Laleaua neagră, Alexandre Dumas

...................................................................................................................................................
    XVI.

       - Pentru a urma deci pe acest om, ai venit la Leyda să-mi ceri mutarea   tatălui   tău?
                       Roza  plecă   faţa   şi  se  prăbuşi  zdrobită,  şoptind:
                         - Da,  monseniore.
                        -  Continuă,  se  adresă   prinţul  lui   Boxtel.
                           - Nu  mai am nimic de adăugat. Alteţa Voastră ştie tot. Acum, iată ce nu voiam să spun, ca să n-o fac pe această fată să roşească de ingratitudinea ei. Am venit la Loevestein pentru că mă chemau acolo afaceri; l-am cunoscut pe bătrânul Gryphus, m-am îndrăgostit de fiica lui, am cerut-o în căsătorie, şi cum nu eram bogat, dar imprudent, i-am împărtăşit nădejdea mea că voi încasa o sută de mii de florini; pentru a justifica această speranţă, i-am arătat laleaua neagră. Atunci, fiindcă iubitul ei se ocupase la Dordrecht de cultivarea lalelelor cu scopul de a trece neobservate comploturile pe care le urzea, s-au gândit să mă piardă.
                             În  ajunul  zilei   când  laleaua  urma  să  înflorească,  mi-a fost furată de această tânără fată şi dusă în camera ei, de unde am avut fericirea s-o iau înapoi în momentul în care avea îndrăzneala să trimită un mesager pentru a face cunoscut domnilor de la Societatea de horticultură că obţinuse marea lalea neagră; dar ea nu şi-a pierdut cumpătul. Fără îndoială că în timpul celor câteva ore cât o păstrat-o în camera ei, a arătat-o unor persoane pe care le va chema ca martori. Dar din fericire, monseniore, acum sunteţi prevenit împotriva acestei intrigante şi a martorilor ei .
                           - Oh,  Dumnezeul  meu!   Dumnezeul  meu !  Infamul!  gemu  Roza  înnecându-se  în  lacrimi  şi aruncându-se la picioarele prinţului, căruia îi era milă de biata fată, atât de chinuită sufleteşte, deşi o credea vinovată.
           - Ai făcut rău, tânără fată, că l-ai ascultat pe iubitul tău. Va fi pedepsit pentru că te-a sfătuit să procedezi aşa. Eşti atât de tânără şi pariatât de cinstită, încât vreau să cred că răul vine de la el şi nu de la tine.
       - Monseniore! Monseniore! strigă Roza, Cornelius nu e vinovat.
      Wilhelm făcu o mişcare.
        - Nu e vinovat de a te fi sfătuit. Asta vrei să spui, nu-i aşa?        
        - Vreau să spun, monseniore, că nu este mai vinovat de a doua crimă ce i se atribuie decât este de prima.
       - De prima, şi ştii care a fost această crimă? Ştii de ce a fost el acuzat şi dovedit vinovat? De a fi ascuns, în calitate de complice al lui Corneille de Witt, corespondenţa primului ministru cu marchizul de Louvois.
      - Ei bine, monseniore, el nu ştia că e deţinătorul acestei corespondene; o ignora în întregime. Dumnezeu mi-e martor, mi-ar fi spus-o.Oare acest suflet nobil ar putea să aibă un secret faţă de mine? Nu, nu, monseniore, o repet, chiar dacă îmi atrag mânia dumneavoastră, Cornelius nu e mai vinovat de prima crimă ca de a doua, şi de a doua ca de prima. Oh! dacă l-aţi cunoaşte pe Cornelius al meu, monseniore......
       - Un de Witt! strigă Boxtel. Monseniorul îl cunoaşte foarte bine, pentru că i-a dăruit o dată viaţa.
       - Linişte, spuse prinţul. Problemele de stat, am mai spus-o, nu sunt de resortul Societăţii horticole din Harlem.
      Apoi, încruntând sprâncenele:
       - Cât despre lalea, fiţi liniştit, domnule Boxtel, adăugă el, se va face dreptate.
      Boxtel, salută cu inima plină de bucurie şi primi felicitările preşedintelui.
       - Tu, tânără fată, continuă Wilhelm de Orania, ai fost  pe punctul de a face o crimă, nu te voi pedepsi, dar adevăratul vinovat va plăti pentru amândoi. Un om de rangul său poate să comploteze, chiar să trădeze...dar nu să  fure.
        - Să fure! strigă Roza, să fure! El, Cornelius. Oh! monseniore, luaţi seama, el ar muri dacă ar auzi vorbele dumneavoastră. Dacă a fost un furt, monseniore, o jur, omul acesta l-a comis.
       - Dovedeşte-o, spuse rece Boxtel.   
       - Ei bine, da, cu ajutorul lui Dumnezeu o voi dovedi, spuse Roza cu energie.
       Apoi întorcându-se spre Boxtel:
        - Laleaua era a dumitale?
        - Da.
         - Câţi muguri avea?
        Boxtel şovăi o clipă, dar înţelese că fata n-ar fi pus această întrebare dacă ar fi existat numai doi muguri.
            - Trei, zise el.
           - Unde sunt aceşti muguri? întrebă Roza.
           - Unde sunt?... Unul a fost distrus, celălalt a dat laleaua neagră......
       - Şi al treilea?
       - Al treilea?
       - Al treilea, unde-i?
       - Al treilea e la mine, spuse Boxtel foarte tulburat.
        - La dumneata, unde, la Loevestein sau la Dordrecht?
        - La Dordrecht, spuse Boxtel.
        - Minţi! strigă Roza. Monseniore, adăugă ea, întorcându-se către prinţ, adevărata poveste a acestor trei muguri am să v-o spun eu. Primul a fost strivit de tatăl meu în camera deţinutului, şi acest om o ştie prea bine, căci voia să şi-l însuşească; văzându-şi speranţa spulberată, a fost pe punctul de a se certa cu tatăl meu, pe care îl socotea vinovat. Al doilea, îngrijit de mine, a dat laleaua neagră, iar al treilea, ultimul, - tânăra fată îl scoase de la piept, - al treilea, iată-l, în aceeaşi hârtie în care a fost învelit împreună cu ceilalţi doi, atunci când, în momentul urcării pe eşafod, Cornelius van Baerle mi i-a dat pe toţi trei. Poftim,  monseniore, poftim.
           Şi Roza, despachetând mugurele, îl întinse prinţului, care îl luă în mâini şi îl examină.
          - Dar, monseniore, această fată a putut să mi-l fure aşa cum mi-a furat şi laleaua, bâlbâi Boxtel, înspăimântat de modul atent în care prinţul examina mugurele şi mai ales de cel în care Roza citea nişte rânduri scrise pe hârtia rămasă în mâinile ei. 
           Deodată, ochii  fetei se aprinseră, ea reciti cu răsuflarea tăiată hârtia aceea misterioasă, şi scoţând un strigăt, o întinse prinţului, spunând:
        - Oh! citiţi, monseniore, în numele cerului, citiţi!
       Wilhelm trecu cel de-al treilea mugur preşedintelui, luă hârtia şi citi.
           Abia  îşi aruncă ochii pe foaie că se clătină, mâna începu să-i tremure, gata parcă să lase să-i scape hârtia, iar în ochii săi se ivi oexpresie de groaznică durere şi milă.
           Această    foaie pe care i-o înmânase Roza era pagina din biblie trimisă de Corneille de Witt la Dordrecht prin Craeke, mesagerul  fratelui său  Ioan, ca să-l roage pe Cornelius să ardă corespondenţa primului ministru  de Louvois. Rugămintea sa, ne amintim, era concepută în aceşti termeni:
                  
                                "Dragă fine,
             Arde depozitul pe care ţi l-am încredinţat, arde-l fără să-l deschizi,ca să-ţi rămână ţie însuţi necunoscut conţinutul lui. Secretele de felul aceluia pe care-l ascunde ucide pe deţinător. Arde-i şi astfel îi vei fi salvat pe Ioan şi pe Corneille.
              Adio şi păstrează-mi amintirea,
                      Corneille de Witt"
                20 august, 1672.
                 
                                  Această scrisoare era deopotrivă dovada nevinovăţiei lui van Baerle şi titlul său de proprietate asupra mugurilor lalelei. Roza şi prinţul schimbară o singură privire.
             Cea a Rozei voia să spună: "Acum vedeţi şi dumneavoastră!".
             Cea a prinţului însemna: "Fii liniştită şi aşteaptă!"
      Wilhelm de Orania îşi şterse o picătură de sudoare rece care i se prelingea de pe frunte pe obraz. El îndoi încet hârtia, lăsându-şi privirea să se adâncească împreună cu gândurile în prăpastia aceea nesfârşită şi fără de scăpare ce se numeşte căinţă şi ruşine pentru greşelile din trecut. Apoi, ridicând capul cu greutate:
          - Du-te domnule Boxtel, spuse el, se va face dreptate, am făgăduit.
          Apoi către preşedinte:
          - Dumneata, dragul meu domn van Systens, adăugă el, ţine-o aici pe tânăra fată şi laleaua. Adio!
         Toată lumea se înclină şi prinţul ieşi, cu faţa plecată, întovărăşit de aclamaţiile poporului.
        Boxtel se întoarse la "Lebăda Albă", destul de tulburat. Hârtia aceea, pe care Wilhelm o primise din mâinile Rozei, pe care o citise, o împăturise şi o pusese în buzunar cu atâta grijă, această hârtie îl neliniştea.
    Roza se apropia de lalea şi sărutându-i cu pioşenie frunza, se destăinui lui Dumnezeu, şoptind: 
     - Dumnezeul meu! Măcar tu ştiai în ce scop m-a învăţat bunul meu Cornelius să citesc!
     Da, Dumnezeu ştia, pentru că el e acela care pedepseşte şi   răsplăteşte pe oameni   după   meritele   lor.



                                                                                       28. CÂNTECUL    FLORILOR

                                   În   timp  ce aveau   loc  evenimentele  povestite,  mai   înainte,   nenorocitul   van Baerle , uitat în camera sa  din fortăreaţa Loevestein, suferea din cauza lui Gryphus toate mizeriile pe care le poate îndura un deţinut de la un temnicer hotărât să joace rolul călăului. Gryphus, neprimind nici o veste de la Roza, nici de la Iacob, se convinse că toate nenorocirile sale sunt opera diavolului şi că doctorul Cornelius van Baerle e trimisul lui pe pământ. Ca urmare, într-o bună dimineaţă, asta se întâmpla în a treia zi de la dispariţia lui Iacob şi a Rozei, el urcă în camera lui Cornelius mai furios ca de   obicei.
                 Cornelius, cu ambele coate sprijinite de fereastră, cu faţa prinsă în mâini, cu privirea pierdută în orizontul ceţos pe care morile din    Dordrecht îl băteau cu aripile lor, aspira cu nesaţ aerul, pentru a-şi înăbuşi lacrimile şi a-şi stăpâni gândurile.
        El plănui să-i scrie Rozei. Dar unde era Roza? Se gândi apoi să scrie la Haga pentru a preîntâmpina eventualele furtuni pe care Gryphus, fără îndoială, va încerca să le abată asupra capului său, denunţându-i. Dar cu ce să scrie? Gryphus îi luase creioanele şi hârtia. De altfel, chiar de ar fi avut şi una şi alta, fără îndoială că nu Gryphus s-ar fi ostenit să-i  transmită  scrisoarea.
                 Apoi  lui Cornelius îi trecură prin minte toate micile viclenii folositede deţinuţi .
                El   plănui chiar şi o evadare, lucru la care nu se gândise atâta timp cât avusese prilejul s-o vadă pe Roza în fiecare zi. Dar pe măsură ce se gândea mai mult, pe atât evadarea i se părea mai imposibilă.
      - Cum  ar fi cu putinţă, îşi spunea Cornelius, să găsesc un mijloc de a fugi din Loevestein, de unde a fugit şi domnul Grotius? Nu s-au luat toate măsurile de când a evadat el? Ferestrele sunt  zăbrelite! Uşile sunt duble sau chiar triple! Soldaţii din gardă sunt de atunci de zece ori mai vigilenţi! Apoi, în afară de faptul că ferestrele sunt zăbrelite, că uşile sunt duble, că soldaţii au devenit mai vigilenţi ca niciodată, nu am un păzitor ce nu dă greş niciodată? Gryphus este un spion cu atât mai periculos cu cât este slujit de ochii urii! Într-o bună zi, îmi va face vreo mârşăvie. Numai am răbdare de când am pierdut bucuria de a fi împreună cu Roza şi mai ales de când am pierdut  lalelele. Fără îndoială că mai curând sau mai târziu Gryphus mă va ataca, fie lovind în amorul meu propriu, fie bătându-şi joc de dragostea mea, fie atentând direct la persoana mea.De când am fost închis, simt în mine o putere ciudată, nestăpânită, gata să  izbucnească. Mă mănâncă straşnic palmele, am o poftă grozavă de bătaie, o sete neînţeleasă de a trage pumni. O să sar la bătrânul ticălos,o să-i pun mâinile în gât şi o să-l sugrum!  
                             Închipuindu-şi   acest ultim moment, Cornelius se opri o clipă, cu buzele contractate, cu privirea fixă. Întorcea pe toate feţele în cugetul său un gând care-i surâdea.
              - Ei, şi după ce îl voi sugruma pe Gryphus, îşi continuă Cornelius ideea, de ce nu i-aş lua cheile? De ce să nu cobor scara ca şi cum aş fi împlinit cea mai virtuoasă faptă? De ce să nu mă duc s-o caut pe Roza în camera ei? De ce să nu-i explic fapta şi apoi să sărim, împreună, prin fereastră, în Wahal? Doar ştiu să înot destul  de   bine pentru  doi.
            Roza,  Doamne, acest Gryphus e tatăl ei şi nu mă va aproba niciodată. Dar atunci ce să fac şi cum s-o regăsesc?
        Aceste gânduri îl preocupau pe Cornelius, trei zile după întâmplarea  nenorocită ce a determinat-o pe Roza să fugă de la tatăl ei, exact în momentul în care l-am descris cititorului, stând cu ambele coate sprijinite de fereastră.
        Aşa cum am mai spus, Gryphus intră chiar în acea clipă.
       El   ţinea în mână un ciomag enorm, ochii îi scăpărau de gânduri josnice, un zâmbet hain îi crispa buzele, o clătinare a corpului îi trăda relele intenţii şi întreaga lui fiinţă tăcută respira proasta dispoziţie.
          Obosit, aşa cum am văzut, de efortul pe care-l făcea pentru a se stăpâni, efort de a cărui necesitate se convinsese, Cornelius îl auzi pe Gryphus intrând, ghici că este el, dar nici măcar nu întoarse capul.
      Ştia că de data aceasta Roza nu va veni în urma lui.
       Nimic nu e mai neplăcut pentru omul care fierbe de mânie decât nepăsarea aceluia care a provocat-o. 
  Şi Gryphus  văzându-l pe Cornelius că nu schiţează niciun gest, încercă să-i atragă atenţia printr-un puternic:
    - Hm! Hm!
     Dar Cornelius fredona printre dinţi cântecul florilor, cântec trist dar nespus de frumos:

                   Noi suntem fiicele focului tainic,   
                           Ale focului care-nfioară pământul, 
                   Dar şi-ale aurorei ce-n rouă se scaldă;

                                                Noi suntem fiicele apei
                                                      Şi-ale   aerului   cuib  de  lumină,
                                                     Dar  mai  înainte   de  toate
                                                    Fiicele  cerului  suntem.......

                Acest  cântec, a cărui melodie tihnită şi dulce îi accentua melancolia  tristă, îl scoase din sărite pe Gryphus.  El  lovi  lespedea  cu  bâta  strigând:
           - Ei,  domnule cântăreţ, nu mă auzi?
         Cornelius se întoarse.
       - Bună ziua! spuse el.
         Şi îşi reluă  cântecul.

                         Iubindu-ne, oamenii viaţa ne curmă, 
                 Noi suntem legate de pământ printr-un fir
                 Şi firul acesta e chiar viaţa noastră; 
             Dar braţele noastre se-nalţă 
             În sus, tot mai sus, către cer.

       - Ah, vrăjitor blestemat! Mi se pare că îţi baţi joc de mine! strigă Gryphus.
        Cornelius continuă:
           
               Căci cerul ne este întâiul părinte,
               El sufletul har ni l-a dat
               Şi către cer zboară sufletul nostru,
               Adică al nostru parfum.

       Gryphus se apropie de prizonier:
        - Dar nu vezi că am la îndemână mijlocul potrivit pentru a te cuminţi şi a te obliga să-mi mărturiseşti crimele pe care le-ai săvârşit?
          - Ai înnebunit oare, dragul meu domn Gryphus? întrebă Cornelius, întorcându-se.
           Şi în timp ce spunea aceste cuvinte, văzu obrazul descompus, ochii strălucitori, gura spumegândă a bătrânului paznic.
                            - Drace, suntem  mai  mult  decât  nebun;  suntem  furios,  pe  cât  pare!
                           Gryphus  începu să   învârtească  bâta ameninţător.
                         Dar   van  Baerle  nu  se  sperie:
                       - Va să  zică, jupâne Gryphus, spuse el încrucişându-şi braţele, separe că mă ameninţi .
                      - Exact,   te  ameninţ!  strigă  temnicerul.
                     - Şi  cu  ce?
                       - Mai  întâi, priveşte ce ţin în mână.
        - Cred că e un ciomag, spuse Cornelius liniştit, şi chiar un ciomag gros; dar presupun că nu cu el vrei să mă ameninţi.    
       - Ah, aşa crezi! Şi de ce, mă rog?
       - Pentru că temnicerul care loveşte un deţinut se expune la două pedepse: prima, articolul IX al regulamentului din Loevestein:
      "Temnicerul, inspectorul sau gardianul care va ridica mâna asupra unui deţinut politic va fi dat afară din slujbă."
      - Mâna, rosti Gryphus, beat de mânie; dar ciomagul, despre ciomag regulamentul nu vorbeşte.
            - A  doua, continuă Cornelius, nu e înscrisă în regulament, dar se găseşte în evanghelie:
             "Cine scoate sabia, de sabie va pieri."
            "Cine loveşte cu ciomagul, de ciomag va fi bătut."
            Gryphus din ce în ce mai enervat de tonul calm şi sigur al lui Cornelius, învârti ciomagul; dar în momentul în care îl înălţă, Cornelius se repezi asupra lui, i-l smulse din mâini şi îl puse sub braţ.
           Gryphus urla de mânie.
           - Mai   încet, bătrâne, spuse Cornelius, nu risca să-ţi pierzi slujba.
           - Ah! vrăjitorule, am să pun eu altfel mâna pe tine, mugi Gryphus.
        - Foarte bine!
        - Vezi că n-am nimic în mână?
        - Da, văd, şi chiar  cu satisfacţie.
            - Ştii că de obicei dimineaţa când urc scara nu vin cu mâna goală.
           - Da, e adevărat, de obicei îmi aduci cea mai rea supă sau cea mai nenorocită mâncare ce se poate închipui. Dar asta nu-i o pedeapsă pentru mine; nu mănânc decât pâine şi pâinea, cu cât ţi se pare ţie mai rea, cu atât îmi pare mie mai bună.
          - Cu atât îţi pare ţie mai bună?
          - Da.
          - Şi cum se explică?
            - Oh, e foarte simplu!
          - Spune atunci.
           - Cu plăcere. Ştiu că dându-mi pâine rea, crezi că mă faci să sufăr.
           - E adevărat că nu ţi-o dau ca să-ţi fiu pe plac, banditule!
           - Ei bine, eu care sunt vrăjitor, cum ştii şi tu, prefac pâinea ta rea într-o pâine minunată, care mă satisface mai mult decât prăjiturile şi atunci am o dublă plăcere: mai întâi aceea de a mânca după gustul meu,şi apoi aceea de a te înfuria peste măsură.   
      Gryphus urlă de mânie.
       - Aşadar, mărturiseşti că eşti vrăjitor?
      - Zău că sunt! N-o spun faţă de toţi pentru că asta m-ar putea duce pe rug, ca pe Ganfredy sau Urbain Grandier, dar când nu suntem decât noi doi, nu văd nici un motiv să mă ascund.
      - Bine, bine, bine, răspunse Gryphus, dar dacă un vrăjitor face pâine albă din pâine neagră, vrăjitorul nu moare de foame dacă n-are pâine de loc?   
     - Cum? rosti Cornelius.
     - Deci n-am să-ţi mai aduc pâine de loc, să vedem ce ţi se va întâmpla în opt zile.
         Cornelius păli.
      - Şi asta, continuă Gryphus, începând de azi. Pentru că eşti un vrăjitor atât de priceput, uite, schimbă în pâine mobilele din cameră; cât despre mine, o să câştig zilnic cei optsprezece gologani ce mi se dau pentru hrana ta.
         - Dar e un asasinat! ţipă Cornelius, cuprins de o senzaţie de groază, uşor de înţeles, stârnită de această oribilă moarte.
       - De ce? continuă Gryphus, bătându-şi joc de el. Dacă eşti vrăjitor,vei trăi oricum.
      Cornelius îşi reluă aerul vesel şi, ridicând din umeri, zise:
     - Oare nu m-ai văzut ademenind aici porumbei?
     - Şi? spuse Gryphus.
     - Şi? Porumbeii sunt o friptură bună.
    - Şi foc? spuse Gryphus.
    - Foc!  Dar ştii bine că am făcut un pact cu diavolul. Crezi că  diavolul o să mă lase fără foc, când focul e elementul lui?   
    - Un om, oricât de robust ar fi, nu poate trăi mâncând doar câte un porumbel în fiecare zi. S-au făcut şi pariuri pe tema asta, iar cei care au susţinut că se poate au pierdut.  
    - Bine, spuse Cornelius, dar când o să mă plictisesc de porumbei,am să aduc aici peştii din Wahal şi Meusa.
          Gryphus deschise ochii mari, îngroziţi.
        - Îmi place destul de mult peştele, continuă Cornelius. Tu   nu  m-ai servit niciodată. Aşa că o să profit de faptul că vrei să mă ucizi prin înfometare şi am să mă delectez cu peşte.
       Gryphus  era gata să leşine de mânie, sau poate chiar de frică.
      Dar se răzgândi:
       - Aşa? Ei bine, - spuse el ducând mâna lu buzunar, -   dacă mă obligi la asta......
          Şi scoase  un  cuţit  pe  care îl deschise.
        - Ah, un cuţit! ţipă Cornelius pregătindu-se să se apere cu ciomagul.


                           29. ÎN CARE VAN BAERLE, ÎNAINTE DE A PĂRĂSI FORTĂREAŢA DIN LOEVESTEIN, ÎŞI ÎNCHEIE SOCOTELILE CU GRYPHUS

             Amândoi rămaseră o clipă locului, Gryphus în ofensivă, van Baerle în defensivă.
           Apoi, cum situaţia se putea prelungi la nesfârşit, Cornelius întrebă:
            - Ei bine, ce mai vrei?  
          - Ce vreau, am să-ţi spun imediat, răspunse Gryphus. Vreau să mi-o dai pe fiica mea Roza.
        - Fiica ta! strigă Cornelius.
      - Da, Roza! Roza, pe care mi-ai răpit-o cu vicleşugurile taie de demon, haide, spune-mi unde e! 
      Atitudinea lui Gryphus devenea din ce în ce mai ameninţătoare.
    - Roza nu-i la Loevestein? întrebă Cornelius.
       - O ştii prea bine. Te mai întreb odată, vrei să mi-o dai pe Roza?
      - Bun, spuse Cornelius, va să zică îmi întinzi o cursă.
     - Pentru ultima dată, vrei să-mi spui unde mi-e fata?
       - Ei, dacă nu ştii, ghiceşte, ticălosule!
     - Aşteaptă tu, aşteaptă numai, bombăni Gryphus, palid, cu buzele tremurând sub impulsul nebuniei care-l năpădea.
        El făcu un pas spre Cornelius şi-i arătă arma ce strălucea în mâna sa.     
        - Vezi acest cuţit? Află că am omorât cu el mai mult de cincizeci de cocoşi negri. Am să-l omor şi pe stăpânul lor, diavolul, cum i-am ucis pe ei. Aşteaptă tu, ai să vezi.
      - Ticălosule, aşadar eşti hotărât să mă asasinezi?
     - Vreau să-ţi deschid inima ca să văd acolo înăuntru unde ai ascuns-o pe fiica mea.
     Şi spunând acestea, Gryphus, cu mintea rătăcită din cauza furiei, se repezi la Cornelius, care nu avu decât timpul să se arunce înapoia mesei, pentru a evita prima lovitură.
      Gryphus învârtea cuţitul acela  mare ameninţându-l  îngrozitor.
       Cornelius îşi dădu seama că de la o asemenea distanţă nu putea fi ajuns cu mâna, dar prin aruncare arma putea să i se înfigă în piept. Deci nu pierdu timpul şi cu bâta pe care o păstrase cu mare grijă, îl pocni cu toată puterea pe Gryphus peste mâna în care ţinea cuţitul. Cuţitul îi căzu pe jos şi Cornelius puse piciorul deasupra. Apoi, cum Gryphus părea că se înverşunează într-o luptă în care durerea pricinuită de lovitura de ciomag şi ruşinea de a fi fost dezarmat de două ori îl făceau să piardă orice urmă de milă, Cornelius luă o hotărâre importantă:  îl snopi înbătaie pe temnicer, cu un sânge rece demn de un erou, alegându-şi de fiecare dată locul unde urma să cadă temutul ciomag.
       Gryphus nu întârzie să ceară îndurare. Dar înainte de a o cere, el strigă, şi strigătele sale răsunară multă vreme, înfiorând pe toţi slujitorii fortăreţei.
       Deodată apărură doi paznici, un inspector şi trei sau patru dintre soldaţii de gardă, care îl surprinseră pe Cornelius cu bâta în mână lovind şi acoperind cuţitul cu piciorul.
         La apariţia acestor martori ai îngrozitoarei fapte pe care o comisese şi ale cărei circumstanţe atenuante, cum se spune în ziua de azi, nu le cunoştea nimeni, Cornelius se simţi pierdut, fără posibilitate de scăpare. Toate aparenţele erau împotriva lui .
     Într-o secundă Cornelius fu dezarmat, iar Gryphus înconjurat,ridicat, susţinut, putu să numere, răcnind de mânie, loviturile care-i umflau umerii şi spatele, ca tot atâtea coline presărate pe creştetul unui munte.
      Pe loc se întocmi un proces-verbal în care au fost consemnate actele de violenţă exercitate de un deţinut asupra paznicului său; redactat sub influenţa lui Gryphus, Cornelius era acuzat cu înverşunare de  tentativăde asasinat, pregătită cu mult timp înainte, aşadar comisă cu premeditare, şi de  răzvrătire.
                        Pe  când  se  întocmeau  aceste  acte  oficiale  împotriva  lui  Cornelius,  Gryphus,   a  cărui   prezenţă  devenise inutilă, întrucât dăduse toate informaţiile necesare, fu coborât cu ajutorul celor doi paznici în camera sa, unde rămase gemând, zdrobit de lovituri.
          Între timp, soldaţii din gardă îl luaseră în primire pe Cornelius, şi îl informau cu oarecare milă despre obiceiurile şi tradiţiile de la Loevestein,pe care şi el le cunoştea la fel de bine, căci la intrarea sa în închisoare i se citise regulamentul iar unele articole îi rămăseseră perfect întipărite în memorie.
       Ei îi povestiră cum s-a aplicat acest regulament în cazul prizonierului Mathias, care, în 1668, deci numai cu cinci ani în urmă,comisese un act de răzvrătire cu mult mai neînsemnat decât acela pecare şi-l permisese Cornelius.  
        Mathias gasise ca supa era prea fierbinte si o varsase in capul paznicului sef care, stergandu-si obrazul in urma acestei  ablutiuni, a avut neplacerea sa ia si o parte din piele. In urmatoarele doisprezece ore, Mathias fu scos din celula si condus la locuinta temnicerului, unde a fost trecut in registru ca iesit de la Loevestein; apoi a fost dus pe platoul din fata fortaretei, a carui priveliste minunata cuprinde unsprezece leghe. Acolo i s-au legat mainile; apoi, legat la ochi, a recitat trei rugaciuni; pe urma a fost invitat sa faca o genoflexiune, iar soldatii de garda din Loevestein, in numar de doisprezece,  la un semn al sergentului, i-au trimis fiecare, cu multa indemanare, un glonte de muscheta in corp. Ca urmare, Mathias murise pe loc.
       Cornelius asculta cu mare atentie aceasta istorie neplacuta.
      Si dupa ce o asculta spuse:
      - Ah, in doisprezece ore?
      - Da, inca nu se implinisera doisprezece ore din cate imi aduc aminte.
      - Multumesc, spuse Cornelius.

.........................................................................................................................................