VIII.
Invidiosul nu se înşelase deloc în presupunerile lui. Depozitul încredinţat de către Ruart lui van Baerle şi pus cu grijă de acesta în sertar era corespondenţa lui Ioan de Witt cu domnul de Louvois. Numai că, - aşa cum îi spusese fratelui său, - de Witt încredinţase scrisorilelui van Baerle fără să-l lase măcar să bănuiască importanţa lor politică.Singura recomandare pe care i-o făcuse era aceea de a nu înmâna depozitul nimănui altcuiva decât lui sau unei persoane care ar avea scris un cuvânt din partea lui. Şi Cornelius, după cum am văzut, închise pachetul în dulapul cu muguri preţioşi. După plecarea Ruartului,zgomotul şi făcliile se stinseră, iar Cornelius nu se mai gândi la acest pachet, la care Boxtel, dimpotrivă, se gândea mult; asemenea unui pilot încercat, el vedea în acest pachet norul mic şi depărtat, care închide înel furtuna şi care, lunecând, va creşte şi se va dezlănţui.
Totuşi ignorând ura ce o stârnise , cultivatorul de lalele parcursese o parte din drumul către ţelul propus de societatea din Harlem: el trecuse de la laleaua brun-gălbuie la laleaua de culoarea cafelei prăjite. Şi chiar în ziua de 20 august 1672, în timp ce la Haga avea loc evenimentul pe care l-am povestit, la ora unu după amiază, Cornelius se afla înuscătorie, cu picioarele sprijinite de bara mesei şi coatele pe covor,admirând trei muguri promiţători.
"Voi crea marea lalea neagră, - îşi spunea Cornelius, desprinzând mugurii, - şi voi lua premiul de o sută de mii de florini. Îl voi împărţi săracilor din Dordrecht; în felul acesta voi potoli ura pe care o trezeşte orice om bogat în timpul războaielor civile, şi voi putea continua să-mi îngrijesc răzoarele, fără să mă tem de republicani sau de orangişti. Nu voi mai avea motiv să mă tem că într-o zi de răscoală negustorii din Dordrecht şi marinarii din port ar putea veni să-mi smulgă bulbii pentru a-şi hrăni familiile, aşa cum mă ameninţă uneori cu voce joasă, când aflăcă am cumpărat un bulb de două sau trei sute de florini. E lucru hotărât; voi da săracilor cei o sută de mii de florini pe care-i oferă societatea dinHarlem ca premiu.
Cu toate că...... "
Şi la acest cu toate că, van Baerle făcu o pauză şi suspină.
"Cu toate că, urmă el, mi-ar fi plăcut să cheltuiesc cei o sută de mii de florini pentru a mări parterul casei mele sau pentru a călători în Orient, patria florilor frumoase. Dar e mai bine să nu te gândeşti la toateastea; numai despre muschete, drapele, tobe şi proclamaţii se vorbeşte astăzi!"
Van Baerle ridică ochii spre cer şi suspină din nou. Apoi îşi întoarse privirea către bulbii care, după părerea lui, erau cu mult mai importanţi decât toate muschetele, tobele, drapelele şi proclamaţiile - toate lucruri bune numai să tulbure sufletul unui om cinstit!
"Dar iată nişte muguri foarte frumoşi!" şi spuse el. Cât sunt de netezi, cât sunt de bine făcuţi, ce aer melancolic au! Toate acestea prevestesc lalelei mele negrul de abanos! Nu se văd cu ochiul liber nici măcar nervurile prin care circulă seva. Oh! cu siguranţă că nicio pată nu va umbri rochia de doliu a florii care-mi datorează viaţa.
"Cum se va numi această fiică a veghei mei, a trudei mele, a gândirii mele? "Tulpina Nigra Barlaensis"".
"Da, "Barlaensis " Frumos nume! Toată Europa cultivatoare de lalele,adică toată Europa cultă, va tresări la auzul acestei veşti care va zbura ca vântul în cele patru puncte cardinale ale globului."
"A fost descoperită marea lalea neagră! Numele ei? vor întreba amatorii. - Tulipa nigra barlaensis.
De ce barleaensis? - După numele inventatorului ei van Baerle, se va răspunde. - Cine-i acest van Baerle? - E acela care a mai creat până acum cinci specii noi: Jeanne, Ioan de Witt, Corneille etc. Ei bine, aceasta este ambiţia mea. Ea nu va supăra pe nimeni. Şi despre Tulipa Nigra Barlaensis se va mai vorbi chiar dacă naşul meu, acest sublim om politic, nu va mai fi cunoscut decât poate prin laleaua care îi poartă numele."
" Muguri încântători...."
"Când va înflori laleaua mea, - îşi continuă Cornelius gândurile, - vreau, dacă liniştea va fi revenit în Olanda să dau săracilor numai cincizeci de mii de florini; la urma urmelor şi atât e destul pentru un om care nu datorează nimănui nimic, iar cu ceilalţi cincizeci de mii de florini voi face experienţe. Cu aceşti cincizeci de mii de florini vreau să dauviaţă lalelei parfumate. Oh! dacă aş izbuti să dau lalelei parfumul trandafirului, al garoafei, sau poate chiar un miros complet nou; dacă aşputea reda reginei florilor mireasma naturală pe care a pierdut-o trecerea ei de pe tronul din Orient pe cel din Europa, acea mireasmă pe care o are probabil în India, la Goa, la Bombay, la Madras şi mai ales în insula care altădată, după cum spun cunoscătorii, a fost paradisul terestru, - numită Ceylon! Ce triumf! Atunci, n-aş da gloria lui Cornelius van Baerle, - o spun deschis, - nici pentru gloria lui Alexandru, Cezar sau Maximilian."
"Dragi muguraşi......."
Şi Cornelius se desfăta contemplându-i.
Deodată, clopoţelul din faţa încăperii sună mai tare decât de obicei.
Cornelius tresări, întinse ocrotitor mâna spre muguri şi se întoarse:
- Cine-i acolo? întrebă el.
- Un sol de la Haga, răspunse servitorul.
- Un sol de la Haga? Ce vrea?
- Domnule, e Craeke.
- Craeke, valetul de încredere al domnului Ioan de Witt? Bine! Să aştepte.
- Nu pot să aştept, se auzi o voce din coridor.
Şi în acelaşi timp, trecând peste consemn, Craeke năvăli în uscătorie.
Intrarea violentă a lui Craeke era o încălcare atât de flagrantă a obiceiurilor stabilite în casa lui Cornelius van Baerle, încât acesta,văzându-l cum se năpusteşte, avu o tresărire a mâinii ce ocrotea mugurii; gestul brusc făcu să se rostogolească doi din preţioşii bulbi,unul sub masa vecină cu masa mare, celălalt în cămin.
- Drace! exclamă Cornelius fugind după muguri, - ce s-a întâmplat Craeke?
- S-a întâmplat domnule, spuse Craeke, depunând hârtia pe masa cea mare unde rămăsese al treilea bulb, că sunteţi invitat să citiţi hârtia asta fără să pierdeţi o clipă.
Şi Craeke, având senzaţia că străzile din Dordrecht manifestă simptomele unui tumult asemănător celui pe care îl lăsase la Haga, fugi fără să privească înapoi.
- Bine, bine, dragul meu Craeke, - zise Cornelius, întinzând un braţ sub masă pentru a urmări bulbul preţios, - voi citi hârtia.
Apoi, ridicându-l, îl puse în căuşul palmei pentru a-l examina.
- Bun! zise el, iată, unul e neatins. Al dracului Craeke, să intre astfel în uscătoria mea! Să-l vedem pe celălalt acum.
Fără să lase din mână bulbul pe care îl ridicase, van Baerle înaintă spre cămin şi, în genunchi, începu să pipăie cu vârful degetului cenuşa,care din fericire era rece.
După o clipă descoperi al doilea mugur.
- Iată-l şi pe al doilea.
Şi privindu-l cu o atenţie aproape părintească:
- Neatins ca şi primul.
Chiar în clipa aceea, în timp ce Cornelius, încă în genunchi, examina al doilea mugur, uşa uscătoriei fu zgâlţâită atât de puternic şi se deschise în aşa fel, încât Cornelius simţi urcându-i în obraji şi în urechi flacăra acelei rele sfătuitoare, care se numeşte mânia.
- Ce s-a mai întâmplat? întrebă el. Ce-nseamnă asta? Au înnebunit ai casei!
- Domnule! Domnule! strigă servitorul care se năpustise în uscătorie cu obrazul mai palid şi cu expresia mai îngrozită decât cea a lui Craeke.
- Ei bine, ce-i? întrebă Cornelius, care văzând dubla încălcare a regulilor casei presimţi o nenorocire.
- Ah! domnule fugiţi, fugiţi repede!
- Să fug? Pentru ce?
- Domnule, casa e plină de gărzile statului.
- Ce vor?
- Vă caută.
- Pentru ce?
- Ca să vă aresteze.
- Să mă aresteze? Pe mine?
- Da, domnule, sunt însoţiţi şi de un magistrat.
- Ce înseamnă asta? întrebă van Baerle strângând cei doi muguri în mână şi aruncând o privire îngrozită spre scară.
- Urcă, urcă! strigă servitorul.
- Ah, iubitul meu copil, vrednicul meu stăpân, strigă doica intrând în uscătorie. Ia aurul, bijuteriile şi fugi, fugi!
- Dar pe unde vrei să fug doică? întrebă van Baerle.
- Sari pe fereastră!
- De la douăzeci şi cinci de picioare?!
- Vei cădea pe un strat de pământ gras de şase picioare!
- Da, dar voi cădea pe lalele mele!
- N-are importanţă, sari.
Cornelius luă al treilea mugur, se apropie de fereastră şi o deschise,dar văzând ce stricăciuni ar putea aduce straturilor sale, se înspăimântă mai mult decât la vederea distanţei de la care trebuia să sară şi se opri .
- N-am să sar!
Şi se dădu un pas îndărăt.
În acest moment, printre zăbrelele grilajului începură să se vadă halebardele soldaţilor.
Doica ridică braţele spre cer.
Cât despre Cornelius van Baerle, trebuie s-i spunem, spre lauda nu a omului ci a cultivatorului de lalele, singura sa preocupare era aceea dea-şi apăra nepreţuiţii muguri.
Căută din ochi o hârtie în care să-i învelească, zări pe masa de uscat foaia din Biblie depusă de Craeke, o luă fără să-şi amintească cum ajunsese acolo, atât de mare îi era tulburarea, înveli în ea cei trei muguri, îi asunse la piept şi aşteptă liniştit.
În aceeaşi clipă intrară soldaţii, precedaţi de un magistrat.
- Dumneavoastră sunteţi doctorul Cornelius van Baerle? întrebă magistratul, deşi îl cunoştea foarte bine pe tânăr.
- Eu sunt, maestre van Spennen, - spuse Cornelius, salutând-l respectuos - şi dumneavoastră o ştiţi prea bine.
- Atunci, daţi-ne documentele instigatoare pe care le ascundeţi la dumneaovastră.
- Documentele instigatoare? repetă Cornelius, cu totul năucit de asemenea poruncă.
- Nu faceţi pe miratul.
- Vă jur, maestre van Spennen, răspunse Cornelius, că nu înteleg despre ce e vorba.
- Atunci o să vă ajut, doctore, spuse magistratul: daţi-ne hârtiile pe care trădătorul Corneille de Witt le-a depus la dumneavoastră în luna ianuarie a anului trecut.
Lui Cornelius îi trecu fulgerător prin minte un gând.
- Iată, spuse van Spennen, mi se pare că începeţi să vă amintiţi, nu-i aşa?
- Bineînţeles, dar dumneavoastră vorbeaţi de documente instigatoare, şi eu nu am nici o hârtie de felul acesta.
- Ah, negaţi?
- Desigur.
Magistratul se întoarse şi cuprinse dintr-o privire toată încăperea.
- Care cameră din casă se numeşte uscătorie? întrebă el.
- E tocmai aceasta în care ne aflăm, maestre van Spennen.
Magistratul îşi aruncă ochii pe o mică notă aşezată deasupra hârtiilor sale.
- E în ordine, spuse el ca un om lămurit.
Apoi întorcându-se spre Cornelius:
- Vreţi să îmi daţi aceste hârtii?
- Dar nu pot, maestre van Spennen. Doar nu-mi aparţin: ele mi-au fost încredinţate cu titlul de depozit, şi un depozit e sfânt.
- Doctore Cornelius, rosti magistratul, în numele Guvernului, vă ordon să deschideţi acest sertar şi să îmi arătaţi hârtiile închise în el.
Şi magistratul arătă cu degetul exact al treilea sertar al unui dulap aşezat deasupra căminului.
Într-adevăr, hârtiile încredinţate de Ruartul de Pulten finului său se aflau în cel de-al treilea sertar, dovadă că poliţia fusese perfect informată.
- Va să zică nu vreţi? întrebă van Spennen, văzându-l pe Cornelius că rămâne împietrit de uimire. Atunci îl voi deschide eu însumi.
Şi trăgând tot sertarul afară, magistratul descoperi mai întâi vreo douăzeci de bulbi, rânduiţi şi etichetaţi cu grijă, apoi pachetul cu hârtii,exact în starea în care fusese depus de către nenorocitul Corneille de Witt.
Magistratul rupse sigiliile, sfâşie plicul, aruncă o privire lacomă peste primele foi care-i căzură sub ochi, şi strigă cu o voce îngrozitoare:
- Aşadar, justiţia n-a primit o informaţie falsă.
- Dar ce s-a întâmplat?
- Ah! nu mai faceţi pe nevinovatul, domnule van Baerle, răspunse magistratul, şi urmaţi-ne.
- De ce să vă urmez? strigă doctorul.
- Pentru că, în numele Statelor olandeze, vă arestez.
- Nu se făceau încă arestări în numele lui Wilhelm de Orania,deoarece nu trecuse destul timp de când era stadtholder.
- Să mă arestaţi, strigă Cornelius, dar ce-am făcut?
- Asta nu mă priveşte deloc, doctore, vă veţi explica în faţa judecătorilor.
- Unde?
- La Haga.
Cornelius, uluit, îşi sărută doica aproape leşinată, dădu mâna cu servitorii care plângeau şi-l urmă pe magistrat. După ce fu închis în trăsură ca un deţinut politic, porniră în galop spre Haga.
8. O INVAZIE
Tot ce se petrecuse era, după cum se poate uşor presupune, opera diabolică a lui mynheer Isaac Boxtel.
Ne amintim că el a ghicit importanţa hârtiilor încredinţate de Ruartul de Pulten finului său, de îndată ce îl văzu pe acesta strângând cu grijă pachetul în sertarul în care ţinea cei mai preţioşi bulbi .
De aici se poate deduce că Boxtel, care urmărea desfăşurarea evenimentelor politice cu mult mai multă atenţie decât vecinul său Cornelius, aflând de arestarea lui Corneille de Witt, învinuit de înaltă trădare, se gândi că, fără îndoială, n-ar avea de spus decât o vorbă pentru ca odată cu naşul să fie arestat şi finul.
Oricât de fericită bătea inima lui Boxtel, se înfioră totuşi la gândulcă denunţul său ar putea duce la eşafod un om. Dar cum firile rele se deprind treptat cu ideile josnice, mynheer Isaac Boxtel îşi dădea curaj găsindu-şi justificarea în următorul sofism:
"Corneille de Witt e un rău cetăţean dacă e acuzat de înaltă trădare şi arestat. Eu sunt un bun cetăţean pentru că nu sunt acuzat de nimic în lume şi pentru că sunt liber ca pasărea văzduhului. Cum Corneille de Witt e un rău cetăţean, pentru că e acuzat de înaltă trădare şi arestat,complicele său, Cornelius van Baerle, nu poate fi un cetăţean mai puţin rău. Deci, eu sunt un bun cetăţean, şi cum e de datoria bunilor cetăţeni să-i denunţe pe cei răi, este de datoria mea, a lui Isaac Boxtel, să-ldenunţ pe Cornelius van Baerle."
Dar poate că acest raţionament, ciudat cum era, n-ar fi pus cu totul stăpânire pe gândurile lui Boxtel şi poate că invidiosul n-ar fi cedat dorinţei de răzbunare care îi rodea inima, dacă o dată cu demonul invidiei, n-ar fi apărut şi demonul lăcomiei.
Boxtel cunoştea stadiul în care ajunsese van Baerle cu cercetările referitoare la valoroasa lalea neagră. Oricât de modest era doctorul Cornelius, el nu putu ascunde prietenilor săi intimi convingerea aproape deplină că va câştiga în anul 1673 premiul de o sută de mii florini propus de Societatea de horticultură din Harlem. Or, tocmai această certitudinea lui Cornelius van Baerle îi dădea lui Isaac Boxtel febra care-l rodea continuu.
Dacă ar fi arestat Cornelius, s-ar produce în casă, cu siguranţă, o mare tulburare, iar în noaptea următoare nu s-ar gândi nimeni să vegheze lalelele din grădină.
Şi în acea noapte, Boxtel ar sări zidul şi cum el ştia unde se află bulbul lalelei negre, l-ar putea fura; în loc să înflorească la Cornelius, ar înflori la el, şi astfel ar primi el premiul de o sută de mii de florini, fără a mai pune la socoteală cinstea supremă de a numi noua floare Tulipa nigra Boxtellensis. Obţinerea unui asemenea succes însemna nu numai răzbunare, dar şi satisfacerea lăcomiei sale. Când era treaz, nu se gândea decât la marea lalea neagră; când dormea, o visa. În sfârşit la 19august, către orele două după amiază, tentaţia fu atât de puternică încât mynheer Isaac nu mai putu să-i reziste. În consecinţă, el întocmi un denunţ anonim, înlocuind semnătura cu precizia informaţiei şi-l aruncă la poştă.
Niciodată o hârtie veninoasă, strecurată în gurile de bronz ale Veneţiei, n-a produs un efect mai rapid şi mai îngrozitor. În aceeaşi seară, magistratul primi înştiinţarea; el îşi convocă imediat colegii pentru a doua zi dimineaţa. Într-adevăr, a doua zi se adunară, hotărâră arestarea lui van Baerle şi încredinţară executarea ordinului maestrului van Spennen, care se achită de această datorie, aşa cum am văzut, ca un olandez demn, arestându-l pe Cornelius tocmai în momentul în care orangiştii din Haga sfâşiau cadavrele lui Corneille şi Ioan de Witt.
Dar, fie din ruşine, fie din slăbiciune, Isaac Boxtel nu avu curajul în ziua aceea să îndrepte telescopul nici asupra grădinii, nici asupra atelierului, nici asupra uscătoriei vecinului său.
El ştia prea bine ce urma să se întâmple în casa bietului doctor Cornelius, chiar fără să privească. Nici nu se clinti când unicul său servitor, - care invidia soarta servitorilor lui Cornelius, de altfel nu cu mai puţină amărăciune decât invidia Boxtel soarta stăpânului, - intră în cameră. Boxtel îi spuse:
- Nu mă pot scula azi; sunt bolnav.
Către ora nouă, el auzi în stradă gălăgie şi se înfioră; în clipa aceea arăta mai palid ca un bolnav adevărat şi tremura mai tare decât ar fi avut febră.
Valetul intră; Boxtel se ascunse sub cuvertură.
- Ah, domnule, strigă valetul, bănuind totuşi că vestea ce-o aducea îl va bucura pe stăpânul său. Bietul van Baerle! Ştiţi, domnule, ce se petrece în clipa asta?
- Cum vrei să ştiu? îngăimă Boxtel.
- Ei bine! În clipa asta, domnule, vecinul dumneavoastră, Cornelius van Baerle, învinuit de înaltă trădare, e arestat.
- Nu cred! murmură Boxtel cu voce slăbită. Nu se poate!
- Păi, cel puţin aşa se spune; de altfel tocmai l-am văzut intrând pe judecătorul van Spennen cu oamenii lui.
- Ah! dacă ai văzut, spuse Boxtel, poate ai dreptate.
- În orice caz, o să mă informez din nou, spuse valetul, şi fiţi liniştit,domnule, o să vă ţin la curent.
Boxtel se mulţumi să încurajeze zelul valetului său doar cu un semn.
Acesta ieşi şi se întoarse după un sfert de oră.
- Domnule, tot ce v-am povestit e adevărat.
- Cum asta?
- Domnul Van Baerle e arestat; l-au închis într-o trăsură şi l-au expediat chiar acum la Haga.
- La Haga?!
- Da, şi acolo, dacă e adevărat ce se spune, n-o să-i fie bine deloc.
- Şi ce se spune? întrebă Boxtel.
- Păi, domnule, se spune, dar nu e sigur, că la ora asta burghezii sunt probabil gata să-i asasineze pe domnii Corneille şi Ioan de Witt.
- Oh! murmură, sau mai degrabă horcăi Boxtel închizând ochii pentru a alunga imaginea îngrozitoare ce îi apărea în minte.
- Drace! exclamă valetul ieşind, mynheer Isaac Boxtel trebuie să fie tare bolnav, dacă n-a sărit jos din pat aflând o asemenea veste.
Într-adevăr, Isaac Boxtel era tare bolnav, bolnav ca un om care a comis un asasinat.
Dar el asasinase cu un dublu scop. Primul fiind împlinit, mai rămânea de împlinit al doilea.
Se lăsă noaptea, noaptea pe care o aştepta Boxtel. Când, în sfârşit,totul fu cuprins de întuneric, el se sculă. Apoi se urcă în sicomorul său. Îşi făcuse bine socotelile; nimeni nu se gândea să păzească grădina; casa era vraişte.
Auzi pe rând bătând ora zece, unsprezece, miezul nopţii.
La miezul nopţii, cu inima zvâcnind, cu mâinile tremurând, cu faţa lividă, coborî din copac, luă o scară, o sprijini de zid, urcă până la penultima treaptă şi ascultă. Peste tot era linişte. Nici un zgomot nu tulbura tăcerea nopţii. O singură lumină veghea în toată casa. Era aceea a doicii. Liniştea şi întunericul îi dădură curaj. Încălecă zidul şi rămase o clipă pe loc; apoi, convins că nu avea a se teme de nimic, trecu scara din grădina sa în grădina lui Cornelius şi coborî. Cum ştia aproape la milimetru locul unde erau îngropaţi bulbii viitoarelor lalele negre, alergă în direcţia lor, păşind totuşi pe alei pentru a nu fi trădat de urma paşilor; ajungând la locul ştiut, îşi afundă mâinile în pământul moale, cu o bucurie de tigru.
Nu găsi nimic şi crezu că s-a înşelat. Tot timpul borboane de sudoare i se prelingeau pe frunte. Scormoni alături: nimic. Scormoni la dreapta,scormoni la stânga: nimic. Scormoni înainte şi înapoi: nimic. Fu cât pe ce să înnebunească văzând că pământul fusese răscolit chiar în dimineaţa aceea.
Într-adevăr, în timp ce Boxtel era în pat, Cornelius coborâse în grădină, dezgropase bulbul şi, aşa cum am văzut, îl împărţise în trei muguri.
Boxtel nu se putea hotărî să părăsească locul şi răvăşi cu mâinile sale o bună parte din straturi.
În sfârşit, nu mai avu nicio îndoială asupra nenorocirii sale.
Nebun de furie, se întoarse la scară, încălecă zidul, aduse scara de la Cornelius, o aruncă în grădina sa şi coborî.
Deodată, îl străfulgeră o nouă nădejde: poate mugurii sunt în uscătorie. Nu avea decât să pătrundă în uscătorie, aşa cum pătrunsese în grădină. Acolo îi va găsi. De altminteri, nu era de loc greu. Geamurile uscătoriei se deschideau ca la sere. Cornelius van Baerle le ridicase chiar în dimineaţa aceea şi nimeni nu se gândise să le închidă. Totul era să-şifacă rost de o scară destul de lungă, o scară de douăzeci de picioare înloc de una de douăsprezece.
Boxtel observase pe strada pe care locuia o casă în reparaţie; de zidul ei era sprijinită o scară uriaşă. Această scară era tocmai ceea ce-i trebuia lui, dacă nu cumva lucrătorii o luaseră. Alergă într-acolo şi găsi scara. O luă şi o duse cu greu în grădina sa, apoi, şi mai cu greu o sprijini de zidul casei lui Cornelius. Scara atingea exact ferestruica. Boxtel puse un mic felinar aprins în buzunar, urcă scara şi pătrunse în uscătorie.
Ajuns în acest tabernacol, se opri spijinindu-se de masă; picioarele nu-l mai ţineau, inima îi bătea să-i spargă pieptul.
Aici era mult mai rău decât în grădină; s-ar zice că în aer liber nici o proprietate nu poate fi strict respectată; chiar dacă cineva ar sări un gard viu sau ar escalada un zid, tot s-ar opri în faţa unei uşi sau a unei ferestre. În grădină Boxtel nu era decât un borfaş, în cameră devenea unhoţ. Totuşi, curajul îi reveni; doar nu ajunsese până aici ca să se înapoieze acasă cu mâinile goale. Dar căută în zadar; deschise şi închise toate sertarele, chiar şi sertarul cu pricina, în care fusese strâns cu grijă depozitul fatal lui Cornelius; găsi etichetate, ca într-o grădină botanică, lalelele Joanna, Witt, laleaua de culoare brună, laleaua de culoarea cafelei arse; dar laleaua neagră, adică mugurii în care era dormea ascunsă, nu era nicăieri.
Şi totuşi, în registrul seminţelor şi al bulbilor, ţinut în dublu exemplar de către van Baerle, cu mai multă grijă şi exactitate decât registrul comercial al primelor case din Amsterdam, Boxtel citi aceste rânduri:
" Astăzi, 20 august 1672, am dezgropat bulbul marii lalele negre şi l-am împărţit în trei muguri perfecţi."
- Mugurii ăştia, mugurii ăştia! urlă Boxtel, răvăşind totul în uscătorie, unde a putut să-i ascundă?
Apoi deodată îşi lovi fruntea, mai să şi-o turtească.
- Oh, nenorocit ce sunt! strigă el; ah, de trei ori nenorocit. Se desparte oare cineva de mugurii săi? Îi lasă la Dordrecht când pleacă la Haga? Oare poate trăi cineva fără muguri, când ei sunt mugurii nepreţuitei lalele negre? A avut timp să-i ia, infamul!!!!Îi are la el, i-a luat la Haga.
Ca un fulger îi trecu prin minte lui Boxtel gândul acesta şi-şi dădu seama de inutilitatea crimei comise.
Căzu ca trăznit chiar pe masa, chiar pe locul unde, cu câteva ore înainte sărmanul van Baerle admirase îndelung şi cu atâta satisfacţie mugurii lalelei negre.
- Ei bine, a urma urmelor, spuse invidiosul, ridicându-şi faţa lividă,dacă îi are, nu-i va putea păstra decât atât cât va fi în viaţă, şi.....
Sfârşitul gândului său odios se pierdu într-un surâs îngrozitor.
- Mugurii sunt la Haga, spuse el, deci nici eu nu mai pot rămâne la Dordrecht. La Haga, după muguri! La Haga!
Şi Boxtel, fără să-i pese de imensele bogăţii pe care le părăsea, atât era de obsedat de nepreţuita comoară, ieşi prin ferestruică, alunecă în lungul scării, duse obiectul furat de unde îl luase şi, asemenea unui animal de pradă, intră răcnind în casa lui.
9. CAMERA FAMILIEI
Era aproape miezul nopţii când bietul van Baerle fu închis în temniţadin Buytenhoff.
Lucrurile se petrecură aşa cum prevăzuse Roza. Găsind celula lu i Corneille goală, mânia poporului atinse asemenea culmi, încât dacă moş Gryphus s-ar fi aflat acolo, în faţa acelor furioşi, cu siguranţă că ar fi plătit în locul prizonierului său.
Dar această mânie se revărsă din plin asupra celor doi fraţi, pe care asasinii îi prinseseră datorită lui Wilhelm, om prevăzător, care luase măsuri de precauţie, închizând porţile oraşului.
Deci, la un moment dat, închisoarea se golise şi o linişte de mormânt urmase îngrozitorului tunet de urlete ce se rostogolea pe scări.
Roza profită de acest moment, ieşi din ascunzătoare, şi îl luă cu ea pe tatăl ei.
Închisoarea era pustie; la ce bun să rămâi în închisoare când oamenii erau sugrumaţi la Tol-Hek?
Gryphus ieşi tremurând în urma curajoasei Roza. Se duseră să închidă poarta cea mare, — să închidă e un fel de a spune, căci poarta era pe jumătate sfărâmată. Se vedea că pe aici trecuse torentul unei furii nestăvilite.
Către ora patru se auzi din nou vin zgomot, dar acest zgomot nu era de natură să-i îngrijoreze pe Gryphus şi pe fiica lui: era al mulţimii care târa cadavrele celor doi fraţi spre piaţa unde se făceau în mod obişnuit execuţiile,pentru a-i spânzura. Roza se ascunse din nou, dar de dataasta, ca să nu vadă odiosul spectacol.
La miezul nopţii se auziră bătăi în poarta închisorii. Îl aduceau pe Cornelius van Baerle.
Când temnicerul Gryphus îl primi pe noul musafir şi citi pe mandatul de arestare identitatea prizonierului, şopti cu obişnuitul său zâmbet de temnicer:
- Fin al lui Corneille de Witt! Ah, tinere, avem rezervată aici, tocmai camera familiei; o să ţi-o dăm.
În drumul ce trebuia să-l parcurgă pentru a ajunge la această celulă,deznădăjduitul cultivator de lalele nu auzi decât lătratul unui câine şi nu văzu decât chipul unei tinere fete.
Câinele ieşi dintr-o cuşcă săpată în zid, scuturând un lanţ gros şi îl mirosi pe Cornelius, pentru a-l recunoaşte mai bine dacă i s-ar ordonasă-l sfâşie.
Tânăra fată, auzind cum scârţâie balustrada sub mâna obosită a deţinutului, întredeschise ferestruica odăiţei în care locuia, situată chiar sub scară. Cu lampa în mâna dreaptă, ea îşi lumina fermecătorul obraz trandafiriu, încadrat de un bogat păr blond împletit în cozi groase, în timp ce cu stânga îşi strângea cămaşa albă de noapte pe piept, căci sosirea neaşteptată a lui Cornelius o trezise din primul somn.
Era un tablou frumos de pictat şi demn intru tot de maestrul Rembrandt, cu acea spirală neagră a scării luminate de felinarul roşiatic al lui Gryphus, cu faţa întunecată a temnicerului în vârf şi chipul melancolic al lui Cornelius, care se pleca peste balustradă pentru a privi în jos; iar dedesubt, încadrat de ferestruica luminată, suavul obraz al Rozei, gestul ei pudic, puţin contrariat la vederea lui Cornelius, care se afla mai sus, pe o treaptă, de unde privirea sa mângâia vag şi trist umerii albi, rotunzi, ai tinerei fete. Şi jos, cu totul în umbră, acolo unde întunericul acoperă detaliile, ardeau ochii de jăratec ai dulăului care trăgea de lanţul în inele, asupra cărora lumina, pornită din lampa ce oţinea Roza în mână şi din felinarul lui Gryphus, atârna stropi strălucitori de aur.
Un singur lucru n-ar fi putu reda în tabloul său, sublimul maestru: expresia dureroasă care apăru pe chipul Rozei când îl văzu pe tânărul frumos şi palid urcând încep scara şi-l auzi pe tatăl ei spunându-i sinistrele cuvinte: "Vei avea camera familiei".
Această scenă dură o clipă doar, mult mai puţin decât ne-a trebuit nouă s-o descriem. Apoi Gryphus îşi continuă drumul iar Cornelius, silits ă-l urmeze, intra cinci minute mai târziu, în celula pe care e inutil s-o descriem, pentru că cititorul o cunoaşte mai dinainte.
......................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu