"Viata este minunata, daca nu te temi de ea"
            Charlie Chaplin

Laleaua neagră, Alexandre Dumas

..............................................................................................................................
       XVII.

     Nici nu dispăruse bine de pe chipul soldatului de gardă surâsul graţios, ce-i sublinia povestirea, când pe scară răsună un pas apasat. De marginile tocite ale treptelor se loveau pinteni.
     Soldaţii din gardă se dăduseră în lături pentru a-i face loc unui ofiţer. Acesta intră în camera lui Cornelius, în timp ce scribul din Loevestein încheia procesul-verbal.
     - Aici e numărul 11? întrebă el.
     - Da, domnule colonel, răspunse subofiţerul.
     - Aşadar, aici e celula deţinutului Cornelius van Baerle?
     - Aici, domnule colonel.
     - Unde e deţinutul?
     - Iată-mă, domnule, răspunse Cornelius pălind puţin, cu tot curajul său.
     - Dumneata eşti domnul Cornelius van Baerle? întrebă el, adresându-i-se de data asta direct.
     - Da, domnule.
     - Atunci urmează-mă.
     - Ah, - spuse Cornelius, a cărui inimă zvâcnea în faţa primei spaime a morţii, - ce repede se fac treburile la fortăreaţa Loevestein. Şi caraghiosul ăsta care vorbea de doisprezece ore!
     - Vezi, ce ţi-am spus? şopti la ureche soldatul care-i povestise despre Mathias.
     - O minciună.
     - Cum asta?
     - Mi-ai promis doisprezece ore.
     - Ah! da, dar a venit un anghiotant al Alteţei Sale, şi încă unul din cei mai apropiaţi, domnul van Deken. Drace! Bietului Mathias nu i s-a facut o asemenea onoare.
    - Ei, - zise Cornelius, umplându-şi pieptul cu o mare cantitate de aer, - să arătăm acestor oameni că un burghez, finul lui Corneille de Witt, poate primi, fără să i se clintească niciun muşchi, tot atâtea gloanţe ca acel oarecare Mathias.
    Si, mândru, trecu prin faţa grefierului care, întrerupt din exerciţiul funcţiunii, îndrăzni să-i spun ofiţerului:
     - Dar, domnule colonel van Deken, procesul-verbal nu e încă terminat.
     - Nu merită osteneala să-l termini, spuse ofiterul.
     - Bine! replica scribul, strangandu-si cu intelepciune hartiile si pana intr-un portofel uzat si jegos.
     "Mi-a fost scris, gandi bietul Cornelius, sa nu dau in lumea asta numele niciunui copil, niciunei flori, niciunei carti, cele trei bunuri din care Dumnezeu cere macar unul dupa cat se pare, de la fiecare om cat de cat organizat, pe care binevoieste a-l lasa sa se bucure pe pamant de prioritatea unui suflet si de uzufructul unui corp."
     Si il urma pe ofiter, hotarat si demn.
     Cornelius numara treptele care ducea la locul viran din fata fortaretei,  regretand ca nu-l intrebase pe soldatul de garda cate erau, lucru pe care in amabilitatea lui indatoritoare i l-ar fi spus cu siguranta.
     Dar, pe cand strabatea drumul ce trebuia sa-l conduca la capatul ultimei mari calatorii, asa cum socotea el, se simtea stapanit de teama ca il va vedea pe Gryphus si nu o va vedea pe Roza. Roza, biata fata, daca va muri fara sa-i fi spus un ultim ramas bun? Daca va muri fara sa afle nimic despre laleaua neagra si se va trezi acolo sus, nestiind incotro sa-si indrepte privirea pentru a o regasi?!
     Cornelius privi in zadar la dreapta si la stanga; ajunse pe platou fara s-o fi zarit pe Roza, fara sa-l fi zarit pe Gryphus, ceea ce era aproape o compensatie.
      Aici, Cornelius cauta curajos din ochi soldaţii care urmau sa-l execute si vazu intr-adevar vreo zece stransi la gramada, care vorbeau intrei ei. Dar acestia stateau de vorba pasnic si n-aveau muschete, nici nu erau aliniati. De fapt, mai curandse putea spune ca susoteau intre ei, decat ca discutau, purtare ce lui Cornelius i se paru nedemna fata de gravitatea unor asemenea evenimente.
     Deodata, Gryphus aparu schiopatand, cladinandu-se, sprijinindu-se intr-o carja, in fata locuintei sale. Ochii sai batrani si cenusii, ca de pisica, scanteiara intr-o ultima privire de ura intensa aruncata condamnatului. Apoi izbucni intr-un torent de blesteme atat de ingrozitoare, incat Cornelius se adresa ofiterului:
    - Domnule, cred ca nu se cuvine sa fiu astfel insultat de acest om,  si mai ales intr-un asemenea moment.
    - Asculta, spuse ofiterul razand, e natural ca acestui om de treaba sa-i fie necaz pe dumneata. Se pare ca l-ai snopit din bataie.
    - Dar, domnule, m-am aparat.
    - Eh! spuse colonelul, dand din umeri a nepasare, lasa-l sa vorbeasca. Ce-ti mai pasa acum?
   O sudoare rece apasa fruntea lui Cornelius auzind acest raspuns, care-i paru o ironie putin cam prea brutala, mai ales din partea unui ofiter despre care i se spusese ca este in garda personala a printului.
   Nenorocitul înţelese că nu mai are ce spera, că nu mai are prieteni şi se resemnă.
   - Spuneţi-mi, domnule, unde mergem?
   Ofiterul ii arata o trasura la care erau inhamati patru cai, amintindu-i de trasura care, intr-o imprejurare asemanatoare, ii atrasese privirea si la Buytenhoff.
    - Urca inauntru, spuse el.
    - Ah! murmura Cornelius, se pare ca mie nu-mi vor face onorurile pe acest platou!
    El pronunta aceste cuvinte destul de tare, asa ca cel ce ii povestise cazul lui Mathias, si parea sa faca parte din garda il auzi.
    Fara indoiala, el se crezu dator sa-i dea noi informatii lui Cornelius, caci se apropie de portiera si, in timp ce ofiterul, cu piciorul pe scara, impartea ordine, ii sopti:
    - Unii condamnati au fost dusi in propriul lor oras si executati in fata portii casei lor, pentru ca pilda sa fie mai puternica. Asta depinde de la caz la caz.
     Cornelius schita un gest in semn de multumire. Apoi catre sine:
    - Iata un baiat care nu uita niciodata sa consoleze pe cineva, daca se iveste prilejul. Pe cinstea mea, prietene, iti raman indatorat. Adio.
    Trasura porni.
   - Ah! ticalosule, banditule, urla Gryphus aratand pumnul victimei sale care ii scapa. Iata-l cum pleaca fara sa-mi dea inapoi fata.
    - Daca voi fi dus la Dordrecht, isi spuse Cornelius, trecand prin fata casei mele, voi vedea daca bietele razoare au fost ravasite.


            30. UNDE ÎNCEPEM SĂ BĂNUIM CE CHIN ÎL AŞTEAPTĂ PE CORNELIUS VAN BAERLE


          Trăsura îl purtă toata ziua. Lasa in urma Dordrechtul, asezat in stanga drumului, taie Rotterdamul si ajunse la Delft. La ora cinci seara strabatusera cel putin douazeci de leghe.
        Cornelius puse cateva intrebari ofiterului care-l insotea si il avea sub paza sa; dar oricat de prudent i se adresa, spre marea lui parere de rau nu primi niciun raspuns.
       Cornelius regreta ca nu se mai afla langa el soldatul din garda, care, atat de indatoritor, vorbea fara sa se lase rugat.
      Petrecura noaptea in trasura. A doua zi in zori, Cornelius trecuse de Leyda, avand marea Nordului la stanga si marea dinspre Harlem la dreapta. Dupa trei ore intra in Harlem.
     Cornelius nu stia nimic despre tot ce se petrecuse aici, si il vom lasa in aceasta ignoranta, pana ce evenimentele il vor lamuri. Dar nu la fel vom proceda si cu cititorul, care are dreptul de a fi la curent cu tot ce se intampla, chiar inaintea eroului nostru.
     Am vazut ca Roza si laleaua fusesera lasate de Wilhelm de Orania, ca doua surori, ca doua orfane, la presedintele van Systens.
     Roza nu primi nicio veste de la stadtholder inainte de sfarsitul zilei. Catre seara, un ofiter intra la van Systens; venea din partea Altetei Sale s-o invite pe Roza la primarie. Acolo fu introdusa intr-o sala de consfatuiri, unde il gasi pe print scriind. Era singur si la picioarele sale se odihnea un ogar mare de Friza care il privea fix, ca si cum credinciosul animal ar fi incercat sa faca ceea ce nu reusea niciun om, - sa citeasca in gandul stapanului.
     Wilhelm continuă să scrie încă o clipă, apoi,  ridicând ochii şi văzând-o pe Roza în picioare, aproape de uşă, îi spuse fără să-şi  întrerupă scrisul:
         - Apropie-te, domnişoară.
    Roza înaintă câţiva paşi spre masă.
     - Monseniore, spuse ea oprindu-se.
    - Aşa, o îndemnă prinţul, aşează-te.
    Roza ascultă, căci prinţul o privea. Dar abia îşi întoarse prinţul ochii spre hârtia sa, că ea se şi retrase foarte ruşinată.
     Prinţul îşi termină scrisoarea.
     În acest timp, ogarul veni înaintea Rozei, o examină şi se gudură.
    - Ah! ah! facu Wilhelm către câine. Ai simţit îndată că e o compatrioată; o recunoşti.
     Apoi, întorcându-se spre Roza,  şi fixând asupră-i privirea lui scrutătoare şi sumbră, zise:
     - Haide, fata mea.
     Prinţul avea abia douazeci şi trei de ani, Roza optsprezece sau douăzeci, aşa că ar fi fost mai potrivit să-i spună "sora mea".
       - Fata mea, spuse el cu acel accent deosebit de impunător,  care îngheţa pe toţi cei ce se apropiau de el, nu suntem decât noi doi aici, să stăm de vorbă.
     Roza începu să tremure din tot corpul, deşi întreaga fizionomie a prinţului vădea doar bunăvoinţă.
        - Monseniore, îngână ea.
       - Ai un tată la Loevestein?
       - Da, monseniore.
       - Nu-l iubeşti?
      - Nu-l iubesc, monseniore, cel puţin nu-l iubesc aşa cum ar trebui să-şi iubească o fiică tatălui.
       - E rău să nu-ţi iubeşti tatăl, copila mea, dar e bine să nu-l minţi pe prinţul tău.
      Roza plecă ochii.
     - Şi de ce nu-şi iubeşti tatăl?
     - E rău.
    - Cum se manifestă răutatea lui?
     - Tatăl meu maltratează prizonierii.
     - Pe toţi?
    - Pe toţi.
     - Dar nu-i reproşezi că maltratează în special pe unul?
    - Tatăl  meu maltratează în special pe domnul van Baerle, care.....
     - Care e iubitul dumitale.
    Roza făcu un pas înapoi.
    - Pe care-l iubesc, monseniore, spuse ea cu mândrie.
    - De mult?
    - Din ziua când l-am văzut.
    - Şi când l-ai văzut?
    - A doua zi după ce au fost ucişi, în mod atât de îngrozitor, domnul prim-ministru Ioan şi fratele său Corneille.
     Buzele prinţului se strânseră, fruntea i se încreţi, iar pleoapele îi ascunseră o clipă ochii. După un moment de tăcere, el reluă:
      - Dar la ce-ţi foloseşte să iubeşti un om sortit să trăiască şi să moară în închisoare? 
     - Îmi va folosi, monseniore, dacă trăieşte şi moare în închisoare, să-l ajut să trăiască şi să moară.
      - Şi ai accepta să fii soţia unui deţinut?
     - Aş fi cea mai mândră şi mai fericită dintre creaturile umane dacă aş deveni soţia domnului van Baerle; dar... 
     - Dar ce?
     - Nu îndrăznesc să spun, monseniore.
     - În vocea dumitale se simte vibrând totuşi speranţa; ce speri?
     Ea îşi ridică spre Wilhelm ochii ei frumoşi şi limpezi, a căror privire inteligentă căuta să trezească îndurarea mocnindă în adâncul acestei inimi întunecate, cufundată parcă într-un somn ca de moarte.
     - Ah! Înţeleg.
      Roza surâse, împreunând mâinile.
       - Speri în mine, spuse prinţul.
     - Da, monseniore.
     - Hm!
     Prinţul pecetlui scrisoarea pe care o terminase şi chemă pe unul din ofiţerii săi.
     - Domnule van Deken, spuse el, du la Loevestein acest mesaj; vei lua notă de ordinele ce le dau guvernatorului şi, în ceea ce te priveşte, le vei executa. 
        Ofiţerul salută, şi nu după mult timp se auzi răsunând sub bolta casei galopul unui cal.
     - Fiica mea, urmă prinţul, duminică e sărbătoarea lalelei şi duminică e poimâine. Iată cinci sute de florini, ia-i şi fă-te frumoasă; vreau ca ziua asta să fie o mare sărbătoare şi pentru dumneata.
     - Cum vrea Alteţa Voastră să fiu îmbrăcată? şopti Roza.
        - Pune-ţi costumul mireselor frizone, spuse Wilhelm, îţi va sta foarte bine.


                                       31. HARLEM

                Harlem, unde a m intrat acum trei zile cu Roza şi apoi din nou cu deţinutul,  e un oraş frumos, care se mândreşte, pe bună dreptate, că e una din cele mai umbroase aşezări olandeze.
         În timp ce alte oraşe doreau  să strălucească prin arsenale şi şantiere, prin magazine şi bazare, Harlem dobândise întâietatea în Olanda prin frumoşii săi ulmi stufoşi, prin plopii zvelţi şi mai ales prin  promenadele umbroase, deasupra cărora se aplecau, în formă de boltă, stejarul, teiul şi castanul.
      Harlem trăia în acestă zi o triplă bucurie, căci avea de sărbătorit o triplă solemnitate: laleaua neagră fusese creată, prinţul Wilhelm de Orania asista la ceremonie ca un adevărat Olandez ce era şi, în sfârşit, Statele Olandei îşi atribuiau onoarea de a arăta francezilor că, în ciuda unui război dezastruos cum a fost acela din 1672, temelia republicii batave este încă atât de solidă încât se poate dansa pe ea în  acompaniamentul bubuiturilor de tun  al  flotelor.
                Societatea   horticolă  din  Harlem  s-a dovedit demnă de titlul pe care-l purta, oferind o sută de mii de florini pe un bulb de lalea. Oraşul, nedorind să rămână mai prejos, a votat o sumă aproape egală, ce a fost  încredinţată notabilităţilor pentru a se sărbători înmânarea acestui premiu naţional.
       Astfel că, în duminica festivităţii, mulţimea era atât de grăbită,orăşenii manifestau un asemenea entuziasm încât nici zâmbetul răutăcios al francezilor, obişnuiţi să râdă de toate şi peste tot, nu te-ar fi putut împiedica să admiri caracterul acestor olandezi cumsecade, gata să-şi cheltuiască banii la fel de bine pentru a construi un vas destinat luptei împotriva inamicului, adică pentru a susţine onoarea naţiunii, ca şi pentru a răsplăti apariţia unei flori noi, menită să strălucească doar o zi şi să distreze în timpul acestei zile femeile, savanţii şi curioşii.
      În fruntea  notabililor şi a Comitetului horticol se distingea domnul van Systens, împodobit cu cele mai de preţ haine ale sale. Demnul bărbat făcuse toate eforturile pentru a semăna cu floarea favorită, prin eleganţa întunecată şi severă a veşmântului său şi, să ne grăbim s-o spunem, spre gloria sa, a izbutit perfect.
       În spatele comitetului, pestriţ ca o pajişte, parfumat ca o primăvară,se aflau adunaţi oamenii de vază ai oraşului: magistraţii, militarii şi nobilii, iar mai la o parte, poporul. În centrul cortegiului, paşnic şi parfumat, domina laleaua neagră purtată pe o targă învelită în catifea albă cu  ciucuri de aur. 

              Se stabilise că însuşi prinţul stadtholder să decerneze premiul de o sută de mii de florini, eveniment de interes general, şi să rostească eventual un discurs, care ar fi fost urmărit în special de prietenii şi deduşmanii săi.
     Într-adevăr, chiar şi în discursurile cele mai lipsite de importanţă ale oamenilor politici, prietenii sau duşmanii acestora vor întotdeauna să vadă licărind, sau cred că pot desluşi, o rază din gândirea lor.
     În sfârşit, atât de mult aşteptata zi de 15 mai 1673 sosise şi toţi locuitorii oraşului Harlem, ca şi cei din împrejurimi, înşiruiţi de-a lungul arborilor umbroşi ai pădurii, erau ferm hotărâţi să nu-i aplaude cu acest prilej nici pe eroi, nici pe savanţi, ci doar pe cuceritorii naturii, care au impus acestei neobosite mame să dea naştere lalelei negre, fapt socotit până acum imposibil.

     Toate privirile erau aţintite spre eroina sărbătorii, laleaua neagră, şi îl căutau pe eroul solemnităţii, părintele acestei lalele.
     Dacă acest erou ar fi apărut în urma discursului pe care am văzut că-l redactase bunul van Systens cu atâta conştiinciozitate, ar fi produs cu siguranţă un efect mai puternic decât însuşi prezenţa prinţului stadtholder.
       Dar pentru noi punctul de atracţie al zilei nu îl constituie venerabilul discurs al prietenului nostru van Systens, oricât de elocvent ar fi fost el,nici tinerele aristocrate gătite de duminică, muşcând din prăjiturile lor,nici bieţii plebei, pe jumătate goi mestecând ţipari afumaţi, ca nişte batoane de vanilie. După cum, nu ne interesează nici frumoasele olandeze cu tenul trandafiriu şi sânul alb, nici gospodarii graşi şi bondoci,care nu şi-au părăsit niciodată casele, nici călătorii slabi şi galbeni veniţi din Ceylon sau din Java, nici poporul de jos, însetat, care înghite castraveţi muiaţi în saramură pentru a se răcori. Nu, pentru noi, interesul nu se află aici.
     Atenţia noastră e îndreptată spre figura strălucitoare şi radioasă care merge în mijlocul membrilor Comitetului de horticultură, spre acel personaj cu flori la centură, periat, sclivisit, îmbrăcat în stacojiu, culoare ce-i accentuează părul negru şi tenul gălbui.
          Acest personaj triumfător, beat de fericire, acest erou al zilei, menit să se bucure de neasemuita cinste de a umbri discursul lui van Systens şi prezenţa prinţului stadtholder, e Isaac Boxtel, care mergând vede, înaintea lui, la dreapta, purtată pe o pernă de catifea, laleaua neagră,pretinsa sa fiică, iar la stânga, într-o pungă mare, cei o sută de mii de florini, în frumoase monezi de aur strălucitor, spre care îşi strecoară mereu privirea pentru a nu le pierde nici o clipă din ochi.
      Din timp în timp, Boxtel grăbeşte pasul ca să se frece de cotul lui van Systens. El ciupeşte din valoarea fiecăruia câte puţin ca să-şi încropească o valoare a lui, aşa cum înainte furase Rozei laleaua, pentru a-şi făuri gloria şi averea sa.
      De altfel, peste un sfert de oră va sosi prinţul, iar cortegiul, dominat de laleaua neagră purtată cu mare cinste, va face un ultim popas; prinţul, cedând locul acestei rivale adorată de mulţime, va lua un pergament frumos împodobit, pe care stă scris numele creatorului ei şi va recunoaşte oficial, cu voce clară şi sonoră că a fost înfăptuită o minune; că Olanda, prin intermediul lui, al lui Boxtel, a silit natura să producă o floare neagră şi că această floare se va numi de acum înainte "Tulipa Nigra Boxtellea".
            Cu  toate  acestea,  din  când  în  când, Boxtel părăseşte din ochi pentru o secundă laleaua şi punga şi cercetează timid mulţimea, căci se teme mai mult ca de orice să nu zărească acolo figura palidă a frumoasei frizone.
       Dar pe Roza n-o zări, aşa că bucuria lui a fost deplină.
       Cortegiul se opri în centrul unei pieţe rotunde, unde arborii impunători fuseseră decoraţi cu ghirlande şi inscripţii, şi unde răsuna o muzică asurzitoare; tinerele fete din Harlem apărură ca să escorteze laleaua până la soclul ridicat pe estradă, lângă fotoliul de aur al Alteţei Sale, prinţul stadtholder.
       Şi laleaua, orgolioasă, înălţată pe piedestalul ei, domină în curând adunarea care o aclamă, făcând să răsune oraşul de aplauze nesfârşite.


                                  32. O ULTIMĂ RUGĂMINTE

                În acest moment  solemn, pe când aplauzele răsunau până departe, o trăsură trecea pe drumul ce mărgineşte pădurea, înaintând ou greu printre copiii împinşi în afara aleii de îmbulzeala femeilor şi a bărbaţilor.
                În trăsura aceasta, prăfuită, obosită, scârţâind din osii, era închis nerorocitul van Baerle, care, prin portiera deschisă,  vedea desfăşurându-se spectacolul pe care l-am înfăţişat, poate nesatisfăcător, dragii noştri.
           Mulţimea, zgomotul, acea strălucire a splendorilor umane şi naturale îl zăpăciră pe prizonier, ca un fulger care ar fi pătruns în celula sa.
          Deşi ofiţerul îi răspunse cu toată rezerva când îl întrebase ce soartă îl aşteaptă, el îndrăzni totuşi o ultimă întrebare cu privire la tărăboiul din jur, faţă de care, la prima vedere, i se părea a fi cu totul străin.  

      - Vă rog,  ce  se  petrece aici, domnule colonel? întrebă el pe ofiţerul din escortă.
      - După cum puteţi vedea, e sărbătoare.
       - Ah, sărbătoare! spuse Cornelius, cu tonul acela indiferent al omului căruia nici o bucurie de pe pământ nu-i mai aparţine de mult.
     Apoi, după o clipă de tăcere, pe când trăsura înainta câţiva paşi, întrebă:
     - E sărbătorit patronul oraşului? Văd multe flori.
     - E într-adevăr o sărbătoare în care florile joacă rolul principal, domnule.
     - Ah, plăcute miresme! Frumoase culori! exclamă Cornelius.
     - Opreşte, să vadă şi domnul, se adresă ofiţerul soldatului de pe capră, cu o milă plină de blândeţe, aşa cum nu se întâlneşte decât la militari.
     - Oh! vă mulţumesc, domnule, pentru bunăvoinţă, reluă melancolic van Baerle; dar pe mine bucuria altora mă face să sufăr, aşa că vă rog cruţaţi-mă.
     - Cum doriţi. Atunci să mergem. Poruncisem să oprească pentru că aşa mi-aţi cerut, şi apoi, pentru că treceaţi drept un om care iubeşte florile, mai ales acelea care sunt sărbătorite azi.
      - Şi ce flori sunt sărbătorite azi, domnule?
      - Lalelele.
       - Lalelele! strigă van Baerle. Azi e sărbătoarea lalelelor?
      - Da, domnule, dar pentru că acest spectacol nu vă face plăcere,să  mergem.
      Şi ofiţerul se pregăti să dea ordin de pornire. Dar Cornelius îl opri, căci avea o bănuială dureroasă.
      - Domnule, întrebă el cu o voce şovăielnică, aşadar azi se dă premiul?
      - Premiul lalelei negre, da.
     Obrajii lui Cornelius se îmbujorară, un fior îi trecu prin tot corpul, iar pe frunte îi apărură broboane de sudoare.
        Apoi gândind că fără el şi lalelaua lui, sărbătoarea va eşua neîndoios,căci vor lipsi omul şi floarea, eroii ce urmau să fie premiaţi, spuse:
      - Vai! toţi aceşti oameni de treabă vor fi la fel de nenorociţi ca şi mine, căci nu vor vedea marea solemnitate la care sunt invitaţi, sau, cel mult, o vor vedea incompletă.
     - Ce vreţi să spuneţi, domnule?
    - Niciodată, rosti Cornelius aruncându-se în fundul trăsurii, laleaua neagră nu va fi găsită decât de acel cineva pe care îl cunosc eu. 
     - Atunci, domnule, spuse ofiţerul, acel cineva pe care îl cunoaşteţi a găsit-o, căci ceea ce tot oraşul Harlem contemplă acum e chiar floarea pe care o socotiţi de negăsit.
     - Laleaua neagră, strigă van Baerle, aruncându-se pe jumătate în afara portierei, unde, unde e?
     - Acolo, pe piedestal, vedeţi?
     - Văd!
     - Să mergem! Domnule, spuse ofiţerul, acum trebuie să plecăm.
     - Oh! fie-vă milă, înduraţi-vă, domnule, strigă van Baerle. Oh! Nu mă luaţi de aici! Lăsaţi-mă să mai privesc! Cum, ceea ce văd acolo e laleaua neagră, chiar neagră... e posibil? Oh! domnule, aţi văzut-o? Trebuie să aibă pete, nu poate fi perfectă, poate e numai vopsită în negru; oh! dacă aş fi acolo, aş şti să spun; lăsaţi-mă să cobor, lăsaţi-mă s-o văd de aproape, vă rog.
     - Sunteţi nebun, domnule, pot eu să fac aşa ceva?
     - Vă implor!
    - Uitaţi că sunteţi un deţinut?
    - Sunt deţinut, e adevărat, dar sunt un om de onoare, domnule, şi pe onoarea mea că nu voi fugi şi nici măcar nu voi încerca să fug; lăsaţi-mă numai să privesc floarea! 
    - Dar ordinele pe care le-am primit, domnule?
    Şi ofiţerul făcu din nou gestul de a porunci soldatului să pornească trăsura.
     Cornelius îl opri încă odată.
    - Oh! fiţi îngăduitor, fiţi generos, toată viaţa mea atârnă de un semn de milă din partea dumneavoastră. Vai! viaţa mea, domnule, nu va fi probabil lungă. Ah! de-aţi şti cât sufăr, de-aţi şti tot ce frământă acum mintea şi inima mea, căci, urmă Cornelius cu desperare, s-ar putea să fie laleaua mea, cea care i s-a furat Rozei! Oh! domnule, înţelegeţi ce înseamnă să creezi laleaua neagră, s-o vezi o clipă, să-ţi dai seama că e perfectă, că e o capodoperă a artei şi a naturii şi s-o pierzi, s-o pierzi  pentru   totdeauna! Oh! Trebuie să   ies, domnule, trebuie să   mă duc s-o văd, ucideţi-mă apoi dacă vreţi, dar o voi vedea, o voi vedea!
     - Tăceţi şi intraţi repede în trăsură! Iată, vine escorta Alteţei Sale prinţul stadtholder şi se va încrucişa cu trăsura noastră; dacă prinţul ar auzi zgomot sau scandal, ar fi vai de mine şi de dumneavoastră.
    Van Baerle, mai speriat pentru însoţitorul său decât pentru el însuşi, se retrase în trăsură, dar nu avu astâmpăr nici o jumătate de minut; abia trecură primii douăzeci de călăreţi, că el se şi apropie din nou de portieră, gesticulând, şi implorându-l pe prinţ, care trecea tocmai în momentul acela.
                Wilhelm,  ca  de  obicei,  nepăsător  şi  firesc,   se  ducea  în   piaţă  pentru  a-şi împlini datoria de preşedinte. Văzându-l pe omul care gesticula şi implora, sau recunoscându-l poate pe ofiţerul care-l însoţea, prinţul stadtholder dădu ordin să oprească. În aceeaşi clipă, caii săi,  fremătând pe picioarele lor puternice, se opriră la şase paşi de van Baerle, care se afla închis în trăsură .
    - Ce se întâmplă? îl întrebă prinţul pe ofiţer care, auzind ordinul,sărise din trăsură, şi acum se apropia respectuos de el.
     - Monseniore, răspunse el, e deţinutul politic pe care, din ordinulVostru, l-am adus de la Loevestein la Harlem, aşa cum a dorit Alteţa Voastră.
       - Ce vrea?
       - Cere cu stăruinţă  să  oprim  o clipă aici.
      - Ca să văd laleaua neagră, monseniore, strigă van Baerle  împreunându-şi mâinile, şi apoi, după ce o voi fi văzut, după ce voi fi aflat ceea ce trebuie să ştiu, voi muri dacă nu se poate altfel, dar murind voi binecuvânta pe Alteţa Voastră îndurătoare, care va îngădui ca opera mea să fie dusă la bun sfârşit şi glorificată.
       Era, într-adevăr, un spectacol ciudatsă-i vezi pe cei doi oameni, fiecare la portiera trăsurii sale, înconjurat de garda sa; unul atotputernic, unul nenorocit; unul pregătindu-se să urce pe tron, celălalt socotindu-se gata să urce pe eşafod.
            Wilhelm îl privi cu răceală pe Cornelius şi ascultă rugămintea lui fierbinte. 
         - Acest om, întrebă el, e deţinutul răzvrătit care a vrut să-l omoare pe temnicerul de la Loevestein? 
        Cornelius suspină şi-şi plecă ochii. Chipul său blând şi cinstit devenea când roşu, când palid. Cuvintele acestui prinţ atotputernic,atotştiutor şi infailibil, care, probabil printr-un mesager secret şi nevăzut de restul oamenilor, aflase crima, îi preziceau nu numai o pedeapsă sigură, ci şi un refuz.
       Nu încercă să protesteze, nu încercă să se apere; el oferi prinţuluiacel spectacol impresionant al desperării naive, foarte uşor de înţeles şi emoţionant pentru o inimă atât de bună şi un suflet atât de nobil ca acela care îl contempla.
            - Daţi voie deţinutului să coboare, spuse prinţul, şi să meargă să vadă laleaua neagră, care merită privită măcar o dată în viaţă.
       - Oh! exclamă Cornelius, gata să leşine de bucurie şi clătinându-se pe scara trăsurii. Oh, monseniore!
      Şi se sufocă; fără braţul ofiţerului drept sprijin, bietul Cornlius ar fi mulţumit cu siguranţă Alteţei sale în genunchi şi cu fruntea în praf.
      După ce dădu acest ordin, prinţul îşi continuă drumul pe alee, însoţit de cele mai entuziaste aclamaţii.
      El ajunse curând la estradă, în bubuitul tunului ce răsună pierzându-se în orizontul nesfârşit. 


                                              ÎNCHEIERE

               Van Baerle, condus de patru soldaţi ce îşi croiau drum, străbătu mulţimea şi, pe măsură ce se apropia de laleaua neagră, o sorbea mai cu nesaţ din priviri. 
              În sfârşit văzu unica floare, care prin îmbinarea tainică de cald, de frig, de umbră şi de lumină, trebuia să răsară o zi, ca apoi să dispară pentru totdeauna. O privi de la şase paşi; îi savură perfecţiunea şi graţia;o văzu în spatele tinerelor fete care formau o gardă de onoare acestei regine a nobleţei şi a purităţii. Şi totuşi, cu cât se convingea mai mult deperfecţiunea florii, cu atât îşi simţea inima mai sfârşită. Căută în jurul lui pe cineva căruia să-i poată pune o întrebare, una singură. Dar peste tot, feţe necunoscute. Toţi îşi îndreptau ochii spre tronul pe care se aşezase prinţul.
      Wilhelm, centrul atenţiei generale, se ridică şi îşi plimbă privirea domoală asupra mulţimii încântate; ochiul său pătrunzător se opri pe rând asupra celor trei extremităţi ale unui triunghi format în faţa lui, din trei interese şi trei drame diferite.
       La  unul din unghiuri se afla Boxtel, ce fremăta de nerăbdare, preocupat fiind doar de prinţ, de florini, de laleaua neagră.
      La altă extremitate se găsea Cornelius, cu răsuflarea tăiată, mut,neavând ochi, viaţă, inimă, dragoste decât pentru laleaua neagră, fiica lui.


       În sfârşit, în al treilea unghi, stătea în picioare pe o treaptă, printre fecioarele din Harlem, o frumoasă frizonă, îmbrăcată într-un costum de lână roşie, fină, brodat cu fir de argint, pe umerii căreia cădeau în valuri dantele din boneta ei de aur.

       Era Roza, care se sprijinea,  fără puteri şi cu ochii înlăcrimaţi,  de braţul  unuia  dintre  ofiţerii  lui Wilhelm.
       Prinţul, văzând în sfârşit toţi auditorii săi instalaţi, desfăcu încet sulul de pergament şi, cu o voce calmă, egală, deşi slabă, dar din care nu se pierdea nici o notă datorită acelei tăceri pioase ce se lăsase deodată asupra celor cincizeci de mii de spectatori, oprindu-le până şi suflarea de pe buze, spuse:
      - Ştiţi în ce scop aţi fost chemaţi aici: s-a făgăduit un premiu de o sută de mii de florini aceluia care va izbuti să creeze laleaua neagră.
     Laleaua neagră! Această minune a Olandei se află aici, înaintea ochilor voştri. Laleaua neagră a fost creată şi întruneşte toate calităţile cerute de programul Societăţii horticole din Harlem.
    Povestea naşterii sale şi numele autorului ei vor fi înscrise în cartea de onoare a oraşului.  
      Să se apropie persoana care e stăpâna lalelei negre.
     Şi spunând aceste vorbe, prinţul, pentru a judeca efectul produs, îşi plimbă privirea limpede asupra celor trei capete ale triunghiului. 
     Îl văzu pe Boxtel repezindu-se de pe treapta pe care se afla.
     Îl văzu pe Cornelius schiţând un gest involuntar.
    Îl văzu, în sfârşit, pe ofiţerul însărcinat să se ocupe de Roza, conducând-o sau, mai degrabă, împingând-o în faţa tronului.
     Atunci, în aceeaşi clipă, din dreapta şi din stânga prinţului se auzi câte un strigăt:
    Boxtel,  trăsnit, Cornelius pierdut, strigaseră amândoi deodată: "Roza! Roza!"
      - Această lalea e a dumitale, tânără fată, nu-i aşa? întrebă prinţul.
     - Da  monseniore, bâlbâi Roza, a cărei frumuseţe fu salutată printr-un  murmur  general,  ce răzbătea  din  mulţime.
    - Oh! şopti Cornelius, aşadar m-a minţit că i s-a furat floarea. Iată pentru ce a părăsit fortăreaţa Loevestein!     Oh! nenorocitul de mine! Uitat, trădat de ea, de ea, pe care o credeam cea mai bună prietenă a mea!
      - Oh! gemu şi Boxtel, la rândul lui, sunt pierdut. 
     - Laleaua aceasta, urmă prinţul, va purta deci  numele creatorului ei, şi va fi înscrisă în catalogul florilor sub numele "Tulipa nigra Roza Barlaensis", după numele lui van Baerle, care va fi de acum înainte şi  numele de soţie al acestei tinere fete.
        Spunând acestea, Wilhelm luă mâna Rozei şi o puse în mâna unui om ce se aruncă, palid, năucit, copleşit de fericire, la picioarele tronului,salutând rând pe rând pe prinţ, pe logodnică şi pe Dumnezeu care, din înaltul cerului azuriu, privea surâzând spectacolul oferit de două inimi fericite.
      În acelaşi timp, la picioarele preşedintelui van Systens cădea un alt om, lovit de o emoţie cu totul diferită.
     Boxtel, văzându-şi speranţele distruse, leşinase.
      Fu ridicat; i se luă pulsul,  i se controlă inima: era mort.
       De altfel, acest incident nu continuă să tulbure sărbătoarea,deoarece nici preşedintele, nici prinţul nu părură a se ocupa prea mult de el. 
        Cornelius se dădu înapoi îngrozit: în hoţul lalelei, în falsul Iacob, el îl recunoscu pe adevăratul Isaac Boxtel, vecinul lui, pe care, în puritatea sufletului său, nu-l bănuise nici măcar o clipă de o faptă atât de josnică.
      A fost, de altfel, o mare fericire pentru Boxtel că Dumnezeu i-a trimis la momentul potrivit acest atac fulgerător de apoplexie, care l-a scutit de a asista în continuare la evenimente atât de dureroase pentru orgoliul şi lăcomia lui.
        Apoi, în sunetul trompetelor, procesiunea porni din nou, fără ca ceva să se fi schimbat în ceremonialul ei; doar că Boxtel era mort, iar Cornelius şi Roza, victorioşi, mergeau alături, mână  în mână. 
       Când au ajuns la primărie, prinţul îi arătă cu degetul, lui Cornelius, punga cu o sută de mii de florini de aur, spunând:
        - Nu se ştie prea bine cine a câştigat aceşti bani, dumneata sau Roza; căci dacă dumneata ai găsit metoda de a crea laleaua neagră, ea a crescut-o şi a făcut-o să înflorească; aşa că n-o să ţi-i dea ca zestre, ar fi nedrept.
       De altfel, e darul oraşului Harlem făcut lalelei.
      Cornelius aştepta să afle unde vrea să ajungă prinţul. Acesta continuă:
       - Îi dau Rozei o sută de mii de florini pe care i-a câştigat cu prisosinţă şi pe care va putea să ţi-i ofere; sunt preţul dragostei ei, al curajului şi al cinstei ei.
      Cât despre dumneata, domnule, mulţumită Rozei, care a adus dovada nevinovăţiei dumitale - şi, spunând aceste cuvinte, prinţul îi întinse lui Cornelius faimoasa foaie din biblie, pe care îi scrisese Corneille de Witt şi pe care el o folosise pentru a înveli cel de-al treilea mugur - cât despre dumneata, s-a constatat că ai fost întemniţat pentru o crimă pe care n-ai comis-o.
         Asta înseamnă,  nu  numai că eşti liber, dar că, fiind nevinovat, nici bunurile dumitale nu pot fi confiscate.
        Aşadar, toate bunurile îţi vor fi înapoiate.
       Domnule van Baerle, eşti finul domnului Corneille de Witt şi prietenul domnului Ioan. Rămâi demn de numele pe care unul ţi l-a încredinţat la botez şi de prietenia pe care celălalt ţi-a acordat-o mai târziu. Păstrează tradiţia meritelor lor, căci aceşti domni de Witt, greşit judecaţi, greşit pedepsiţi într-un moment de rătăcire a poporului, au fost doi mari cetăţeni, de care Olanda e mândră astăzi.
     Prinţul, după ce pronunţă aceste cuvinte cu o voce ce trăda emoţie, în ciuda obiceiului său, întinse mâinile celor doi soţi, care îngenuncheară lângă el să i le sărute.
       Apoi, oftând, spuse:
      - Vai! Sunteţi într-adevăr fericiţi, căci voi, visând poate să aduceţi Olandei adevărata glorie şi adevărata fericire, nu căutaţi să cuceriţi decât noi culori de lalele.
      Şi, aruncând o privire în direcţia Franţei, ca şi cum ar fi văzut alţi nori îngrămădindu-se într-acolo, se urcă în trăsură şi plecă.



                   La rândul lui, Cornelius plecă în aceeaşi zi la Dordrecht împreună cuRoza, care, prin bătrâna Zug, trimisă  în calitate de ambasador, îl preveni pe tatăl ei de tot ce se întâmplase.
           Aceia care, datorită povestirii noastre, cunosc caracterul bătrânului Gryphus, vor înţelege că el s-a împăcat greu cu ginerele său. Nu putea uita loviturile de ciomag primite, le numărase după vânătăi; numărul lor urca, după cum afirma el, până la patruzeci şi unu; dar sfârşi prin a accepta situaţia, pentru a nu fi mai puţin generos decât Alteţa Sa, prinţul stadtholder.
               Devenind  paznic de lalele, după ce fusese paznic de oameni, el fu cel mai aprig păzitor de flori din câţi s-au întâlnit vreodată în Flandra.Merita să-l vezi urmărind fluturii periculoşi, omorând şoarecii de câmp şi gonind albinele înfometate.

          Deoarece aflase povestea lui Boxtel şi era furios că falsul Iacob îl trăsese pe sfoară, distruse el însuşi observatorul ridicat odinioară de invidios în spatele sicomorului; căci proprietatea lui Boxtel, vândută la licitaţie,  fu alipită răzoarelor lui Cornelius, care se rotunjiră atât de mult, încât puteau sfida  toate telescoapele din  Dordrecht.
             Roza, din ce în ce mai frumoasă, deveni din ce în ce mai învăţată şi, după doi ani de căsătorie, ştia să citească şi să scrie atât de bine, încât putu să se ocupe singură de educaţia celor doi copii frumoşi născuţi în luna mai 1674 şi 1675, luna lalelelor, care i-au pricinuit mai puţine griji  decât   vestita   floare căreia   îi datora existenţa   lor.

          Este de la sine înţeles că un copil era băiat şi  că  celălalt era fată,  că primul  primi numele Cornelius, iar al doilea, cel de Roza.
         Van Baerle a  rămas credincios Rozei şi  lalelelor sale. Toată   viaţa s-a ocupat de fericirea soţiei şi de cultura florilor, datorită căreia a găsit un mare număr de varietăţi înscrise şi azi în catalogul   olandez.
     Principalele ornamente din salonul său, încadrate în rame mari de aur, erau cele două foi din biblia lui Corneille de Witt; pe una, ne amintim, naşul său îi scrisese să ardă corespondenţa marchizului de Louvois.
     Pe cealaltă, scrisese el  însuşi testamentul prin care lăsa Rozei moştenire mugurele lalelei  negre, cu condiţia ca  cei o sută de mii de florini pe care-i va primi ca premiu să-i folosească drept zestre pentru a se căsători cu un băiat frumos, între douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani, care s-o iubească şi pe care să-1 iubească.
       Condiţie care a fost riguros împlinită,  deşi Cornelius n-a murit, şi tocmai pentru că n-a murit.
     În sfârşit, pentru a împiedica apariţia altor eventuali invidioşi, de care Providenţa n-ar fi avut poate răgazul să-l ferească, aşa cum făcuse cu mynheer Isaac Boxtel, el a scris deasupra porţii sale versul pe careGrotius îl săpase în ziua evadării, pe zidul închisorii:
                  "Ai suferit uneori destul pentru a avea dreptul să nu spui niciodată - SUNT PREA FERICIT".


                                                                               SFÂRŞIT