........................................................................................................................................................
XI.
- Dacă mă gândeam! răspunse Roza, a cărei dragoste nu mai putea fi stăpânită de pudoare, dar nu mă gândeam decât la asta!
În timp ce rostea aceste cuvinte, Roza deveni atât de frumoasă încât, pentru a doua oară, Cornelius se repezi cu fruntea şi buzele spre grilaj, fără îndoială, pentru a-i mulţumi frumoasei fete.
Roza îşi plecă faţa roşind; apoi oftă, închise ochii ei frumoşi şi fugi apăsându-şi pieptul cu mâinile pentru a-şi stăvili bătăile inimii. Rămas singur, Cornelius se mulţumi să respire parfumul suav pe care-l răspândise părul Rozei.
Fata fugise atât de grăbită, încât uită să-i înapoieze lui Cornelius cei trei muguri ai lalelei negre.
16. PROFESOR ŞI SCOLĂRIŢA
După cum am putut constata, jupân Gryphus nu împărtăşea nici pe departe bunăvoinţa fiicei sale faţă de finul lui Corneille de Witt.
La Loevestein nu se aflau decât cinci deţinuţi; sarcina paznicului nu era deci greu de îndeplinit, fiind mai mult un fel de sinecură acordată vârstei sale înaintate.
Dar în zelul său, demnul temnicer exagerase pe măsura fanteziei sale însemnătatea sarcinii ce-i revenea. În ochii lui, Cornelius căpătase proporţiile gigantice ale unui mare criminal, devenind astfel cel mai periculos dintre toţi deţinuţii. Îi supraveghea fiece mişcare, nu se apropia de el decât cu o faţă foarte încruntată, învinuindu-l de ceea ce numea el " îngrozitoarea răzvrătire împotriva milosului stadtholder".
Intra de trei ori pe zi în celula lui Cornelius, crezând că-l va surprinde făcând vreun lucru interzis, dar el renunţase la corespondenţă de când cea căreia ar fi vrut să-i scrie se afla lângă el. Mai mult chiar, dacă i s-ar fi redat întreaga libertate şi i s-ar fi îngăduit să plece în orice alt loc, Cornelius probabil că ar fi rămas să locuiască tot aici, alături de Roza şi de mugurii săi.
Într-adevăr, Roza făgăduise deţinutului că va veni să-l viziteze în fiecare seară la ora nouă, şi după cum am văzut, chiar din prima zi s-a ţinut de cuvânt.
A doua zi, ea urcă la fel de tainic, şi la fel de prevăzătoare. Numai că de data asta hotărâse în sinea ei să nu-şi apropie prea mult faţa de gratii. De altfel, pentru a lega de la început o discuţie serioasă, întinse lui van Baerle, printre zăbrele, cei trei muguri, înveliţi în hârtia în care-i primise.
Dar, spre marea mirare a Rozei, van Baerle respinse mâna albă cu vârful degetelor sale. Tânărul se gândise între timp ce avea de făcut.
- Acultă-mă, spuse el, cred că am risca prea mult dacă am pune toată averea noastră într-un singur sac. Gândeşte-te, scumpă Roza, că trebuie să realizăm un lucru socotit până azi imposibil, şi anume, să facem să înflorească marea lalea neagră. De aceea e necesar să ne luăm toate măsurile de prevedere, iar de nu vom reuşi, măcar să nu avem nimic a ne reproşa. Iată cum am socotit eu că ne putem atinge scopul.
- Ascult, zise Roza.
- Trebuie să se găsească în acestă fortăreaţă o grădină, sau în lipsa grădinii o curte oarecare; în lipsă de curte, o terasă.
- Avem o grădină foarte frumoasă, spuse Roza; se întinde de-a lungul râului Wahal şi e plină de arbori frumoşi, bătrâni.
- Poţi să-mi aduci, dragă Roza, puţin pământ din grădină, ca să-l cercetez?
- Chiar mâine.
- Să iei şi de la umbră şi de la soare, ca să pot aprecia exact ce calităţi are când e pus în condiţii deosebite, adică de uscăciune şi de umiditate.
- Fiţi liniştit, aşa voi face.
- După ce voi alege pământul, şi-l voi amesteca, dacă va fi nevoie, voi împărţi cei trei muguri; unul îl vei lua dumneata şi-l vei planta în ziua în care îţi voi voi spune eu, în pământul ales de mine; va înflori cu siguranţă, pentru că ai să-l îngrijeşti după indicaţiile mele.
- Le voi urma întocmai.
- Alt mugur mi-l vei da mie şi voi încerca să-l cresc aici, în celula mea; în felul acesta îmi vor trece mai uşor dimineţile lungi, în care nu te văd. Îţi mărturisesc că pun slabă nădejde în mugurele acesta şi îl privesc ca pe un sacrificiu adus egoismului meu. Totuşi, soarele pătrunde uneori şi aici. Voi folosi fiecare strop de căldură, chiar şi cea de la cenuşa pipei mele. În sfârşit, vom păstra, sau mai degrabă vei păstra de rezervă al treilea mugur, ultima noastră nădejde, dacă celelalte două experienţe vor da greş. În felul acesta, dragă Roza, e cu neputinţă să nu câştigăm cei o sută de mii de florini pentru zestrea ta şi să nu atingem suprema fericire de a ne vedea opera înfăptuită.
- Am înţeles, zise Roza. Mâine vă voi aduce pământ şi-l veţi alege pe al dumneavoastră şi pe al meu. Cât priveşte pământul pentru dumneavoastră, voi fi nevoită să fac mai multe drumuri fiindcă nu voi putea aduce decât câte puţin.
- Oh, nu e nicio grabă, dragă Roza; lalele nu trebuiesc îngropate înainte de o lună. Avem destulă vreme, numai că va fi necesar să urmezi întocmai toate sfaturile mele. Vei avea grijă, Roza, nu-i aşa?
- Vă făgăduiesc.
- Şi după e-l vei sădi îmi vei spune tot ce ar putea avea influenţă asupra creşterii lalelei, cum ar fi schimbările atmosferice, urme pe alei sau pe straturi. Vei veghea noaptea să nu le calce pisicile. Două din aceste nenorocite animale mi-au stricat la Dordrecht straturile de flori.
- Am să veghez.
- În nopţile cu lună... din camera dumitale se vede grădina, draga mea?
- Fereastra camerei mele de dormit dă în grădină.
- Bine. În serile cu lună, să te uiţi dacă din găurile zidurilor nu ies şobolani. Sunt nişte rozătoare foarte dăunătoare şi am văzut cultivatori de lalele nenorociţi, reproşând cu amărăciune lui Noe că a luat în arcă o pereche de şobolani.
- Mă voi uita să văd dacă nu sunt pisici sau şobolani.....
- Ei bine! va trebui să mă înştiinţezi de îndată ce s-ar ivi. Apoi, - continuă van Baerle, care devenise bănuitor de când stătea la închisoare, - apoi mai e un animal cu mult mai periculos decât pisica şi şobolanul!
- Ce animal?
- Omul! Înţelegi, dragă Roza? Unii riscă să intre la ocnă chiar şi pentru un nenorocit de florin, deci cu atât mai mult te poţi aştepta să se fure un mugur de lalea care valorează o sută de mii de florini.
- Nimeni afară de mine n-o să intre în grădină.
- Îmi făgăduieşti?
- Vă jur.
- Îţi mulţumesc, dragă Roza! Toate bucuriile îmi vin de la tine.
Şi cum buzele lui van Baerle se apropiau de gratii tot atât de fierbinţi ca în seara precedentă şi cum de altfel era timpul să plece, Roza îşi retrase capul şi întinse mâna.
În această mână frumoasă, de care cocheta fată avea o grijă deosebită, se ascundea un mugur.
Cornelius îi sărută cu pasiune vârful degetelor. Oare pentru că această mână ocrotea unul din mugurii marii lalele negre? Sau pentru că această mână era mâna Rozei? Lăsăm pe alţii mai savanţi decât noi să ghicească.
Roza se îndepărtă cu ceilalţi doi muguri, strângându-i cu grijă la piept. Oare îi strângea la piept pentru că erau mugurii marii lalele negre,sau pentru că veneau de la Cornelius van Baerle? Suntem de părere că la această întrebare ar fi mai uşor de răspuns decât la prima.
Oricare ar fi însă răspunsul, din acel moment, viaţa deveni plăcută pentru deţinut. După cum am văzut, Roza îi dăduse unul din muguri.
În fiecare seară ea îi aducea, pumn cu pumn, pământ din porţiunea de grădină pe care o alesese el şi care, în adevăr, era excelent. Un urcior larg, pe care Cornelius îl spărsese cu îndemânare, fu transformat într-un ghiveci potrivit; îl umplu pe jumătate cu pământul adus de Roza,amestecat cu puţin nămol de râu uscat, obţinând astfel un teren prielnic.Apoi, către începutul lunii aprilie, el puse în urcior primul mugur.
Oricât ne-am strădui, tot n-am izbuti să descriem de câtă grijă, îndemânare şi viclenie dădu dovadă Cornelius spre a sustrage ochiului ager al lui Gryphus bucuria muncii sale. Pentru un deţinut filozof, o jumătate de oră înseamnă un secol de senzaţii şi de gândire. Nu trecea zi în care Roza să nu vină la Cornelius. Lalelele, despre care ea trebuia să înveţe tot ce se putea şti, constituiau fondul conversaţiei lor. Dar oricât de interesant ar fi fost subiectul acesta, tot nu puteau vorbi numai despre lalele. Aşa că mai treceau şi la alte subiecte, spre marea mirare a cultivatorului, care observa cât de mult se lărgea cercul discuţiilor lor.
În tot acest timp, un lucru îl îngrijora în mod special pe Cornelius, poate chiar tot atât cât îl nelinişteau mugurii săi, şi asupra căruia revenea mereu: dependenţa Rozei faţă de tatăl ei. De fapt, fericirea lui Cornelius atârna de acest om. El putea într-o bună zi să se plictisească de Loevestein, să găsească neprielnic aerul, prost rachiul şi să părăsească fortăreaţa, să-şi ia şi fata, şi astfel Cornelius şi Roza ar fi fost din nou despărţiţi.
- Şi atunci la ce bun porumbeii călători, spuse Cornelius tinerei fete, fiindcă, draga mea Roza, dumneata n-ai să poţi nici citi ce îţi voi scrie eu, şi nici să-mi scrii ce gândeşti dumneata.
- Ei bine, - răspunse Roza, care în fundul sufletului se temea de despărţire tot atât cât şi Cornelius ,- avem o oră în fiecare seară, s-o petrecem cu folos.
- Dar mi se pare, reluă Cornelius, că noi n-o folosim prea rău.
- S-o folosim şi mai bine, spuse Roza surâzând. Învăţaţi-mă să scriu şi să citesc; voi fi o elevă silitoare, credeţi-mă, şi astfel nu ne vom mai despărţi niciodată, decât dacă o vom dori noi înşine.
- Oh! strigă Cornelius, atunci avem eternitatea în faţa noastră.
Roza surâse şi ridică uşor din umeri.
- Dar dumneavoastră veţi rămâne toată viaţa în închisoare? Oare după ce v-a dăruit viaţa, Alteţa Sa nu vă va dărui şi libertatea? Şi nu veţi reintra în drepturile dumneavoastră? Nu veţi fi din nou bogat? Când veţi fi liber şi fericit, veţi mai binevoi oare, trecând călare sau în trăsură, să vă uitaţi la micuţa Roza, fiica unui temnicer, sau a unui călău aproape?
Cornelius încercă să protesteze; cu siguranţă ar fi făcut-o din toată inima şi cu sinceritatea unui suflet cuprins de o dragoste profundă, dar tânăra fată îl întrerupse:
- Cum îi merge lalelei dumneavoastră? întrebă ea surâzând.
A-i vorbi lui Cornelius despre lalea, însemna pentru Roza mijlocul cel mai sigur de a-l face să uite totul, chiar şi pe ea însăşi.
- Destul de bine, spuse el; pieliţa se înnegreşte, procesul de fermentaţie a început, vinişoarele mugurului se încălzesc şi se umflă; peste opt zile, sau poate chiar mai înainte, se vor putea observa primele protuberanţe ale germinării. Dar a dumitale, Roza?
- Oh! eu am făcut deocamdată numai pregătirile, urmând întocmai sfaturile dumneavoastră.
- Haide, spune-mi Roza, ce-ai făcut? o întrebă Cornelius, cu ochii la fel de scânteietori şi cu răsuflarea la fel de grăbită ca în seara în care se apropiase cu atâta pasiune de chipul şi inima Rozei.
- Am făcut lucruri mari, spuse zâmbind tânăra fată, căci în adâncul sufletului ei simţea dubla dragoste a deţinutului: pentru ea şi pentru laleaua neagră. Mi-am pregătit un pătrat de pământ gol, departe de arbori şi de ziduri, puţin nisipos, mai mult umed decât uscat, fără o fărâmă de piatră, fără un mugur, un strat aşa cum mi-aţi spus.
- Bine, bine, Roza.
- Stratul gata pregătit nu mai aşteaptă decât semnalul dumneavoastră. În prima zi frumoasă, când îmi veţi spune să plantez mugurele, o voi face; ştiţi doar că trebuie să-l plantez mai târziu decât dumneavoastră, fiindcă eu am norocul unor condiţii mai bune: aer liber,soare şi seva abundentă a pământului.
- Ai dreptate, ai dreptate, - rosti Cornelius bătând din palme de bucurie, - eşti o bună şcolăriţă Roza; cu siguranţă vei câştiga cei o sută de mii de florini.
- Să nu uitaţi, spuse râzând Roza, că şcolăriţa dumneavoastră,pentru că aşa mă numiţi, mai are de învăţat încă ceva, în afară de cultura lalelelor.
- Da, da, şi eu doresc tot atât de mult ca şi dumneata, frumoasă Roza, să ştii să citeşti.
- Când începem?
- Imediat.
- Nu. Mâine.
- De ce mâine?
- Pentru că azi trebuie să plec, ora noastră s-a terminat.
- Aşa repede? Dar din ce vom citi?
- Oh! spuse Roza, am o carte, o carte care, nădăjduiesc, ne va aduce noroc.
- Pe mâine deci?
- Pe mâine.
A doua zi, Roza reveni cu biblia lui Corneille.
17. PRIMUL MUGUR
A doua zi, spuneam, Roza reveni cu biblia lui Corneille de Witt.Atunci începu între profesor şi şcolăriţă una din acele scene pline de farmec care încântă pana scriitorului când are fericirea să le întâlnească în calea sa.
Ferestruica, singura deschizătură prin care îndrăgostiţii comunicau,era aşezată prea sus pentru cei doi tineri, - până acum mulţumiţi să desluşească unul pe chipul celuilalt tot ce aveau a-şi spune, - ca să poată citi din cartea adusă de Roza.
De aceea, tânăra fată trebui să se sprijine de ferestruică, înclinând capul, şi ridicând cartea cu mâna stângă la înălţimea lămpii ce o ţinea cu mâna dreaptă; pentru a nu se obosi, Cornelius fixă lampa de zăbrele cu o batistă. Astfel, Roza putu să urmărească pe carte, cu degetul, literele şi silabele pe care le pronunţa Cornelius; acesta, înarmat cu un pai în chipde indicator, arăta şcolăriţei atente cuvintele, printr-una din despărţiturile grilajului.
Flacăra lămpii lumina armoniosul colorit al Rozei, ochii ei albaştri şi adânci, cosiţele blonde ieşind de sub boneta de aur lucitor, podoaba obişnuită a frizonelor; degetele ei ridicate în aer, din care sângele cobora, dobândeau o nuanţă pal-trandafirie în bătaia luminii, vădind acea viaţă misterioasă ce pulsează sub piele.
Cunoştinţele Rozei se dezvoltau rapid în contact cu gândirea clară şi ageră a lui Cornelius.
Într-o seară ea veni cu jumătate de oră mai târziu ca de obicei. Era un eveniment mult prea grav ca, înainte de toate, Cornelius să nu se interese de pricina întârzierii.
- Oh, nu mă certa, spuse tânăra fată, n-am întârziat din vina mea. Tatăl meu a reluat la Loevestein prietenia cu un om de treabă, care la Haga venea mereu să-i ceară să vadă închisoarea. Era cumsecade, îi plăcea să bea câte puţin, să povestească întâmplări vesele, şi mai ales să facă cinste când era vorba de un păhărel.
- Îl cunoşti mai bine? întrebă Cornelius mirat.
- Nu, răspunse tânăra fată. Sunt abia vreo cincisprezece zile de când tatăl meu e încântat de acest nou prieten care-l vizitează cu stăruinţă.
- Ce-o fi căutând? întrebă Cornelius, clătinând din cap neliniştit,căci orice nou eveniment îi prevestea o altă nenorocire. Să nu fie vreun spion dintr-aceia trimişi în închisori pentru a supraveghea şi pe deţinuţi şi pe gardieni.
- Nu cred, spuse Roza surâzând; dacă acest om cumsecade spionează pe cineva, acela nu este în nici un caz tatăl meu.
- Pe cine atunci?
- Pe mine, de exemplu.
- Pe dumneata?
- De ce nu? râse Roza.
- Ah! e adevărat, suspină Cornelius, nu vei avea tot timpul pretendenţi în zadar; acest om poate deveni soţul dumitale.
- Nu spun că nu.
- Şi pe ce îţi întemeiezi bucuria?
- Mai degrabă teama, domnule Cornelius.
- Mulţumesc, Roza, căci ai dreptate, te temi........
- Iată pe ce mă bizui........
- Ascult, spune.
- Pe când eram la Haga, omul acesta a venit de mai multe ori laBuytenhoff, de îndată ce aţi fost închis. Dacă ieşeam, ieşea şi el; dacă mă întorceam, se întorcea şi el. La Haga pretexta că vine să vă vadă pe dumneavoastră.
- Pe mine?
- Oh! un pretext, fâră îndoială, fiindcă azi, când ar putea să se folosească de acelaşi motiv, căci sunteţi din nou prizonierul tatălui meu,sau mai degrabă tatăl meu e din nou temnicerul dumneavoastră, nici gând. Dimpotrivă. Îl auzeam ieri spunând tatălui meu că nu vă cunoaşte.
- Spune mai departe, Roza, te rog. Am să încerc să ghicesc cine e acest om şi ce vrea.
- Sunteţi sigur, domnule Cornelius, că niciunul dintre prieteni nu se interesează de dumneavoastră?
- Nu am prieteni, Roza, n-o aveam decât pe doica mea, pe care o cunoşti şi te cunoaşte. Vai! biata Zug ar veni ea singură şi n-ar umbla cu şiretenii. Ar spune plângând tatălui dumitale sau dumitale: "Dragă domnule, sau dragă domnişoară, copilul meu e aici, vedeţi cât sunt de desperată, lăsaţi-mă să-l văd numai o oră şi am să mă rog lui Dumnezeu toată viaţa pentru dumneavoastră". Nu, continuă Cornelius, nu, în afară de buna mea Zug, n-am prieteni.
- Aşadar, mă întorc iar la ceea ce gândeam; cu atât mai mult, cu cât ieri, la apusul soarelui, în timp ce lucram la stratul unde voi planta mugurele, am văzut o umbră strecurându-se prin poarta întredeschisă şi ascunzându-se în spatele socului şi al plopilor. M-am făcut că nu-l observ.Era omul nostru. El se ascunse. M-a văzut răsturnând pământul şi cu siguranţă că m-a urmărit, m-a spionat. Nu ridicam grebla, nu atingeam un firişor de pământ, fără ca el să nu se uite.
- Oh! da, da, e un curtezan, zise Cornelius. E tânăr, e frumos? Şi o privi cu nesaţ pe Roza, aşteptând cu nerăbdare răspunsul.
- Tânăr, frumos! strigă Roza izbucnind în râs. E hidos la chip, e cocârjat, se apropie de cincizeci de ani şi nu îndrăzneşte să mă privească în faţă, nici să vorbească tare.
- Şi cum îl cheamă?
- Iacob Gisels.
- Nu-l cunosc.
- Aşa că, vedeţi bine că nu vine pentru dumneavoastră.
- În orice caz, Roza, dacă el te iubeşte, ceea ce e foarte probabil,dumneata nu-l iubeşti, nu-i aşa?
- Oh, nu, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva.
- Atunci vrei să mă liniştesc?
- Chiar vă rog.
- Ei bine! acum când începi să ştii să citeşti, Roza, am să-ţi scriu.Vei citi tot ce-ţi voi scrie, nu-i aşa, despre zbuciumul geloziei şi al singurătăţii.
- Voi citi dacă veţi scrie desluşit.
Apoi, cum întorsătura pe care o lua discuţia începea s-o tulbure pe Roza, întrebă:
- Cum îi merge lalelei dumneavoastră?
- Roza, închipuie-ţi ce bucurie am avut în dimineaţa asta; după ceam dat încet la o parte stratul de pământ care acoperă mugurele, l-am privit la soare şi am văzut răsărind vârful primei mlădiţe. Ah! Roza, mi s-a topit inima de bucurie.
- Atunci, nădăjduiţi? întrebă Roza surâzând.
- Oh! da, nădăjduiesc!
- Şi eu când am să plantez mugurele meu?
- Când vom avea o zi prielnică, îţi voi spune; dar mai ales să nu laşi pe nimeni să-ţi ajute şi nu încredinţa secretul dumitale nimănui pe lume;unui cunoscător, vezi dumneata, i-ar fi de-ajuns să examineze mugurele pentru a-i recunoaşte valoarea; şi mai ales, mai ales scumpa mea,păstrează cu grijă al treilea bulb.
- Se află încă în aceeaşi hârtie în care l-aţi pus şi aşa cum mi l-aţi dat, domnule Cornelius, ascuns în fundul dulapului meu, sub dantele care îl ţin uscat, fără să-l apese. Dar adio, biet prizonier!
- Cum, aşa repede?
- Trebuie.
- Vii atât de târziu şi pleci atât de repede.
- Tatăl meu ar putea deveni nerăbdător dacă aş sta prea mult, iar curtezanul ar putea bănui că are un rival.
Neliniştită, Roza deveni deodată atentă.
- Ce este? o întrebă van Baerle.
- Mi s-a părut că aud ceva.
- Ce?
- Parcă ar fi mers cineva pe scară. S-a auzit scrâţâind.
- Într-adevăr, spuse deţinutul, nu poate fi Gryphus; când vine el, se aude de departe.
- Nu, nu e tata, sunt sigură, dar.......
- Dar........
- Dar ar putea fi domnul Iacob.
Roza se repezi spre scară şi într-adevăr, imediat, înainte ca ea să fi avut timpul de a coborî primele zece trepte, se auzi o uşă închizându-se repede.
Cornelius rămase foarte îngrijorat, dar această întâmplare nu era pentru el decât preludiul necazurilor ce aveau să vină .
Când fatalitatea începe să să vârşească o treabă urâtă, rar se întâmplă ca ea să nu-şi prevină cu milă victima, ca un spadasin care dă răgaz adversarului său să se pună în gardă.
.............................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu