Laleaua neagră, Alexandre Dumas

..............................................................................................................................................................

                 X.


       "Azi, 23 august 1672, cu puţin înainte de a urca pe eşafod, deşi sunt nevinovat, şi de a-mi   încredinţa sufletul lui Dumnezeu, las moştenire Rozei   Gryphus singurul bun care mi-a mai rămas dintre toate bunurile pământeşti, celelalte fiindu-mi confiscate; las deci  moştenire Rozei  Gryphus trei muguri din care, după convingerea mea, va răsări în luna mai a anului viitor marea lalea neagră, obiectul premiului de o sută demii de florini propus de Societatea din Harlem. Doresc să încaseze în locul meu aceşti o sută de mii de florini, Roza Gryphus, în     calitate de  unică moştenitoare, având obligaţia doar de a se căsători cu un tânăr cam de vârsta mea, care o va iubi şi pe care ea îl va iubi, şi de a da noii specii de lalele numele de Roza Barlaensis, adică numele ei şi al meu împreună.
          Dumnezeu să-mi mântuie sufletul, iar ei să-i dea sănătate!
                                  Cornelius van Baerle"


              Apoi dădu Rozei biblia:
               - Citeşte!
               - Vai, v-am spus doar, că nu ştiu să citesc.
              Atunci Cornelius îi citi Rozei testamentul.
              Biata copilă suspina tot mai des.
              - Accepţi condiţiile mele? întrebă deţinutul,  surâzând melancolic şi sărutând vârful degetelor tremurânde ale tinerei frizone.
                 - Oh! nu pot, domnule, bâlbâi ea.
                - Nu poţi, copila mea, şi de ce?
                   - Pentru că una din condiţii n-aş putea s-o îndeplinesc.
                   - Care? Eu credeam  că am fost de acord asupra acestui tratat de alianţă.
                   - Îmi daţi cei o sută de mii de florini ca zestre?
                  - Da.
                    - Cu condiţia de a lua în căsătorie un om pe care-l voi iubi?
                   - Bineînţeles.
                    - Ei bine, domnule, nu pot primi aceşti bani. Nu voi iubi nicodată pe nimeni şi nu mă  voi căsători.
                    Şi după ce cu greu izbuti să rostească aceste cuvinte, Roza simţi că i se moaie genunchii şi că e gata să leşine de durere.
             Când o văzu că devine palidă şi că e gata să se prăbuşească,Cornelius vru s-o ia în braţe, dar tocmai atunci răsună pe scări un pas apăsat, urmat de alte zgomote sinistre şi de lătratul câinelui.
            - Vin să vă ia! strigă Roza frângându-şi mâinile. Dumnezeul meu!Dumnezeul meu! Nu mai aveţi nimic să-mi spuneţi?
            Şi căzu în genunchi, acoperindu-şi faţa cu palmele şi încercând să-şi înăbuşe suspinele şi lacrimile.
            - Doar atât, că te rog să ascunzi cu mare grijă cei trei muguri şi,din dragoste pentru mine, să-i îngrijeşti după indicaţiile pe care ţi le-am dat. Adio, Roza.
            - Oh, da, spuse ea fără să ridice capul, am să fac tot ce mi-aţi spus. Numai că n-am să mă mărit, adăugă ea în şoaptă, căci asta, o jur, mi-e   cu  neputinţă.
                                 Şi ascunse la pietul ei   tresăltând,   nepreţuita    comoară   a   lui   Cornelius.
                                Zgomotul      pe    care    îl   a uziseră Cornelius şi Roza era făcut de grefier,care se întorcea pentru a-l lua pe condamnat, urmat de executor, de soldaţii desemnaţi să formeze garda eşafodului şi de obişnuiţii curioşi ce se învârteau în preajma  închisorii. Fără slăbiciune, dar şi fără fanfaronadă, Cornelius îi primi ca pe nişte prieteni şi acceptă condiţiile impuse de aceşti oameni care-şi îndeplineau datoria.
           Apoi, privind n grabă piaţa prin ferestruica zăbrelită, el zări eşafodulşi spânzurătoarea, de unde fuseseră desprinse, din ordinul prinţului stathuder, rămăşiţele batjocorite ale celor doi fraţi de Witt.
         Când trebui să coboare pentru a urma garda, Cornelius căută din ochi privirea îngerească a Rozei, dar nu văzu îndărătul săbiilor şi a halebardelor decât corpul ei întins lângă o bancă de lemn şi obrazu-i livid, pe jumătate acoperit  de păru-i lung.
          Iar Roza, căzând fără simţire, îşi apăsa corsajul de catifea cu mâna şi chiar în starea de inconştienţă în care se găsea, continua instinctiv să ocrotească preţiosul dar ce i-l  încredinţase Cornelius.
           Părăsind celula, tânărul zări între degetele crispate ale Rozei foaia gălbuie a bibliei pe care Corneille de Witt scrisese cu atâta greutate şi cu atâta durere cele câteva rânduri care, dacă ar fi fost citite de Cornelius, ar fi salvat fără îndoială un om şi o lalea.   

         

                       12. EXECUŢIA


                      Ieşind din închisoare, Cornelius n-avea de făcut nici trei sute de paşi, pentru a ajunge la picioarele eşafodului. Jos lângă scară, liniştit, câinele îl privi trecând; lui Cornelius i se păru că citeşte în ochii dulăului o anumită expresie de blândeţe, poate chiar de compătimire. Probabil că dulăul îi recunoştea pe cei condamnaţi şi nu-i muşca decât pe cei care erau puşi în libertate.
              Se înţelege că pe cât drumul de la poarta închisorii la picioarele eşafodului era mai scurt, pe atât era mai înţesat de curioşi. Erau aceiaşi curioşi care, încă nesătui de sângele băut în urmă cu trei zile, aşteptau acum o nouă victimă. De îndată ce apăru Cornelius, în stradă izbucni unurlet cumplit.
            În mijlocul mulţimii, eşafodul părea o insulă de care se izbeau valurile a patru sau cinci râuri. În tumultul ameninţărilor, al urletelor şi al vociferărilor, Cornelius se adânci în propriile sale gânduri. Oare la ce se gândea acest om drept, care trebuia să moară? Nu se gândea nici laduşmanii săi, nici la judecătorii săi, nici la călăii săi. Se gândea la frumoasele lalele pe care le va vedea din înaltul cerului, în Ceylon, în Bengal sau în altă parte, atunci când, aşezat împreună cu toţi nevinovaţii la dreapta lui Dumnezeu, va putea privi cu milă pe pământ, unde fuseseră măcelăriţi domnii Ioan şi Corneille de Witt, vinovaţi de a se fi ocupat prea mult de politică şi unde urma să fie sacrificat şi domnul Cornelius van Baerle, vinovat de a se fi gândit prea mult la lalele.
           "Treabă doar de o lovitură de sabie, îşi spunea filosoful, şi frumosul meu vis începe." Rămânea doar de ştiut dacă, la fel ca domnului de Chalais, ca domnului de Thou şi ca altor oameni ucişi de nişte nepricepuţi, călăul nu-i rezerva şi bietului cultivator de lalele mai mult decât o lovitură, adică mai mult decât un martiriu.
          Totuşi, van Baerle nu urcă mai puţin hotărât treptele eşafodului.Indiferent de ceea ce simţea, el le urcă mândru de a fi fost prietenul ilustrului Ioan şi finul nobilului Corneille, pe care derbedeii, adunaţi acum pentru a-l vedea, îi ciopârţiseră şi îi arseseră cu trei zile în urmă. El îngenunchie, îşi făcu rugăciunea, şi observă, nu fără să simtă o puternică bucurie, că punând capul pe butuc şi lăsând ochii deschişi, va putea vedea până în ultima clipă fereastra zăbrelită a închisorii Buytenhoff..
             În sfârşit sosi şi clipa când trebui să facă ultimul  gest: îşi sprijini bărbia pe blocul umed şi rece.   Dar, imediat, fără voia lui, ochii i se închiseră,pentru a rezista cu mai multă tărie groaznicei lovituri ce urma să cadă asupra capului său şi să-l răpună. Un fulger luci pe podeaua eşafodului:călăul ridicase sabia. Van  Baerle spuse adio marii lalele negre, convins că se va trezi în faţa lui Dumnezeu, într-o lume alcătuită din altă lumină şi din altă culoare.
           De trei ori simţi curentul rece al sabiei înfiorându-i gâtul. Dar ce surpriză! El nu avu nici senzaţia de durere, nici de lovire. Nu văzu nici o schimbare de nuanţe. Apoi deodată, fără să-şi dea seama cum, se simţi ridicat cu oarecare blândeţe şi se trezi stând pe propriile sale picioare,clătinându-se doar puţin. Redeschise ochii. Aproape de el, cineva citea un pergament pecetluit cu ceară roşie.
          Şi acelaşi soare galben şi palid, aşa cum trebuie să arate soarele olandez, strălucea pe cer, aceeaşi fereastră zăbrelită îl privea din înălţimea închisorii, şi aceleaşi puşlamale, nu urlând, ci înmărmurite, îl priveau de jos, din piaţă.
         După ce deschise ochii, după ce privi şi ascultă, van Baerle începu să înţeleagă următoarele.
          Că monseniorul  Wilhelm,  prinţ   de  Orania,  temându-se  ca  cele şaptesprezece livre  de  sânge  ce  curgeau  în  trupul  lui  van  Baerle,  cu o   aproximaţie  de  câteva  uncii,  să  nu  încline   balanţa  dreptăţii  divine,  fu  cuprins  de  milă  pentru  firea  şi  aparenţele  de  nevinovăţie  ale  condamnatului.
         Drept  urmare, Alteţa  Sa  îi   dăruise  viaţa.
        Iată de ce sabia    care se ridicase cu o sclipire sinistră, zburând detrei ori în jurul capului său, — ca pasărea funebră în jurul capului  lui Turnus (rege legendar  al rutulilor; personaj  din "Eneida", omorât  de  Enea  în luptă),  - nu se  abătu asupra gâtului său şi îi lăsase neatinse vertebrele. Iată pentru ce nu simţise nici durere, nici lovire. Iată pentruce soarele continua să râdă încă în azurul tern, e adevărat, dar plăcut, al bolţii cereşti.
      Cornelius, care nădăjduise să se trezească lângă Dumnezeu, admirând panorama lalelelor din univers, fu puţin dezamăgit, dar se mângâie, mişcând cu o oarecare satisfacţie resorturile inteligente ale acestei părţi a corpului, pe care grecii o numeau "trachelos" şi pe care noi francezii o numim cu modestie gât. Şi apoi, Cornelius spera într-o graţiere completă, care-i va reda libertatea şi straturile de flori din Dordrecht.
           Dar Cornelius se înşela; aşa cum spunea cam pe vremea aceea doamna de Sevigne, exista un post-scriptum şi lucrul cel mai important era cuprins în el. Prin acest post-scriptum, Wilhelm, stathuder al Olandei, îl condamna pe Cornelius van Baerle la închisoare pe viaţă.
           Era prea puţin vinovat pentru a muri, dar prea vinovat pentru a trăi liber.
           Cornelius ascultă deci, acest post-scriptum , apoi după prima senzaţie de nemulţumire izvorâtă din noua decepţie se gândi:
          " Ei şi! nu e totul pierdut. Închisoarea pe viaţă are şi o parte bună. Va fi Roza acolo, vor fi cei trei muguri ai lalelei negre!"
          Cornelius uita însă că cele şapte Provincii au şapte închisori, câte una de fiecare provincie, şi că pâinea deţinutului e mai ieftină oriunde înaltă parte decât la Haga, în capitală.
           Alteţa Sa, Wilhelm, care nu avea deloc, după câte se pare, mijloace de a-l hrăni pe van Baerle la Haga, îl trimitea să-şi execute pedeapsa   în  fortăreaţa Loevestein,  foarte aproape de Dordrecht, dar cu toate astea,vai! foarte departe.
           Căci  Leovestein, spun geografii, e situată pe limba de pământ a insulei formată de Wahal şi Meusa, în faţa oraşului  Gorcum.
           Van Baerle  cunoştea destul de bine istoria ţării sale ca să ştie că celebrul Grotius fusese închis în acest castel după moartea lui Barneveldt şi că statele Olandei, în generozitatea lor faţă de vestitul publicist, jurisconsult, istoric, poet, teolog, îi acordaseră pe zi suma de douăzeci şi patru de bani olandezi pentru hrană. 
           - Mie, care sunt departe de a valora cât Grotius, îşi spuse van Baerle, mi se vor da cu mare greutate doisprezece bani şi voi trăia nevoie, dar, în sfârşit, voi trăi.
        Apoi, deodată, îşi aminti un lucru îngrozitor:
          - Ce umed şi înnorat e ţinutul acesta şi cât de neprielnic e terenul pentru cultivarea lalelelor! Iar Roza, Roza nu va fi nici ea la Loevestein,murmură Cornelius, lăsând să-i cadă pe piept capul, căruia nu-i lipsise mult să cadă ceva mai jos.


                    13. CE  SE  PETRECEA  ÎN  ACEST  TIMP  ÎN  SUFLETUL  UNUI  SPECTATOR

                  Dintre toţi spectatorii pe care execuţia lui van Baerle îi atrăsese la Buytenhoff şi apoi întorsătura ce o luaseră lucrurile îi dezamăgise oarecum, cel mai decepţionat era cu siguranţă un anumit burghez, îmbrăcat curat şi care de dimineaţă dăduse atât de bine din mâini şi din picioare, încât ajunse să fie despărţit de eşafod doar prin rândul de soldaţi care înconjura instrumentul supliciului. 
              Mulţi dintre spectatori se arătaseră dornici de a vedea curgând sângele perfid al lui Cornelius; dar nici unul nu îşi exprimase această funestă dorinţă atât de înerşunat ca burghezul despre care am pomenit.
            Cei mai îndârjiţi veniseră la Buytenhoff în zori, pentru a ocupa un loc mai bun; dar el, luând-o înaintea lor, petrecuse noaptea pe pragul închisorii, şi de acolo ajunsese, aşa cum am mai spus, în rândul din faţă,   mângâind pe unii şi lovind pe alţii.
               Când călăul îşi aduse condamnatul la eşafod, burghezul, urcat pe marginea unei fântâni pentru a vedea şi a fi văzut mai bine, făcu un semn călăului, voind parcă să-i spună:
               - Ne-am înţeles, nu-i aşa?
             La care călăul îi răspunse şi el prin alt semn:
            - N-avea nicio grijă.
                Cine era acest burghez  care părea să se înţeleagă atât de bine cu vicleanul călău şi ce voia să însemne schimbul acesta de gesturi?
            Nimic mai uşor de ghicit: burghezul era mynheer Isaac Boxtel, care,de la arestarea lui Cornelius, venise, după cum am văzut, la Haga,pentru a încerca să pună mâna pe cei trei muguri ai lalelei negre.
          Boxtel încercase mai întâi să-l atragă pe Gryphus de partea sa, dar acesta era credincios, bănuitor şi colţos ca un buldog. Aşa că  interpretase pe dos ura lui   Boxtel,  luându-l drept un prieten devotat al deţinutului, care se interesează de lucruri fără importanţă, pentru a-i   înlesni o evadare.
         De aceea, încă de la primele propuneri ale lui Boxtel de a sustrage mugurii pe care Cornelius van Baerle îi ascundea cu siguranţă, dacă nu la piept, în vreun colţ al celulei, Gryphus îi răspunse dându-l pur şi simplu afară, ba asmuţind asupra lui şi câinele de sub scară.
             Pe Boxtel nu-l descurajă faptul că-i rămăsese între dinţii dulăului  fundul pantalonilor. Reveni, dar de data asta îl găsi pe Gryphus în pat, cu febră şi cu braţul frânt. Nici nu-l primi pe petiţionar, care se îndreptă atunci către Roza, oferindu-i în schimbul celor trei muguri o bonetă din fir de aur curat. Nobila fată, ignorând încă valoarea furtului ce i se propunea deşi i se oferea o recompensă atât de atrăgătoare, îl trimise pe cel ce-o ispitea la călău, care era nu numai ultimul judecător dar şi ultimul moştenitor al condamnatului.
               Acest răspuns îi sugeră lui Boxtel o idee. 
                     Între timp, în urma procesului  rapid  ce avusese loc, sentinţa fusese pronunţată. Isaac n-avea răgazul să corupă pe nimeni. Se opri deci la sfatul pe care i-l dăduse Roza; porni să-l caute pe călău.
                Isaac era convins că van Baerle va muri cu mugurii pe inimă,deoarece nu putea bănui două lucruri esenţiale: Roza, adică dragostea;Wilhelm, adică indulgenţa. În afară de Roza şi de Wilhelm, calculele invidiosului erau exacte. Fără Wilhelm, Cornelius murea. Fără Roza,Cornelius murea cu mugurii pe inimă.
            Mynheer Boxtel se duse deci să-l găsească pe călău, se dădu drept bun prieten al condamnatului şi, în afară de bijuteriile de aur şi de argint pe care le lăsa executorului sentinţei, el cumpără toate lucrurile viitorului mort pentru suma cam exagerată de o sută de florini. Dar ce însemna  o sută de florini pentru un om aproape sigur că în schimbul acestei sumeobţine premiul Societăţii din Harlem?
             Cât priveşte pe călău, acesta n-avea nimic sau aproape nimic de făcut pentru a câştiga cei o sută de florini. Trebuia   numai, execuţia odată terminată, să-l lase  pe  mynheer Boxtel să urce pe eşafod  împreună cu servitorii săi pentru a aduna rămăşiţele neînsufleţite ale prietenului  său.
           Aşadar, călăul acceptă propunerea.  Nu pusese decât o singură condiţie, aceea de a fi plătit înainte. Boxtel plăti înainte şi aşteptă.
            Nu vom începe să descriem efectul ce l-a produs asupra acestui demn muritor oprirea executării sentinţei. De ce mai pierdea călăul timp făcând să lucească sabia deasupra capului lui Cornelius, în loc să-l doboare? Dar când  îl văzu pe grefier luându-l pe condamnat de mână şi ridicându-l în timp ce scotea din buzunar un pergament, când îl auzi citind graţierea acordată de stadtholder,  Boxtel deveni fiară. Furia tigrului, a hienei şi a şarpelui ţâşni din ochii lui, din strigătul, din gesturile lui; dacă van Baerle i-ar fi fost la îndemână, s-ar fi aruncat asupra lui şi l-ar fi asasinat.
          Prin urmare, Cornelius va trăi, Cornelius se va duce la Loevestein;  va lua cu el în închisoare mugurii şi poate că va găsi acolo o grădină unde laleaua neagră va putea înflori.
           Sunt unele catastrofe ce nu pot fi descrise de pana unui biet scriitor care, se  vede astfel silit să le încredinţeze, în toată simplitatea lor, imaginaţiei cititorilor.
            Leşinat, Boxtel căzu de pe marginea fântânii peste nişte orangişti,nemulţumiţi ca şi el de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Aceştia,crezând că strigătele scoase de mynheer Isaac erau strigăte de bucurie, îl burduşiră cum putură mai bine.
               Dar ce însemnau câţiva pumni pe lângă durerea resimţită de Boxtel!
              El vru să fugă după trăsura care îl ducea pe Cornelius cu mugurii săi. În grabă însă, nu observă o piatră, se împiedică, se clătină, îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli vreo zece paşi; se ridică, lovit, strivit, după ce toată plebea din Haga îl călcase în picioare.
           Şi în această împrejurare, Boxtel, căruia, în ultima perioadă, nimic nu-i reuşea, fu nenorocit din cauza hainelor rupte, a spatelui strivit şi a mâinilor zgâriate.
              Dacă am crede că toate acestea i-au fost de ajuns lui Boxtel ne-am înşela.
               De îndată ce se putu ridica în picioare  Boxtel îşi smulse cât putu mai mult păr din cap şi îl oferi ca jertfă sălbăticiei şi nesimţitoarei divinităţi, ce se numeşte Invidia.
              Fără îndoială,  a  fost  o  jertfă  pe  placul   zeiţei   care, aşa  cum  spune  mitologia,  nu  are  decât  şerpi  în  chip  de  pieptănătură.


                                           14. PORUMBEII  DIN  DORDRECHT

                               Pentru Cornelius van Baerle era desigur o mare cinste să fie închis în aceaşi temniţă ale cărei ziduri îl  primiseră  şi  pe  savantul  domn   Grotius.
                            Dar odată ajuns la închisoare, îl aştepta o cinste şi mai mare. Se întâmplă ca tocmai încăperea ce fusese locuită la Loevestein de ilustrul prieten al lui Barneveldt să fie liberă când, milostenia prinţului de Orania îl trimise pe cultivatorul de lalele van Baerle acolo. 
                  Această încăpere  avea  o  faimă  proastă  la  castel de când, graţie imaginaţiei soţiei sale, domnul Grotius evadase, ascunzându-se în vestita ladă cu cărţi, pe care paznicii uitaseră să o controleze.
                   Pe de altă parte, van Baerle socoti semn bun faptul că i se dădu această celulă, căci după părerea lui, un temnicer n-ar fi trebuit niciodată să lase un al doilea porumbel să locuiască în aceeaşi colivie dincare primul  îşi luase zborul atât de uşor.
               Este o încăpere istorică. Nu vom pierde deci timpul cu descrierea ei  în amănunt; vom pomeni doar iatacul special amenajat aici pentru doamna Grotius. Este o celulă asemănătoare oricărei alte celule, poate ceva mai înaltă, ce oferă prin fereastra zăbrelită o privelişte minunată. 
             De altfel interesul  povestirii noastre nu constă în descrierea unorinterioare. Pentru van Baerle, viaţa era altceva decât un aparat respirator. Bietul deţinut iubea mai mult decât maşina sa   pneumatică  două lucruri pe care numai gândul, acest călător liber, i le putea dărui: ofloare şi o femeie,  - amândouă pierdute pentru totdeauna.
            Din fericire, bunul van Baerle se înşela! Bunul Dumnezeu, care îl privise cu un zâmbet părintesc în timp ce era dus la eşafod, îi rezerva chiar în închisoare, în celula domnului Grotius, cea mai aventuroasă existenţă de care avusese parte vreodată un cultivator de lalele.
            Într-o dimineaţă, stând lângă fereastră, pe când respira aerul  proaspăt ce adia dinspre Wahal şi admira profilându-se în depărtare, în spatele unei păduri de hornuri, morile din Dordrecht, oraşul său natal,văzu înălţându-se de acolo spre soare, cu fâlfâit de aripi tremurător, o mulţime de porumbei ce veneau să poposească pe vârfurile caselor din Loevestein.
           - Aceşti porumbei, îşi spuse van Baerle,  vin  din Dordrecht,  şi  deci  e  foarte  probabil  că  se  vor  întoarce  tot  acolo. Dacă  cineva  ar  agăţa  o  scrisoare  de  aripa  unui  porumbel,  cu  puţin noroc  ar reuşi  poate,  să  trimită  veşti despre el la Dordrecht,  unde  lumea  îl  plânge.
           Apoi,  după  un  moment  de  visare:
           - Acest  cineva  voi  fi  eu.
             Când ai  douăzeci şi opt de ani şi eşti condamnat pe viaţă, adică ştii că vei sta cam vreo douăzeci sau douăzeci şi trei de mii de zile în  închisoare, ai  răbdare.
                     Aşadar,  van  Baerle  înjghebă o cursă pentru porumbei. El ispiti  aceste zburătoare cu toate resursele sale de hrană, în valoare de optsprezece bani olandezi pe zi, - adică doisprezece bani francezi, - şi după o lună de încercări zadarnice prinse în sfârşit o porumbiţă. Îi trebuiră alte două luni ca să prindă şi un porumbel; apoi îi închise împreună, şi, către începutul anului 1673, după ce dobândi câteva ouă,dădu drumul porumbiţei; aceasta, încrezătoare în porumbel, pe care îl lăsă să clocească în locul ei, îşi luă veselă zborul spre Dordrecht, cu bileţelul sub aripă. Se întoarse seara.
                             Hârtia  era  în  acelaşi  loc.  O păstră astfel cincisprezece zile, spre marea dezamăgire şi apoi spre marea deznădejde a lui van Baerle. Dar   a şaisprezecea zi, ea se întoarse în sfârşit fără hârtie.
                Van Baerle  adresase  acest bileţel doicii sale, bătrâna frizonă, şi ruga sufletele miloase ce îl vor găsi să i-l înmâneze cât mai repede cu putinţă.În scrisoare, el pusese câteva rânduri şi pentru Roza.
                   Dumnezeu, care  împrăştie cu suflul său seminţele de mixandre pe zidurile vechilor castele şi le face să înflorească doar cu puţină ploaie, îl sprijini şi pe van Baerle, a cărui scrisoare ajunsese în mâinile bătrânei sale doici.
               Şi iată cum:
              Părăsind oraşul Dordrecht pentru Haga şi Haga pentru Gorcum, mynheer Isaac Boxtel îşi abandonă nu  numai casa, nu numai  servitorul,  nu  numai  postul de observaţie,  nu  numai  telescopul,  dar şi porumbeii.
            Servitorul, pe care-l  lăsase  fără  bani, mâncă mai întâi puţinul agonisit de el şi apoi începu să mănânce porumbei.  
            Văzând aceasta, porumbeii emigrară de pe acoperişul lui IsaacBoxtel pe acoperişul lui Cornelius van Baerle.
             Doica era un suflet bun care simţea nevoia să iubească pe cineva.Ea se împrieteni cu porumbeii veniţi să-i ceară ospitalitate şi când servitorul lui Isaac Boxtel îi revendică pe ultimii doisprezece sau cincisprezece pentru a-i mânca aşa cum îi mâncase şi pe primii doisprezece sau cincisprezece, ea se oferi să-i răscumpere, cu şase bani olandezi bucata. Suma reprezenta valoarea dublă a porumbeilor, aşa că servitorul primi cu mare bucurie. Doica deveni deci proprietara legitimăa porumbeilor invidiosului Boxtel.
               Aceştia erau porumbeii care, împreună cu alţii, vizitau în peregrinările lor Haga, Loevestein, Rotterdam, fără îndoială în căutarea unui grâu de alt soi, sau a unei seminţe de cânepă cu alt gust.
              Biletul căzu deci în mâinile doicii lui van  Baerle.
            Ca urmare, într-una  din  primele  zile ale lui februarie, în timp ce vălurile înserării coborau din cer lăsând în urma lor stelele abia răsărind,Cornelius auzi pe scara ce ducea spre turnuleţ o voce care îl făcu să tresară.
          Îşi duse mâna la inimă şi ascultă.
          Era vocea dulce şi armonioasă a Rozei.
         Roza, care făcuse călătoria de la Haga la Loevestein; Roza care reuşise să pătrundă, - Cornelius nu ştia cum, -  în închisoare. Dar va găsi ea oare şi acum mijlocul fericit de a se strecura până la deţinut?În timp ce Cornelius, chinuit de gândul acesta, clădea soluţii peste soluţii, dorinţi peste nelinişti, ferestruica de la uşa celulei se deschise şiRoza, strălucind de bucurie, gătită, mai frumoasă din cauza durerii care în cele cinci luni îi pălise obrajii, îşi lipi faţa de grilajul care-l închidea peCornelius, spunându-i:
                       - Domnule, domnule, am venit.
                     Cornelius întinse braţele, privi cerul   şi  scoase  un  strigăt  de  bucurie.
                           -  Roza, Roza.
                            - Linişte!  Să  vorbim  încet.  În   urma  mea   vin e  tata.
                        - Tatăl   dumitale?
                       - Da, e  aici  în  curte,  lângă scară: primeşte instrucţiunile guvernatorului şi o să urce îndată.
         - Instrucţiunile   guvernatorului?
         - Ascultaţi,  o  să  încerc să vă explic totul pe scurt: prinţul stadtholder are un conac la o leghe de Leyda, mai bine zis, o fermă mare. Mătuşa mea, care e doica lui, supraveghează animalele din  această fermă. De cum am primit scrisoarea dumneavoastră, scrisoare  pe care din nefericire n-am putut s-o citesc şi pe care mi-a citit-o doica dumneavoastră, am alergat la mătuşa mea, am stat acolo până a venit prinţul şi atunci l-am rugat să-i încredinţeze tatălui meu funcţia de temnicer la fortăreaţa Loevestein, în locul funcţiei de prim paznic al închisorii din Haga. El nu bănuia ce scop urmăresc; dacă ar fi ştiut, poatecă m-ar fi refuzat; aşa, dimpotrivă, a aprobat cererea mea.
         - Aşa încât, eşti aici.    
                           - După cum vedeţi.
              - Şi  te  voi  vedea  în  fiecare  zi?
              - Cât  de  des  se  va  putea. 
          - O, Roza, frumoasa  mea  Roza! Deci mă iubeşti puţin?
          - Puţin......., spuse ea, oh! nu sunteţi destul de pretenţios domnule Cornelius.
           Cornelius întinse mâinile cu pasiune, dar numai degetele lor se putură atinge printre gratii.
         - Iată, vine tatăl meu! spuse tânăra fată.
          Roza se depărtă grăbită de uşă, şi se avântă spre bătrânul Gryphus,care urcase scara şi ajunsese sus.



                             15. FERESTRUICA

                   În urma lui Gryphus venea dulăul.
                  Îl lua cu el când îşi făcea rondul, ca la nevoie să recunoască deţinuţii.
                 - Tată, zise Roza, aici e celebra încăpere din care a evadat domnulGrotius; l-ai cunoscut pe domnul Grotius?
                        - Da, da, ticălosul de Grotius; era prieten cu netrebnicul de Barneveldt, a cărui execuţie am văzut-o când eram copil. Grotius! De aici a evadat. Ei bine, garantez că nu va mai evada nimeni după el.
                     Şi deschizând uşa, îşi începu pe întuneric discursul său către prizonier.
                    Cât despre câine, el se duse mârâind să adulmece pulpele prizonierului, cu aerul  de a-l întreba cu ce drept mai este viu, după ce-l văzuse ieşind între grefier şi călău. Dar frumoasa Roza îl chemă  şi  dulăul  veni  la  ea.
                     - Domnule, spuse Gryphus şi ridică felinarul, încercând să arunce puţină lumină în jurul lui, vezi în mine pe noul dumitale temnicer. Sunt şeful temnicerilor şi celulele sunt sub supravegherea mea. Nu sunt rău,dar sunt neclintit în tot ceea ce priveşte disciplina.
                      - Dar te  cunosc  foarte  bine, dragă domnule Gryphus, spuse deţinutul, intrând în cercul de lumină răspândită de felinar.
                    - Ia te uită, dumneata erai, domnule van Baerle! Dumneata erai! Ia te uită, cum se întâlnesc oamenii!
            - Da,     şi constat cu mare plăcere, scumpul meu domn Gryphus, că braţul dumitale merge de minune, pentru că poţi ţine felinarul cu el.
            Gryphus încuntă sprâncenele.
             - Aşa se întâmplă, spuse el, în politică se fac întotdeauna greşeli.Alteţa Sa ţi-a lăsat viaţa, eu nu ţi-aş fi lăsat-o.
               - Şi pentru ce, întrebă  Cornelius.
             - Pentru că eşti în stare să încerci o nouă conspiraţie; voi ăştia savanţii aveţi legături cu diavolul.
              - Te asigur,   domnule Gryphus, spuse van Baerle, că dacă m-am gândit un moment să evadez, acum sunt hotărât să n-o mai fac.
             - Foarte bine, foarte bine!  spuse Gryphus, fii atent cum te porţi, căci eu voi veghea.  Dar e tot una. Alteţa Sa a făcut o mare greşeală.
             - Lăsându-mi capul pe umeri?..........Mulţumesc, mulţumesc, domnule Gryphus.
            - Fără îndoială. Vezi ce liniştiţi stau domnii de Witt acum?
              - E îngrozitor ce spui, domnule Gryphus. Şi-şi întoarse capul, pentru a-şi ascunde dezgustul. Uiţi că unul dintre nenorociţii aceia îmi era prieten, iar celalalt... celălalt era pentru mine un al doilea tată.
             - Da, dar îmi amintesc că şi unul şi altul au fost conspiratori. Şi apoi spun lucrurile astea din filantropie.
              - Ah, aşa! Explică-mi şi mie ce înseamnă, din filantropie. Nu înţeleg bine.
              - Da. Dacă ai fi rămas pe butucul meşterului Harbruck.........
              - Ei, dacă aş fi rămas..........
               - Dacă ai fi rămas, n-ai mai fi avut de suferit.  Pe când aici, nu-ţi ascund, îţi voi face viaţa amară.
              -  Mulţumesc pentru făgăduială, domnule Gryphus.
             Şi în timp ce deţinutul surâdea ironic spre bătrânul temnicer, din spatele uşii, Roza zâmbea îngereşte, pentru a-l consola.
            Gryphus se duse la fereastră.
           Era încă destulă lumină şi orizontul îndepărtat se pierdea într-o pâlcă cenuşie.
            - Ce privelişte se deschide de aici? întrebă temnicerul.
          -  Foarte frumoasă, răspunse Cornelius, privind-o pe Roza.
           - Da, da, se vede prea mult, prea mult se vede.
           În acest moment, cei doi porumbei, speriaţi de apariţia şi mai ales de vocea necunoscutului, zburară din cuibul lor şi, înspăimântaţi, dispărură în ceaţă.
              - Ce-i asta? întrebă temnicerul.
             - Porumbeii mei, răspunse Cornelius.
           - Porumbeii mei! strigă temnicerul, porumbeii mei. Oare unui deţinut îi aparţine ceva?
              - Eh, spuse Cornelius, porumbeii pe care mi i-a dat bunul Dumnezeu!
                - Iată, ai şi comis o contravenţie! Porumbeii! Ah, tinere, tinere, te previn că nu mai târziu decât mâine păsările astea vor fierbe în oala mea.  
           - Pentru ca să-i poţi fierbe, ar trebui mai întâi să fie ai dumitale,domnule Gryphus, şi dacă dumneata vrei ca porumbeii aceştia să nu mai fie ai mei, jur că nici ai dumitale nu vor putea fi. 
           - Ceea ce amâni nu-i pierdut, - se înfurie temnicerul, - şi nu maitârziu decât mâine am să le sucesc gâtul.
           După această făgăduială plină de răutate, Gryphus se aplecă înafară pentru a observa cum e alcătuit cuibul; între timp, Cornelius alergăla uşă şi strânse mâna Rozei, care îi şopti:
              - La ora noua, diseară.
            Preocupat de dorinţa de a prinde a doua zi porumbeii, aşa cum promisese, Gryphus nu văzu nimic, nu auzi nimic, şi după ce închise fereastra, o luă pe fiica sa de braţ, ieşi, încuie uşa de două ori, trase zăvoarele şi se duse să facă aceleaşi făgăduieli unui alt deţinut.
          Cum dispăru el, Cornelius se apropie de uşă şi ascultă paşii care se depărtau, apoi, după ce zgomotul se stinse complet, alergă la fereastră şi nu se lăsă până ce nu sfărâmă tot cuibul porumbeilor. Mai bine renunţa pentru totdeauna la ei decât să primejduiască viaţa celor cărorale datora fericirea de a o fi revăzut pe Roza.
            Nici vizita temnicerului, nici ameninţările lui brutale, nici întunecata perspectivă de a fi supravegheat de el, deşi abuzurile sale îi erau cunoscute, nu izbutiră să tulbure plăcutele gânduri ale lui Cornelius şi mai ales dulcea nădejde pe care prezenţa Rozei o trezise în inima sa.
             Aşteptă cu nerăbdare să sune ora nouă în turnul din Loevestein.Roza spusese: la ora nouă, aşteptaţi-mă.
             Ultimul  dangăt de bronz vibra încă în aer, când Cornelius auzi pescară pasul uşor şi rochia foşnitoare a frumoasei frizone; curând, grilajul uşii de pe care Cornelius nu-şi dezlipea privirea se lumină .
             Văzu ferestruica deschizându-se.
            - Iată-mă, zise Roza, gâfâind din pricina grabei de a urca scara.
            - Ah, buna mea Roza!
           - Aşadar, sunteţi multumit că mă vedeţi?
            - Ce întrebare! Dar cum de-ai putut veni? Spune-mi!
               - Tatăl meu adoarme  în fiecare seară îndată ce mănâncă; atunci îl culc, un pic zăpăcit de rachiu. Să nu spuneţi nimic nimănui, căci datorită acestui somn voi putea veni în fiecare seară o oră să stau de vorbă cu dumneavoastră .
             - Oh! Îţi multumesc, Roza, draga mea Roza.
            Şi,  spunând aceste vorbe, Cornelius înaintă şi-şi apropie atât de multobrazul de ferestruică, încât Roza şi-l retrase pe al ei.
             - V-am adus mugurii de lalea.
            Inima lui Cornelius tresări. El nu îndrăznise s-o întrebe pe Roza ce făcuse cu preţioasa comoară pe care i-o încredinţase.
             - Ah, i-ai păstrat!
                  - Doar mi i-aţi  încredinţat  ca  un  lucru  ce vă este foarte  scump.
                  - Da, dar dacă ţi i-am dat, mi se pare că erau ai tăi.
                  - Erau ai mei numai după moartea dumneavoastră, dar, din fericire trăiţi. Păstrând biblia naşului dumneavoastră Corneille, eram hotărâtă să vă aduc mugurii; numai că nu ştiam cum să ajung până aici. Luasem tocmai hotărârea de a cere prinţului Wilhelm locul de temnicer la Gorcum pentru tatăl meu, când doica îmi aduse scrisoarea. Ah! Vă spun sincer că am plâns mult împreună! Dar această scrisoare n-a făcut decât  să-mi   întărească hotărârea. Am plecat de îndată spre Leyda. Restul îl ştiţi.
            - Cum, dragă Roza, dumneata te gândeai înainte de a primi scrisoarea mea să vii să mă cauţi?

 
 
 
     
..................................................................................................................................................