................................................................................................................................................
IX.
După ce-i arătă patul de suferinţă al martirului care murise chiar în dimineaţa aceea, Gryphus îşi luă felinarul şi ieşi.
Cât despre Cornelius, de îndată de rămase singur, se trânti pe pat,dar nu dormi deloc. Nu-şi luă nicio clipă privirea de la fereastra îngustă,cu zăbrele de fier, care dădea spre Buytenhoff; văzu astfel, dincolo de pomi, prima rază de lumină pe care cerul o lăsa să cadă pe pământ, ca o mantie albă.
În timpul nopţii, din când în când, câţiva cai iuţi galopară prin piaţa Buytenhoff; paşi grei de patrule se loviră de caldarâmul rotund, iar fitilurile archebuzelor, aprinzându-se în bătaia vântului de vest, aruncară fulgere intermitente până la fereastra închisorii.
Dar când zorile argintară coamele crestate ale caselor, Cornelius,nerăbdător să afle dacă în jurul său mai trăia vreo fiinţă, se apropie de fereastră şi-şi roti privirea tristă de jur-împrejur.
Peste casele palide se înălţa, la capătul opus al pieţe, o siluetă cu forme neprecise, întunecată de ceaţa albăstruie a dimineţii.
Cornelius recunoscu spânzurătoarea.
De spânzurătoare atârnau două zdrenţe hâde, care nu erau decât scheletele încă sângerânde ale fraţilor de Witt.
Mărinimoasa populaţie a oraşului Haga ciopârţise carnea victimelor sale, dar, conştiincioasă, adusese la spânzurătoare enorma pancardă, pe care înscrisese pretextul dublei crime.
Pe această pancardă cu ochii săi buni de om tânăr, Cornelius izbutisă citească următoarele rânduri, mânjite cu pensula groasă a vreunui mâzgălitor de firme:
" Aici atârnă spânzuraţi marele scelerat numit Ioan de Witt şi micul ticălos Corneille de Witt, fratele său, doi duşmani ai poporului, dar buni prieteni ai regelui Franţei".
Cornelius scoase un strigăt de groază şi în spaima sa copleşitoare,lovi cu mâinile şi cu picioarele uşa atât de puternic şi de repede, încât Gryphus alergă furios, cu legătura sa enormă de chei în mână.
Deschise uşa blestemându-i cumplit pe deţinutul care-i tulbura liniştea în afara orelor în care avea obiceiul să se deranjeze singur .
- Ah, asta-i! S-a înfuriat şi ăstălalt domn de Witt! strigă el. Dar aceşti de Witt au pe dracu în ei!
- Domnule, domnule, - spuse Cornelius apucându-l pe temnicer de braţ şi trăgându-l spre fereastră, - e adevărat ce-am citit eu acolo?
- Unde acolo?
- Pe pancarda aceea.
Palid, tremurând şi gâfâind, el îi arătă la capătul pieţii spânzurătoarea deasupra căreia domina cinica inscripţie. Gryphus începu să râdă.
- Da, ai citit exact..... Ei bine, scumpul meu domn, iată unde ajungi când te înţelegi cu duşmanii prinţului de Orania.
- Domnii de Witt au fost pedepsiţi de justiţia poporului, spuse Gryphus; dumneata spui că au fost asasinaţi? Eu zic, executaţi.
Văzând însă că deţinutul nu numai că se liniştise, ci chiar leşinase,ieşi, trântind uşa cu violenţă şi trăgând zăvoarele cu zgomot.
Revenindu-şi în fire, Cornelius se trezi singur şi recunoscu celula în care se afla, camera familiei, aşa cum o numise Gryphus în batjocură,celula fatală, prin care trebuia să treacă pentru a ajunge la o moarte tristă; cum era filozof, şi mai ales creştin, el începu să se roage întâi pentru sufletul naşului său, apoi pentru cel al primului ministru şi, în sfârşit, se resemnă să primească el însuşi toate nenorocirile pe care Dumnezeu i le-ar fi trimis.
După ce termină şi coborî din cer pe pământ, după ce, întors pe pământ, reveni în celula sa, şi după ce se asigură că în celulă era singur,scoase de la piept cei trei muguri ai lalelei negre şi îi ascunse îndărătul gresiei pe care stătea urciorul tradiţional, în colţul cel mai întunecat al închisorii .
Zadarnica muncă de atâţia ani! Atâtea dulci speranţe distruse! Rodul muncii sale va pieri, aşa cum va pieri şi el! În această închisoare nu găseşti niciun fir de iarbă, nici un bulgăre de pământ, nici o rază de soare! La gândul acesta, Cornelius fu cuprins de o neagră deznădejde,din care nu ieşi decât datorită unei împrejurări extraordinare.
Care era această împrejurare?
Ne rezervăm plăcerea de a o povesti în capitolul ce urmează.
10. FIICA TEMNICERULUI
În aceeaşi seară, când deschise uşa celulei pentru a da raţia demâncare deţinutului, Gryphus alunecă pe o lespede umedă şi căzu, cu tot efortul său de a-şi păstra echilibrul. Mâna lovi în gol, şi îşi frânse braţul deasupra încheieturii. Cornelius făcu o mişcare pentru a-l ajuta,dar cum acesta nu bănuia gravitatea accidentului, îi zise:
- Nu-i nimic, nu te mişca.
Şi încercă să se ridice sprijinindu-se pe braţ, dar osul se îndoi; abia atunci simţi Gryphus durerea şi scoase un strigăt. Înţelese că avea braţul rupt şi acest om, atât de dur cu alţii, căzu leşinat pe pragul uşii, unde rămase nemişcat şi rece, ca un mort.
În timpul acesta uşa închisorii rămase deschisă iar Cornelius era aproape liber.
Dar lui nici măcar nu-i trecu prin minte să profite de acest accident; nu se gândea la altceva decât să-i dea ajutor celui lovit, oricât de rău intenţionat păruse acesta faţă de el, în singura întrevedere pe care o avuseseră.
După zgomotul făcut de Gryphus în cădere şi după geamătul puternic ce-i scăpase, pe scară se auzi urcând un pas grăbit; la neaşteptata apariţie, Cornelius scoase o exclamaţie de uimire, căreia îi răspunse strigătul unei tinere fete.
Cea care ţipase era frumoasa frizonă; văzându-şi tatăl întins la pământ şi pe deţinut aplecat asupra lui, crezuse mai întâi că Gryphus, acărui brutalitate o cunoştea, căzuse în urma unei încăierări. Cornelius înţelese ce se petrecea în inima tinerei fete, chiar din momentul în care ocuprinse bănuiala. Dar, dându-şi seama de realitate dintr-o privire, fetei îi fu ruşine de gândul ei; ridică asupra tânărului frumoşii ei ochi umezi şi-i spuse:
- Iertaţi-mă, domnule, şi mulţumesc. Iertaţi-mă pentru ceea ce am gândit şi mulţumesc pentru ceea ce faceţi.
Cornelius roşi:
- Nu-mi fac decât datoria de creştin ajutându-mi seamănul.
- Da, şi ajutându-l astă-seară, aţi uitat insultele pe care vi le-a adus azi dimineaţă. Domnule, aceasta e mai mult decât omenie, e mai mult decât credinţă.
Cornelius e uită la frumoasa copilă, mirat că aude ieşind din gura unei fete din popor o vorbă atât de nobilă şi în acelaşi timp atât de compătimitoare.
Dar nu avu timp să-i mărturisească surpriza, căci Gryphus revenindu-şi din leşin, deschise ochii, şi vorbi cu brutalitatea sa obişnuită:
- Ah, iată cum stau lucrurile: te grăbeşti să aduci mâncare deţinutului, cazi din cauza grabei, căzând îţi frângi un braţ şi drept mulţumire eşti lăsat să zaci pe lespezi.
- Nu vorbi aşa, tată, zise Roza, eşti nedrept cu acest tânăr domn,pe care l-am găsit străduindu-se să te ajute.
- El? întrebă Gryphus neîncrezător.
- Da, este adevărat, cum este adevărat că sunt gata să vă ajut în continuare.
- Dumneavoastră? Aşadar sunteţi medic?
- E prima mea profesie, spuse deţinutul.
- Deci veţi putea să-mi îndreptaţi braţul?
- Cât se poate de bine.
- Şi ce vă trebuie pentru asta?
- Două scândurele de lemn şi câteva fâşii de pânză.
- Auzi Roza, spuse Gryphus, prizonierul o să-mi pună mâna la loc; n-o să ne coste nimic. Haide, ajută-mă să mă ridic! Parcă aş fi de plumb.
Roza îi oferi celui lovit umărul ca să se poată sprijini; acesta înconjură gâtul tinerei fete cu braţul sănătos şi făcând un efort, se ridică în picioare, în timp ce Cornelius, pentru a-l scuti de o parte din drum, împingea către el un scaun.
Gryphus se aşeză, apoi se întoarse către fiica sa:
- Ei bine, n-ai auzit? Du-te şi adu ce ţi s-a cerut.
Roza coborî şi se întoarse după o clipă cu două doage de butoiaş şi o fâşie mare de pânză.
Între timp, Cornelius scoase vesta temnicerului şi îi suflecase mânecile cămăşii.
- Sunt bune domnule? întrebă Roza.
- Da, domnişoară, spuse Cornelius privind obiectele aduse; da, e tocmai ce ne trebuie. Acum apropiaţi masa iar eu voi sprijini braţul tatălui dumneavoastră.
Roza împinse masa. Cornelius puse braţul rupt deasupra în aşa fel încât să stea perfect întins şi cu o îndemânare desăvârşită îndreptă fractura, adaptă scândurelele şi strânse benzile.
La ultima mişcare, temnicerul leşină a doua oară.
- Căutaţi puţin oţet, domnişoară, spuse Cornelius; îi vom freca tâmplele şi îşi va reveni.
Dar, după ce se asigură că tatăl ei e fără cunoştinţă, în loc să îndeplinească ceea ce-i ceruse Cornelius, fata se apropie de el şi-i spuse:
- Domnule, serviciu contra serviciu.
- Ce înseamnă asta, frumoasa mea copilă? întrebă Cornelius.
- Înseamnă că judecătorul, care trebuie să vă ia interogatoriul mâine, a venit astăzi să se informeze în care celulă vă aflaţi; i s-a spuscă ocupaţi celula domnului Corneille de Witt şi la acest răspuns el a râs sinistru, ceea ce mă face să cred că nu vă aşteaptă nimic bun.
- Şi ce pot să-mi facă? întrebă Cornelius.
- Iată, se vede de aici spânzurătoarea.
- Dar nu sunt cu nimic vinovat, spuse Cornelius.
- Cei care atârnă acolo spânzuraţi, mutilaţi, sfârtecaţi, erau vinovaţi?
- Ai dreptate, spuse Cornelius întunecându-se.
- De altfel, continuă Roza, opinia publică vrea să fiţi vinovat. Aşa că, vinovat sau nu, procesul dumneavoastră va începe mâine, iar poimâine veţi fi condamnat; lucrurile merg repede în vremurile de azi.
- Ei bine, ce vreţi să spuneţi prin toate astea, domnişoară?
- Vreau să vă spun că sunt singură, că sunt slabă, că tatăl meu e leşinat, că dulăul are botniţă, şi că, în consecinţă, nimic nu vă împiedică să fugiţi. Fugiţi deci, iată ce vreau să spun.
- Ce spuneţi?
- Spun că n-am putut să-l salvez pe domnul Corneille nici pe domnul Ioan de Witt şi aş vrea să vă salvez cel puţin pe dumneavoastră.Dar, grăbiţi-vă! Iată, tata începe să respire normal; peste un minut va deschide ochii şi va fi poate prea târziu. Mai staţi pe gânduri?
Într-adevăr, Cornelius stătea nemişcat, privind-o pe Roza, de parcă n-ar fi auzit ce spune......
- Nu înţelegeţi?
- Ba da, înţeleg, spuse Cornelius, dar......
- Dar?
- Refuz. V-ar acuza pe dumneavoastră.
- Ce importanţă are? spuse Roza roşind.
- Mulţumesc, copila mea, dar rămân.
- Rămâneţi! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! N-aţi înţeles deci că veţi fi condamnat... condamnat la moarte, executat pe eşafod şi poate asasinat, făcut bucăţi, cum au fost asasinaţi şi ciopârţiţi domnul Ioan şi domnul Corneille! În numele cerului, nu vă fie teamă pentru mine şi fugiţi din această celulă blestemată. Luaţi seama, ea aduce nenorocire celor din familia de Witt.
- Ce?! strigă temnicerul, trezindu-se. Cine vorbeşte de aceste puşlamale, de aceşti mizerabili, de aceşti ticăloşi de Witt?
- Nu vă mâniaţi, spuse Cornelius cu surâsul său blând; cel mai rău lucru pentru fracturi e să te înfierbânţi.
Apoi încet către Roza:
- Copila mea, sunt nevinovat, voi aştepta judecătorii cu liniştea şi calmul unui om nevinovat.
- Tăceţi! spuse Roza.
- Să tac, şi de ce?
- Nu e bine să bănuiască tatăl meu că am stat de vorbă.
- Şi de ce?
- De ce? M-ar împiedica să mai vin vreodată aici, spuse tânăra fată.
Cornelius primi această naivă mărturisire cu un surâs; i se păru că un strop de fericire licărea în nenorocirea sa.
- Ei! Ce tot mormăiţi acolo? întrebă Gryphus, ridicându-se şi sprijinindu-şi braţul drept cu cel stâng.
- Nimic, răspunse Roza; domnul îmi prescria regimul pe care îl ai de urmat.
- Regimul pe care trebuie să-l urmez! Regimul pe care trebuie să-l urmez! Şi tu, de asemenea, şi tu ai unul de urmat, frumoaso!
- Care anume tată?
- Să nu mai vii în celula deţinuţilor, sau dacă vii, să pleci cât mai repede; ieşi înaintea mea şi imediat!
Roza şi Cornelius schimbară o privire.
Cea a Rozei voia să spună:
- Vezi?!
Iar a lui Cornelius:
- Facă-se voia Domnului!
11. TESTAMENTUL LUI CORNELIUS VAN BAERLE
Roza nu se înşelase deloc. Judecătorii veniră a doua zi la Buytenhoff şi-l interogară pe Cornelius van Baerle. De altfel, interogatoriul nu dură mult; se adeveri că van Baerle păstrase la el corespondenţa fatală a fraţilor de Witt cu Franţa. El nu negă.
În ochii judecătorilor, îndoielnic era numai faptul că această corespondenţă i-a fost dată de către naşul său, Corneille de Witt.
Dar cum de la moartea celor doi martiri, Cornelius van Baerle nu mai trebuia să apere pe nimeni nu numai că nu tăgădui că depozitul i-a fost încredinţat de către Corneille în persoană, dar povesti şi cum, în ce fel şi în ce împrejurări îl primise.
Această mărturisire îl implica pe fin în crima naşului. Era o complicitate evidentă între Corneille şi Cornelius.
Cornelius nu se limită numai la această declaraţie; el spuse tot adevărul cu privire la simpatiile sale, obiceiurile şi intimităţile sale.Mărturisi indiferenţa sa faţă de politică, dragostea pentru studiu, pentru artă, pentru ştiinţă şi flori. Afirmă că niciodată, din ziua în care Corneille venise la Dordrecht şi îi încredinţase aceste documente, depozitul nu fusese nici atins şi nici măcar privit de depozitar.
I se obiectă în privinţa aceasta că lucrul nu era cu putinţă, întrucât hârtiile fuseseră închise într-un dulap în care se uita şi umbla zilnic.
Cornelius răspunse că e adevărat, dar că el nu punea mâna în sertar decât pentru a se convinge că bulbii sunt uscaţi, şi că nu se uita decât pentru a se asigura că bulbii încep să încolţească.
I se contestă pretinsa sa indiferenţă faţă de scrisori, care nu putea fi logică, deoarece nu era posibil ca primind un asemenea depozit din mâna naşului său, acesta să nu-i fi adus la cunoştinţă şi importanţa lui.La care el răspunse că naşul său Corneille îl iubea prea mult şi mai ales era un om prea înţelept ca să-i vorbească de conţinutul depozitului, o asemenea confidenţă neputând avea altă urmare decât aceea de a-ltulbura pe depozitar.
