Laleaua neagră, Alexandre Dumas

........................................................................................................................................................

                   XII.

              Într-o dimineaţă, cu urciorul între genunchi, Cornelius era absorbit în contemplarea mugurului care începuse să încolţească. Uşa se deschise şi temnicerul intră pe neaşteptate. Văzând un obiect necunoscut în mâinile deţinutului, Gryphus se repezi la el cu o viteză mai mare decât a uliului când se aruncă asupra prăzii sale.
            Întâmplarea, sau poate dibăcia fatală cu care geniul răului înzestrează uneori fiinţele nefaste, a făcut ca mâna grea şi aspră, - acea mână fracturată deasupra încheieturii, vindecată cu grijă deCornelius, -  să se aşeze exact în mijlocul urciorului, pe porţiunea de pământ în care se afla preţiosul bulb.
                - Ce-ai acolo? strigă el. Ah, te-am prins.
                Şi îşi înfundă mâna în pământ.
                   - Eu? nimic, nimic! ţipă  Cornelius  tremurând.
                   - Ah, te-am prins! Un urcior, pământ! Aici se ascunde o taină! Vom vedea îndată care ţi-e vina.
                  - Dragă domnule Gryphus! se rugă van Baerle, înspăimântat ca potârnichea gata să-şi piardă puii sub coasa secerătorului. 
                    Într-adevăr, Gryphus începuse să scormonească pământul cu degetele sale încovoiate.
                   - Domnule, domnule, fii atent! spuse Cornelius pălind.
                   - La ce dracu, la ce? urlă temnicerul.
                     - Fii atent! Ai să-l striveşti! 
                    Şi cu o mişcare rapidă, aproape desperată, ei smulse din mâinile temnicerului urciorul şi-l acoperi cu braţele, ca pe o comoară.
                Dar Gryphus, încăpăţânat aşa cum sunt mulţi bătrâni şi din ce în ce mai convins că descoperise o conspiraţie împotriva prinţului de Orania,se repezi la prizonierul său cu bâta ridicată; văzând neclintita hotărâre a deţinutului de a-şi apăra ghiveciul de flori, îşi dădu seama că acesta tremura  mult  mai   puţin pentru capul sau decât pentru  urcior.
                    Încercă deci, să i-l smulgă cu forţa.
                  - Ah! spuse paznicul furios, va să zică te revolţi.
             - Lasă-mi laleaua! strigă van Baerle.
              - Da, da, laleaua, replică bătrânul. Cunoaştem noi şireteniile domnilor puşcăriaşi. 
              - Dar îţi jur.......
              - Dă drumul urciorului, repeta Gryphus într-una, bătând din picior.Dă-i drumul sau chem garda.
                    - Cheamă pe cine vrei, dar nu-mi vei smulge această sărmană floare decât o dată cu viaţa.
                   Gryphus, exasperat, îşi înfundă degetele pentru a doua oară în pământ şi smulse mugurele negru; dar pe când van Baerle era fericit că a salvat urciorul, neştiind că adversarul său poseda conţinutul, Gryphusa zvârli cu violenţă mugurele moale care se turti pe lespede şi dispăru aproape imediat, strivit, făcut terci, de gheata grea a paznicului.   
                  Van Baerle văzu crima, zări rămăşiţele umede ale mugurului, înţelese bucuria sălbatică a lui Gryphus şi scoase un strigăt de deznădejde ce ar fi mişcat şi pe temnicerul asasin care omorâse păianjenul lui Pellisson cu câţiva ani înainte. 
                  Prin creierul cultivatorului de lalele trecu fulgerător ideea de a ucide pe omul acesta rău. Furia şi sângele i se urcară la cap, îi orbiră şi cu ambele mâini ridică urciorul greu de pământul acum nefolositor ce mai rămăsese în el. Încă o clipă şi urciorul ar fi căzut asupra craniului chel al bătrânului Gryphus. 
                  Îl opri un strigăt plin de lacrimi şi de groază, strigătul bietei Roza, ce se afla în dosul ferestruicii zăbrelite, palidă, tremurând, cu braţele ridicate spre cer, încercând să stăvilească cearta dintre tatăl şi prietenul ei .
             Cornelius lăsă urciorul să cadă şi acesta se sparse în mii de bucăţi cu un zgomot îngrozitor .
             Abia atunci înţelese Gryphus  primejdia prin care trecuse şi începu să-l ameninţe groaznic.
                - Oh! trebuie să fii foarte rău şi bădăran, spuse Cornelius, dacă poţi smulge unui biet deţinut   singura sa mângâiere, un bulb de lalea.
                - Vai, tată, adăugă Roza, e o crimă ce-ai făcut!
              - Ah, tu eşti, neroado? strigă bătrânul fierbând de mânie şi   întorcându-se către fiica sa. Vezi-ţi de treabă şi mai ales, coboară  mai repede.
                - Nenorocitul, nenorocitul de mine! continuă Cornelius desperat.
                 - La urma urmei, nu-i decât o lalea, adăugă Gryphus puţin ruşinat.O să ţi se dea câte lalele vrei. Am trei sute în pod.
             - La naiba cu lalelele tale! strigă Cornelius. Ele fac cât tine şi tu câtele. Ah! o sută de miliarde de milioane dacă aş avea, le-aş da pentru cea pe care ai strivit-o.
                  - Aha! exclamă Gryphus triumfător. Vezi bine că  nu  la  lalea  ţineai.Cu siguranţă că în pretinsul bulb erau ceva vrăjitorii, poate vreun mijloc de corespondenţă cu duşmanii Alteţei Sale, care ţi-a dăruit viaţa.Spuneam eu bine că au greşit când nu ţi-au tăiat gâtul. 
                - Tată! Tată! strigă Roza.
                 - Ei bine! Cu atât mai bine! Cu atât mai bine! repeta într-una Gryphus, încălzindu-se. L-am distrus, l-am distrus! Voi face la fel ori de câte ori vei încerca să cultivi lalele! Ah! te-am prevenit, frumosul meu prieten,că îţi voi face viaţa grea.
             - Blestematule, blestematule, urlă Cornelius în desperarea sa, cercetând cu degete tremurătoare ultimele rămăşeţe ale mugurului, cadavrul atâtor bucurii şi nădejdi.
               - Îl vom planta pe celălalt mâine, dragă domnule Cornelius, îi şopti Roza, care înţelese imensa durere a cultivatorului de lalele.
                   Aceste dulci cuvinte au curs ca un balsam pe rana sângerândă a lui Cornelius.



                                                               18.  CURTEZANUL   ROZEI

                       Abia apucase Roza să-i spună cele câteva cuvinte de consolare lui Cornelius, că de pe scară se auzi o voce întrebându-l pe Gryphus ce se petrece.
                  - Tată, zise Roza, auzi?
                  - Ce?
                   - Te cheamă domnul Iacob. E îngrijorat.
                    - S-a făcut atâta zgomot, spuse Gryphus. N-a lipsit mult să fiu asasinat de savantul ăsta.
               Apoi, arătându-i Rozei scara cu degetul:
                - Treci înainte, domnişoară! spuse el.
               Şi închizând uşa:
                 - Vino, prietene Iacob!
               Gryphus ieşi luând-o pe Roza cu el şi lăsându-l singur pe bietul Cornelius, care murmura deznădăjduit :
                       - Oh! m-ai asasinat, călău bătrân! N-am să supravieţuiesc acestei nenorociri.
                     Şi într-adevăr, bietul deţinut s-ar fi îmbolnăvit, fără acel echilibru pe care Providenţa i-l sortise în viaţă şi care se numea Roza.  
                  Seara, tânăra fată se întoarse.
                  Prima ei grijă fu să-l anunţe pe Cornelius că în viitor tatăl ei nu se va mai opune ca el să cultive flori.
               - Şi de unde ştii? o întrebă deţinutul, cu un aer jalnic.
               - Ştiu pentru că a spus-o.
               - Poate pentru a mă înşela?
               - Nu, îi pare rău.
                - Oh, da, dar e prea târziu.
                - Pocăinţa asta nu a pornit de la el.
               - Dar atunci de unde i-a venit?  
                      - Dacă ai şti cum l-a certat prietenul lui!
                - Ah, domnul Iacob! Aşadar, domnul Iacob nu te părăseşte?
               - În orice caz, lipseşte cât poate mai puţin.
              Şi ea zâmbi în aşa fel, încât micul nor de gelozie care întuncase fruntea lui Cornelius se risipi.
               - Şi cum s-au petrecut lucrurile? întrebă Cornelius.
               - Ei bine, întrebat de prietenul său, tata a povestit la cină întâmplarea cu laleaua, sau mai degrabă cu mugurele, şi frumoasa ispravă pecare a făcut-o, strivindu-l.
                 Cornelius scoase un suspin care era mai mult un geamăt.
                - Dacă l-ai fi văzut în clipa aceea pe domnul Iacob! continuă Roza.Într-adevăr, am crezut că va da foc fortăreţei! Ochii săi erau ca două torţe arzânde, părul i se ridicase măciucă, strângea din pumni, părea că vrea să-l sugrume pe tata. "Ai făcut asta? a strigat el. Ai strivit mugurele? -  Fără îndoială, i-a răspuns tatăl meu. -  E o mârşăvie, e odios! E o crimă ce-ai făcut!" a urlat Iacob.
              Tata a rămas înmărmurit.
             - Şi dumneata eşti nebun? l-a întrebat pe prietenul său.
             - Oh! de treabă om acest Iacob, şopti Cornelius; e o inimă cinstită,un suflet ales.
            - Fapt e că mai aspru decât l-a judecat el pe tatăl meu, nu e cu putinţă să fie judecat cineva, adăugă Roza. Era desperat, repeta fără încetare:
            - Mugurele strivit, strivit! Oh, Dumnezeul meu, Doamne, strivit!    
            - Era singurul mugur pe care-l avea? 
            - A întrebat asta? rosti Cornelius, ciulind urechea.
            - Crezi că nu era singurul? l-a întrebat tatăl meu. Bine, vom cerceta dacă mai are şi alţii.
            - Să cauţi dacă mai are şi alţii, a strigat Iacob, luându-l pe tata de guler; dar imediat i-a dat drumul.
            Apoi s-a întors spre mine:
             - Şi ce-a zis bietul tânăr? întrebă el.
            N-am ştiut ce să răspund. Dumneata mi-ai cerut să nu las niciodatăsă se bănuiască interesul pe care îl porţi acestui mugur. Din fericire, tata m-a scos din încurcătură.
            - Ce-a zis?........a început să spumege.
           L-am întrerupt.
            - Cum să nu fi fost furios? i-am spus. Ai fost atât de nedrept şi de brutal.
           - Ei, asta-i! Eşti nebună? a ţipat tata la rândul lui. Mare nenorocire să striveşti un bulb de lalea; poţi cumpăra sute de bulbi cu un florin în piaţa din Gorcum.
          - Dar poate mai puţin preţios decât acesta! am răspuns eu, din nenorocire, fără să-mi dau seama că divulg un secret. 
         - Şi la auzul acestor cuvinte, Iacob ce-a zis? întrebă Cornelius.
         - La aceste cuvinte, trebuie să mărturisesc, mi s-a părut că ochii săi aruncă flăcări.  
         - Da, zise Cornelius. Dar asta n-a fost totul; a mai spus ceva?
           - Aşadar,  frumoasă Roza, rosti el cu voce mieroasă, crezi că acest bulb era preţios?
                  Mi-am dat seama imediat că am făcut o greşeală.
                  - Ce ştiu eu? am răspuns într-o doară; ce, eu mă pricep la lalele?Ştiu numai, -  fiindcă, vai, suntem condamnaţi să trăim laolaltă cu deţinuţii, - ştiu că pentru un condamnat orice mijloc de a-şi trece timpul este preţios. Bietul domn van Baerle se ocupa cu bulbul acela. Ei bine!Cred că-i o cruzime să-i răpeşti singura distracţie.
              - Dar mai întâi, a spus tata, cum şi-a procurat bulbul? Mi se pare că ar fi bine să ştim lucrul acesta.
              Am întors capul pentru a ocoli privirea tatei. Dar am întâlnit privirea domnului Iacob.
             Ai fi zis că voia să-mi citească cele mai ascunse gânduri. Un gest de supărare te scuteşte adesea de un răspuns. Am ridicat din umeri, am întors spatele şi m-am apropiat de uşă.
           Dar m-am oprit auzindu-l pe Iacob şoptind tatei:
           - Nu-i lucru greu să aflăm, zău.
            - Trebuie să-l scotocim, şi dacă mai are şi alţi muguri, o să-i găsim.
                - Da, de obicei sunt trei.
             - Trei! A spus că am trei muguri? strigă Cornelius.
                 - Vedeţi, lucrul ăsta m-a surprins tot atât de mult ca şi pe dumneavoastră. M-am întors.
                Erau atât de preocupaţi amândoi că nu m-au văzut.
                 - Dar poate că nu are bulbii la el, a spus tata.
            - Atunci, fă-l să coboare sub un pretext oarecare şi în timpul acesta eu voi scotoci camera lui.     
            - Vai, dar e un ticălos domnul Iacob al dumitale, spuse Cornelius.
                  - Mi-e teamă că da.     
                   - Spune-mi, Roza, continuă Cornelius gânditor.
                  - Ce?
                   - Nu mi-ai povestit că în ziua în care ai pregătit stratul pentru flori, acest om te-a urmărit.
                   - Da.
                  - Şi că s-a strecurat ca o umbră în spatele arborilor de soc?
             - Fără-ndoială.
             - Că n-a pierdut nici una din mişcările dumitale, în timp ce greblai?
              - Nici una.
                - Roza.........spuse Cornelius pălind.
              - Ei bine?
              - Nu te-a urmărit pe dumneata.   
                      - Dar pe cine urmărea?
                    - Nu de dumneata e îndrăgostit.
              - Dar de cine atunci?
                - Mugurele meu îl urmărea; de laleaua mea e îndrăgostit.
               - Ah, într-adevăr, s-ar putea! strigă Roza.
                     - Vrei să te convingi?   
                      - În ce fel?
                        - Oh, e foarte uşor.
                     - Spuneţi-mi cum.
                     - Du-te mâine în grădină; fă aşa fel ca Iacob să ştie unde te duci,ca şi prima dată; lasă-l să te urmărească; fă-te că îngropi un mugur, apoi ieşi din grădină, dar uită-te prin uşă, să vezi ce face.
                - Bine, şi după aceea?
                  - După aceea? După cum va acţiona el, vom acţiona şi noi.
                   - Ah! suspină Roza, vă iubiţi mult bulbii, domnule Cornelius.
                  - E-adevărat, spuse deţinutul oftând, că de când tatăl dumitale mi-a strivit mugurele, mi se pare că o parte din mine a murit.
              - Lăsaţi asta, zise Roza, nu vreţi să mai încercaţi şi altceva?
               - Ce?
              - Să primiţi propunerea tatei.
                - Care propunere?
              - V-a oferit bulbi de lalea cu sutele.
               - E-adevărat.
                - Primiţi câţiva bulbi, şi o dată cu ei îl veţi putea creşte şi pe al treilea, cel al lalelei negre.
                 - Da, ar fi fost bine aşa, spuse Cornelius încruntându-se, dacă tatăl dumitale era singur, dar celălalt, acest Iacob care ne spionează...   
                        - E adevărat.   Totuşi          gândiţi-vă.    Vă  lipsiţi,   văd,         de   o   mare   bucurie.
                                        Şi    ea   rosti   aceste   cuvinte   cu  un  surâs   prin   care   răzbătea   o  uşoară   ironie.
                                      Într-adevăr, Cornelius   chibzui  un  moment.  Se  putea   lesne   vedea   că   luptă    împotriva    unei    mari    dorinţe.  
                  - Ei bine, nu! strigă el cu un stoicism aproape antic. Ar fi o slăbiciune, ar fi o nebunie, ar fi o laşitate! Dacă aş expune mâniei şi invidiei ultima resursă ce ne rămâne, aş face o greşeală de neiertat. Nu!Roza, nu! Mâine vom hotărî ce avem de făcut în legătură cu laleaua dumitale; o vei cultiva după instrucţiunile mele; cât despre al treilea mugur, - Cornelius suspină adânc, -  păstrează-l  la dumneata în dulap!Ceva îmi spune că el e salvarea noastră, că el va fi bogăţia noastră!Păstrează-l! Şi dacă trăsnetul cerului ar cădea pe Loevestein, jură-mi,Roza, că în loc de inele, în loc de bijuterii, în locul acestei frumoase bonete de aur care îmbracă atât de minunat chipul tău,  jură-mi, Roza, că vei lua cu tine mugurele lalelei negre 
                - Fiţi  liniştit, domnule Cornelius, spuse Roza cu un dulce amestec de tristeţe şi gravitate în glas; fiţi liniştit, dorinţele dumneavoastră sunt ordine pentru mine. 
             - Si daca vei observa ca esti urmarita, - continua tanarul infierbantandu-se din ce in ce mai tare,  - ca miscarile dumitale sunt supravegheate, ca lucrurile spuse de dumneata trezesc banuielile tatalui dumitale sau ale acestui ingrozitor Iacob, pe care-l dispretuiesc, atunci, Roza, sacrifica-ma imediat pe mine; eu nu mai traiesc decat prin dumneata, nu te mai am decat pe dumneata pe lume.  Sacrifica-ma, inceteaza de a mai ma vedea.
             Roza simti cum i se strange inima si din ochi ii tisnira lacrimi.
          - Vai! spuse ea.
          - Ce este? intreba Cornelius.
          - Vad un lucru.
         - Ce vezi? 
         - Vad, spuse fata, izbucnind in suspine, ca iubiti atat de mult lalelele, incat in inima dumneavoastra nu mai e loc pentru o alta afectiune.
          Si fugi.
         Dupa plecarea fetei, Cornelius petrecu o seara si o noapte ingrozitoare, cum nu mai traise pana atunci.
          Fara indoiala, Roza se suparase pe el si pe buna dreptate. Poate nici nu va mai veni sa-l vada, asa ca nu va mai avea vesti nici despre Roza nici despre lalele.
         Dar cum am putea oare explica acest caracter bizar al cultivatorilor de lalele desavarsiti, a caror specie n-a disparut inca din lume?
        O marturisim, spre rusinea eroului nostru si a horticulturii, ca dintre cele doua iubiri ale sale, Cornelius o regreta mai mult pe Roza, si cand spre orele trei dimineata, el adormi, prapadit de oboseala, hartuit de temeri, chinuit de remuscari, in visul sau marea lalea neagra ceda locul ochilor albastri si blanzi ai blondei frizone.


                                19.  FEMEIE  SI  FLOARE

                   Dar biata Roza, care se inchisese in camera ei, nu putea sti la cine sau la ce visa Cornelius.
                  Din cele ce-i spusese, Roza era inclinata sa creada ca el visa mai mult la floare decat la ea. Si totusi Roza se insela.
                  Cum n-avea cine sa-i spuna adevarul, si cum vorbele nechibzuite ale lui Cornelius patrunsesera in sufletul ei ca niste pcaturi de otrava, Roza nu visa, ea plangea.
             Era insa o fiinta nobila, cu un suflet drept si profund; ea incerca sa priceapa realitatea; isi dadea seama de calitatile ei morale si fizice, dar si de pozitia ei sociala.
             Cornelius era savant, Cornelius era bogat, sau in orice caz fusese inainte de a i se confisca bunurile.  Roza intelesese desci preferinta lui pentru laleaua neagra, dar pe masura ce intelegea, devenea mai desperata.
            De aceea, in timpul acestei nopti ingrozitoare,  in timpul noptii de insomnie pe care o petrecu, ea lua o hotarare.
             Decise sa nu mai revina niciodata la ferestruica.
            Dar cunoscand dorinta fierbinte a lui Cornelius de a primi vesti despre lalea, se hotari ca pe viitor sa invete sa citeasca si sa scrie; din fericire, ea ajunsese intr-un asemenea stadiu cu invatatura, incat nu ar mai fi avut nevoie de profesor, daca acest profesor nu s-ar fi numit Cornelius.
           Roza se apuca deci de citit cu inversunare din biblia bietului Corneille de Witt, citi a doua foaie, devenita acum prima de cand cealalta fusese rupta, pe care era scris testamentul lui Cornelius van Baerle.
          - Ah! sopti ea, recitind testamentul pe care nu-l termina niciodata fara ca o lacrima, perla a dragostei, sa nu se rostogoloeasca din ochii ei luminosi pe obrazu-i palid, - ah, pe atunci, am crezut totusi o clipa ca mai iubeste.
           Roza insa, o repetam, nu stia ca laleaua neagra fusese distrusa. Asa ca, terminand de citit, operatie in care facuse mai progrese, lua tocul si cu o inversunare, nu mai putin laudabila, facu efortul de a invata sa scrie.
            Cornelius petrecu ziua urmatoare temandu-se ca Roza nu va veni in seara aceea ca de obicei.
            Si pe masura ce ora obisnuita a intalnirii lor se apropia, preocuparea devenea tot mai vie si mai puternica, pana ce in sfarsit, puse stapanire in intregime pe Cornerlius; deveni singurul sau gand.
              Astfel, el intampina intunericul cu o puternica bataie de inima. Cu cat intunericul crestea, cu atat vorbele pe care i le spusese Rozei cu o seara inainte si care o mahnisera erau tot mai prezente in cugetul sau. Se intreba cum de a fost in stare sa-i ceara celei care-i alinase atatea suferinte sa-l sacrifice lalelei, adica sa renunte sa-l vada daca era nevoie, cand pentru el vizita Rozei devenise o necesitate vitala.
           In camera lui Cornelius se auzea orologiul fortaretei batand orele sapte, opt, apoi suna ora noua. Niciodata un timbru de bronz n-a avut un ecou mai puternic in adancul unei inimi, ca acea bataie a ciocanului care anunta ora noua. Apoi se asternu linistea. Cornelius isi duse mana la inima, pentru a-i innabusi bataile, si asculta.   
 
...............................................................................................................................................................