Laleaua neagră, Alexandre Dumas

...............................................................................................................................................................


       VII.

            Din momentul în care începu să se dedice culturii lalelelor, Cornelius folosi în acest scop atât veniturile sale anuale cât şi florinii rămaşi de la tatăl său. Pe vremea aceea, locuia la Dordrecht, chiar alături de el, un  burghez numit Isaac Boxtel care, de îndată ce atinse un anumit nivel de cunoştinţe, nutri aceeaşi pasiune; el se emoţiona doar la simpla pronunţare a cuvântului "tulban", cuvânt care, după cum susţine florarul francez, adică cel mai savant cunoscător al istoriei acestei flori, este primul nume în limba lui Chingulais folosit pentru a desemna capodopera naturii, numită azi lalea.
            Boxtel nu avusese fericirea ă fie bogat ca van Baerle. Şi-a făcut deci cu greu, cu grijă şi cu răbdare în preajma casei sale din Dordrecht, o grădină potrivită pentru cultură, a amenajat terenul după indicaţiile primite şi a dat straturilor exact atâta căldură şi răcoare cât  cere codicele grădinarilor.
              Isaac simţea temperatura serelor sale până la diferenţe de zecimi de grad; cunoştea tăria vântului şi îl lăsa să pătrundă atât cât să nu  dăuneze tijelor. Produsele sale începură să placă. Erau frumoase, chiar căutate. Mai mulţi amatori veniseră să-i viziteze grădina. În sfârşit,  Boxtel  lansase în lumea  lui Linné şi a lui Tournefort o lalea cu numelesău. Această lalea străbătuse drumul gloriei, traversase Franţa,pătrunsese în Spania, apoi în   Portugalia; regele Don Alphons al VI-leacare,      gonit    din     Lisabona,   se   retrăsese   în    insula   Terceira,  unde   se  distra,   nu   ca    marele    Conde        stropind    garoafe,   ci       cultivând     lalele,    privind-o     pe    a     lui    Boxtel   spuse:    "Nu-i     rea!"
                                            Deodată,   în     urma     studiilor   cărora   le  închinase   atâta vreme,   Cornelius van Baerle fu cuprins de pasiune pentru lalele; el amenajă  casa sa din Dordrecht, ridicând încă un etaj peste una din clădirile aflate în curtea sa, care, - aşa cum am zis, - era vecină cu cea a lui Boxtel.Noul etaj avea cam cu o jumătate de grad mai multă căldură, în schimb în grădina lui Boxtel era cam cu o jumătate de grad mai frig, fără a mai  pune la socoteală faptul că oprea vântul şi strica toate calculele şi toată  economia horticolă a vecinului său.
           Dar în ochii lui Boxtel,  această nenorocire nu însemna nimic. Van Baerle nu era decât un pictor, adică un soi de nebun care încearcă să reproducă pe pânză minunile naturii, desfigurându-le. Pictorul a pus să i se ridice atelierul cu un etaj mai sus, pentru a avea lumină mai bună; era dreptul lui. Domnul van Baerle era pictor, tot aşa cum domnul Boxtel era florar, cultivator de lalele; el avea nevoie de soare pentru tablourile sale şi lua o jumătate de grad din căldura lalelelor domnului Boxtel.
           Legea era de partea domnului Van Baerle. "Bene sit".
          De altfel, Boxtel   a descoperit că prea mult soare strică lalelei şi că această floare creşte mai bine şi mai frumos colorată în soarele călduţ al dimineţii sau al serii decât în bătaia soarelui arzător de amiază. Îi fu deci aproape recunoscător lui Cornelius  van Baerle că i-a clădit pe gratis un umbrar.
          Poate că ceea ce spunea Boxtel cu privire la vecinul său van Baerle nu era chiar ceea ce credea, nu era expresia  întreagă a gândului său.Sufletele mari găsesc însă în filozofie resurse uimitoare pentru a depăşi catastrofele.
        Dar ce durere simţi nenorocosul  Boxtel când văzu geamurile noului etaj împodobindu-se cu bulbi, cu muguri, cu lalele sădite în pământ, cu lalele în glastră, în sfârşit, cu tot ce e necesar unui cultivator de lalele stăpânit de această pasiune! 
        Se vedeau pachete cu etichete, cutii cu dulăpioare compartimentate, apărate de grilajuri de fier care permiteau aerisirea,fără a lăsa să intre şoareci,  gărgăriţe, hârciogi,  şoareci de câmp şi şobolani, curioşi amatori de lalele cu bulbul de două mii de franci.  
       Boxtel rămase înmărmurit când văzu tot acest material, dar încă  nu-şi dădea prea bine seama de nenorocirea care-l aştepta. Se ştia că van Baerle e prietenul a tot ce încântă ochiul. El studia temeinic natura pentru a lucra la tablourile sale, terminate ca acelea ale lui Gerard Dow, profesorul său şi ale lui Mieris, prietenul său. Nu era oare posibil ca de Witt, având de pictat interiorul unui cultivator de lalele, să fi adunat în noul său atelier, decorul potrivit?
         Deşi  legănat de această   idee amăgitoare,  Boxtel nu putu rezista totuşi arzătoarei curiozităţi ce-l măcina. O dată cu lăsarea serii, el sprijini o scară de zidul care-l despărţea de grădina vecinului său şi, privind, se convinse că un enorm pătrat de pământ, până atunci acoperit de diferite plante, a fost mutat, amestecat cu noroi de râu, şi dispus în straturi,procedeu extrem de favorabil culturii lalelelor; şi totul era înconjurat de borduri de gazon pentru a împiedica surparea straturilor, care erau în aşa fel aşezate, încât primeau razele soarelui când răsare şi când apune.Aveau umbrar pentru a cerne razele soarelui de prânz, apă din belşug şi la îndemână, expunere la sud-sud-est; în sfârşit, condiţii optime, nu numai pentru a reuşi, dar şi pentru a progresa. Fără îndoială, van Baerle devenise cultivator de lalele.
        Boxtel şi-l închipui de îndată pe acest savant, om cu o avere de patru sute de mii de florini capital, cu zece mii de florini rentă, folosind resursele sale morale şi fizice pentru cultura lalelelor pe scară mare.Deşi vag, el întrevăzu totuşi succesul vecinului său în viitorul apropiat şi simţi o asemenea durere la acest gând, că mâinile i se lăsară moi de-a lungul trupului, genunchii i se îndoiră şi desperat, lunecă jos de pe scară.
          Aşadar, nu pentru a picta lalele, ci pentru lalele adevărate îi lua van Baerle o jumătate de grad de căldură. Aşadar, van Baerle urma să aibă cea mai frumoasă dintre încăperile însorite şi, în afară de asta, o cameră spaţioasă pentru conservarea bulbilor şi a mugurilor, o cameră luminoasă, aerisită, ventilată, lux inaccesibil lui Boxtel, care fusese silit să consacre în acest scop propria sa cameră de culcare; şi pentru ca respiraţia sa să nu dăuneze bulbilor şi tuberculilor, se resemna să se culce în pod. Astfel, Boxtel avea să aibă chiar alături de el un rival, un concurent, un învingător poate, şi acest rival  nu era un oarecare grădinar obscur, necunoscut, ci era finul domnului  Corneille de Witt, adică o celebritate.
        După cum se vede, Boxtel avea în mai mică măsură simţul umorului decât Porus, care se mângâia că a fost învins de Alexandru, - o celebritate, - şi nu de un oarecare.
        Într-adevăr, ce s-ar întâmpla dacă vreodată  van Baerle ar descoperi o lalea nouă şi ar numi-o "Ioan de Witt", după ce dăduse uneia numele de "Corneille"! Boxtel s-ar fi sufocat de ciudă! Astfel, în previziunea   sa plină de invidie, profet al nenorocirii sale, el ghicea ce avea să se întâmple. După această descoperire, Boxtel petrecu     cea   mai   îngrozitoare  noapte  ce  se  poate  închipui.


                          6. URA UNUI CULTIVATOR   DE   LALELE

            Din acest   moment   Boxtel avu o teamă în loc de o preocupare.Rumegând mereu nenorocirea pe care vecinul său urma să i-o  pricinuiască, el pierdu tot ceea ce dă vigoare şi  nobleţe corpului şi sufletului omenesc în strădaniile lor de a cultiva un ideal scump.
         După   cum  ne  putem  închipui, din clipa în care van Baerle, înzestrat de natură cu pricepere şi inteligenţă, se dedică acestui scop, izbuti să crească cele mai frumoase lalele. 
      Cornelius reuşi să schimbe culorile, să modeleze formele să multiplice speciile cu mai mult succes decât toţi ceilalţi cultivatori din Harlem şi  Leyda, oraşe care oferă acestei culturi un pământ bun şi un climat sănătos.
       El aparţinea acelei ingenioase şi naive şcoli care avea ca deviză încă din secolul al VII-lea, aforismul dezvoltat în 1653 de către unul din adepţii ei:
          " A dispreţui florile înseamnă a jigni pe Dumnezeu", premisă pe care şcoala cultivatorilor de lalele, cea mai exclusivistă dintre şcoli, a folosit-o în 1653 pentru a alcătui următorul silogism: 
              " A dispreţui florile înseamnă a jigni pe Dumnezeu,
               Cu cât o floare e mai frumoasă, cu atât, dispreţuind-o, jigneşti mai mult pe Dumnezeu.
               Laleaua este cea mai frumoasă dintre flori
              Deci cine dispreţuieşte laleaua jigneşte profund pe Dumnezeu".
        Fiind de rea credinţă, cu ajutorul acestui raţionament cei patru sau cinci mii de cultivatori de lalele din Olanda, din Franţa şi din Portugalia,- nu vorbim de cei din Ceylon, din India şi din China, - ar fi pus întreg universul în afara legii şi ar fi declarat schismatici, eretici şi demni de moarte mai multe sute de milioane de oameni care s-ar fi arătat indiferenţi  faţă de lalea.  
       Nu trebuie să ne îndoim că pentru o asemenea cauză, Boxtel, deşi duşman de moarte al lui Baerle, n-ar fi mers sub acelaşi drapel cu el. 
          Aşadar, van Baerle obţinu numeroase succese; numele său deveni atât de cunoscut încât Boxtel dispăru pentru totdeauna de pe lista cultivatorilor mai însemnaţi ai Olandei, iar cultura lalelelor din Dordrecht fu reprezentată prin Cornelius van Baerle, modestul şi inofensivul savant.
      După cum altoiul face să răsară din ramura cea mai umilă mlădiţa cea mai mândră, tot aşa şi măcieşul cu cele patru petale incolore vesteşte parfumul şi bogăţia trandafirului. Chiar şi casele regale pornesc uneori din coliba tăietorilor de lemne sau din bordeiul pescarului.
     Van Baerle, care e consacrase cu totul muncii sale, îşi  petrecea  toată vremea răsădind, plantând, îngrijind grădina. Răsfăţat de toţi cultivatorii de lalele din Europa, nici nu bănuia măcar că lângă el trăieşte un nenorocit detronat, al cărui uzurpator era chiar el. Îşi continua experienţele şi prin urmare câştiga mereu noi victorii; în doi ani îşi acoperi straturile cu asemenea exemplare minunate,  încât niciodată,nimeni după Dumnezeu, afară poate de Shakespeare şi de Rubens, n-au creat atât.
           Urmărindu-l pe Boxtel  în acest răstimp,   ai fi înţeles ce înseamnă un osândit uitat de Dante. Pe când van Baerle plivea, îndrepta, uda straturile şi, îngenunchiat pe povârnişul de iarbă, analiza fiecare vinişoară a lalelei în floare, meditând la înfrumuseţările ce i se puteau aduce, la combinaţiile de culori pe care le putea încerca, Boxtel, ascuns în spatele unui mic sicomor pe care-l plantase de-a lungul zidului, şi din care îşi făcuse un evantai, urmărea, cu ochii ieşiţi din orbite, cu spume la gură, fiecare pas, fiecare gest al vecinului său; când i se părea că-l vede  vesel, când îi surprindea un surâs pe buze, o sclipire de bucurie în ochi,  îi arunca atâtea blesteme, atâtea ameninţări furioase, încât e de neconceput cum aceste suflări otrăvite de invidie şi de mânie, pătrunzând în tulpinele florilor nu le ofileau.
         Deîndată ce pune stăpânire pe un suflet omenesc, răul face progrese uimitor de rapide.  Aşa se întâmplă şi cu Boxtel, care nu se mulţumi numai să-l observe pe van Baerle ci vru să-i vadă şi florile. În fond era un artist, şi capodopera unui rival îl interesa.
       Îşi cumpără un telescop, cu ajutorul căruia putu să urmărească la fel de bine ca însuşi proprietarul, evoluţia fiecărei flori, din primul an de când răsare firavul vlăstar din pământ, până în momentul în care, după perioada de cinci ani, îşi rotunjeşte nobilul şi graţiosul său cilindru  nuanţe nesigure şi se dezvoltă petalele, care abia atunci dau la iveală comorile tainice ale caliciului lor.
      Ah! de câte ori nu vedea, nenorocitul invidios, cocoţat pe scară, în răzoarele lui van Baerle, lalele care îl orbeau prin frumuseţea lor, îl sufocau prin perfecţiunea lor? După ce le admira, - fiindcă nu putea să-şi înfrângă acest sentiment, - începea să-l roadă febra invidiei, acest rău care macină pieptul şi transformă inima în miriarde de mici şerpi ce se devorau unul pe altul, - sursă infamă de groaznice dureri.
         De câte ori, în timpul chinurilor,  a căror imagine nu poate fi redată printr-o descriere, Boxtel n-a fost tentat să sară noaptea în grădină, să distrugă plantele, să sfâşie bulbii cu dinţii, să sacrifice mâniei sale chiar pe proprietar, dacă acesta ar fi îndrăznit să-şi apere lalelele.
       Să omori un om, mai treacă-meargă!  Dar să distrugi o lalea e o crimă îngrozitoare în ochii unui adevărat horticultor.
       Treptat, pe măsură ce van Baerle făcea zilnic progrese în ştiinţa pe care părea să o intuiască, furia  lui Boxtel ajunsese la o asemenea culme, încât se gândi să arunce pietre şi ciomege în straturile de lalele ale vecinului său.
       Dar, dându-şi seama că a doua zi, când ar fi văzut stricăciunea, Van Baerle ar fi povestit păţania sa, - şi cum strada era departe, şi în secolul al XVII-lea pietrele şi ciomegele nu mai cădeau din cer ca pe timpul Amaleciţilor, autorul crimei, deşi  ar fi operat noaptea, ar fi fost descoperit şi nu numai pedepsit de lege, dar şi dezonorat pentru totdeauna în ochii Europei cultivatoare de lalele, - Boxtel recurse la şiretenie. El hotărî să folosească un procedeu care să nu-l compromită.
           Se frământă îndelung, e adevărat, dar în sfârşit găsi soluţia.
       Într-o seară legă două pisici, fiecare de câte o labă de la spate, cu o sfoară de zece picioare lungime, şi le aruncă de pe zid în mijlocul stratului cu cele mai frumoase flori, unde creştea laleaua "Corneille de Witt", dar şi "Brabansona", albă ca laptele, purpurie şi roşie;  "Marmorata" din Rotre, azurie cu roşu-stacojiu deschis; şi "Minunea" din Harlem,  laleaua "Porumbac închis" şi "Porumbac luminos".
       Căzând de sus, animalele speriate se rostogoliră întâi pe răzoare, încercând să fugă fiecare în altă parte, până când firul care le lega una de alta se întinse complet; atunci, neputând merge mai departe, începură să se răsucească pe loc, miorlăind îngrozitor; cosiră cu frânghia florile în mijlocul cărora se zbăteau, apoi, în sfârşit, după un sfert de oră de luptă crâncenă, reuşind să rupă firul care le încurca, dispărură.
        Boxtel, ascuns, în spatele sicomorului său, nu vedea nimic din cauza întunericului nopţii; dar, auzind miorlăiturile furioase ale celor două pisici, îşi închipuia ce se întâmplă şi inima sa, golindu-se de fiere, se umplea de satisfacţie.
          Dorinţa lui Boxtel de a vedea stricăciunea pricinuită era atât de mare, încât rămase ascuns până la ziuă pentru a se bucura de efectele luptei dintre cei doi motani. Îl pătrunsese ceaţa dimineţii şi era îngheţat,dar nu simţea frigul; speranţa răzbunării îl încălzea. Durerea rivalului său avea să-l răsplătească de toate necazurile.
      Odată cu primele raze de soare, uşa casei albe se deschise şi în prag apăru surâzând van Baerle. Zări deodată gropi şi moviliţe pe terenul ce fusese neted cu o seară înainte; apoi văzu rândurile simetrice ale lalelelor sale, răvăşite ca suliţele unui batalion în mijlocul căruia căzuse o bombă. Alergă într-acolo din ce în ce mai palid.
       Boxtel tresări de bucurie. Cincisprezece sau douăzeci de lalele  smulse,  rupte în bucăţi, zăceau, - unele îndoite, altele frânte cu totul şi veştejite. Seva curgea din rănile lor; seva, acest sânge preţios pe care van Baerle ar fi vrut să-l răscumpere cu al lui.
      Dar, ce surpriză! Ce bucurie pentru van Baerle! Şi ce durere de neexprimat pentru Boxtel! Nici una din cele patru lalele care constituiau obiectul atentatului nu era atinsă. Ele îşi înălţau cu mândrie capul nobil deasupra celorlalte flori strivite.
     Era de ajuns pentru a-l mângâia pe van Baerle, era de ajuns pentru a-l face de necaz pe asasin, care îşi smulgea părul din cap la vederea crimei comise zadarnic.
        Van Baerle, deplorând nenorocirea care îl lovise, nenorocire care de altfel, din mila lui Dumnezeu , nu era chiar atât de mare, cât ar fi putut să fie, nu putu să-i ghicească cauza.  El se informă şi află doar că toată noaptea s-au auzit miorlăituri îngrozitoare. De altfel, el recunoscu trecerea pisicilor şi după urmele lăsate de ghiarele lor, după părul rămas pe locul bătăliei şi pe care picăturile indiferente de rouă tremurau la fel ca pe frunzele unei flori rupte, căzută alături; pentru a evita ca pe viitor să se mai repete o astfel de nenorocire, el porunci ca un ajutor de grădinar să doarmă noaptea în grădină, într-o gheretă, aproape de straturi.
            Boxtel auzi când se dădu ordinul. El văzu construindu-se ghereta chiar în aceeaşi zi, şi prea fericit că nu a fost bănuit, dar mai pornit ca oricând împotriva norocosului horticultor, aşteptă o ocazie mai prielnică,pentru a se răzbuna.
        Cam în acest timp, societatea cultivatorilor de lalele din Harlem propuse un premiu pentru descoperirea, -  nu îndrăznim să zicem fabricarea, - preţioasei lalele negre, fără pată, problemă încă  nerezolvată şi privită ca fără soluţie pe atunci, dacă se ţine seama că la această dată nu existau nici măcar lalele brune.
       De aceea se spune că fondatorii  premiului ar fi putut să ofere la fel de bine două milioane în loc de o sută de mii de livre, căci oricum idee anu putea fi realizată.    
         Câţiva amatori încercară, fără să creadă însă în reuşită; dar natura fanteziei horticultorilor are o asemenea putere, încât, deşi considerau dinainte încercarea sortită eşecului, nu se mai puteau gândi decât la preţioasa lalea neagră, tot atât de himerică, de intangibilă, ca lebăda neagră a lui Horaţiu şi ca mierloiul alb al tradiţiei franceze.
       Van Baerle   se număra printre cultivatorii de lalele care adoptară ideea; Boxtel fu dintre aceia care se gândiră s-o speculeze. Din momentul în care mintea perspicace şi ingenioasă a lui van Baerle se puse în slujba realizării acestui scop, el începu cu răbdare semănăturile şi operaţiile necesare pentru a aduce de la roşu la cafeniu şi de la cafeniu la cafeniu închis lalelele pe care le cultivase până acum.
      Începând din anul următor, Boxtel putu zări în straturile lui van Baerle lalele de un brun perfect, în timp ce el nu obţinuse decât culoarea cafeniu deschis.
        Poate că ar fi important să explicăm cititorilor frumoasele teorii care dovedeau că laleaua împrumută culorile de la elementele naturii; poate ar fi bine să stabilim că nimic nu e imposibil pentru un horticultor care pune la contribuţie, cu răbdare şi geniu, focul soarelui, prospeţimea apei,seva pământului şi adierea vântului. Dar nu un tratat despre lalele în general, ci povestea unei lalele în particular ne-am hotărât să scriem; de aceea ne vom opri la aceasta, oricât de mult ne-am simţi atraşi de farmecul subiectului care se suprapune.
         Lui Boxtel, învins încă o dată de superioritatea duşmanului său, i se făcu lehamite să mai cultive lalele şi, pe jumătate nebun, se hotărî să stea la pândă.
         Casa rivalului său era aşezată în plină lumină. Grădina cu faţa spre soare, cămăruţe cu geamuri străvezii, dulapuri, cutii şi etichete îngăduiau telescopului să pătrundă cu uşurinţă; Boxtel îşi lăsă bulbii să putrezească în cuiburi, cojile să se usuce în rafturi, lalelele să moară pe straturi şi nu se mai preocupă decât de ceea ce se petrecea la van Baerle; respira prin tijele lalelelor lui, îi trecea setea numai văzând stropitoarea cu apă şi se sătură cu pământul moale şi fin pe care-lp resăra   vecinul   său peste bulbii atât de îndrăgiţi. Dar partea cea maicurioasă a îndeletnicirii nu se efectua în grădină.
       Suna la ora unu, ora unu noaptea şi van Baerle urca în laboratorul său, în cabinetul cu geamuri, unde telescopul lui  Boxtel pătrundea atât de bine. Aici, din clipa când luminile savantului, înlocuind razele soarelui,iluminau ziduri şi ferestre, Boxtel vedea cum acţionează geniul inventiv al rivalului său.
        Îl privea selectând seminţele, stropindu-le cu substanţe care le modificau sau le colorau. Cornelius mai mult intuia ce avea de făcut atunci când încălzea unele seminţe, le umezea, apoi le combina cu altele printr-un soi de altoi, operaţie minuţioasă şi la care se dovedea uimitor de îndemânatic; ţinea la întuneric pe cele care trebuiau să dea culoarea neagră, la soare sau la lampă pe cele care trebuiau să dea culoarea roşie, oglindea în luciul apei pe cele care aveau să devină albe. 
         Această magie nevinovată, fruct al îmbinării  dintre purtarea copilărească şi geniul matur, această     muncă plină de răbdare, continuă,de care Boxtel se simţea incapabil, îl făcea pe invidios să-şi închinetelescopului toată viaţa, toată gândirea, toată nădejdea sa.
           Lucru ciudat! Atâta interes şi atâta dragoste pentru artă nu izbutisesă stingă violenta invidie a lui Isaac, setea sa de răzbunare. Uneori, prinzându-l pe van Baerle în telescopul său, îşi închipuia că îl ocheşte cu o puşcă ce nu dă greş, şi căuta cu degetul piedica pentru a sloboziglontele ce trebuia să-l ucidă. Dar e timpul să legăm de această perioadăde trudă a unui cultivator de lalele şi de spionaj a altuia, vizita pe care Corneille de   Witt, Ruart de Pulten, o făcea în oraşul său natal
             


                                  7. UN OM   FERICIT   FACE   CUNOŞTINŢĂ   CU  NENOROCIREA

                 Corneille veni  în vizită la finul său, Cornelius van Baerle, în luna ianuarie 1672, după ce îşi puse la punct treburile de familie.
           Se înnoptase.
           Deşi destul de puţin priceput   în horticultură şi tot atât de puţin artist,   Corneille  vizită toată casa, de la atelier până la sere, de la tablouri  până la lalele.
            El primi mulţumirile finului pentru că îi oferise prilejul de a  fi pe puntea vasului amiral "Şapte Provincii", în timpul bătăliei de la  Southwood-Bayşi la rândul său,  Corneille     îi mulţumi ca un părinte, cu amabilitate şi bunăvoinţă, pentru că dăduse numele său unei minunate lalele. În timpce trecea astfel în revistă comorile lui van Baerle, în faţa porţii omului  fericit se adunase lume multă care privea plină de curiozitate şi cu  respect.
         Zgomotul din stradă atrase atenţia lui Boxtel care mânca, aşezat aproape de foc. El se întrebă ce se întâmplă, şi după ce află, se urcă în laboratorul său, unde se instală cu telescopul la ochi, în ciuda frigului pătrunzător de acolo.
                                Din toamna anului   1671   nu-i    mai    era   de   folos.
                                Lalele, friguroase, aşa cum sunt    toate      fiicele   Orientului,     nu         se    cultivă    în     pământ    iarna.Ele    au    nevoie   de   căldură  din    interiorul          casei        de patul moale al sertarelor şi de dulcile mângâieri ale sobei. De aceea, toată iarna, Cornelius o petrecea în laborator, în mijlocul cărţilor şi a tablourilor. Numai arareori se ducea în camera cu bulbi, pentru a deschide oblonul  şi a lăsa să pătrundă cele câteva raze de soare surprinse de cer.
           În seara de care vorbim, după ce Corneille şi Cornelius, urmaţi de câţiva servitori, vizitaseră încăperile, cel dintâi se adresă în şoaptă gazdei sale:
           - Fiul meu, îndepărtează oamenii şi fă în aşa fel ca să rămânem câteva clipe singuri.
          Cornelius se înclină în semn de ascultare. Apoi spuse cu voce tare:
         - Domnule, doriţi să vizitaţi şi uscătoria mea de lalele?
           Uscătoria, acest "templu păgân" al cultivatorului de lalele, acest tabernacol, această "sfânta sfintelor", era interzisă profanilor, ca şi Delfi altădată.
            Niciodată pragul acestei încăperi n-a fost trecut de piciorul îndrăzneţ al vreunui valet, ar fi zis marele Racine, la modă pe atunci. Cornelius nu lăsa să pătrundă aici decât mătura    inofensivă a fostei sale doici, o bătrână servitoare frizonă, care, de când stăpânul ei se consacrase cultului lalelelor, nu mai îndrăznea să pună ceapă în tocană,de teamă să nu cureţe şi să gătească chiar inima copilului pe care-l alăptase. Astfel, numai la auzul cuvântului uscătorie, servitorii carepurtau făcliile aprinse se depărtară cu respect. Cornelius  luă lumânăriledin mâna primului servitor şi trecu înaintea naşului său în cameră
            Trebuie să adăugăm că uscătoria se afla tocmai în încăperea cu geamuri pe care Boxtel o fixa fără încetare cu telescopul său.
           Acesta stătea ca de obicei la pândă. Văzu mai întâi luminându-se pereţii şi geamurile; apoi apărură două umbre. Una dintre ele, mare,majestuoasă, severă, se aşeză aproape de masa pe care Cornelius lăsase făclia. Boxtel recunoscu obrazul palid al lui Corneille de  Witt, încadrat de părul lung şi negru care-i cădea pe umeri.
        După ce spuse câteva cuvinte,  al căror sens invidiosul nu-l putu pricepe după mişcarea buzelor, Ruartul de Pulten scoase de la piept un pachet alb, pecetluit cu grijă şi-l întinse lui Cornelius; după felul în careCornelius îl luă şi îl ascunse în dulap, Boxtel înţelese că în el se aflau hârtii de cea mai mare importanţă.
            Se gândi la început că acest pachet preţios ar putea conţine câţiva muguri proaspăt aduşi din Bengal sau din Ceylon; dar apoi chibzui că Ruartul se interesa prea puţin de lalele şi nu se ocupa decât de om,plantă păcătoasă, ce încântă mai puţin privirea şi  înfloreşte mai greu.Reveni deci la ideea că pachetul conţinea pur şi simplu hârtii şi că aceste hârtii aveau desigur o însemnătate politică.
         Dar de ce i s-ar încredinţa asemenea hârtii tocmai lui Cornelius, care era cu totul străin de această ştiinţă, de altfel tot atât de obscură, după părerea sa, ca şi chimia sau chiar alchimia? Fără îndoială, Corneille, simţind că nu era pe placul compatrioţilor săi, încredinţa finului său van Baerle un depozit de documente însemnate. Ruartul se dovedea îndemânatic procedând astfel, întrucât Cornelius, străin de intrigile politice, era în afară de orice bănuială şi de bună seamă că nu spre el s-ar fi îndreptat cercetările.
          De alfel, Boxtel îşi cunoştea vecinul. Dacă pachetul ar fi conţinut muguri, Cornelius nu s-ar fi putut stăpâni şi ar fi cercetat cu atenţie valoarea darurilor primite. Or dimpotrivă, Cornelius primise cu respect pachetul din mâinile Ruartului şi tot cu respct îl aşezase într-un sertar, împingându-l până la fund;  fără îndoială, ca să nu se vadă şi ca să nu ocupe prea mult loc din spaţiul rezervat bulbilor.
                De îndată ce   pachetul fu ascuns în sertar,  Corneille  de Witt se ridică,strânse mâinile finului său şi se îndreptă spre uşă.
        Cornelius luă iute făclia şi trecu înainte pentru a lumina calea naşului său.
         Lumina dispăru pe nesimţite din încăperea cu geamuri şi reapăru pe scară, apoi în vestibul, şi în sfârşit în strada încă plină de oameni care voiau să-l vadă pe Ruart urcând în trăsură.

.......................................................................................................................................................