Laleaua neagră, Alexandre Dumas

.....................................................................................................................................................
IV.


     - Cred că sunt împotriva amândurora. Voiam să-ţi spun, frate, că printre alte calomnii stupide, orangiştii ne reproşează că am negociat cu Franţa.
      - Proşti mai sunt!
     - Sunt proşti, dar ne reproşează totuşi.
      - Dar dacă negocierile ar fi reuşit, ar fi fost cruţaţi de înfrângerile de la Rees, Orsay, Vesel şi Rheinberg; ar fi fost evitată trecerea Rinului, iar Olanda s-ar fi putut considera încă şi azi de neînvins în mijlocul mlaştinilor şi canalelor sale.
        - Tot ce spui e adevărat, frate, dar e şi mai adevărat că, dacă s-ar găsi în momentul acesta corespondenţa noastră cu domnul de Louvois, oricât de bun navigator aş fi, n-aş putea salva în niciun chip luntrişoara atât de şubredă care va purta pe cei doi de Witt, cu averea lor, în afara Olandei. Corespondenţa asta care ar dovedi unor oameni cinstiţi cât de mult îmi iubesc ţara şi cât de multe sacrificii eram gata să fac eu însumi pentru libertatea ei, pentru gloria ei, corespondenţa asta ne-ar putea pierde dacă ar cădea în mâna orangiştilor, învingătorii noştri. De aceea, dragă Corneille,   aş fi fericit să aflu că ai ars scrisorile înainte de a părăsi oraşul Dordrecht pentru a veni la Haga să ne întâlnim.
       - Frate, răspunse Corneille, corespondenţa ta cu domnul de Louvois dovedeşte că în ultimul timp ai fost cel mai mare, cel mai generos şi mai dibaci cetăţean din toate cele şapte Provincii Unite. Mi-e scumpă gloria ţării mere, dar mai scumpă mi-e gloria ta, frate, şi m-am ferit să ard această corespondenţă.
       - Atunci suntem pierduţi, spuse liniştit fostul prim-ministru apropiindu-se de fereastră.
      - Nu, dimpotrivă, Ioan, ne vom salva trupul şi în acelaşi timp vom redobândi popularitatea.
      - Dar ce-ai făcut cu scrisorile acelea?
     - Le-am încredinţat lui Cornelius van Baerle, finul meu, pe care-l cunoşti şi care locuieşte în Dordrecht.
      - Oh! bietul băiat, scump şi naiv copil. Acest savant deşi ştie atâtea lucruri, nu se gândeşte decât la florile care-l slăvesc pe Dumnezeu care le face să înflorească! Tocmai lui i-ai încredinţat scrisorile care aduc moartea; dar frate, sărmanul Cornelius e pierdut!
       - Pierdut?!
      - Da, căci va fi sau tare sau slab. Dacă e tare, - fiindcă mai devreme sau mai târziu, deşi se află tocmai la Dordrecht, preocupat cu treburile lui şi străin de tot ce ni se întâmplă, tot va afla cum stau treburile - , se va lăuda cu noi; dacă e slab, se va teme de prietenia noastră; dacă e tare, va divulga secretul; dacă e slab nu va şti să-l păstreze. Aşadar, şi într-un caz şi în altul, dragul meu, e pierdut şi noi odată cu el. Deci, să fugim frate, să fugim cât mai avem timp.
         Corneille se ridică din pat şi luă mâna fratelui său, care tresări la atingerea bandajelor:
       - Oare nu-mi cunosc finul? Oare n-am învăţat să-i citesc fiecare gând, să-i înţeleg fiecare sentiment? Mă întrebi dacă e slab, mă întrebi dacă e tare. Nu e nici una, nici alta, dar ce importanţă are acum. Principalul e că va păstra taina, finndcă el nici nu o cunoaşte.
       Ioan se întoarse surprins.
       Ruartul de Pulten, - continuă Corneille, cu surâsul său blajin,  - e un om politic crescut la şcoala lui Ioan de Witt; îţi repet frate, van Baerle nu cunoaşte natura şi valoarea depozitului pe care i l-am încredinţat.
     - Atunci, să ne grăbim! strigă Ioan, mai avem timp să trimitem ordinul de a arde scrisorile.
      - Prin cine să-i trimitem ordinul?
      - Prin Craeke, servitorul meu,  care a intrat cu mine în închisoare să-ţi ajute să cobori scara şi să ne însoţească pe drum călare.
      - Gândeşte-te Ioan, înainte de a arde mărturiile astea de valoare.
      - Mă gândesc, dragul meu Corneille, că înainte de toate,  fraţii de Witt trebui să-şi salveze viaţa   pentru a-şi putea salva renumele. Dacă vom muri, cine ne va apăra? Cine ne va fi înţeles măcar?
       - Crezi deci că ne-ar omorî dacă ar găsi scrisorile astea?
       Fără să-i răspundă fratelui său, Ioan întinse mâna spre Buytenhoff de unde se auzeau urcând în acel moment proteste înverşunate.
       - Da, da, spuse Corneille. Aud bine vuiteul ăsta, dar ce înseamnă?
       Ioan deschise fereastra.
       - Moarte trădătorilor! urla norodul.
       - Înţelegi acum, Corneille?
       - Şi trădătorii suntem noi! spuse prizonierul, ridicând privirea spre cer  şi dând resemnat din umeri.
       - Suntem noi, repetă Ioan de Witt.
       - Unde e Craeke?
       - La uşa celulei tale, bănuiesc.
       - Atunci să vină aici.
        Ioan deschise uşa; credinciosul servitor aştepta într-adevăr în prag.
       - Vino, Craeke, şi ţine bine minte ce-ţi va spune fratele meu.
       - O, nu, nu va fi de-ajuns să spun; trebuie să scriu, din păcate.
       - Şi de ce?
        - Pentru că van Baerle nu va încredinţa scrisorile nimănui şi nu le va arde niciodată, fără un ordin scris din partea mea.
       - Dar vei putea oare să scrii, dragul meu? întrebă Ioan, la vederea bietelor mâini arse şi strivite.
       - Dacă aş avea peniţă şi cerneală, ai vedea că sunt în stare! spuse Corneille.
       - Uite un creion, asta-i tot ce pot să-ţi ofer.
      - Hârtie ai? Aici nu mi s-a lăsat nimic.
        - Biblia asta. Rupe prima foaie.
       - Bine.
      - Dar vei putea scrie citeţ?
       - Ei, asta-i! spuse Corneille uitându-se la fratele său.  Degetele care au rezistat la feştile călăului, voinţa care a învins durerea se vor uni într-un efort comun şi, fii liniştit, frate, nici nu-mi va tremura mâna.
       Şi într-adevăr, Corneille luă creionul şi scrise.  Pe bandajele albe apărură picături de sânge care, din cauza apăsării degetelor pe creion, ţâşneau din rănile deschise. De pe tâmplele primului ministru curgeau şiroaie de sudoare.
        Corneille scrie:

               Dragă fine,
           Arde depozitul pe care ţi l-am încredinţat, arde-l fără să-l deschizi, ca să-ţi rămână ţie însuţi conţinutul lui necunoscut. Secrete de felul aceluia pe care-l ascunde pot ucide pe deţinător. Arde-i şi astfel îi vei fi salvat pe Corneille şi pe Ioan.
            Adio şi păstrează-mi amintirea.
             Corneille de Witt.
          20 august 1672


           Cu lacrimi în ochi Ioan şterse o picătură din nobilul sânge care pătase foaia, şi cu o ultimă povaţă o dădu lui Craeke; se întoarse apoi la Corneille, pe faţa căruia suferinţa aşternuse o şi mai pronunţată paloare. Părea gata să leşine.
           - Acum ,spuse el, când voi auzi şuieratul cunoscut al bunului nostru Craeke vom şti că e în afara gloatei, de partea cealaltă a eleşteului......Va fi momentul să plecăm şi noi.
         Nu trecură nici cinci minute şi semnalul lung şi puternic străbătu bolta  de frunziş negru a ulmilor, acoperind vuietul din Buytenhoff.
          Ioan ridică braţele spre cer, în semn de mulţumire.
         - Şi acum Corneille, să plecăm, zise el.





                3. ELEVUL LUI IOAN DE WITT

          În timp ce urletele multimii adunate la Buytenhoff îl îndemnau pe Ioan de Witt să grăbească plecarea fratelui său, o delegaţie de burghezi pornise, aşa cum am mai spus, spre primărie, pentru a cere retragerea corpului de cavalerie al lui de Tilly.
          De la Buytenhoff la Hoogstraet nu era departe; alături de ei putea fi văzut un străin care, urmărind cu interes desfăşurarea acestei scene, se îndrepta spre primărie pentru a afla cu un minut mai devreme ce avea să se întâmple.
         Străinul, foarte tânăr, - poate să vi avut douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, - părea slab, lipsit de putere. Fără îndoială, avea motive să nu dorească a fi recunoscut, căci îşi ascundea tot timpul faţa palidă şi prelungă cu o batistă fină din pânză de Friza, stergându-şi neîncetat fruntea muiată de sudoare sau buzele arse.
       Cu privirea pironită ca a unei păsări de pradă,  cu nasul coroiat şi lung, cu gura fină şi dreaptă, deschisă sau mai degrabă despicată ca marginile unei răni, acest om ar fi oferit lui Lavater, dacă ar fi trăit în acea vreme, un subiect de studii fiziologice care, pentru început, n-ar fi fost în avantajul său.
        Ce deosebire există oare între chipul cuceritorului şi al piratului? se întrebau anticii. Aceea care există între un şoim şi un vultur. Unul e senin, celălalt e neliniştit.
      Figura lividă, corpul uscăţiv şi suferind, mersul agitat al acestui tânăr care urma mulţimea înârtată de la Buytenhoff la Hoogstraet amintea de chipul unui stăpân bănuitor sau, mai curând a unui hoţ frământat: un om al poliţiei ar fi fost desigur înclinat să admită ipoteza din urmă, având în vedere grija vădită a acelui despre care vorbim în a se ascunde.
        Tânărul era simplu îmbrăcat şi nu se observa că e înarmat; braţul lui slab dar nervos, cu mâna uscată, dar albă şi fină, se sprijnea pe umărul unui ofiţer care, cu mâna pe sabie, privise toate scenele de la Buytenhoff cu un interes uşor de înţeles, până când tovarăşul său o pornise la drum şi îl luase cu el.
         Ajuns în piaţa Hoogstraet, omul cu faţa palidă îl împinse pe celălalt la adăpostul unui oblon deschis şi îşi fixă privirea pe balconul primăriei.
      La strigătele îndârjite ale poporului, fereastra dinspre Hoogstraet se deschise şi un om înaintă pentru a discuta cu mulţimea.
        - Cine a ieşit în balcon? întrebă tânărul ofiţer, arătându-i numai din ochi pe vorbitor, care părea foarte emoţionat şi se ţinea de balustradă.
        - E deputatul Bowelt, replică ofiţerul.
     - Ce fel de om este acest deputat Bowelt? Îl cunoşti?
      - E un om de treabă, cel puţin aşa cred, monseniore.
      Auzind această apreciere asupra caracterului lui Bowelt, tânărul lăsă să îi scăpe un gest de nemulţumire atât de vădită, încât ofiţerul observă şi se grăbi să adauge:
       - Cel puţin aşa se spune, monseniore. În ce mă priveste nu pot face nicio afirmaţie, fiindcă nu-l cunosc personal.
       - Om de treabă, repetă cel ce fusese numit monseniore; e un om de treabă sau un om curajos?
      - Ah! monseniore, vă rog să mă iertaţi, dar n-aş îndrăzni să fac această deosebire cu privire la un om pe care, o repet Alteţa Voastră, nu-l cunosc decât din vedere.
       - Ai dreptate, şopti tânărul, să aşteptăm şi vom vedea.
      Ofiţerul placă capul în semn de aprobare şi tăcu.
         - Dacă acest Bowelt e un om de treabă, continuă prinţil, va privi ciudat cererea pe care aceşti furioşi i-au înaintat-o.
     Şi mişcarea nervoasă a mâinii sale care se agita fără voie pe umărul însoţitorului, ca degetele unui pianist pe clape, trăda o vie nerăbdare, prost ascunsă de privirea rece şi întunecată a chipului palid.
      În sfârşit, se auzi glasul delegaţiei burgheze, care-l întrebă pe domnul Bowelt unde se aflau ceilalţi deăutaţi, colegii săi.
       - Domnilor, spuse pentru a doua oară domnul Bowelt, vă repet că în acest moment sunt numai cu domnul d`Asperen, şi nu pot lua nicio hotărâre.
     - Ordinul, ordinul! sunară mai multe mii de voci.
      Domnul Bowelt încercă să vorbească, dar vorbele nu se auzeau;  i se vedeau doar braţele agitându-se   în gesturi repetate şi deznădăjduite.   Dându-şi seama că nu se va putea face auzit, se întoarse sprefereastra deschisă şi-l chemă în ajutor pe domnul d'Asperen.Domnul d'Asperen se ivi şi el în balcon, unde fu salutat cu strigătemai puternice decât cele destinate domnului Bowelt cu zece minute înainte. 
       -  Să mergem, colonele, spuse rece tânărul, în timp ce poporul năvălea prin poarta principală. Se pare că deliberarea va avea loc înăuntru. Hai să ascultăm discuţiile.
          - Ah, monseniore, monseniore, luaţi seama!
       - La ce?
      -  Printre deputaţi sunt mulţi care au avut legături cudumneavoastră; ar fi de-ajuns ca unul singur să vă recunoască... 
       - ...pentru a fi acuzat că sunt instigatorul a tot ce se petrece aici. Aidreptate, spuse tânărul, şi regretul de a se fi arătat atât de grăbit în a-şi îndeplini dorinţele, îl făcu să roşească. Da, ai dreptate, să rămânem peloc. De aici o să-i vedem întorcându-se cu sau fără aprobare şi vom afla în felul acesta dacă domnul Bowelt e un om de treabă sau un omcurajos, ceea ce ţin mult să ştiu.
     - Dar, întrebă ofiţerul privind cu uimire pe cel căruia îi spuneamonseniore, bănuiesc că Alteţei Voastre nu-i trece prin minte nici măcaro clipă că deputaţii ar putea ordona călăreţilor lui de Tilly să sedepărteze, nu-i aşa? 
      - De ce? întrebă cu răceală tânărul.— Pentru că un asemenea ordin ar însemna pur şi simplucondamnarea la moarte a domnilor Corneille şi Ioan de Witt.
       - O să vedem! răspunse rece prinţul; numai Dumnezeu   ştie ce se petrece în inima oamenilor.
      Ofiţerul privi pe furiş chipul nepăsător al însoţitorului său şi păli. Era deopotrivă un om de treabă şi un om curajos acest ofiţer. Din locul unde se opriră, prinţul şi însoţitorul său auzeau gălăgia şi tropăitul mulţimii pe scările primăriei.
      Pe urmă, zgomotul se auzi răspândindu-se în toată piaţa prin ferestrele deschise ale sălii cu balcon unde apăruseră domnii Bowelt şi d'Asperen, care, fără îndoială, de teamă ca în îmbulzeală poporul să nu-i azvârle peste balustradă, reintrară în clădire.
          Apoi se văzură umbre zgomotoase mişcându-se încoace şi încolo, în faţa  ferestrelor. Sala de deliberări  se umplea.
                Deodată zgomotul încetă; apoi se înteţi şi ajunse la o asemenea intensitate, încât vechiul edificiu se cutremură până în temelii. În cele din urmă, torentul porni iar să se rostogolească prin galerii şi pe scări,până la poarta sub a cărei boltă se revărsă ca un puhoi. 
               În     fruntea      primului     grup alerga, sau      mai    bine           zis           zbura  ,    un     om     cu    faţa     hidos    desfigurată      de    bucurie.    Era     chirurgul     Tyckelaer. 
          



...................................................................................................................................................