I se argumentă că dacă domnul de Witt ar fi procedat astfel, ar fi adăugat la pachet o declaraţie din care să reiasă, pentru orice eventualitate, că finul său e complet străin de conţinutul depozitului, sau în timpul procesului i-ar fi trimis o scrisoare, care să-i poată servi drept justificare.
Cornelius răspunse că, fără îndoială, naşului său nici nu-i trecuse prin minte că depozitul ascuns într-un dulap, socotit de toţi ai casei la fel de sfânt ca un tabernacol, ar putea fi în primejdie acolo; că, prin urmare,oarecum aminte că, înaintea arestării sale, servitorul domnului Ioan de Wittintrase în uscătorie şi îi dăduse o hârtie; dar că despre această întâmplare îi rămăsese o amintire vagă aidoma unei halucinaţii; că servitorul dispăruse, iar hârtia, poate va fi găsită, dacă se va căuta atent.
Cât despre Craeke, servitorul domnului Corneille de Witt, acesta părăsise Olanda şi nu se putea da de urma lui.
În ceea ce priveşte hârtia, era atât de puţin probabil că va fi găsită, încât nimeni nu se osteni măcar s-o caute.
Judecătorii voiau să aibă aerul că-l încurajează pe Cornelius să se apere mai bine decât o făcea; folosiră faţă de el acea blajină răbdare ce-l caracterizează uneori pe magistratul înclinat să-l ajute pe acuzat, alteori pe învingătorul care şi-a doborât adversarul şi, sigur de victorie, nu mai e nevoit să-l asuprească pentru a-l nimici.
Cornelius nu acceptă această protecţie ipocrită şi dădu un ultim răspuns, cu nobleţea unui martir şi calmul unui om drept:
- Mă întrebaţi, domnilor, lucruri la care nu pot să răspund decât cu întregul adevăr. Or, adevărul întreg, iată-l: pachetul a ajuns la mine aşa cum v-am spus; declar în faţa lui Dumnezeu că nu cunoşteam şi nici acum nu ştiu ce conţine; că abia în ziua arestării am aflat că acest depozit cuprinde corespondenţa primului ministru cu marchizul de Louvois. În sfârşit, declar că nu înţeleg cum s-a putut afla că acest pachet se găseşte la mine şi mai ales cum mi se poate face o vină din faptul că am primit ceea ce îmi aducea ilustrul şi nenorocitul meu naş.
La atât se rezuma toată pledoaria lui Cornelius. Judecătorii părăsiră sala pentru deliberare. Ei luară în consideraţie următoarele:
Că orice sămânţă de disensiune civilă e primejdioasă deoarece ar reînvia un război, pe care toţi au interesul să-l înăbuşe.
Unul dintre ei, care avea reputaţia de subtil observator, stabili că acest tânăr, atât de flegmatic în aparenţă, trebuie să fie foarte periculos în realitate, şi că sub mantia lui de gheaţă ce-i serveşte drept mască, ascunde o puternică dorinţă de a răzbuna pe domnii de Witt, rudele sale apropiate.
Un altul afirmă că dragostea de lalele se îmbină perfect cu politica,şi că istoria a dovedit că mulţi oameni foarte primejdioşi s-au ocupat de grădinărit ca şi cum ar fi fost adevărata lor profesie, deşi în fond erau preocupaţi de cu totul altceva. De pildă , Tarquinius cel Bătrân cultiva maci la Gabies, iar vestitul Conde stropea garoafele în donjonul din Vincennes, primul meditând între timp la întoarcerea sa la Roma iar al doilea la evadarea din închisoare.
Judecătorul conchise prin următoarea dilemă:
- Domnul Cornelius van Baerle sau iubeşte foarte mult lalelele, sau iubeşte foarte mult politica; şi într-un caz şi în altul, el ne-a minţit; mai întâi fiindcă s-a ocupat de politică, aşa cum o confirmă scrisorile găsite la el, apoi, fiindcă s-a ocupat şi de lalele, după cum o dovedesc mugurii aflaţi asupra lui.
În sfârşit, - şi acesta e lucrul cel mai grav-, Cornelius van Baerle s-a ocupat în acelaşi timp şi de politică şi de lalele; acuzatul e deci de natură hibridă, de o structură amfibie, dedicându-se cu pasiune şi în egală măsură politicii şi culturii lalelelor, ceea ce-i conferă trăsăturile caracteristice acelui soi de oameni periculoşi pentru liniştea publică, cât şi o oarecare, sau mai degrabă o completă analogie cu acele minţi luminate, printre care se numără şi Tarquinius cel Bătrân şi marele Conde, daţi ca exemplu puţin mai înainte.
În urma acestor raţionamente, judecătorii au tras concluzia că prinţul stathuder al Olandei ar fi fără îndoială nespus de recunoscător magistraturii din Haga, dacă aceasta i-ar simplifica administrarea celor Şapte Provincii, distrugând chiar şi cea mai neînsemnată sămânţă de conspiraţie împotriva autorităţii sale.
Acest argument fu hotărâtor; pentru a înăbuşi cu eficacitate germenele oricărei conspiraţii, judecătorii se pronunţară în unanimitate împotriva domnului Cornelius van Baerle, care, - faptul era doar dovedit - , sub aparenţa nevinovată a unui cultivator de lalele participase la odioasele intrigi şi la îngrozitoarele comploturi ale domnilor de Witt împotriva Olandei, şi intrase în legături secrete cu duşmanul ei, Franţa.
Sentinţa mai prevedea ca sus-numitul Cornelius van Baerle să fie scos din închisoarea Buytenhoff şi condus la eşafodul ridicat în piaţa cu acelaşi nume, unde executorul sentinţei îi va tăia capul.
Cum deliberarea fusese foarte serioasă, - durase o jumătate de oră, - pe deţinut îl transportară înapoi la închisoare.
Acolo veni să-i citească sentinţa chiar grefierul.
Jupânul Gryphus căzuse la pat din pricina braţului fracturat, care-i dădea febră. Cheile le ţinea unul dintre ajutoarele sale, care îl introduse pe grefier în celulă. În urma lui venea Roza, frumoasa frizonă, ce rămase în ungherul uşii, cu batista la gură pentru a-şi înăbuşi suspinele şi hohotele de plâns.
Cornelius ascută sentinţa cu o expresie mai mult mirată decât tristă. După ce termină de citit, grefierul îl întrebă dacă are ceva de spus.
- Pe legea mea, nu. Mărturisesc numai că, între cauzele morţii pe care un om încearcă să le prevadă pentru a le ocoli, nu m-am gândit niciodată la asta.
Apoi, grefierul îl salută pe Cornelius van Baerle cu toată consideraţia pe care acest soi de funcţionari o acordă marilor criminali de toate genurile. Dar când era tocmai pe punctul de a ieşi, Cornelius îl întrebă:
- Domnule grefier, vă rog, pentru ce zi e fixată execuţia?
- Pentru azi, răspunse grefierul, puţin stânjenit de tonul calm al condamnatului.
Un hohot de plâns izbucni în spatele uşii. Cornelius se plecă să vadă cine plânge, dar Roza ghici mişcarea şi se trase înapoi.
- Şi la ce oră e execuţia?
- La prânz, domnule.
- Drace! spuse Cornelius, mi se pare că am auzit sunând ora zece, acum douăzeci de minute. N-am timp de pierdut.
- Pentru a dobândi iertare de la Dumnezeu, mai aveţi timp,domnule, zise grefierul, salutându-l până la pământ; puteţi cere orice duhovnic vă place.
Spunând aceste cuvinte, el se retrase, mergând de-a-n-dăratelea;ajutorul temnicerului era gata să plece şi el, când un braţ alb,tremurând, îl opri în faţa uşii grele.
Cornelius nu văzu decât o bonetă lucrată în fir de aur cu urechiuşede dantelă albă, - obişnuita podoabă a frumoaselor frizone, - şi nu auzi decât un murmur şoptit la urechea temnicerului!... Acesta puse cheile grele în mâna albă întinsă spre el şi, coborând câteva trepte, se aşeză în mijlocul scării, păzită sus de el, iar jos de câine.
Boneta de aur se întoarse repede şi Cornelius recunoscu obrazul ud şi ochii mari, albaştri, înecaţi în lacrimi, ai frumoasei Roza.
Tânăra fată înaintă spre Cornelius, apăsându-şi mâinile pe piept pentru a potoli bătăile inimii sale zdrobite.
- Oh! domnule, domnule! spuse ea.
Dar nu-şi termină gândul.
- Frumoasa mea copilă, i se adresă Cornelius mişcat, ce doreşti dela mine? Acum nu mai pot face mare lucru pentru nimeni, nu mai am nicio putere.
- Domnule, vă cer o favoare, spuse Roza, întinzând o mână spre Cornelius şi alta spre cer.
- Nu mai plânge, Roza! Lacrimile dumitale mă înduioşează mai mult decât apropiata mea moarte. Şi doar ştii că un condamnat nevinovat trebuie să moară liniştit, chiar bucuros, pentru că e un martir. Haide, nu mai plânge şi spune-mi care ţi-e dorinţa, frumoasa mea Roza.
Tânăra fată se lăsă în genunchi.
- Iertaţi-l pe tatăl meu, spuse ea.
- Pa tatăl dumitale?! spuse Cornelius, mirat.
- Da, a fost atât de aspru cu dumneavoastră! Dar aşa e firea lui, aşa se poartă cu toată lumea; nu a fost rău în mod special cu dumneavoastră .
- E pedepsit, dragă Roza, mai greu chiar decât i se cuvenea, prin accidentul pe care l-a suferit, şi îl iert.
- Mulţumesc, zise Roza. Şi acum, spuneţi-mi, pot să fac şi eu, la rândul meu, ceva pentru dumneavoastră?
- Poţi să-ţi ştergi ochii tăi frumoşi, scumpă compilă, răspunse Cornelius cu surâsul său blând.
- Dar pentru dumneavoastră........pentru dumneavoastră.......
- Acela care nu mai are de trăit decât o oră e un mare necumpătat dacă îi mai trebuie ceva, dragă Roza.
- Şi duhovnicul?
- L-am adorat pe Dumnezeu toată viaţa, Roza. L-am adorat în creaţia sa, l-am binecuvântat în voinţa sa. Dumnezeu nu poate avea nimic împotriva mea. Deci nu-ţi voi cere un duhovnic. Gândul care mă frământă acum, Roza, are ca ţel glorificarea lui Dumnezeu. Ajută-mă,draga mea, te rog, să-mi împlinesc acest ultim gând.
- Ah, domnule Cornelius, vorbiţi, vorbiţi! strigă tânăra fată cu faţa toată inundată în lacrimi.
- Dă-mi mâna şi promite-mi că n-ai să râzi, copila mea.
- Să râd?! strigă Roza desperată, să râd în clipa asta! Dar nu mă vedeţi domnule Cornelius?
- Te văd, Roza, şi cu ochii trupului şi cu ochii sufletului. Niciodată n-am văzut femeie mai frumoasă, nici suflet mai curat; şi dacă din momentul acesta n-am să te mai privesc, iartă-mă, e pentru că aş prefera ca plecând din viaţă, să nu regret nimic.
Roza tresări. În timp ce deţinutul spunea aceste cuvinte, în turnul din Buytenhoff , ceasul bătea ora unsprezece.
Cornelius înţelese.
- Da, da, să ne grăbim, spuse el, ai dreptate, Roza.
Scoase de la piept, unde o ascunsese din nou de când nu se mai temea de percheziţie, hârtia în care erau înveliţi cei trei muguri.
- Frumoasa mea prietenă, am iubit mult florile. Pe atunci nici nu ştiam că se poate iubi altceva. Oh! nu roşi, nu întoarce capul, Roza, chiar dacă ţi-aş face o declaraţie de dragoste. Oricum, biată copilă, n-ar avea nicio urmare. Există în piaţa Buytenhoff un anume oţel care peste şaizeci de minute se va răzbuna pe îndrăzneala mea. Deci iubeam florile, Roza, şi izbutisem, cel puţin aşa cred, să realizez marea lalea neagră,lucru socotit de toţi imposibil, şi care, nu ştiu dacă ai aflat, este obiectul unui premiu de o sută de mii de florini, propus de Societatea horticolă din Harlem. Aceşti o sută de mii de florini, - şi Dumnezeu ştie că nu pe ei îi regret, - aceşti o sută de mii de florini îi am aici, în acestă hârtie, ei vor fi câştigaţi prin cei trei muguri pe care-i conţine, şi pe care te rog să-i iei, Roza, căci ţi-i dăruiesc.
- Domnule Cornelius!
- Oh! i-ai Roza, nu faci rău nimănui, copila mea. Sunt singur pe lume. Tatăl şi mama mea au murit; n-am avut nici soră, nici frate; n-ami ubit pe nimeni, şi dacă cineva m-a iubit, n-am ştiut-o niciodată. De altfel, vezi bine, Roza, că sunt părăsit, căci în clipa asta dumneata eşti singura fiinţă care a venit în celula mea să mă mângâie şi să mă ajute.
- Dar domnule, o sută de mii de florini......
- Ah, să fim serioşi, copilă dragă, o sută de mii de florini vor fi o zestre potrivită pentru frumuseţea dumitale; vei avea cei o sută de mii de florini, căci sunt sigur de mugurii mei. Îi vei avea, deci, dragă Roza, şi nu-ţi cer în schimb decât făgăduiala că te vei căsători cu un băiat cumsecade, tânăr, pe care-l vei iubi şi care să te iubească aşa cum iubeam eu florile. Nu mă întrerupe, Roza, nu mai am decât câteva minute...
Biata fată simţea că o înnăbuşă suspinele.
Cornelius îi luă mâna.
- Ascultă-mă, continuă el, iată cum trebuie să procedezi: vei lua pământ din grădina mea de la Dordrecht. Cere-i lui Butruysheim, grădinarul meu, pământ din stratul numărul 6: plantează într-o ladă adâncă aceşti trei muguri; ei vor înflori în luna mai a anului viitor, adică peste şapte luni, şi de îndată ce se va ivi floarea pe tijă, petreceţi nopţile ferind-o de vânt, iar zilele apărând-o de soare. Ea va înflori şi va fi neagră, sunt sigur. Atunci să-l vesteşti pe preşedintele Societăţii din Harlem. El va cere congresului să constate culoarea florii şi ţi se vor înmâna cei o sută de mii de florini.
Roza suspină adânc.
- Acum, urmă Cornelius, stergându-şi lacrima care-i tremura pe marginea pleoapei, - lacrimă izvorâtă mai degrabă din durerea de a nu putea vedea minunata lalea neagră înflorind, decât din suferinţa de a părăsi viaţa, - acum nu mai am nicio dorinţă, decât ca laleaua să poarte numele de Roza Barlaensis, adică să amintească în acelaşi timp şi numele dumitale şi al meu. Cum nu ştii latina, ai putea cu uşurinţă să uiţi acest cuvânt, aşa că ar fi mai bine să-mi aduci un creion şi o hârtie ca să ţi-l scriu.
Roza izbucni în hohote de plâns şi-i întinse o carte legată în piele de capră, pe care se puteau citi iniţialele C.W.
- Ce-i asta? întrebă deţţinutul.
- Vai, e biblia bietului dumneavoastră naş, Corneille de Witt. Din ea şi-a tras puterea de a suporta tortura şi de a asculta fără să pălească sentinţa ce i s-a dat. Am găsit-o în această cameră după moartea martirului şi am păstrat-o ca pe-o relicvă; voiam să vi-o aduc azi, căci mi se părea că în cartea asta se ascunde o forţă divină. Dar n-aţi avut nevoie până acum de acest ajutor, căci natura v-a înzestrat din plin cu forţa necesară. Dumnezeu fie lăudat.Scrieţi pe prima pagină ce aveţi de scris, domnule Cornelius, şi deşi nu ştiu să citesc, ceea ce veţi scrie va fi împlinit.
Cornelius luă biblia şi o sărută cu respect.
- Cu ce să scriu? întrebă el.
- În biblie este un creion, spuse Roza. L-am găsit în ea şi l-am păstrat.
Era creionul pe care Ioan de Witt l-a împrumutat fratelui său şi pe care nu s-a gândit să-l mai ia înapoi.
Cornelius îl luă, şi pe a doua pagină, - căci ne amintim că prima fusese ruptă, - scrise cu o mână nu mai puţin sigură decât a naşului său:
...........................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu