..............................................................................................................................................................
VI.
- Domnule de Witt, credeţi-mă, sunt desperat, spuse portarul,repezindu-se către trăsură, dar pe cinstea mea, mi-a fost luată cheia.
- Când?
- Azi dimineaţă.
- De către cine?
- De către un tânăr am de vreo douăzeci şi doi de ani, palid şi slab.
- Şi pentru ce i-ai dat-o?
- Pentru că avea un ordin semnat şi pecetluit.
- De cine?
- Păi, de domnii de la primărie.
- Se pare că suntem pierduţi cu adevărat, spuse liniştit Corneille.
- Nu ştii dacă aceaşi măsură a fost luată peste tot?
- Nu ştiu.
- Haide, zise Ioan vizitiului, Dumnezeu porunceşte omului să facă tot ce poate pentru a-şi păstra viaţa; porneşte spre altă poartă.
Apoi, în timp ce vizitiul întorcea trăsura:
- Mulţumesc pentru bunăvoinţă, prietene, îi spuse el portarului.Aveai intenţia să ne salvezi şi în ochii lui Dumnezeu e ca şi cum ai fi făcut-o.
- Ah! spuse portarul, uitaţi-vă acolo.
- Treci în galop prin grupul acela, strigă Ioan vizitiului, şi ia-o pe strada din stânga; e singura noastră nădejde.
Grupul arătat de Ioan avea în mijloc pe cei trei oameni care urmăriseră cu privirea trăsura, şi la care, în timp ce Ioan discuta cu portarul, se mai adăugaseră alte şapte, opt persoane.
Noii veniţi aveau în mod evident intenţii duşmănoase faţă de cei din trăsură. Văzând caii venind în galop întins spre ei, se aşezară de-a curmezişul străzii, agitându-şi braţele înarmate cu ciomege şi strigând:"Opreşte! Opreşte!" Cât despre vizitiu, el se aplecă asupra lor şi-i brăzdă cu pleznituri de bici. Trăsura şi oamenii se ciocniră în sfârşit. Fraţii de Witt nu puteau vedea nimic, închişi cum erau înăuntru. Dar simţiră întâi caii cabrându-se, apoi o puternică zguduitură. Îi trecu un fior şi avură un moment de şovăială; apoi porniră din nou, trecând peste ceva rotund şi flexibil ce părea să fie trupul unui om răsturnat, şi se depărtară însoţiţi de blesteme.
- Oh! spuse Corneille tare, mă tem să nu se fi întâmplat vreo nenorocire.
- La galop, la galop, strigă Ioan.
Dar în ciuda acestui ordin, vizitiul opri brusc.
- Ce este? întrebă Ioan.
- Vedeţi? zise vizitiul.
Ioan privi.
Toată plebea din Buytenhoff îşi făcea apariţia la extremitatea străzii pe care trebuia să treacă trăsura, şi înainta urlând, cu furia şi viteza unui uragan.
- Opreşte şi fugi, spuse Ioan vizitiului; e inutil să mergem mai departe; suntem pierduţi.
- Uite-i! Uite-i! strigară deodată cinci sute de voci.
- Da, uite-i! Trădătorii! Criminalii! Asasinii! le răspunseră cei care fugeau în urma trăsurii celor ce alergau în întâmpinarea ei; cei dintâi purtau pe braţe corpul zdrobit al unuia dintre tovarăşii lor, care vrând să oprească goana cailor, sărise să-i prindă de frâu şi fusese răsturnat. Era cel peste care cei doi fraţi simţiseră trecând trăsura.
Vizitiul opri, dar oricât stărui stăpânul său, el nu acceptă în ruptul capului să fugă. Trăsura fu prinsă între cei ce fugeau după ea şi cei care veneau în întâmpinarea ei. O clipă ea domină mulţimea agitată ca o insulă plutitoare.
Apoi se opri brusc. Un potcovar omorî cu o lovitură de baros pe unul din cei doi cai înhămaţi, care căzu între curele. În aceeaşi clipă, oblonul unei ferestre se întredeschise şi apăru obrazul livid şi ochii întunecaţi ai tânărului, fixându-se asupra spectacolului din stradă. În spatele lui se ivi chipul ofiţerului, aproape la fel de palid ca al său.
- Oh! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! monseniore, ce se va întâmpla? murmură ofiţerul.
- Un lucru îngrozitor, cu siguranţă, răspunse acesta.
- Monseniore, îl trag afară din trăsură pe primul ministru, îl bat, îl sfâşâie.
- Într-adevăr, oamenii ăştia trebuie să fie însufleţiţi de o violentă indignare, zise tânărul cu acelaşi ton nepăsător ca şi până acum.
- Uitaţi-vă, îl trag afară şi pe Corneille, care şi aşa e bolnav, schingiuit. Uitaţi-va! uitaţi-vă!
- Da, într-adevăr, e chiar Corneille.
Ofiţerul scoase un strigăt slab şi întoarse capul, căci Ruartul, ajuns pe ultima treaptă a trăsurii, încă înainte de a atinge pământul, fu lovit cu o rangă de fier care îi sparse capul. Se ridică totuşi, dar căzu din nou. Apucându-l de picioare oamenii îl târâră prin mulţime, unde putea fi urmărit după dâra însângerată pe care o lăsa. În urma lui, valul mulţimii închidea drumul cu huiduieli puternice, pline de bucurie.
Chipul tânărului deveni şi mai palid încă, lucru de necrezut, iar ochii i se umbriră pentru o clipă.
Ofiţerul observând gestul de milă, de altfel primul pe care-l schiţase sobrul său tovarăş, încercă să profite de acest moment de slăbiciune, şi spuse:
- Veniţi, veniţi, monseniore să nu-l asasineze şi pe primul ministru.
Dar tânărul deschisese ochii.
- De fapt, spuse el, poporul acesta e neîndurător. Nu e bine să-l trădezi.
- Monseniore, oare nu s-ar putea să fie salvat bietul om care a crescut-o pe Alteţa Voastră? Dacă există vreun mijloc, spuneţi-mi-1 şi chiar dacă ar trebui să-mi pierd viaţa........
Wilhelm de Orania, căci el era, îşi încruntă cumplit fruntea, stinse fulgerul de mânie care-i strălucea sub pleoape şi răspunse:
- Colonele van Deken, du-te te rog la trupele mele. Să-şi pregătească armele pentru orice eventualitate.
- Şi s-o las pe Alteţa Voastră singură aici, cu aceşti asasini?
- Nu te nelinişti pentru mine mai mult decât mă neliniştesc eu însumi, i-o reteză scurt prinţul. Du-te!
Ofiţerul e îndepărtă cu o grabă ce dovedea mai puţin dorinţa de a fi supus, decât bucuria de a nu fi de faţă la hidoasa asasinare a celui de-al doilea frate.
Nici nu închise bine uşa camerei, când Ioan, ajuns printr-un efort suprem la peronul unei case situate aproape în faţa celei în care era ascuns elevul său, se clătină spunând:
- Fratele meu, unde e fratele meu?
Unul dintre furioşi îi zvârli jos pălăria cu un pumn. Altul îi arătă sângele care-i mânjea mâinile; acesta tocmai îl spintecase pe Corneille şi în timp ce cadavrul celui mort era târât la spânzurătoare, alergase înapoisă nu piardă ocazia de a face la fel şi cu primul ministru.
Ioan scoase un geamăt sfâşietor şi-şi acoperi ochii cu mâna.
- Ah! închizi ochii, spuse unul dintre soldaţii gărzii burgheze. Ei bine, nu-i nevoie fiindcă am să ţi-i crăp eu.
Şi-i repezi suliţa în obrazul din care începu să-i ţâşnească sângele.
- Corneille! Frate! strigă de Witt, încercând să vadă prin valul de sânge care-l orbea ce se petrece cu fratele său.
- Du-te de-l întâlneşte! urlă un alt asasin, punându-i muscheta la tâmplă şi trăgând piedica.
Dar glontele nu porni.
Atunci, criminalul întoarse arma şi, prinzând-o cu amândouă mâinile de ţeavă, îl lovi cu patul muschetei.
Ioan de Witt se clătină şi căzu la picioarele acestuia.
Dar imediat cu un efort suprem se ridică.
- Frate, strigă el cu o voce atât de jalnică, încât tânărul prinţ lăsă în jos oblonul.
De altfel n-ar mai fi avut cine ştie ce de văzut, căci un al treilea asasin îşi descărcă în faţa lui Ioan de Witt pistolul, care de data asta luă foc, şi îi zbură creierii.
Ioan de Witt se prăbuşi pentru a nu se mai ridica niciodată. Acum,după ce căzuse, toţi aceşti mizerabili prinseră deodată curaj şi fiecare voia să-şi descarce arma asupra cadavrului, fiecare voia să-i dea o lovitură de măciucă, de sabie, ori de cuţit, să-i stoarcă o picătură de sânge, sau să-i smulgă măcar o fâşie din îmbrăcăminte.
Când, în sfârşit, cei doi fraţi fură cu totul striviţi, sfâşiaţi, jupuiţi, norodul îi târî goi şi însângeraţi spre o spânzurătoare improvizată, unde călăi voluntari îi atârnară de picioare.
Acum se apropiară cei mai laşi care, neîndrăznind să lovească în carne vie, tăiară fâşii din trupurile lipsite de viaţă ale celor doi fraţi şi apoi plecară în oraş să le vândă cu zece bani bucata.
N-am putea spune dacă prin crăpătura aproape imperceptibilă a oblonului, tânărul a văzut sfârşitul acestei scene îngrozitoare, dar chiar în clipa când cei doi martiri erau atârnaţi în spânzurătoare, el străbătea piaţa trecând prin mulţimea prea ocupată cu plăcuta ei îndeletnicire casă se sinchisească de el şi se îndrepta spre T ol-Hek, ce continua să fie închis.
- Domnul, strigă portarul, îmi aduceţi cheia?
- Da, prietene, uite-o, răspunse tânărul.
- Ce nenorocire că nu mi-aţi adus-o cu o jumătate de oră mai devreme! suspină portarul.
- Şi de ce? întrebă tânărul.
- Aş fi putut deschide domnilor de Witt. Aşa, găsind poarta închisă,au fost siliţi să se întoarcă şi au nimerit în mijlocul urmăritorilor lor.
- Poarta! Poarta! se auzi o voce care părea să fie a unui om grăbit.
Prinţul se întoarse şi-l recunoscu pe colonelul van Deken.
- Dumneata eşti, colonele? N-ai plecat încă din Haga? Înseamnă că-mi îndeplineşti ordinul cu întârziere.
- Alteţă, răspunse colonelul, e a treia poartă la care mă prezint; pe celelalte două le-am găsit închise.
- Iată, acest om de treabă o să ne-o deschidă pe asta. Deschide,prietene, se adresă prinţul portarului care rămăsese năucit auzind titlul de Alteţă dat tânărului palid, căruia el îi vorbise atât de familiar. Pentru a-şi repara greşeala, el se grăbi să deschidă poarta, care se urni scârţâind din ţâţâni.
- Alteţa Sa doreşte calul meu? îl întrebă colonelul Wilhelm.
- Mulţumesc, colonele, cred că mi s-a pregătit unul pe aici prin apropiere.
Şi scoţând din buzunar un fluier de aur, - obiceiul epocii era de-aţi chema servitorul cu ajutorul acestui instrument, - şuieră o dată ascuţit şi prelung; de îndată se ivi un grăjdar călare ţinând de frâu un cal.
Wilhelm încălecă fără să folosească scara şi, dând pinteni calului,ajunse pe drumul Leydei. Acolo, se întoarse. Colonelul îl urma la distanţă de un cal. Prinţul îi făcu semn să vină alături de el.
- Ştii, spuse el fără să se oprească, că aceşti golani l-au ucis şi pe domnul Ioan de Witt aşa cum l-au ucis şi pe Corneille.
- Monseniore, zise trist colonelul, aş fi preferat pentru dumneavoastră să fi rămas şi aceste două dificultăţi încă de învins ca săputeţi fi efectiv stadtholder al Olandei.
- Desigur că ar fi fost mai bine, zise tânărul, să nu se fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Dar în sfârşit, ce s-a întâmplat, s-a întâmplat şi nu suntem noi cauza. Să dăm pinteni cailor, colonele, pentru a ajunge la Alphen înaintea înştiinţării pe care guvernul mi-o va trimite cu siguranţă la tabără.
Colonelul se înclină, îl lăsă pe prinţ să treacă înainte şi îşi reluă locul la distanţa pe care o păstrase înainte de a i se fi adresat .
- Ah! ce n-aş da, - murmură cu răutate Wilhelm de Orania încruntând din sprâncene, strângând din buze şi înfigând pintenii în burta calului, -ce n-aş da să văd ce figură va face Ludovic Soare cândva afla în ce fel au fost trataţi bunii săi prieteni, domnii de Witt! Oh, Soare, întrucât eu mă numesc Wilhelm Taciturnul, tu fereşte-ţi razele!
Şi acest tânăr principe, - înverşunat rival al marelui rege, acest stadtholder, în ajun încă atât de puţin sigur de noua sa putere, dar căruia burghezii din Haga îi făcuseră o trambulină din cadavrele lui Ioan şi Corneille, doi nobili prinţi atât în faţa oamenilor cât şi a lui Dumnezeu,- îşi mână zorit calul.
5. CULTIVATORUL DE LALELE ŞI VECINUL SĂU
În timp ce Wilhelm de Orania doi adversari ai săi erau morţi, galopa pe drumul Leydei urmat de colonelul van Deken pe care-l găsea puţin prea compătimitor pentru a-i acorda şi în viitor aceeaşi încredere, Craeke, servitorul credincios, călare şi el pe un cal viguros, departe de a-şi închipui îngrozitoarele evenimente cares-au petrecut de la plecarea lui, alerga pe drumurile străjuite de arborice duceau afară din oraş şi din satele vecine. De îndată ce se simţi însiguranţă, pentru a nu trezi bănuieli, lăsă calul într-un grajd şi îşi continuă liniştit călătoria până la Dordrecht pe un vapor, trecând cu îndemânare pe drumuri scurte, formate de braţele sinuoase ale fluviului,care îmbrăţişau cu mângâierile lor umede insulele mărginite de sălcii, detrestii şi de ierburi înverzite în care păşteau cu indolenţă la soare cirezide vite grase.
Craeke recunoscu de departe oraşul Dordrecht, vesel, aşezat la poalele unei coline presărate cu mori. Văzu frumoasele case roşii cu linii albe, scăldându-şi în apă temelia de cărămidă şi fluturându-şi în balcoanele deschise spre fluviu covoarele de mătase împodobite cu floride aur, minunăţii ale Indiei şi Chinei; şi lângă aceste covoare, undiţe mari — capcane permanente pentru prins ţiparii lacomi, atraşi în preajma locuinţelor de resturile aruncate în apă zilnic de gospodine.
Craeke zări din barcă la poalele colinei, printre morile cu aripi ce se rotesc necontenit, clădirea albă-trandafirie, ţinta călătoriei sale. Casa se profila pe fondul întunecat al pădurii de ulmi gigantici, iar crestele acoperişului se pierdeau în frunzişul gălbui al unei perdele de plopi. Era aşezată ca într-o pâlnie, iar soarele învăluind-o, părea că vrea să usuce,să încălzească sau chiar să rodească ultimele dâre de ceaţă, pe care vegetaţia densă nu o putea împiedica să pătrundă aici, purtată de vântul dinspre râu, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară.
Străin în mijlocul tumultului obişnuit al oraşului, Craeke se îndreptă imediat spre casa pe care trebuie neapărat să o descriem cititorilor noştri.
Albă, curată, strălucitoare, mai îngrijit spălată şi ceruită în colţurile ascunse decât în cele aparente, ea adăpostea un muritor fericit.
Acest fericit muritor, - rara avis, cum spune Juvenal - , era doctorul van Baerle, finul lui Corneille. El locuia din copilărie în casa pe care am descris-o, căci în ea se născuseră tatăl şi bunicul său, vechi negustori nobili din oraşul Dordrecht.
Domnul van Baerle, tatăl, agonisise în comerţul cu India trei sau patru sute de mii de florini, pe care domnul van Baerle-fiul i-a moştenit neatinşi în 1668, la moartea bunilor şi dragilor săi părinţi; florinii fuseseră bătuţi unii în 1640, iar alţii în 1610, ceea ce dovedea că erau florini ai lui van Baerle-tatăl şi florini ai lui van Baerle-bunicul; aceşti patru sute de mii de florini nu erau decât banii de buzunar ai lui Cornelius van Baerle, eroul acestei povestiri, căci proprietăţile sale dinprovincie dădeau un venit de aproximativ zece mii de florini.
La trei luni după funeraliile soţiei sale, - care părea că a plecat înainte pentru a-i uşura drumul veşniciei, aşa cum îi uşurase drumul vieţii, - când demnul cetăţean, tatăl lui Cornelius, se pregătea şi el să moară, i-a spus fiului său, îmbrăţişându-i pentru ultima oară:
- Bea, mănâncă şi cheltuieşte dacă vrei să trăieşti cu adevărat, pentru că a trăi nu înseamnă să lucrezi toată ziua stând pe un scaun de lemn sau pe un fotoliu de piele, într-un laborator sau într-un magazin.Vei muri şi tu, şi dacă n-ai să ai un fiu, numele nostru se va stinge, iar florinii mei, pe care nimeni nu i-a cântărit vreodată, — în afară de tatăl meu, de mine şi de turnător — uimiţi, se vor trezi pe mâna unui stăpân necunoscut. Dar mai ales nu-l imita pe naşul tău Corneille de Witt, care s-a aruncat în politică, cea mai ingrată dintre cariere şi care va sfârşi cusiguranţă rău.
Apoi respectabilul domn van Baerle muri, lăsându-l mâhnit pe Cornelius,căci îşi iubea foarte mult tatăl şi mult mai puţin florinii.
Cornelius rămase deci singur în casa cea mare.
În zadar îi oferi naşul său Corneille slujbe în administraţia de stat; în zadar încercă să-l facă să simtă gustul gloriei când, Cornelius, pentru a-şi asculta naşul, se îmbarcase cu de Ruyter pe vasul "Cele şapte provincii"care avea sub comanda sa o sută treizeci şi nouă de bastimente; cu aceste nave, vestitul amiral avea să cumpănească singur soarta Franţeişi a Angliei. Condus de pilotul Leger, el ajunse la o bătaie de puşcă de vasul "Prinţul", pe care se afla ducele de York, fratele regelui Angliei. Atacullui de Ruyter, şeful său, fu atât de brusc şi de îndemânatic, încât ducele de York, simţind că nava e în pericol de a fi distrusă, n-avu decât timpul necesar să se retragă pe bordul lui "Saint-Michel". Când Cornelius văzu vasul "Saint-Michel" ieşind din poziţie sfărâmat de ghiulele olandeze, când văzu vasul "Contele de Sanwick" explodând şi pe cei patru sute de mateloţi pierind în valuri sau în foc, când văzu că după ce douăzeci de bastimente fuseseră făcute ţăndări, trei mii de oameni omorâţi şi cinci mii răniţi, tot nu se putea hotărî nimic, deoarece fiecare îşi atribuia victoria, că lupta trebuia mereu reluată şi că numai un nume în plus, —South-wood-Bay, — a fost înscris în istoria bătăliilor, când calculă cât timp pierde ca să-şi astupe ochii şi urechile un om care vrea să reflecteze, chiar dacă semenii săi se bombardează între ei, Cornelius îşi luă rămas bun de la Ruyter, de la Ruartul de Pulten şi de la glorie, sărută genunchii primului ministru pe care-l venera, şi se întoarse în casa sa dela Dordrecht. Se simţea bogat gândindu-se la odihna dobândită, la cei douăzeci şi opt de ani ai săi la sănătatea sa de fier şi la vederea sa ageră;
dar nu atât cei patruzeci de mii de florini capital şi cei zece mii de florini venituri îl făceau să se simtă bogat, ci convingerea că omul primeşte întotdeauna prea mult de la soartă ca să fie fericit şi destul ca să nu fie.
În consecinţă, se hotărî să-şi clădească fericirea în felul lui; Cornelius începu să studieze plantele şi insectele, culese şi clasă toată flora insulelor olandeze, cercetă toată entomologia provinciei, asupra căreia redactă un tratat cu planşe desenate de mâna lui şi în sfârşit, neştiind cu ce să-şi mai ocupe timpul şi mai ales cum să cheltuiască banii, care se înmulţeau într-un ritm vertiginos, el îşi alese dintre nebuniile obişnuite în ţară şi în epoca sa, una dintre cele mai elegante şi mai costisitoare îndeletniciri. Îndrăgi lalelele.
Era, cum se ştie, pe vremea când flamanzii şi portughezii, practicând pe întrecute acest gen de horticultură au ajuns să divinizeze laleaua şi să facă din această floare adusă din orient ceea ce nimeni n-a îndrăznit vreodată să facă din speţa umană, de teamă să nu provoace gelozia lui Dumnezeu.
În curând de la Dordrecht la Mons nu se mai vorbea decât de lalelele domnului an Baerle, iar straturile sale, şanţurile, camerele de uscat, răsadniţele fură vizitate la fel ca odinioară galeriile şi bibliotecile din Alexandria de către iluştrii călători romani.
Van Barle începu prin a cheltui venitul său anual pentru a-şi alcătui colecţia, apoi luă din florinii lăsaţi de tatăl său pentru a o perfecţiona; munca îi fu răsplătită cu un rezultat măreţ; el realiză cinci noi specii pe care le numi "Jeanne" după numele mamei sale, "Baerle" după numele tatălui său şi "Corneille" dupa numele naşului său, - celelalte nume ne scapă, dar amatorii le pot găsi cu siguranţă în cataloagele vremii.
La începul anului 1672, Corneille de Witt veni la Dordrecht unde urma să locuiască trei luni în bătrâna casă a familiei sale; se ştie că nu numai Corneille era născut la Dordrecht, dar că şi familia de Witt eraoriginară din acest oraş.
Încă de pe atunci, cum spunea Wilhelm de Orania, Corneille nu se bucura de popularitate. Totuşi pentru concetăţenii săi, oameni de treabă din Dordrecht, el nu era încă un scelerat bun de spânzurat; doar puţin nemulţumiţi de republicanismul său cam prea pur, dar mândri de valoarea lui personală,când sosi, îl primiră după obiceiul locului, cu vin din podgoriile oraşului.
După ce mulţumi concetăţenilor săi, Corneille se duse să-şi vadă vechea casă părintească şi porunci să se facă unele reparaţii, înainte ca doamna de Witt, soţia sa, sa vină să se instaleze împreună cu copiii. Apoi Ruartul se îndreptă spre casa finului său, poate singurul locuitor din Dordrecht care ignora încă prezenţa Ruartului în oraşul natal.
Pe cât de multă ură trezise Corneille de Witt, mânuind seminţele răufăcătoare, numite pasiuni politice, pe atât de multă simpatie îşi atrase van Baerle , neglijând cu totul întreţinerea relaţiilor politice, absorbit fiind de cultura lalelelor.
Cum van Baerle era iubit de servitorii şi de lucrătorii săi, nu-şi putea închipui că există pe lume oameni care să dorească răul altui om.
Şi totuşi, - trebuie s-o spunem spre ruşinea omenirii, - Cornelius van Barle avea, fără să ştie, un duşman mult mai crud, mai înverşunat, mai neînduplecat, decât avuseseră Ruartul şi fratele său printre orangiştii îndârjiţi împotriva acestei admirabile înţelegeri frăţeşti, care, neumbrită de nici un nor în timpul vieţii, se continua prin devotament până dincolo de moarte.
................................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu