpăcită cu totul.
La această exclamaţie pornită din stânga sa, Boxtel se întoarse şi ozări pe Roza.
Văzând-o tot corpul invidiosului se scutură de parcă ar fi venit în atingere cu o pilă Volta.
- Ah! şopti prinţul, vorbindu-şi sie însuşi, e tulburat.
Dar Boxtel reuşi să se stăpânească printr-un puternic efort şi îşi reveni imediat.
- Domnule Boxtel, spuse Wilhelm, se pare că ai găsit secretul lalelei negre?
- Da, monseniore, răspunse Boxtel cu o voce prin care răzbătea încă puţin din tulburarea de adineauri.
E drept că această tulburare putea fi provocată şi de emoţia pe care cultivatorul de lalele a simţit-o recunoscându-l pe Wilhelm.
- Dar, reluă prinţul, iată o tânără fată care pretinde că l-a găsit şi ea.
Boxtel surâse dispreţuitor şi ridică din umeri.
Wilhelm, îi urmărea toate mişcările cu un interes şi o curiozitate demne de luat în seamă.
- Aşadar, n-o cunoaşteţi pe această tânără fată? îl întrebă prinţul.
- Nu, monseniore.
- Şi tu, tânără fată, îl cunoşti pe domnul Boxtel?
- Nu, nu-l cunosc pe domnul Boxtel, îl cunosc pe domnul Iacob.
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că la Loevestein, cel care se numeşte acum Isaac Boxtel se dădea drept domnul Iacob.
- Ce spuneţi de asta, domnule Boxtel?
- Spun că această fată minte, monseniore.
- Negi că ai fost vreodată la Loevestein?
Boxtel şovăi. Cu privirea fixă şi scrutătoare, prinţul îl împiedică să mintă.
- Nu pot să neg că am fost la Loevestein, monseniore, dar neg că am furat laleaua.
- Mi-ai furat-o, şi încă din camera mea! strigă Roza indignată.
- Neg.
- Ascultă, negi că m-ai urmărit în grădină, în ziua în care îmi pregăteam stratul unde trebuia să îngrop mugurele? Negi că m-ai urmărit în grădină în ziua când m-am prefăcut că-l plantez? Negi că îndată după ieşirea mea în seara aceea, te-ai repezit spre locul unde sperai să găseşti mugurele, că ai scormonit pământul cu mâinile, dar în zadar, slavă Domnului! căci nu era decât o viclenie de a mea pentru a-ţi verifica intenţiile? Spune, negi toate astea?
Boxtel nu găsi de cuviinţă să răspundă la aceste multiple întrebări.
Dar, întorcându-se către prinţ spuse:
- Sunt douăzeci de ani, monseniore, de când cultiv lalele la Dordrecht, am câştigat chiar o oarecare reputaţie în această artă; unul din hibrizii mei poartă în catalog un nume ilustru. L-am dedicat regelui Portugaliei. Acum iată adevărul: această tânără fată ştia că am creat laleaua neagră şi în înţelegere cu iubitul ei, închis în fortăreaţa Loevestein, încearcă să mă ruineze, însuşindu-şi premiul de o sută de mii de florini pe care sper că îl voi câştiga, mulţumită dreptăţii pe care o veţi face dumneavoastră.
- Ah! strigă Roza, indignată la culme.
- Linişte, spuse prinţul.
Apoi, întorcându-se spre Boxtel:
- Şi cine e deţinutul care spui că e iubitul acestei tinere fete?
Roza era gata să leşine, căci prinţul îl prezentase pe Cornelius ca pe un mare vinovat. Nimic nu-i putea fi mai agreabil lui Boxtel decâtaceastă întrebare.
- Acest deţinut, monseniore, e un om al cărui nume va dovedi Alteţei Voastre câtă încredere se poate avea în cinstea lui. Acest prizonier e un criminal de stat, condamnat o dată la moarte.
- Şi care se numeşte?
Roza îşi ascunse capul între mâini cu un gest care îi trăda deznădejdea.
- Care se numeşte Cornelius van Baerle, spuse Boxtel, şi este finul ticălosului Corneille de Witt.
Prinţul tresări. Din privirea sa calmă ţâşni o flacără, apoi o răceală ca de moarte cuprinse din nou faţa sa neclintită.
Se apropie de Roza şi-i făcu semn cu degetul să ia mâinile de pe faţă. Roza ascultă, dar parcă fără să vadă, ca o femeie supusă unei puteri magnetice.
..................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu