...................................................................................................................................................................
XIII.
Zgomotul pasilor Rozei, fosnetul rochiei pe treptele scarii ii erau atat de familiare, incat de la prima treapta, isi spunea intotdeauna:
- Ah, vine Roza!
In seara aceea insa niciun zgomot nu tulbura linistea coridorului; orologiul batu ora noua si un sfert. Apoi, pe doua tonuri diferite, noua si jumatate; apoi noua si trei sferturi; apoi, in sfarsit, cu timbrul sau grav, anunta, nu numai pe musafirii fortaretei, dar si pe locuitorii din Loevestein, ca e ora zece.
Era ora la care de obicei Roza pleca de la Cornelius. Ora trecuse dar Roza inca nu venise.
Asadar, presimtirile nu-l inselara; Rora, zuparata, ramanea in camrea ei, parasindu-l.
- Oh! mi-am meritat pedeapsa, isi spunea Cornelius. Ea nu va mai veni, si bine face ca nu vine; in locul ei, as fi procedat la fel, cu siguranta.
Cu toate astea, Cornelius astepta, si spera in continuare.
Asculta si astepta astfel pana la miezul noptii; la miezul noptii inceta sa mai spere, si asa, imbracat cum era, se duse sa se tranteasca pe pat.
La ora opt dimineata, usa se deschise, dar Cornelius nici nu intoarse capul. Auzise pasul greoi al lui Gryphus pe coridor si isi dadu perfect seama ca venise singur.
Nici macar nu se uita la temnicer.
Si totusi, tare ar fi vrut sa-l descoase pentru a afla vesti despre Roza. Fu cat pe ce sa-l intrebe, oricat de ciudat i s-ar fi parut acest lucru tatalui ei. Egoistul spera sa i se raspunda ca fiica lui e bolnava.
In afara de cazul vreunui eveniment neobisnuit, Roza nu venea niciodata peste zi. Deci, in timpul zilei Cornelius nu astepta cu adevarat. Totusi, dupa tresaririle subite, dupa felul cum ciulea urechea spre usa, dupa privirea intoarsa iute si intrebator spre fierastruica, se simtea slaba lui nadejde ca Roza se va abate totusi de la obiceiurile sale.
La a doua vizita a lui Gryphus, Cornelius, in pofida tuturor antecedentelor, il intreba cu o voce blanda pe batranul temnicer, de sanatate; dar Gryphus laconic ca un spartan, se margini sa raspunda:
- Sunt bine.
La a treia vizita, formula altfel intrebarea:
- Nu-i nimeni bolnav la Loevestein?
- Nimeni! raspunse Gryphus si mai laconic decat prima data, inchizand usa in nasul detinutului.
Neobisnuit din partea lui Cornelius cu asemnea amabilitati, Gryphus vazu in noua atitudine a condamnatului inceputul unei tentative de corupere.
Cornelius ramase singur. Era ora sapte seara; atunci, ingrijorarea il cuprinse din nou, dar mult mai intens decat in ajun, cand am incercat s-o descriem.
Ca si cu o seara inainte, orele se scursera fara sa aduca imaginea blanda care lumina prin ferestruica bietului Cornelius, si care,retragandu-se, lasa in urma ei atata lumina, incat ajungea pentru tot timpul absentei sale.
Van Baerle isi petrecu noaptea intr-o adevarata deznadejde. A doua zi, Gryphus i se paru mai urat, mai brutal, mai inversunat ca de obicei; ii trecu prin gand, sau mai degraba prin inima, speranta ca el era cel care o impiedica pe Roza sa vie.
Si-l cuprinse o pofta salbatica de a-l sugrupa pe Gryphus; dar daca il sugruma, toate legile ceresti si omenesti ar fi oprit-o pe Roza de a-l mai vedea vreodata.
Temnicerul scapa deci, fara sa banuiasca, de una din cele mai mari primejdii prin care trecuse in viata.
Veni seara si desperarea lui Cornelius se transforma in melancolie; melancolia aceasta era cu atat mai sumbra cu cat, fara voia lui, amintirea sarmanei sale lalele se contopea cu durerea pe care o incerca.
Venise tocmai acea perioada din luna aprilie pe care gradinarii priceputi o socotesc momentul cel mai potrivit pentru sadirea lalelelor. El ii spusese Rozei: iti voi indica ziua in care sa pui mugurele in pamant. Urma sa fixeze aceasta zi, in seara urmatoare. Timpul era bun si atmosfera, desi un pic umeda, incepea sa fie temperata de primele raze ale soarelui de aprilie, care par atat de blande, cu toata paloarea lor. Daca Roza va lasa sa treaca timpul plantarii? Daca la durerea de a nu o vedea pe tanara fata se va adauga si accea de a pierde mugurele pentru ca a fost plantat prea tarziu, sau chiar deloc?
Primind in acelasi timp doua asemenea lovituri, oricine putea sa-si piarda pofta de mancare si de baut.
Ceea ce i se intampla si lui Cornelius in a patra zi.
Ti se rupea inima sa-l vezi, mut de durere si palid de nemancare, aplecandu-se peste fereastra zabrelita, cu riscul de a nu-si putea trage inapoi capul dintre bare,incercand sa zareasca la stanga mica gradina de care ii vorbise Roza, si al carei zid, dupa spusele ei, se afla la marginea raului. Spera sa descopere la lumina primelor raze de soare din aprilie pe tanara fata sau laleaua, cele doua dragoste ale sale pierdute.
Seara, Gryphus lua inapoi hrana de pranz si de seara a lui Cornelius, abia inceputa.
A doua zi nu manca deloc si Gryphus se intoarse cu mancarea destinata celor doua mese, neatinsa.
Cornelius nu se sculase din pat toata ziua.
- Bine, zise Gryphus, coborand dupa ultima vizita. Bun! Cred ca o sa ne descotorosimd e savant.
Roza tresari.
- Ei, spuse Iacob, si cum asta?
- Nu mai bea, nu mai mananca si nu se mai scoala, spuse Gryphus. O sa iasa de aici ca si domnul Grotius, intr-o lada, numai ca lada asta o sa fie un sicriu.
Roza deveni palida ca moartea.
- Oh, sopti ei, inteleg. E ingrijorat de lalea.
SI cu inima grea, se ridica si pleca in camera ei. Lua un toc si o hartie si toata noaptea desena litere.
A doua zi, ridicandu-se pentru a se tari la fereastra, Cornelius zari o hartie ce fusese strecurata sub usa.
Se repezi supra hartiei, o deschise si o citi: era o scriere pe care cu greu ar fi recunoscut-o ca fiind a Rozei, atat de mult progresare in timpul absentei de sapte zile:
"Fiti linistit. Laleaua dumneavoastra e bine!"
Desi biletelul Rozei calma toate durerile lui Cornelius, el nu fu mai putin sensibil la ironie. Asadar Roza nu era deloc bolnava, Roza era jignita; nu fiindca era silita nu mai venea, ci de buna voie ramanea departe de el. Libera, Roza gasea in propria ei vointa forta de a nu veni sa-l vada pe cel ce murea de durere ca nu o poate vedea.
Cornelius avea un creion si o bucata de hartie pe care i le adusese Roza. El intelese ca tanara fata astepta un raspuns, dar ca nu va veni sa-l ia decat la noapte. Prin urmare scrise pe o hartie asemanatoare celei pe care o primise:
"Nu grija pentru lalea m-a imbolnavit, ci durerea ca nu te pot vedea."
Dupa ce iesi Gryphus, Cornelius astepta sa se insereze si strecura hartia sub usa. Apoi asculta.
Dar, desi ramase la panda incordat, cu urechile ciulite, nu-i auzi nici pasul nici fosnetul rochiei; nu auzi decat o voce slaba ca un suflu si dulce ca o mangaiere aruncandu-i prin ferestruica aceste doua cuvinte:
- Pe maine.
Acest "maine" insemna a opta zi. Opt zile in care Cornelius si Roza nu se vazura deloc.
20. CE S-A PETRECUT IN TIMPUL ACESTOR OPT ZILE
Si intr-adevar, a doua zi, la ora obisnuita, van Baerle, auzi racaind la ferestruica sa, asa cum avea obiceiul sa faca Roza in zilele bune ale prieteniei lor.
E usor de ghicit ca nici Cornelius nu se afla departe de usa prin al carei grilaj avea sa vada, in sfarsit, incantatorul chip de care fusese lipsit atata vreme.
Roza il astepta cu lampa in mana, dar tresari vazandu-l atat de trist si de palid.
- Sunteti suferind, domnule Cornelius? intreba ea.
- Da, domnisoara, raspunse Cornelius, ma doare si sufletul si trupul.
- Am vazut domnule ca nu mancati deloc; tata mi-a spus ca nici nu va mai sculati din pat; atunci v-am scris, pentru a va informa de soarta pretiosului obiect care va nelinisteste atat.
- SI eu, spuse Cornelius, ti-am raspuns. Credeam, vazandu-te venind din nou, draga Roza, ca ai primit scrisoarea mea.
- Asa e, am primit-o.
- De data asta nu vei mai putea spunse ca nu stii sa citesti. Nu numai ca citesti curgator, dar ai progresat si la scris foarte mult.
- Intr-adevar, am primit, si citit biletul dumneavoastra. De aceea am venit: sa vad daca nu exista vreun mijloc de a va reda sanatatea.
- Sanatatea? striga Cornelius. Ai sa-mi dai deci o veste buna?
SI tanarul isi fixa asupra Rozei scanteind de nadejde.
Fie ca nu intelesese privirea aceea, fie ca nu vru sa o inteleaga, tanara fata raspunse grav:
- Am sa va vorbesc despre lalea, care e, dupa cum stiu, cea mai importanta preocupare a dumnvoastra.
Roza pronunta aceste cuvinte pe un ton inghetat care-l facu pe Cornelius sa tresara.
Zelosul cultivator de lalele nu intelegea tot ce ascunde sub valul indiferentei biata copila, vesnic in lupta cu rivala ei, laleaua neagra.
- Ah! murmura Cornelius, iarasi, iarasi! Roza nu ti-am spus, martor mi-e Dumnezeu, ca nu m-am gandit decat la dumneata, ca numai lipsa dumitale m-a imbolnavit, ca prin absenta dumitale ma lipseai de aer, de zi, de caldura, de lumina, de viata.
Roza surase melancolic.
- Ah, spuse ea, laleaua dumneavoastra a trecut printr-un pericol atat de mare!
Cornelius tresari fara voie, si se lasa prins in cursa, daca de fapt i se intinsese una.
- Un pericol atat de mare! striga el tremurand tot. Dumnezeul meu! Ce s-a intamplat?
Roza il privi cu o blanda compatimire. Simtea ca ceea ce doreste ea e peste puterile acestui om si ca trebuie sa-l accepte cu slabiciunea lui.
- Da, spuse ea, e asa cum banuiti. Pretendentul indragostitul, acel Iacob, nu venea pentru mine.
- Si atunci pentru cine venea? intreba Cornelius nelinistit.
- Pentru lalea.
- Oh! exclama Cornelius, devenind mai palid la aceasta veste, decat fusese cu cinsprezece zile inainte, cand Roza, inselandu-se, crezuse ca Iacob venea pentru ea.
Roza ii vazu spaima si Cornelius isi dadu seama, dupa expresia chipului ei, la ce se gandeste.
- Oh! iarta-ma, Roza, spuse el, dar te cunosc, iti cunosc bunatatea si cinstea sufletului. Dumnezeu ti-a dat gandirea, judecata, forta si libertatea de a te misca, asadar dumneata poti sa te aperi, pe cand biata lalea amenitata, e slaba, nu are niciun mijloc de aparare.
Roza trecu peste scuza detinutului si continua:
- Din momentul in care am recunoscut in omul care m-a urmarit in gradina pe Iacob, ati fost nelinistit; dar si mai nelinistita am fost eu. Am facut deci, asa cum m-ati indemnat, chiar a doua zi.....atunci cand ne-am vazut ultima data.
Cornelius o intrerupse.
- Roza, te rog inca odata, iarta-ma. Am gresit spunandu-ti ceea ce ti-am spus. Mi-am cerut iertare pentru acele vorbe nechibzuite si-mi cer iertare din nou. O voi face oare mereu in zadar?
- A doua zi dupa ultima noastra intalnire, relua Roza, aducandu-mi aminte de sfatul dumneavoastra.....de siretenia pe care m-ati indemnat s-o folosesc pentru a ma convinge daca eu sau laleaua il intereseaza pe acets om odios.....
- Da, odios.... Nu-i asa, spuse el, ca il urasti pe acest om?
- Da, il urasc, spuse Roza, caci din cauza lui am suferit mult in ultimele opt zile!
- Ah! ai suferit deci si dumneata? Multumesc pentru virba ta buna Roza.
- A doua zi, deci, continua Roza, am coborat in gradina si m-am apropiat de razorul unde trebuia sa sadesc laleaua, uitandu-ma mereu in urma sa vad daca si de data asta eram urmarita.
- Ei bine? intreba Cornelius.
- Ei bine! aceeasi umbra s-a strecurat intre poarta si zid si a disparut in spatele arborilor de soc.
- Te-ai facut ca nu-l vezi, nu-i asa? intreba Cornelius, amintindu-si in amanunt sfatul pe care i-l daduse Rozei.
- Da, si m-am aplecat asupra stratului pe care il sapam, ca si cum as fi plantat mugurele.
- Si el.........el.......In timpul asta?
- Ii vedeam ochii arzatori ca de tigru, straluncindu-i printre ramurile copacilor.
- Vezi, vezi? spuse Cornelius.
- Apoi, prefacandu-ma ca am terminat treaba, m-am retras.
- Dar numai in spatele portii, nu-i asa? Iar prin crapaturi sau prin gaura cheii puteai vedea ce face, dupa ce-ai plecat.
- El a asteptat o clipa, fara indoiala ca sa se asigure ca nu ma intorc, apoi a iesit cu pasi de lup din ascunzatoare, s-a apropiat de strat dupa un lung ocol, ajungand in sfarsit la telul sau, adica in fata locului unde pamantul era proaspat intors; s-a oprit cu un aer indiferent, a privit in toate partile, a iscodit fiecare colt al gradinii, a cercetat fiecare fereastra a caselor vecine, pamantul, cerul, aerul si convins ca e absolut singur, izolat, ca nu il vede nimeni, s-a repezit la razor, si si-a infipt ambele maini in pamantul moale; a luat o parte, pe care a sfaramat-o incet intre degete pentru a vedea daca mugurele e acolo, apoi a repetat de trei ori aceeasi miscare dar de fiecare data cu mai multa ravna, pana cand, in sfarsit, incepand sa priceapa, ca poate a fost pacalit, s-a calmat, a luat grebla, a nivelat terenul pentru a-l lasa in aceeasi stare in care se gasea inainte de a-l fi scormonit si, rusinat, plouat, a facut cale-ntoarsa spre poarta, luand aerul nevinovat al unui om ce se plimba.
- Oh! mizerabilul, sopti Cornelius, stergandu-si picaturile de sudoare care-i siroiau pe frunte. Oh! mizerabilul, l-am dibuit. Dar mugurul, Roza, ce-ai facut cu el? Vai! acum e putin cam tarziu ca sa-l mai plantezi.
- Mugurl e de sase zile in pamant.
- Unde? Cum? striga Cornelius.Oh! Dumnezeul meu, ce imprudenta! Unde e? In ce pamant este? E bine sau rau expus? Nu-l poate fura acest ingrozitor Iacob?
- Nu exista pericol de a fi furat, decat daca Iacobforteaza usa camerei mele.
- Ah, e la dumneata, e in camera dumitale, Roza, spuse Cornelius, putin mai linistit. Dar in ce pamant, in ce vas l-ai plantat? Sper ca n-ai incercat sa-l faci sa incolteasca in apa ca bunele femei din Harlem si din Dordrecht, care se incapataneaza sa creada ca apa ar putea inlocui pamantul, ca si cum apa, care e compusa din treizeci si trei parti oxigen si saizeci si sase parti hidrogen, ar putea inlocui.....Dar ce-ti spun eu aici, Roza?
- Da, e putin cam savant pentru mine, raspunse surazand tanara fata. Ma voi multumi deci sa va raspund, pentru a va linisti, ca mugurul nu e in apa.
- Ah! rasuflu linistit.
- E intr-o oala buna de gresie, exact de largimea urciorului in care l-ati ingropat pe al dumneavoastra, intr-un treren compus din trei parti pamant obisnuit, luat din cel mai bun loc din gradina, si un sfert pamant de pe strada. Oh! v-am auzit atat de des pe dumneavoastra si pe acest infam de Iacob, cum il numiti, in ce pamant trebuie sadita laleaua, incat stiu lucru asta la fel de bine ca cel mai bun gradinar din Harlem!
- Acum mai ramane sa-mi spui, Roza, ce expunere are.
- Cand e senin, are soare toata ziua. Dar cand va iesi din pamant, soarele va fi mai cald si atunci voi proceda la fel ca dumneavoastra, draga domnule Cornelius. O voi expune la fereastra mea de la rasarit, de la opt la unspreze dimineata, si la fereastra de la apus de la ora trei dupa amiaza pana la cinci.
- Eh, e foarte bine asa, e foarte bine! striga Cornelius. Esti un gradinar perfect, frumoasa mea Roza. Ma gandesc numai ca ingrijirea lalelei mele, o sa-ti rapeasca tot timpul.
- Da, e adevarat, spuse Roza, dar ce importanta are? Laleaua dumneavoastra e fiica mea. Ii dau timpul care l-as darui copilului meu, daca as fi mama. Numai devenindu-i mama, adauga Roza surazand, pot inceta a-i mai fi rivala.
- Buna si draga Roza! sopti Cornelius, aruncand tinerei fete o privire in care se citea mai mult dragostea pentru ea insasi decat pasiunea horticultorului, ceea ce o consola putin.
Apoi, dupa o clipa de tacere, in timp ce Cornelius cauta printre gratii mana Rozei, care si-o retragea mereu:
- Asadar, relua Cornelius, au trecut sase zile de cand mugurul e in pamant?
- Da, sase zile, domnule Cornelius, raspunse tanara fata.
- Si n-a incoltit?
- Nu, dar cred ca maine va rasari.
- Bine, asadar maine, vorbindu-mi despre dumneata, imi vei da vesti si despre el, nu-i asa, Roza? Sunt ingrijorat din pricina fiicei, cum spuneai mai adineauri, dar cu totul altfel ma intereseaza mama.
- Maine, zise Roza, privindu-l pe Cornelius piezis, maine nu stiu daca o sa pot veni.
- Doamne! De ce nu poti veni maine?
- Domnule Cornelius, am foarte multe lucruri de facut.
- Pe cand eu n-am decat unul singur, sopti Cornelius.
- Da, raspunse Roza, sa va iubiti laleaua.
- Sa te iubesc pe dumneata, Roza.
Roza clatina din cap.
Din nou se facu liniste.
- In sfarsit, continua van Baerle, intrerupand tacerea, totul se schimba in natura: florilor de primavara le urmeaza alte flori, iar albinele care dezmiarda violetele si mixandrele alina apoi cu aceeasi dragoste caprifoiul, trandafirul, iasomia, crisantema si muscata.
- Ce vreti sa spuneti? intreba Roza.
- Vreau sa spun, domnisoara, ca mai intai ti-a placut sa asculti povestea bucuriilor si a necazurilor mele; ai mangaiat floarea tineretii noastre; dar a mea s-a vestejit la umbra. Gradina sperantelor si a placerilor unui detinut nu are decat un singur anotimp. Nu e ca acele gradini frumoase, in aer liber, insorite. Dupa ce recolta de mai a inflorit, dupa ce a fost adunata, albinele ca tine, Roza, albine cu talia supla, cu antene de aur, cu aripi diafane, trec prin gratii, fug de frig, de singuratate, de tristete, pentru a afla in alta parte mireasma si adiere mai calda. In sfarsit, pentru a gasi fericirea.
Roza il privea pe Cornelius cu un suras pe care acesta nu-l vedea; el se uita spre cer.
Cornelius continua cu un suspin:
- M-ai parasit, domnisoara Roza, ca sa te bucuri de placerile celor patru anotimpuri. Ai facut bine; nu ma plang, ce drept aveam eu sa-ti pretind sa-mi fii credincioasa?
- Nu va sunt credincioasa?! striga Roza, izbucnind in lacrimi, fara sa se oboseasca sa-i mai ascunda lui Cornelius roua de perle ce se rostogolea pe obrajii ei. Nu va sunt credincioasa?! Nu v-am fost credincioasa, eu?!
- Vai, inseamna ca-mi esti credincioasa daca ma parasesti, daca ma lasi sa mor aici?
- Dar, domnule Cornelius, spuse Roza, nu fac tot ce-ar putea sa va faca placere, nu ma ocup de laleaua dumneavoastra?
- Sunt amarat, Roza. Imi reprosezi singura bucurie curata pe care am avut-o in lumea asta.
- Nu va reprosez nimic, domnule Cornelius, decat singura durere profunda pe care am resimtit-o din ziua in care mi s-a spus la Buytenhoff ca veti fi condamnat la moarte.
- Nu-ti place, Roza, dulcea mea Roza, nu-ti place ca iubesc florile.
- Nu ma suoara ca le iubiti, domnule Cornelius, dar ma intristeaza gandul ca le iubiti mai mult decat pe mine.
- Ah! draga, scumpa iubita, rosti Cornelius, uita-te la mainile mele cum tremura, priveste cat e de palida fruntea mea, asculta cum bate inima mea. Ei bine, nu sunt tulburat pentru ca laleaua neagra imi surade si ma cheama. Nu! ci pentru ca dumneata imi zambesti, pentru ca iti inclini fruntea spre mine; pentru ca, nu stiu daca e adevarat, dar mie mi se pare ca mainile dumitale, desi fug, le cauta pe ale mele, si pentru ca simt caldura frumosului dumitale obraz in spatele gratiilor reci. Roza, dragostea mea, rupe mugurele lalelei negre, nimiceste sperante nascute din aceasta floare, stinge dulcea lumina a visului pur si atragator pe care m-am obisnuit sa-l tes in fiecare zi, fie! Sa nu se mai poarte flori la hainele scumpe! Sa nu mai fie floarea podoaba vesmintelor bogate, a gratioaselor elegante! Sa nu mai fie flori pentru a satisface capriciile ceresti! Ia-mi toate astea, floare geloasa pe alte flori, dar nu-mi lua vocea dumitale, gesturile, zgomotul pasilor pe scara grea, nu-mi lua focul ochilor dumitale in coridorul intunecat, cerditudinea dragostei dumitale care-mi mangaie tot timpul inima: iubeste-ma, Roza, caci nu te iubesc decat pe dumneata.
- Dupa laleaua neagra, suspina tanara fata, ale carei maini caldute si mangaietoarecondimtira in sfarsit sa se daruiasca printre gratii, buzelor lui Cornelius.
- Inainte de orice, Roza......
- Sa va cred?
- Cum crezi in Dumnezeu.
- Fie! Dar nu va obliga prea mult aceasta dragoste?
- Prea putin, din nenorocire, draga Roza, dar asta te obliga pe dumneata.
- Pe mine? intreba Roza, la ce ma obliga?
- Mai intai sa nu te mariti.
Ea surase.
- Ah! iata cum sunteti voi, tiranii, spuse ea. Iubiti o fata. Nu va ganditi decat la ea, n-o visati decat pe ea; sunteti condamnat la moarte si in drum spre esafod ii daruiti un ultim suspin, iar apoi, pretindeti de la o biata fata ca mine, sacrificiul viselor sale, al ambitiilor sale.
- Dar despre ce fata e vorba, Roza? spuse Cornelius, cautand in zadar in amintirile sale o femeie la care ea sa poata face aluzie.
- De frumoasa cea neagra, domnule, cu talie mladioasa, cu picioare fine, cu infatisare nobila. In sfarsit, vorbesc despre floarea dumneavoastra.
Cornelius surase.
- O frumoasa nascocita, buna mea Roza, in timp ce dumneata, fara sa-l socotim pe curtezanul dumitale, sau mai degraba curtezanul meu, Iacob, esti inconjurata de atatia adoratori. Iti amintesti ce mi-ai spus despre studentii, ofiterii, comisii din Haga? Ei bine, la Loevestein nu-i nici un coms, nuciun ofiter, niciun student?
- Oh! ba da, sunt, si chiar multi, spuse Roza.
- Care scriu?
- Care scriu.
- Si acum, ca stii sa citesti.....
Cornelius susprina gandindu-se ca lui, un biet detinut, ii datora Roza privilegiul de a putea citi biletelele dulci pe care le primea.
- Dar, spuse Roza, mi se pare, domnule Cornelius, ca citind biletelele ce mi se scriu, ca dand atentie adoratorilor, nu fac decat sa implinesc dorintele dumneavoastra.
- Cum, dorintele mele?
- Da, dorintele dumneavoastra; ati uitat, continua Roza, oftand la randul ei, ati uitat testamentul pe care l-ati scris pe biblia domnului Corneille de Witt? Eu nu uit! Caci acum, cand stiu sa citesc, il recintesc in fiecare zi, chiar de doua ori, nu odata. Ei bine, in acest testament imi porunciti sa iubesc si sa iau in casatorie un tanar frumos intre douazeci si sase si douazeci si opt de ani. Caut un asemenea tanar, si cum toata dimineata imi este consacrata lalelei dumneavoastra, trebuie sa-mi lasati seara timp sa-l gasesc.
- Ah, Roza, testamentul l-am facut crezand ca voi muri, si, slava cerului, sunt in viata.
- Eh bine! Deci nu-l voi cauta pe acest tanar de douazeci si sase-douazeci si opt de ani, si o sa vin sa va vad.
- Ah, da, Roza, vino, vino!
- Cu o singura conditie.
- E acceptata dinainte.
- Ca timp de trei zile sa nu mai fie vorba de laleaua neagra.
- N-o sa mai fie vorba niciodata, daca doresti, Roza.
- Oh! spuse tanara fata, nu trebuie sa ceri imposibilul.
Si ca din nebagare de seama, ea isi apropie atat de mult obrazul tanar de gratii, incat Cornelius putu sa-l atinga cu buzele.
Roza scoase un strigat usor in care vibra dragostea si disparu.
21. AL DOILEA MUGUR
Noaptea se asternu senina si instelata, iar zorile vesteau o zi frumoasa.
Cand se trezi, Cornelius zari o raza de soare jucandu-se printre gratii, porumbei despicand aerul cu aripile intinse, sau gangurind dragastos pe acoperisul vecin.
Cornelius alerga la fereastra si o deschise; i se paru ca viata, bucuria, poate chiar libertatea, patrund in intunecata lui incapere, odata cu raza de soare.
Cand Gryphus intra in celula detinutului, in loc sa-l gaseasca morocanos si culcat ca in alte zile, il gasi in picioare, fredonand o arie de opera.
Gryphus il privi chioras.
- Hm! facu el.
- Ei, cum ne simtim, in dimineata asta?
Gryphus se uita din nou stramb la el.
- Cainele, domnul Iacob si frumoasa noastra Roza, cum se simt?
Gryphus scrasni din dinti.
- Iata dejunul dumitale, spuse el.
- Multumesc, prietene Cerber, zise detinutul, vine tocmai la timp, caci mi-e tare foame.
- Ah, ti-e foame? spuse Gryphus.
- Ia te uita, de ce nu? intreba van Baerle.
- Se pare ca merge bine conspiratia, spuse Gryphus.
- Care conspiratie? intreba Cornelius.
- Bun! Stim noi ce stim, dar vom veghea, domnule savant; fii linistit, vom veghea.
- Vegheaza, prietene Gryphus! spuse van Baerle, vegheaza! Conspiratia mea, ca si persoana mea, e la dispozitia dumitale.
- Vom vedea asta la pranz, spuse Gryphus.
Si iesi.
- La pranz, repeta Cornelius, ce-o fi vrut sa spuna? Fie, sa asteptam pranzul; vom vedea atunci.
Pentru Cornelius era usor sa-si umple timpul pana la pranz, caci de fapt, astepta ora noua seara.
Ora doisprezece suna si pe scara se auzi nu numai pasul lui Gryphus, ci pasii a trei sau patru soldati care urcau impreuna cu el.
Usa se deschise, Gryphus intra, introduse oamenii si apoi trase usa in urma lor.
- Aici! Acum, sa cautam.
Cautara in buzunarele lui Cornelius, intre haina si vesta, intre vesta si camasa, intre camasa si piele. N-au gasit nimic. Au cautat intre cearsafuri, in saltea, in pat. N-au gasit nimic. Atunci,. Cornelius se felicita ca nu a acceptat sa ia el cel de-al treilea mugur. La ora sase, Gryphus se intoarse, de data asta singur; Cornelius vru sa-l imblanzeasca, dar Gryphus marai, isi arata coltul pe care-l avea intr-o parte a gurii si iesi de-a-ndaratelea, ca un om care se teme sa nu fie luat cu asalt. Cornelius izbucni in ras. Asta il facu pe Gryphus, care cunostea faptasii, sa-i strige printre gratii:
- Bine, bine! Cine rade la urma, rade mai bine.
.......................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu