Strigăt în noapte, John Saul

 1-5

 

         Stăteau cât mai aproape posibil de linia țărmului, grăbindu-se în josul plajei. Felinarul era aproape inutil, raza lui refractându-se difuz în rafalele de ploaie, dispersându-se în mii de puncte luminoase care nu luminau nimic, ci făceau întunericul să pară și mai negru decât era.

   Missy se opri brusc și smuci mâna maică-sii.
   - E cineva aici, zise ea.
   Rebecca lumină în jur cu o mână tremurată.
   - Robby? strigă ea. Robyiiii!
   Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. Nu veni niciun răspuns, dar simți deodată unda șocului electric, când fulgerul brazdă cerul și se scurse în pădurea din apropiere.
   Și, fu sigură, ceva era în spatele ei: o prezență străină.
   O prezență care, înțelese în clipa aceea, nu era fiul ei.
   Îi dădu drumul mâinii lui Missy.
   - Missy, fugi! Fugi cât poți de repede!
   Apoi, când o văzu pe Missy năpustindu-se în întuneric, simți cum i se încolăcește ceva în jurul gâtului.
   „Nu, își zise ea. Nu așa. Te rog, Doamne, nu...”

PROLOG

   Pocnetul unui tunet îl trezi pe băiat și el rămase nemișcat în pat multă vreme, dorindu-și să treacă furtuna, savurând în același timp emoția stârnită de ea.
   Pe măsură ce fiecare străfulgerare de lumină umplea rapid dormitorul, începu să numere secundele, așteptând zgomotul exploziv al tunetului. Furtuna se lăsase pe țărm - intervalul dintre lumină și sunet se făcu tot mai mic.
   Când perioada dintre descărcarea de lumină și sunet se reduse la câteva secunde și băiatul știu că furtuna ajunsese la depărtare de o milă pe plajă, se ridică din pat și începu să se îmbrace.
   Câteva minute mai târziu, deschise ușa și păși afară, în ploaia torențială. Îl șfichiuia prin haine, dar el părea să nu observe. Se îndepărtă încet de casă, în urgia furtunii.
   Auzi urletul puternic al talazurilor chiar de la o depărtare de un sfert de milă de plajă. Zgomotul ritmat al valurilor, de obicei blând și liniștit, era intensificat de furtună și bătaia lor neîntreruptă era purtată de vânt. Băiatul începu să alerge în direcția zgomotului.
   Un fulger lumină cerul, când el părăsi drumul și o luă pe poteca ce îl ducea, printr-o fâșie îngustă de pădure, la plaja de dincolo. Când lumina fulgerului se stinse, tunetul îi pocni în urechi; furtuna era peste tot în jurul lui.
   Se apropie încet de plajă, aproape cu evlavie. Dincolo de pădure, un morman de bușteni zăcea aruncat pe plajă, blocându-i trecerea. Își croi drum printre ei cu grijă, dar temeinic, cercetând cu picioarele, fără să se mai uite. Era pe punctul de a escalada ultimul buștean, când furtuna se opri pe neașteptate și luna plină ilumină plaja. Instinctiv, băiatul se lăsă în genunchi, ghemuindu-se, în timp ce inspecta fâșia de nisip și stânci din fața lui.
   Nu era singur pe plajă.
   Drept în fața lui văzu formele, siluetele întunecate ale unor dansatori, contorsionându-se în lumina lunii, ca într-un fel de ceremonie. Îi urmări fascinat. Apoi își dădu seama că mai era ceva acolo. Ceva neclar.
   Pe când privea, îi atrase atenția o mișcare de lângă dansatori.
   Alte două forme se mișcau în lumina lunii; nu atât de grațios și de precis ca dansatorii, ci zbătându-se, rostogolindu-se pe nisip, luptându-se cu frânghiile care le legau mâinile și picioarele.
   Băiatul își aminti legendele și poveștile pe care bunica i le spusese despre plajă și, o dată cu amintirea lor, îl străbătu un fior de frică. Privea la un dans al furtunii și știa ce avea să se întâmple. Se ghemui mai mult, ascunzându-se în spatele bușteanului.
   Dansatorii își continuară ritmurile ciudate încă puțin și apoi se opriră brusc.
   În timp ce băiatul îi privea, dansatorii înconjurară siluetele legate care se agitau la picioarele lor - un bărbat și o femeie, își dădu el seama. Îl puseră mai întâi pe bărbat în groapă, iar apoi, lângă el, pe femeie. Părea să le fi scăzut forțele pentru că împotrivirile lor erau slabe, iar vocile nu li se auzeau din cauza talazurilor.
   Dansatorii îi puseră în groapă, cu fața la mare. Apoi începură să umple groapa.
   O făceau cu grijă, imperturbabili. Niciun fir de nisip nu cădea pe fețele victimelor, nici lopețile nu le loveau. Dar, pe măsură ce clipele treceau, groapa se umplea. În scurt timp, nu mai rămăseseră la suprafață decât formele capetelor celor doi în bătaia valurilor înspumate.
   Dansatorii aruncară o scurtă privire asupra rezultatului muncii lor, apoi izbucniră tare în râs - un râs ridicat deasupra valurilor, până la urechile băiatului, alungându-i amintirea tunetului și a vuietului mării.
   În timp ce mareea creștea, dansatorii porniră spre pădure în direcția băiatului. Luna dispăru la fel de repede cum apăruse și ploaia începu să se reverse din nou. Scena macabră de pe plajă dispăru în întuneric, rămânând doar în amintirea băiatului, pentru totdeauna.
   Sub acoperirea furtunii, băiatul își părăsi ascunzătoarea din spatele bușteanului și o luă la goană prin pădure. Când dansatorii trecuseră de bariera de bușteni, el aproape că ajunsese acasă.
   Mareea continua să crească.

   Băiatul se trezi devreme în dimineața următoare și se întinse în căldura plăcută a așternutului. Soarele se revărsa pe fereastră, dezmințind cu seninătate furtuna recentă, iar copilul zâmbi fericit când se uită la cerul albastru, senin. Ar fi o zi bună de plajă.
   Plaja...
   Noaptea îi reveni în minte ca o confuzie întunecată de forme și sunete. Își aminti furtuna și momentul când se trezise. Își aminti cum număra secundele care treceau între străfulgerările de lumină și pocnetele tunetelor. Restul era însă neclar, ca într-un vis.
   Își aminti vag cum se dusese pe plajă și văzuse ceva.
   Dansatori care îngropau doi oameni în nisip.
   Și mareea care se apropia.
   Băiatul se scutură. Probabil că fusese un vis. Trebuia să fie.
   Începu să asculte sunetele dimineții. Tatăl lui pesemne plecase deja la lucru, în pădure. Bunica probabil că se învârtea prin bucătărie, iar bunicul stătea la masă bând cafea și citind cu voce tare de unul singur.
   Dar în dimineața asta era liniște.
   Stătu mult timp în pat, ascultând. Își spuse că, dacă ar asculta destul de mult, sunetele obișnuite ar reîncepe și coșmarul ar dispărea din mintea lui.
   Liniștea îl înspăimântă. În cele din urmă se ridică și începu să se îmbrace. Dar hainele lui, hainele pe care și le așezase ordonat pe scaun aseară, erau împrăștiate pe podea în această dimineață, ude.
   Nu fusese deci un vis. Își puse haine curate, îmbrăcându-se încet și sperând în fiecare clipă că sunetele dimineții vor începe, că o va auzi pe bunica lui zăngănind vasele în chiuvetă și vocea bunicului său mormăind monoton în spate. Dar, când fu gata îmbrăcat, casa încă țiuia de liniște. Se duse la bucătărie.
   Resturile de la masa de dimineață a tatălui său erau tot acolo.
   Asta era bine. Dar unde erau bunicii lui?
   Porni în sus pe scări, strigând după ei. Probabil că nu se treziseră încă. Asta era; erau încă în pat, dormind adânc.
   Camera lor era goală.
   Visul reveni.
   Părăsi casa și începu să alerge spre plajă.

   Se opri la marginea pădurii și se uită printre copaci, sperând că ar putea într-un fel să vadă printre ei ceva, orice ar fi fost, ce l-ar fi așteptat pe plajă.
   Fața lui se încordă de grijă când păși în pădure. Aproape că îi veni să se întoarcă din drum când ajunse la bariera de trunchiuri de copaci.
   Dar trebuia să știe.
   Își făcu drum cu grijă prin grămada de bușteni nu pentru că drumul i-ar fi fost străin, ci pentru că dorea să-l prelungească, să amâne clipa când va ajunge la fâșia de nisip.
   Câteva minute mai târziu escaladă încet ultimul buștean și ajunse pe plajă.
   Furtuna acoperise plaja cu resturi: algele zăceau amestecate în grămezi peste tot și o nouă recoltă de bușteni era împrăștiată într-un talmeș-balmeș pe întinderea de nisip și stânci.
   Băiatul se uită rapid în jur. Nimic neobișnuit. Atunci i se luă o piatră de pe inimă și îngrijorarea de pe față făcu loc unui zâmbet. Ar fi ceva de adunat de pe plajă în dimineața asta! Cu puțin noroc, ar putea găsi niște sticle printre ierburile de mare.
   Lângă apă văzu un morman uriaș de alge și se îndreptă spre el. Porni nerăbdător, dar, pe măsură ce se apropia de algele maronii, încetini, înțelegând.
   Începu să tragă de alge.
   Fie că erau îngropate adânc în nisip, fie că se prinseseră de ceva.
   Trase mai tare.
   Algele cedară.
   Nu fusese un vis. De sub alge, îngropate până la gât, două fețe se holbau grotesc la el, cu trăsăturile schimonosite de frică, cu ochii căscați.
   Bunicii lui.
   Băiatul îi privi neajutorat, înghețat, cu mintea răvășită. Putea să vadă pe fețele lor cum muriseră, așteptând neajutorați, văzând valurile cum se apropiau fără milă de ei, acoperindu-le fețele, prelingându-se, apoi retrăgându-se pentru a porni un alt atac. Trebuie să fi fost o moarte înceată și înfricoșătoare.
   Probabil că tușiseră și se înecaseră, ținându-și respirația și scuipând apă sărată, țipând neauziți în vânt și ploaie.
   Băiatul se mai uită o dată în ochii bunicului mai întâi, apoi în ai bunicii. În timp ce privea mâhnit fața netedă și întunecată a bătrânei, i se păru că aude ceva.
   Mai întâi încet, apoi mai tare.
   „Să plângi...” se tânguia vocea în mintea lui. „Plângi pentru ei... și pentru mine.”
   Băiatul țipă și se îndepărtă.
   Dar nu uită nicicând.

CARTEA ÎNTÂI

Clark’s Harbor

Capitolul 1

   Pete Shelling se uita fix la mare, citindu-i unduirile ca pe o hartă. Departe, spre sud, restul bărcilor se îndrepta spre port cu luminile aprinse, sclipind vesel în noapte. Pete fu tentat să se abată din drum și să urmeze flota. Renunță imediat la tentație.
   Nu era genul lui Shelling să-i urmeze pe ceilalți. Nu fusese niciodată și n-avea să fie nici acum.
   Vântul se înteți și Pete se întoarse pentru a ridica năvoadele, o treabă care îi îndoia spatele. Chiar și cu tamburul era o muncă grea. Se strâmbă pe tăcute, dorindu-și să fi luat pe cineva cu el - era prea bătrân și anii începuseră să-și spună cuvântul.
   Năvoadele prinseră să se adune necontenit și el strângea peștele în cală, păstrând năvodul pliat cu grijă, pregătit pentru a fi rearuncat. Când termină și peștele prins fu pus în siguranță la locul lui în cală, Pete Shelling rămase singur pe mare.
   Ceilalți dispăruseră.
   Încă o dată se gândi să se întoarcă în port. Se uită cu un ochi critic la mare și își aminti de toate poveștile pe care le auzise despre această zonă a Pacificului - despre furtunile neașteptate care se abăteau asupra acestei întinderi a țărmului statului Washington, furtuni care păreau să vină din senin, biciuind marea într-o dezlănțuire a urii; care ar putea să ridice o ambarcațiune ca Sea Spray și s-o răsucească pe suprafața apei ca pe un titirez. Dar el nu văzuse niciodată o astfel de furtună - părea un lucru ce ținea de trecut, probabil o exagerare, povești devenite legende mai mult datorită imaginației bogate a generațiilor de pescari decât ferocității furtunii.
   Ochii lui Pete Shelling măsurară orizontul și apoi el se hotărî.
   Va arunca din nou năvoadele și va mai încerca o captură până să considere că se încheiase ziua. Mareea va fi în toi și va avea de luptat cu refluxul la întoarcerea în port, dar nu erau probleme. Pete Shelling era obișnuit să lupte.
   Nu fusese în intenția lui să se lupte, cel puțin nu de la început.
   Cu ani în urmă, când se hotărâse să se stabilească în Clark’s Harbor, plănuia să ia viața ușor, să se alăture comunității de pescari și să-și petreacă restul anilor într-o companie binevoitoare.
   Dar nu fusese așa.
   Clark’s Harbor nu îl primise bine și își petrecuse 15 ani simțindu-se ca un străin. Ajunsese pescar, dar nu făcea parte din flotă. Nici zvonurile de vad bun la pește nu ajungeau până la el, nici glumele făcute la o bere, la Harbor Inn. Pescarii abia îl tolerau pe Pete Shelling și el se obișnuise să trăiască așa.
   Dar asta îl înăsprise, îl făcuse la fel de încăpățânat ca și pe ei.
   Acum, când flota se întorsese, el rămăsese așteptând ultima captură, care să le demonstreze că, indiferent ce credeau despre el, era mai bun decât ei.
   Îndreptă barca spre nord și începu să lanseze încet năvoadele, manevrând traulerul în cerc, astfel încât curentul să aducă prada cea mai bogată în plasă. Apoi, când toate năvoadele fură lăsate la apă, aruncă ancora și-și aprinse pipa.
   Mai avea de fumat o pipă sau două până să înceapă să ridice ultima captură din noaptea aceea. Ultima și cea mai mare.
   Tocmai își scutura pipa și se pregătea să verifice poziția năvoadelor, când își dădu seama că ceva nu era în regulă. Vântul, care bătuse constant, se schimbase dintr-o dată, suflând împotriva bărcii. Suprafața apei era altfel. Până atunci valurile se îndreptau spre țărm, acum deveneau agitate și creșteau sub ochii lui.
   Pete dădu barca înapoi, cu intenția de a ridica năvoadele.
   Aruncă o frânghie și tamburul începu să scârțâie monoton.
   Năvoadele se strângeau încet. Se mișcă repede, strângând plasa, direcționând peștele în cală.
   Talazurile creșteau și vântul începu să-i umfle hainele. Roti tamburul mai repede, fără să-și mai bată capul cu împachetatul plasei; o să aibă destul timp dimineață să o îndrepte. Lucrul cel mai important acum era să tragă peștele în barcă și să pornească spre port, înainte să se dezlănțuie furtuna asupra lui.
   Pete Shelling lucra cu furie, trăgând de plasă, grăbind etapele.
   Câteva minute mai târziu, furtuna izbucni cu un fulger și se auzi zgomotul unui tunet. Preț de o clipă, țărmul sălbatic se contură în lumina albă a fulgerului.
   Dezastrul lovi când tunetul se stinse. Scârțâitul tamburului încetă și năvoadele se răsturnară, revărsându-se înapoi în mare.
   Pete Shelling înjură cu glas tare, înțelese pericolul și încercă să se ferească sărind într-o parte.
   Dar era prea târziu. Un ochi al plasei veni peste el, i se înfășură de picior și se răsuci. Pescarul fu tras în sus și se simți azvârlit peste bord. Se prinse cu mâinile de marginea punții, se ținu o fracțiune de secundă, apoi fu aruncat de greutatea apei care trăgea plasa cu putere. Până să apuce să țipe, apa rece îi ajunsese deja deasupra capului.
   Timpul părea încremenit în loc și se împotrivi panicii care creștea în el, luptând cu dorința copleșitoare de a se ridica la suprafață. Cu toate acestea, se băgă tot mai la fund, forțându-se să ajungă la piciorul prins. Deschise ochii și îi închise repede la loc; nu era nimic de văzut în întuneric. Pipăi ochiul de plasă din jurul gleznei și, cu o smucitură puternică, reuși să se elibereze. Pe urmă începu să-și croiască drum în sus.
   Simți cum plasa i se înfășură în jurul brațelor, făcându-l prizonier. Se zbătu și mai tare și brusc ieși cu capul la suprafață.
   Trase cu disperare aer în piept, ducând aerul înghețat în plămâni, și se scufundă din nou în apă, cu plasa care îl trăgea, nereușind cu zbaterile lui să facă față greutății plasei.
   Încercă să-și elibereze mâinile din corzile care îl strângeau, dar curând trebui să renunțe și să-și facă din nou drum spre suprafață. De data aceasta, când reuși să se ridice deasupra apei, deschise ochii și își văzu barca. Plasa încă atârna pe o parte a bărcii, iar tamburul se învârtea în gol.
   Shelling se mai scufundă o dată. Plasa era toată adunată în jurul lui și nu mai putea să dea din picioare. Își smuci brațele, dar cu picioarele legate, devenite inutile în strânsoarea plasei, eforturile lui nu rezolvau nimic.
   Pete Shelling știa că avea să moară.
   Frica îi puse un nod în gât. Înghiți în sec. Încet, calculat, începu să dea aerul afară din plămânii gata să plesnească. Simți cum își pierde vlaga și pentru o clipă teama îl părăsi. De îndată ce va trage aer în piept, își va recăpăta suflarea. Apoi își aminti că nu mai avea cum să tragă aer în piept. Poate doar apă.
   Se încordă ca pentru a trage toată marea în plămâni și fu ușor surprins când văzu că nu putea. Mușchii lui refuzau categoric să îl asculte. I se blocă tractul respirator. Începu să simtă cum i se apropia sfârșitul.
   Când în sfârșit pieptul i se relaxă și trase apa, Pete Shelling se răzgândi. Nu voia să moară. O să se lupte din nou. Marea n-o să-l învingă.
   Se agită din nou, se zbătu cu sălbăticie împotriva plasei care îl ținea, brațele lui slăbite luptând cu strânsoarea legăturii.
   Apoi, pe neașteptate, aproape ca un miracol, ieși la suprafață.
   Dar era prea târziu. Ochii lui căutară deznădăjduiți după ajutor, dar acesta nu exista. Încercă să strige, însă era prea sufocat de apa sărată ca să mai poată scoate vreun sunet. Se scufundă din nou.
   În timp ce se stingea, încercă să interpreteze acea vedenie ciudată care era ultima lui privire asupra lumii. Era o barcă. Părea să fie o barcă. Nu era barca lui, Sea Spray, ci una mai mică. Și o figură. O figură întunecată, ca de indian. Dar desigur, nu putea fi adevărat. Era singur pe mare, singur în furtuna care se dezlănțuise din senin. Se stingea singur. Nu era nimic acolo - în afară de speranța deșartă a unui om care murea.
   Marea înecă speranța și omul deopotrivă.
   Când soarele răsări după câteva ore, Sea Spray plutea liniștită pe o mare calmă, cu năvoadele împrăștiate, ca fustele unei femei epuizate care dansase prea mult, până târziu în noapte.
   Pete Shelling dispăruse de mult. Sea Spray, singură pe ocean, părea să îl jelească.

Capitolul 2

   Brad Randall aruncă o privire la ceas și văzu, ca de obicei, perfecta sincronizare dintre mecanism și stomacul lui.
   - E vremea prânzului? îl întrebă soția lui, ghicindu-i gândul.
   - Aș mai putea merge încă o jumătate de oră, dar m-aș indispune, spuse Brad. Vezi ceva promițător pe-aici?
   Elaine se întinse după harta din torpedo.
   - Din nefericire, nu pun nimic altceva pe hartă în afară de numele orașelor, spuse ea sec. N-avem ce alege.
   Se mai uită o dată la hartă, apoi privi pe fereastră.
   - Doamne, Brad, ce frumos e aici!
   Se îndreptau spre sud pe Șoseaua 109 de-a lungul Coastei de Vest a Peninsulei Olympic. De o oră, de când trecuseră de Crescent Lake, drumul șerpuia printre păduri verzi, luxuriante, înțesate cu tufișuri atât de dese, încât Elaine se mirase de câteva ori cu voce tare. Cum putuseră să-și croiască drum prin ele ca să construiască autostrada?
   Apoi pădurea lăsă loc plajei și, de îndată ce ajunseră la țărm, perdeaua de nori se destramă.
   În dreapta lor, Oceanul Pacific se întindea strălucind sub soarele dimineții târzii, o briză aspră stârnindu-i valurile înspumate. La stânga, pădurea urca brusc spre semețele înălțimi ale Masivului Olympic, care stătea ca o barieră impozantă între ocean, la vest, și Puget Sound, la est.
   - Hai să ne oprim, spuse deodată Elaine. Te rog, doar câteva minute!
   Brad stătu să se gândească, apoi se mai uită o dată la ceas.
   - Bine, dar ține minte: doar câteva minute. Și reține că nu mai avem loc în portbagaj pentru lemne.
   El viră în afara drumului și opri, apoi își îndreptă toată atenția spre plajă.
   Era într-adevăr frumoasă.
   Între drum și nisip, grămada de bușteni, mereu prezentă, alcătuia o barieră argintie ce promitea comori ascunse pentru sârguincioșii căutători de pe plajă.
   Și Elaine era insistentă; chiar înainte ca Brad să înconjoare mașina, ea se cățăra peste trunchiuri, iscodind ici și colo, adunând resturi, comparându-le în gând cu cele pe care deja le adunase, apoi abandonându-le, în speranța că va găsi ceva mai bun în următorul ascunziș.
   Brad privea amuzat; în ultimele 8 săptămâni, Elaine umpluse și golise portbagajul mașinii de cel puțin 3 ori - aruncând bucățile de lemn care păreau perfecte ieri, pentru a le păstra pe cele care erau perfecte azi și urmau să fie aruncate mâine.
   Începu să se apropie de ea, știind din experiență că va fi nevoie de ajutorul său pentru a căra înapoi la mașină ceea ce găsise. Era la câțiva metri de ea când Elaine scoase un strigăt victorios.
   - Am găsit una! țipă ea. În sfârșit, am dat de una!
   Ținea în sus un obiect albastru, strălucitor, iar Brad știu imediat că era vorba de o plută de pescuit japoneză, pe care ea își jurase să o găsească înainte de a se întoarce acasă.
   - Minunat! strigă el. Acum putem mânca?
   Dar ea nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit - era absorbită complet de cercetarea plutei pentru a-i descoperi vreun mic defect pe care l-ar fi putut avea; să găsească una perfectă ar fi fost un noroc prea mare. Dar era perfectă.
   Elaine se uită fericită spre soțul ei, care se așeză lângă ea pe un buștean.
   - Nu-i nici măcar ciobită, spuse ea ușor.
   O ridică în lumină și privi licăririle soarelui care se reflectau în sticla albastră.
   - E un semn, declară ea.
   - Un semn? se miră el.
   Ea zâmbi șmecheră.
   - Bineînțeles. Înseamnă că azi vom găsi tocmai locul potrivit.
   - Ar cam trebui, zise Brad morocănos. Dacă nu o facem, am dat de bucluc. Nu au mai rămas prea multe locuri de văzut.
   Elaine se ridică hotărâtă.
   - Haide, zise ea. Înapoi la mașină cu tine. Eu am să mă uit pe hartă. Și pun pariu că primul loc pe care-l aleg va fi exact ceea ce căutăm.
   În mașină, ea împachetă cu grijă globul albastru în poșetă, apoi luă harta.
   - Clark’s Harbor anunță ea.
   - Clark’s Harbor? repetă Brad. Unde e?
   - Douăzeci de mile sud.
   - Merge pentru prânz.
   Brad ridică din umeri. Porni motorul, băgă în viteză și apăsă pe accelerație. Lângă el, Elaine se așeză sigură în scaun.
   - Pari al naibii de sigură, spuse Brad. Și te gândești la ceva mai mult decât la un loc pentru prânz, nu?
   - Da.
   - Ai putea să-mi spui și de ce?
   - Ți-am spus - pluta e un semn. Și, mai mult, îmi sună bine. „Sunt în Clark’s Harbor și scriu o carte.” Sună foarte... profesionist. Și desigur, vei scrie o carte profesionistă.
   - Mă întreb, spuse deodată Brad, cu un simțământ de neîncredere. Fac o mare greșeală? Adică, să-mi iau 1 an întreg să scriu o carte care s-ar putea nici să nu se vândă?
   - Sigur o să se vândă, declară Elaine. Milioane de oameni o vor devora.
   - O carte despre bioritmuri?
   - În regulă, spuse ea fără grijă. Atunci vor fi doar sute de mii.
   - Sute, mai degrabă, spuse Brad întunecat.
   Elaine râse și-l bătu pe genunchi.
   - Chiar dacă nu se vinde deloc, cui îi pasă? Ne putem permite să ne luăm liber 1 an, iar eu nu-mi pot imagina un loc mai bun să ne petrecem timpul decât aici. Deci, chiar dacă această carte ar fi numai un pretext pentru a petrece câteva luni la mare - ceea ce nu e - adăugă ea repede, tot merită.
   - Și cum rămâne cu pacienții mei?
   - Ce-i cu ei? spuse Elaine degajată. O să le supravegheze Bill Carpenter nevrozele. Nu e un psihiatru de talia ta, dar asta nu înseamnă că îți va omorî pacienții.
   Brad se cufundă în tăcere. Elaine avea dreptate.
   Era o tăcere convenabilă, aceea dintre doi oameni care se iubesc și se înțeleg reciproc, și care apare nu din neputința de a avea ceva de spus, ci mai degrabă pentru că nu e nevoie.
   Bătuseră peninsula preț de două săptămâni, căutând cel mai potrivit oraș unde să-și petreacă anul în care Brad să-și poată termina cartea. Dar era ceva în neregulă în fiecare dintre acestea, erau prea comerciale sau prea modeste, prea pitorești sau prea mândre.
   Brad știa că azi ori vor găsi orașul potrivit, ori vor renunța să mai caute, căci, dacă ar fi continuat, ar fi ajuns aceeași absurzi monotoni din Aberdeen și Haquiam, făcând circuitul complet al peninsulei.
   Poate că Elaine are dreptate, își zise Brad. Poate Clark’s Harbor este locul cel mai potrivit. Își plimbă prin minte numele orașului. Clark’s Harbor. Avea o sonoritate drăguță, ca numele unui vechi oraș pescăresc din New England.
   - Chiar înainte, zise Elaine moale, întrerupând tăcerea.
   Brad își dădu seama că nu acordase prea multă atenție drumului, conducând mai mult din reflexe decât concentrându-se. Acum văzu că se aflau la marginea unui oraș.
   Nu părea să fie unul mare, ceea ce era bine, și părea să fie bine îngrijit, ceea ce era și mai bine. Casele erau răspândite de-a lungul drumului - case de lemn, unele vopsite îngrijit, altele având o patină argintie de la vântul mării. Dar chiar și structurile mai vechi stăteau drepte, construite solid, rezistente.
   Conduceau în jos pe o pantă ușoară spre inima orașului. Era un pic mai mare ca un sat. Exista o stradă care pornea perpendicular de pe autostradă. Brad coti la dreapta pe ea.
   Panta se precipită și ajunseră rapid în centrul satului. Strada se termina la chei.
   Brad opri mașina, iar el și Elaine se uitară curioși împrejur.
   - Arată a ceva din New England, spuse Elaine încet, parcă îngânându-l pe Brad. Îmi place.
   Și chiar arăta ca un oraș dintr-o vedere din New England.
   Clădirile răspândite de-a lungul apei erau toate la fel: șindrile netede, vopsite în culori vii, cu grădini îngrijite, înflorind vesel în aerul primăvăratic.
   Separat, vizibil mai impunătoare față de restul caselor, era o clădire veche în stil victorian, cu gazonul și grădina legate printr-un gard alb de lemn. Un înscris de mână te avertiza că era Harbor Inn.
   Câțiva oameni erau pe străzi, suficient ca orașul să pară aglomerat, dar nu foarte animat. Unul sau doi oameni priviră mașina familiei Randall, dar fără să arate vreun interes deosebit. Niciunul nu se opri să se zgâiască, să facă vreun gest sau să comenteze.
   Brad se încruntă ușor, simțind o ciudată lipsă de curiozitate la oamenii care îi priviseră atât de dezinteresat. Întotdeauna atentă la soțul ei, Elaine îl privi scurt și preocuparea lui îi îngândură chipul.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă ea.
   - Nu știu, spuse Brad, iar apoi îi zâmbi. Ce-ai zice dacă am mânca ceva?

   Rebecca Palmer observase mașina străină trecând când era pe punctul de a intra la Blake’s Dry Goods, dar era absorbită cu alte lucruri. Acum o interesau mai mult cumpărăturile decât să știe cine erau cei ce sosiseră în oraș. Volvo-ul verde închis i se păruse totuși familiar. Ar fi vrut ea să fie așa. Își scoase din minte însă gândul acesta.
   Trase un cărucior din șirul de la intrarea în magazin și începu să-l care încet printre rafturi, oprindu-se să privească un raft de porțelanuri ce-i atrăsese atenția din pricina prostului gust, chiar și pentru un serviciu chinezesc de mâna a zecea.
   Clătină tristă din cap văzând panseluțele de un roz țipător, aranjate, pictate pe marginea farfuriilor, și trecu mai departe, luând diverse lucruri de ici și colo și așezându-le în coșul căruciorului.
   Incidentul se petrecu în timp ce se oprise în fața unui suport cu rochii ieftine. Se întoarse și-l văzu pe George Blake repezindu-se spre raftul cu porțelanuri. Mulțumită că incidentul nu o privea, Rebecca se întoarse înapoi la suportul cu rochii și căută mai departe ceva ce s-ar fi potrivit cu genul ei eteric de frumusețe.
   Rebecca avea o înfățișare de femeie fragilă și era greu să găsească haine care să nu fie prea mari, copleșitoare. Era pe punctul de a renunța când îl auzi pe Blake chiar în spatele ei.
   - O să trebuiască să plătești pentru marfa aceea.
   Vocea lui era aspră, grosolană, așteptându-se să fie contrazisă. Rebecca se întoarse și-l privi timidă.
   - Poftim?
   - Porțelanurile, spune Blake acuzator. Va trebui să plătești lucrurile pe care le-ai spart.
   - Dar nu am nimic de-a face cu treaba asta, se justifică Rebecca. Stăteam aici și mă uitam la rochii.
   - Te-am văzut uitându-te la porțelanuri, zise Blake imperturbabil.
   Rebecca se încruntă supărată.
   - Dar asta a fost acum 5 sau 10 minute. Nici măcar nu le-am atins.
   Fața lui Blake se întunecă și Rebecca aproape că dădu înapoi văzând ostilitatea lui.
   - Pe mine să nu mă minți, doamnă Palmer. Dumneata ai lovit stiva. Nu e nimeni altcineva în afară de dumneata. Și de mine.
   Rebecca privi iute în jur și văzu că avea dreptate. În afară de ei doi, în magazin nu se mai afla nimeni.
   - Dar n-am făcut nimic, insistă ea neconvingătoare. V-am spus, nu eram lângă raftul acela.
   Blake se uită la ea.
   - Nu știu de ce susții asta, încheie el. De când ai venit cu familia aici în oraș, cu toții am știut că e ceva ciudat cu dumneata. Acum cred că știu ce e - ești o mincinoasă.
   - Ba nu sunt! izbucni Rebecca. Dacă aș fi făcut-o, aș fi recunoscut și aș fi plătit. Dar n-am făcut nimic.
   - Bine, replică Blake. Te cred pe cuvânt, dar, dacă nu te superi, aș prefera să pun înapoi în raft toată marfa din coșul dumitale.
   - Ce să faceți?
   - Nu vreau să mai faci cumpărături aici, spuse Blake. Presupun că ai dreptul de a locui în oraș, dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să cumperi de la mine. De-acum înainte, să-ți faci cumpărăturile în altă parte.
   Rebecca Palmer își mușcă buza și se strădui să nu izbucnească în lacrimi. Ce s-a întâmplat? se întrebă ea. Ce e cu orașul acesta? Dar știa că n-avea niciun rost să-l întrebe pe Blake și cu atât mai puțin să se certe cu el.
   În tăcere, Rebecca plecă din magazin, întrebându-se cum avea să-i explice soțului ei acest incident și cum avea el să reacționeze. Nu prea bine, era sigură. Glen Palmer își controla bine temperamentul de artist, dar uneori izbucnea. Iar asta, știa ea sigur, avea să-l facă să izbucnească.

   - Uite o cafenea acolo, spuse Elaine Randall.
   Localul era la etajul de sus al unei clădiri cu 2 etaje, deasupra unei cârciumi.
   Cei doi soți Randall trebuiau să treacă prin cârciumă ca să ajungă sus și Brad se uită împrejur după ce ochii lui se obișnuiră cu întunericul. Barul era aproape gol - doar doi bătrânei stăteau la o masă de stejar scrijelită și aveau câte o halbă de bere și tăblița de șah între ei.
   Îi zâmbi în semn de aprobare lui Elaine și o urmă la etaj.
   Cafeneaua, în contrast cu barul, era aproape plină. Exista doar o masă liberă, la fereastră, și cei doi se îndreptară spre ea.
   Brad citi meniul, hotărându-se asupra unei salate de crabi fără să se gândească prea mult, apoi lăsă meniul din mână, dedicându-se ocupației sale favorite: studierea atentă a oamenilor.
   Câteva minute mai târziu, o chelneriță apăru și le luă comanda. Când termină, Elaine puse meniul înapoi în suportul său, în spatele șervețelelor, și își împreună mâinile.
   - Ei, bine?
   - Ei, bine, ce?
   - Spune-mi cine sunt ăștia.
   - Nu e cine știe ce de spus, zise Brad. Se pare că mai mult pescari.
   - Foarte inteligent, îl întrerupse Elaine, având în vedere că poți vedea cheiul afară pe fereastră.
   - De asemenea, câțiva negustori și câteva gospodine, continuă Brad, făcând abstracție de ironia ei. Și o persoană pe care nu o pot cataloga.
   - Unde? întrebă Elaine, uitându-se împrejur. Aha, trebuie să fie cel care stă singur, acolo. Știu ce vrei să spui.
   - Zău? Ce vreau să spun?
   - E diferit de ceilalți, spuse Elaine. Arată de parcă nu-i în largul lui și o știe.
   Brad dădu aprobator din cap și privi încă o dată la bărbatul despre care vorbeau. Era ceva în legătură cu hainele lui și cu fața lui, hotărî Brad. Asemenea celor pe care-i mai văzuseră, și acesta purta jeanși și o cămașă de lucru decolorată, dar le purta oarecum diferit. Era vorba de cum se asortau.
   Și fața. Ce era cu fața lui? Apoi Brad înțelese: omul își dăduse barba jos recent, lăsând o paloare în partea de jos a feței, acolo unde soarele nu ajunsese.
   Și îl mai izbi ceva pe Brad: impresia că îl cunoștea de undeva.
   Era aproape sigur că-l știa.
   Înainte să o fi putut întreba pe Elaine, mâncarea le sosi și soții Randall începură să mănânce, cu toate că, din când în când, privirea lui Brad se îndrepta curioasă spre bărbatul cu hainele asortate și care tocmai își dăduse jos barba. Bărbatul se uita în farfurie și mânca liniștit, fără să se grăbească, dar totodată fără să tragă de timp.
   O dată făcu semn după cafea. Chelnerița binevoitoare îi turnă, dar nu se opri să stea de vorbă cu el câteva secunde, așa cum făcea cu toți ceilalți din cafenea.
   Când omul își termină masa, își vârî adânc mâna în portofel, lăsă câțiva bani pe masă și se pregăti să plece.
   Cum porni înspre scări, ochii i se întâlniră dintr-o dată cu ai lui Brad și se opri puțin. Un zâmbet îi lumină fața și traversă repede camera, cu mâna întinsă.
   - Domnule doctor Randall? Chiar dumneata ești?
   Brad îl recunoscu atunci și se ridică în picioare:
   - Glen Palmer! Pentru numele lui Dumnezeu! Tot stăteam aici de-atâta timp, sigur că te recunosc, dar nu știam de unde să te iau.
   - Datorită bărbii, răspunse Glen Palmer. Am dat-o jos când m-am mutat aici.
   - Ia loc. Aceasta e soția mea, Elaine. Iubito, dânsul e Glen Palmer, tatăl lui Robby Palmer.
   Elaine își ridică sprâncenele a mirare, apoi înțelese și întinse mâna.
   - Desigur, spuse ea, zâmbind. Cum se mai simte? Brad îmi spune că a fost un miracol.
   - E cel mai potrivit cuvânt, fu de acord Palmer, așezându-se.
   Brad îl privea nerăbdător, vrând să-l bombardeze cu întrebări pe Palmer, dar abținându-se, pentru a nu-l supăra.
   Robby Palmer, băiatul de 9 ani al lui Glen, fusese sub îngrijirea lui Brad Randall în ultimii 3 ani, suferind de hiperkinezie. Fusese un caz deosebit de grav.
   Prima oară când îl văzuse pe băiat, Robby avea șase ani și nu putea sta locului mai mult de o secundă-două, vorbind întruna, impulsiv, mișcându-și mâinile și picioarele încontinuu, uneori doar nervos, dar cel mai adesea distructiv. Brad învățase rapid să ia toate obiectele fragile din biroul lui când venea Robby Palmer. Un băiețel cu o figură de înger, dar având pe dracul în el.
   Era ceva înăuntrul lui, o disfuncție a sistemului nervos, care îl făcea să se miște neîncetat, câteodată amenințător.
   Copilul fusese obiectul a numeroase accese de mânie și în cursul lor violența lui ieșea la suprafață, mânuțele lui întinzându-se să apuce cel mai apropiat obiect - oricare ar fi fost - și să-l arunce spre fereastră, spre perete sau în persoana cea mai apropiată.
   Brad avea o amintire, una pe care n-o putea uita curând, legată de 2 piese de cristal Steuben, favoritele lui, cumpărate când abia și le putea permite și care fuseseră zdrobite ireparabil, într-o după-amiază, de Robby Palmer. Nițel supărat, aceasta se uitase apoi la cioburi dezorientat, ca și cum s-ar fi întrebat ce se întâmplase cu ele.
   Nu avusese nicio urmă de regret și nici teamă de pedeapsă.
   Doar o răceală, o detașare preț de o secundă, ca și cum statuetele distruse nu avuseseră nicio legătură cu el, înainte ca agitația să pună stăpânire pe el din nou.
   Dar într-o zi, acum câteva luni, Robby Palmer nu mai venise la Brad Randall, care nu înțelesese niciodată de ce.
   Când încercase să discute cu familia Palmer, ei îi spuseseră doar că era un miracol și așa rămăsese.
   În tăcere, Brad Randall se întrebă dacă orașul Clark’s Harbor avea vreo legătură cu acest miracol. Acum Glen îi confirma.
   - N-ai să mă crezi, spuse el. Schimbarea lui Robby este absolut incredibilă de când l-am adus aici. E calm, domnule doctor Randall. E încă activ, dar nu ca înainte. Acum e ca și ceilalți copii.
   - Dar de ce? întrebă Brad.
   Glen Palmer ridică din umeri.
   - N-am idee. Am venit aici într-o excursie și ne-am oprit în partea de nord a orașului, în locul numit Sod Beach. Și Robby s-a potolit. Așa, pur și simplu, spuse el, pocnindu-și degetele. Și de-atunci a rămas calm cât am stat pe plajă. Așa că ne-am mutat aici.
   - Dar nu are sens, reflectă Brad.
   - Poate că nu, aprobă Palmer. Dar nu ne-am întrebat. Orice demoni ar fi fost în el, acum au plecat. De-a binelea.
   Degetele lui Brad băteau ușor darabana pe masă, în timp ce el întorcea pe toate părțile în minte declarația lui Glen, încercând să înțeleagă ce ar fi putut să-i vindece boala lui Robby. Prea mult timp fusese un caz problematic și Brad era întotdeauna sceptic în ceea ce privea miracolele.
   - Mă întreb dacă aș putea să-l văd, zise el.
   - De ce nu? spuse Glen amabil. Întotdeauna te-a plăcut.
   - Spune-i asta și asistentei, hohoti Brad.
   Asistenta trăise sub teroarea vizitelor lui Robby la cabinet și adeseori își găsea nenumărate motive pentru a lipsi când venea copilul.
   Glen se uită la ceasul din perete.
   - Știți ceva, zise el, de ce nu veniți la noi astă seara ori mâine dimineață? Stați în oraș?
   - Cred că am putea, spuse Elaine neîncrezătoare, neștiind dacă Brad ar fi vrut. Este vreun loc ca lumea pe acolo?
   - Harbor Inn, lângă apă, spuse Glen. E singurul loc.
   Se ridică.
   - Știți, mai am destule de făcut în după-amiaza asta. Ne vedem mai târziu, da?
   - Sigur, spuse Brad.
   Până să mai spună ceva, Glen Palmer plecă grăbit de la masa lor și dispăru pe ușă.
   - A fost cam neașteptat, nu? comentă Elaine.
   - Într-adevăr, fu de acord Brad.
   Apoi observă că, de îndată ce Palmer plecă, o animație a conversației îi cuprinse pe cei din cafenea.
   - Mă rog, spuse puțin cam tare o femeie de la masa vecină partenerei de prânz. Cel puțin și-a dat jos barba aia oribilă.
   - Nu că ar conta, replică cealaltă femeie. Nici așa nu se integrează aici.
   - Ai spune că a înțeles mesajul, zise prima femeie. Toți cei ca ei au priceput imediat și ne-au lăsat în pace.
   - Joe al meu s-a gândit să cumpere clădirea chiar ieri, spuse cealaltă. Și știi ce i-a răspuns Glen Palmer? I-a spus că nu e de vânzare. Joe i-a zis că mai bine ar vinde cât mai poate, înainte de a o distruge complet, dar Palmer i-a răspuns că nu o distruge, ci că o transformă.
   - Într-o galerie de artă, pufni prima femeie. Ce-l face să creadă că poate trăi dintr-o galerie de artă în Clark’s Harbor? Și nevastă-sa aia - face niște oale de lut care arată ca niște bucăți de noroi și crede că oamenii le vor cumpăra.
   Conversația continuă în jurul lor. Din cele câteva cuvinte pe care le putu surprinde Brad, înțelese că vorbeau despre aceeași persoană - Glen Palmer. Fiecare, în mod evident, vorbea despre el. Nimeni, în schimb, nu vorbise cu el.
   - Poate că m-am înșelat, o auzi Brad pe Elaine.
   Ascultă și ea comentariile de la alte mese.
   - New England, spuneai, se strâmbă Brad. Mi se pare că ai nimerit-o. Acești oameni nu par să agreeze deloc străinii.
   - E cam înfricoșător, nu? întrebă Elaine.
   Brad ridică din umeri.
   - Nu știu. Cred că-i mai mult sau mai puțin previzibil. Ne vom bucura poate de același tratament oriunde vom merge. Dar nu-i decât o chestiune de timp. Oamenii trebuie să se obișnuiască cu tine, mai ales în locuri ca acesta. Pariez că oamenii de aici văd rar pe cineva pe care nu-l cunosc. Iar când o fac, devin suspicioși.
   Elaine tăcu și continuă să mănânce. Psihiatrul din Brad se bucură în sinea lui, găsind că atitudinea ostilă a localnicilor era interesantă. Soția lui, în schimb, nu era sigură că era de acord.
   Dar, își aminti ea iute, știai când te-ai măritat cu el că e așa; n-ai de ce să te plângi. Se concentră privind pe fereastră și făcu tot posibilul să ignore flecăreala din jur. Până când își terminară cafeaua, Brad nu mai vorbi deloc.
   - Cred că trebuie să aruncăm o privire împrejur.
   - Știu și eu?... începu Elaine.
   Brad încercă să-i dea asigurări.
   - Dragă, în fiecare orășel e la fel și dacă vom locui într-unul ca ăsta un an, va trebui să tolerăm ostilitatea și suspiciunea la început. Depinde de loc, dacă vrei să stai într-un oraș mic, trebuie să te acomodezi cu obiceiurile unui oraș mic.
   Brad plăti și ieșiră din cafenea. Jos în cârciumă, Brad văzu că jocul de șah nu părea să fi progresat deloc.
   Unul dintre bătrânei se uita atent la tablă, iar celălalt pe fereastră. Niciunul din ei nu dădu vreun semn că îi observase pe soții Randall.
   - Hai să aruncăm o privire la chei, sugeră Brad când ieșiră la lumina soarelui.
   Majoritatea danelor erau goale, doar cinci sau șase bărci de pescuit erau ancorate și oamenii lucrau la ele, reparând plasele, năvoadele, meșterind la motoare și verificând echipamentele de pescuit. Merseră pe toată lungimea cheiului, oprindu-se să inspecteze fiecare barcă pe lângă care treceau.
   Nu vorbi nimeni cu ei și odată, când Brad avu o tentativă de salut, nu îi răspunse nimeni.
   - Nu prea vorbesc, nu-i așa? remarcă Elaine pe când se apropiau de capătul cheiului.
   - Ciudat, răspunse Brad. Se pare că imaginea pescarului fericit n-a ajuns încă în Clark’s Harbor.
   Se uită în jur, ca și cum n-ar fi știut ce să mai facă.
   - Vrei să ne plimbăm?
   Până să răspundă Elaine, se auzi zgomotul unei sirene și o mașină a poliției se opri pe chei. De pe locul șoferului se ridică un bărbat cu pieptul lat, de vreo 60 de ani, care ocoli mașina pentru a-i deschide portiera unei femei voinice. Coborî din mașină, strângând cu o mână brațul polițistului, iar în cealaltă având o batistă mototolită.
   Toată activitatea de pe chei se opri când oamenii de lângă bărci se uitară la noii veniți.
   - E ceva în neregulă, șerifule? întrebă o voce.
   - Întotdeauna e ceva în neregulă dacă vine Harney Whalen pe chei, rosti o altă voce.
   Harney Whalen, șeful poliției, nu luă în seamă cea de-a doua voce, ci alese să răspundă primeia:
   - Nu știu, strigă el. Miriam Shelling, aici de față, pare să nu-l găsească pe Pete. L-a văzut careva dintre voi, băieți?
   Se auziră murmure negative dinspre pescari și ei începură să-și părăsească bărcile pentru a se aduna lângă șerif. Miriam Shelling încă se sprijinea de brațul lui Whalen și își tampona ochii cu batista.
   - A ieșit aseară, zise ea, uitându-se de la un bărbat la altul, fără să-și oprească privirea asupra vreunuia dintre ei. Zicea că o să se întoarcă pe la patru dimineața, dar n-a mai venit.
   Unul dintre pescari confirmă din cap.
   - Da, era în spatele meu când am ieșit seara trecută, dar nu s-a întors când m-am întors eu. Probabil că a găsit un banc de pește și vrea să ia tot ce poate.
   Miriam Shelling clătină din cap.
   - N-ar face asta. Ar ști că îmi fac griji. M-ar fi chemat măcar prin radio.
   Oamenii avură un schimb de priviri. Harney Whalen nu arăta în largul lui, ca și cum s-ar fi întrebat ce era de făcut, când se auzi sunetul unei sirene.
   Toată lumea se întoarse cu fața spre port, de unde venea cu toată viteza o șalupă cu motor. Miriam Shelling își încleștă degetele pe brațul șefului de poliție.
   Șalupa se opri la una din danele goale și o frânghie fu aruncată, prinsă și legată de tachet. Un bărbat sări din barcă, cu fața palidă. Se uită repede în jur, până când dădu cu ochii de Harney Whalen.
   - Ești polițist?
   - Sunt șeriful, zise Whalen. S-a întâmplat ceva?
   Omul dădu din cap.
   - Am găsit o barcă plutind în derivă acolo în larg. Când am strigat, nu mi-a răspuns nimeni, așa că m-am urcat pe punte. Barca era părăsită.
   - Unde e? întrebă Whalen.
   - E ancorată la o milă depărtare spre nord, la 300 de metri de aici. Poartă numele Sea Spray.
   - E barca lui Pete! strigă Miriam Shelling.
   Bărbatul se holbă la ea un moment, apoi îl trase pe Whalen la câțiva pași mai încolo. Când vorbi din nou, vocea îi era scăzută.
   - Năvoadele erau aruncate, spuse el încet. N-am vrut să le trag înăuntru. Și nu erau goale.
   Whalen aruncă o privire rapidă spre Miriam, apoi înapoi spre străin.
   - E vreun cadavru?
   Omul dădu afirmativ din cap.
   - L-am adus cu mine.
   Whalen se duse spre barcă și urcă în ea. Pescarii se îngrămădiră în jur, în timp ce Whalen trase înapoi prelata ce stătea împachetată la pupa. Pete Shelling se uita țintă la ei cu o privire goală.
   La o depărtare de 10 metri, soții Randall urmăreau cum reacționau pescarii în fața morții. Priviră în tăcere jos în barcă, apoi unul după altul se îndepărtară, ca și cum ar fi fost încurcați de prezența morții. Trecură de Miriam Shelling în tăcere, fără să spună vreun cuvânt sau să facă vreun gest de consolare. După ce plecară și nu mai rămaseră decât Harney Whalen și proprietarul bărcii, Miriam păși în sfârșit spre soțul ei și îl privi curioasă. Înmărmuri un moment, murmură numele lui, după care se aruncă în brațele lui Harney Whalen. El o ținu o clipă, iar apoi vorbi în liniște cu bărbatul care-l adusese acasă pe Pete Shelling. În cele din urmă o duse pe Miriam Shelling de lângă golf, ajutând-o să se urce în mașina poliției, și plecară.
   - Doamne, oftă Elaine. Îngrozitor.
   Brad aprobă din cap, privind în continuare către golf, Elaine îl apucă de braț.
   - Hai să mergem de-aici, spuse ea. Te rog.
   Brad păru că nu o aude.
   - Ai observat? întrebă el. E ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu au vorbit cu ea deloc, nici între ei, n-au întrebat nimic, nici măcar nu păreau mirați. Ca și cum se așteptau să se întâmple așa ceva.
   - Poftim? întrebă Elaine absentă.
   - Pescarii. Nu au reacționat deloc la moartea bărbatului. Ca și cum se așteptau sau ca și cum n-avea nimic de-a face cu ei. Dar ce i s-a întâmplat lui i se putea întâmpla oricăruia dintre ei.
   Elaine privi atentă spre soțul ei. Știa ce urma. Și încercă să evite continuarea.
   - Hai să plecăm, Brad, spuse ea. Te rog. Nu-mi place Clark’s Harbor.
   Brad se îndepărtă. Îi luă mâna lui Elaine și o strânse.
   - Haide odată, spuse el. Haide să găsim acea tavernă.
   - Rămânem? întrebă Elaine.
  - Bineînțeles, zâmbi Brad.
   Elaine simți o crampă de teamă în stomac și vru să o alunge, zicându-și că nu era justificată. Dar adânc înăuntrul ei teama rămase, justificată sau nu.
   Departe, la orizont, se pregătea o furtună.

Capitolul 3

   Harbor Inn, cu fațada în stil victorian împodobită cu un ornament albastru cu alb, se înălța semeț în centrul unei peluze bine îngrijite. Parcă privea suspicios spre ape, ca și cum se aștepta să-i fie smulsă în orice clipă.
   Din camera de la etajul doi Elaine privea marea, imitând inconștient postura hotelului. Asculta șuierând vântul pe sub streșinile clădirii vechi și se mira că bărcile de pescuit, bine legate împotriva furtunii, săltau atât de ușor în apa agitată a golfului.
   Când ploaia începu să stropească fereastra, ea se întoarse spre soțul ei.
   - Presupun că ne ajunge pentru o noapte, zise ea neîncrezătoare, uitându-se prin cameră.
   Brad îi zâmbi.
   - Îți place și o știi, ricană el. Dacă nu ar fi fost înecul, te-ai fi simțit în largul tău.
   Elaine se așeză greoaie în scaunul cu brațe acoperite cu o husă ce ocupa un colț al micuței camere de hotel și încercă să-și analizeze sentimentele.
   Știa că Brad avea dreptate. Dacă n-ar fi fost pe chei când fusese adus corpul bărbatului, acum ar fi turuit, încântată despre cameră, despre oraș, și ar fi făcut planuri cum să locuiască aici un an. Dar moartea pescarului îi alungase entuziasmul și acum se uita posomorâtă la decorațiunile vechi ale hotelului. Se simți incapabilă să adune vreun gând bun.
   - E cam dărăpănat, spuse ea cu acreală.
   - Ba deloc, o contrazise Brad. Una peste alta, e foarte bine întreținut.
   - Dacă îți plac lucrurile de genul ăsta.
   - Și ție îți plac, stărui Brad. Uită-te la lavoarul ăla. Marmura nu e deloc ciobită și, dacă stejarul ăla nu e lustruit de mână, îl mănânc.
   Elaine examină lavoarul cu atenție și trebui să admită că Brad avea dreptate - era un obiect vechi veritabil, fără defecte.
   Încercând să renunțe la resentimente, se forță să mai privească o dată camera. Trebuia să recunoască - era încântătoare. Nu exista nici urmă de banalele decorațiuni de hotel, nimic care să nu aducă cu dormitorul confortabil al unei case particulare. Patul dublu etala o cuvertură țesută de mână, evident, și toată mobila era din stejar masiv. Nu de lux, dar primitoare și funcțională.
   - Bine, cedă Elaine. E frumos și exact așa cum vreau eu. Numai că aș dori să nu fie în Clark’s Harbor.
   - Dar dacă n-ar fi în Clark’s Harbor, n-ar exista, nu-i așa? raționă Brad.
   - Nu mă vei prinde în discuția asta veche. Și știi foarte bine ce vreau să spun. Numai că vrei să mă enervezi.
   - Eu? spuse Brad cu inocență. Ce te face să crezi asta? Aș face eu așa ceva?
   - Da, ai face-o, replică Elaine, încercând să-și păstreze tonul sever. Dar nu mă prinzi, să știi. Dacă aș face-o, în următoarele clipe m-aș răzgândi și te-aș ruga să stăm aici măcar câteva zile. Dar nu vreau să stau. Vreau înapoi în Seattle și asta mâine dimineață.
   - Desigur, doamnă, spuse soțul ei, pocnindu-și călcâiele și salutând.
   Îi zâmbi soției și se miră cât era de serioasă - și cât avea să se certe cu ea ca să o convingă să stea un timp în Clark’s Harbor. Decise să abordeze treptat problema. Începu să-și desfacă șireturile la pantofi.
   - Mă tot gândesc la Robby Palmer, spuse el.
   Elaine înțelese imediat.
   - Cartea, nu? zise ea. Te-ai hotărât să scrii cartea despre el, nu-i așa?
   - Nu știu, spuse el. Aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu el. O problemă ca a lui nu dispare cu una cu două, cum spunea Glen. Pur și simplu nu se întâmplă așa.
   - Dar dacă e așa? întrebă Elaine.
   - Atunci merită să aflu și eu. Doamne, dacă e ceva în legătură cu locul ăsta, cu zona asta care îi influențează pe copiii ca Robby și îi ajută, atunci lumea trebuie să știe.
   - Cum ai să-ți numești cartea? Paradisul regăsit?
   - Mă rog, o carte despre Robby Palmer ar putea avea o căutare mai mare decât una despre bioritm, spuse Brad apărându-se.
   - De ce să nu scrii despre amândouă? sugeră Elaine. Ți-ar aduce public și de colo și de colo?
   Începu să râdă de propria-i glumă, apoi se opri când văzu expresia feței lui Brad.
   - Am spus ceva rău? întrebă ea cu teamă.
   - Știu și eu? zise Brad.
   Își aruncă pantofii departe, apoi șosetele după ei. Se întinse pe pat și-și desfăcu brațele chemător. Elaine se mută de pe fotoliu pe pat și se cuibări lângă el. Brațele lui o strânseră la piept; o mână o mângâie ușor pe ceafă. Răpăitul ploii în fereastră deveni o bătaie continuă. Iar el știa că era pe punctul de a învinge; dimineață nu se vor întoarce acasă.
   - Chiar atât de mult urăști acest loc? întrebă el după o clipă.
   Elaine se încolăci senzuală și-și lipi nasul de gâtul lui Brad, încercând încă o dată să clarifice ceea ce simțea.
   - Cred că e mai mult din cauza cadavrului, spuse ea, înfiorându-se ușor. Îmi tot spun că același lucru se putea întâmplă oriunde, pescarii se îneacă mai mereu, dar îi tot văd fața, vânătă și umflată, și cred că mi-am asociat imaginea aceasta cu Clark’s Harbor.
   Se opri și-l simți pe Brad mișcându-se.
   - Tu vrei să rămâi aici, nu?
   - Bine, e evident cel mai drăguț loc pe care l-am văzut până acum. Și pare perfect pentru ceea ce vrem. E izolat, mic și nu prea sunt șanse să ne lăsăm prinși de tumultul societății ca să nu apuc să scriu nimic.
   - Pariez că tumultul societății se reduce la mersul la biserică o dată pe lună, chicoti Elaine. Dar nu știu, Brad. Îmi tot zic să-l uit pe omul acela, dar chiar atunci când reușesc, tot e ceva cu locul ăsta. Ceva ce nu e în regulă. Cred că ține de cum a fost tratat Glen Palmer în cafenea după-amiaza asta.
   - Dar am mai trecut prin asta, sublinie Brad.
   - Știu și sunt de acord cu tine. E obligatoriu ca măcar ceva din lucrurile astea să se petreacă oriunde ne ducem. Dar am o presimțire rea față de locul ăsta. Poate că e din cauza furtunii ăsteia.
   Ca la comandă, o scurtă iluminare umplu camera și pentru moment ropotul ploii fu acoperit de zgomotul tunetului. Elaine, căreia de obicei îi plăceau furtunile, tresări.
   - Sau poate e intuiția ta feminină?
   - Dacă vrei să-i spui astfel.
   - Ei bine, mie îmi place aici, spuse Brad. Cred că locul ăsta este fascinant. Oamenii mă intrigă. Cred că mă interesează din punct de vedere profesional. Au o anume detașare, dacă mă înțelegi, de parcă, deși trăiesc împreună, nu le pasă cu adevărat unii de alții. E un fenomen interesant, aproape o contradicție. Un orășel mic, strâns unit, și totuși nimeni nu pare să aibă vreo legătură afectivă cu altcineva. Cel puțin nu la vedere. Probabil că se ascund mult.
   - Poate că nimeni nu-l plăcea pe sărmanul om care s-a înecat, sugeră Elaine.
   - Poate, aprobă Brad. Dar cred că e altceva, mai profund.
   Se opri și amândoi se cuibăriră în pat, ascultând furtuna.
   Afară vântul se întețise și hotelul începu să scârțâie ușor.
   - Dar eu chiar iubesc această vreme, spuse Brad încet, îmi vine să fac dragoste.
   Elaine se smulse de lângă soțul ei și se ridică. Fusta îi căzu pe podea, urmată de bluză. Stătu goală în fața lui Brad, arcuindu-și spatele și împingându-și pieptul înainte. Zâmbi dulce spre el.
   - Un lucru plăcut la o furtună, șopti ea, e că niciodată nu auzi ce se întâmplă în camera alăturată.
   Apoi se strecură în pat.

   La două mile de Clark’s Harbor, spre capătul de nord al unei dune de nisip ce era numită Sod Beach, o singura lumină palidă ardea în întunericul dinăuntrul unei mici cabane. Prea slabă ca să ilumineze chiar și colțurile camerei, de-abia dacă răzbătea prin întunericul dens al copacilor care aproape că înconjurau cabana.
   Rebecca Palmer, care se străduia să vadă vasele pe care le spăla la lumina unei lămpi, înjură mai mult pentru ea, aproape șoptit, astfel încât cuvintele ei să nu fie auzite. Dar auzul fiului ei era mai ascuțit decât credea ea.
   - Tată! țipă Robby Palmer cu toată vehemența puritană a celor 9 ani și jumătate. Mama a spus un cuvânt urât.
   Glen își ridică privirea de la jocul pe care îl juca cu fetița lui și se uită cu seriozitate la băiat.
   - Presupun că trebuie să facem ceva cu treaba asta, nu? observă el blând.
   Robby clătină din cap, dar, înainte de a mai spune ceva, îl întrerupse vocea surorii sale.
   - Care? întrebă ea. Acela care înseamnă găgăuță?
   Robby o privi disprețuitor.
   - Nu ăla, Missy. Oricine îl spune pe ăla. L-a zis pe ălălalt care înseamnă futu-i.
   Missy se întoarse spre tatăl ei, fața ei de copil de 7 ani fiind animată de curiozitate.
   - Nu-l știu pe ăsta. Care e?
   - Nu contează, spuse blând Glen, iar apoi își îndreptă atenția spre soția sa. Ce s-a întâmplat, dragă?
   Rebecca își mușcă buza, înfrânându-și pornirea bruscă de a plânge.
   - Nimic, presupun. Aș fi vrut să avem curent electric. Nu pot vedea nici măcar dacă vasele astea sunt curate.
   - Și de ce te enervezi? spuse Glen încet. Dacă nu poți spune că sunt curate, nici noi nu putem spune în mod sigur că sunt murdare, nu?
   Apoi, simțind că gluma lui era una proastă, se ridică în picioare și se apropie de Rebecca. Robby o luă de mână pe sora sa și o conduse în micuța lor cameră ce le servea ca dormitor.
   Când copiii plecară, Glen își luă soția în brațe și o strânse.
   - E cam primitiv, nu? spuse el.
   Fața ei îi apăsa pieptul și Rebecca aprobă din cap. Se gândi o clipă că era să-și piardă controlul și să dea drumul lacrimilor, dar se hotărî să înjure mai bine.
   - La dracu’ cu tot!
   - La dracu’, spuse el încet.
   Apoi simțindu-se parcă mai bine, se smulse de lângă Glen și zâmbi nesigură.
   - Îmi pare rău, spuse ea. O să-mi fie bine - precis. Cred că pot să mă descurc cu lucrurile mari, însă există întotdeauna un lucru mic și prostesc care mă scoate din sărite, cum ar fi lămpile astea mici cu kerosen care nu dau lumină niciodată, nici măcar cât un bec de patruzeci de wați. Oricum nu am fi avut lumină în seara asta, chiar dacă am fi avut curent electric, adăugă ea, când o străfulgerare de lumină le umplu camera și îndată pocnetul tunetului îi goni pe copii din camera lor.
   Missy se cățără în brațele tatălui său, în timp ce Robby rămase în ușă, cu brațele încrucișate tandru în jurul spanielului pătat alb cu negru, care se agita încoace și încolo.
   Glen simți o undă de eliberare la apariția copiilor, ușurare ce vine când un moment tensionat dispare brusc. Știa însă că dispăruse doar temporar, căci tensiunea care creștea în amândoi trebuia să fie dezamorsată. Dar nu știa cum.
   Familia Palmer era în Clark’s Harbor de 5 luni, dar nu le fusese ușor. La început Glen și Rebecca își spuseseră unul altuia că ostilitatea ce o simțeau în oraș era ceva obișnuit și că lucrurile aveau să se schimbe și pentru ei. Dar Clark’s Harbor rămăsese rece și neprimitor și de multe ori avuseseră de gând să plece.
   Dacă n-ar fi fost Robby, poate că ar fi plecat.
   Robby nu fusese niciodată un copil cuminte. Chiar de la 1 an, Glen și Rebecca și-au dat seama că era altfel. Dar numai în ultimii 3 ani ei au început cu adevărat să înțeleagă că Robby nu era doar diferit, doar precoce, cum presupuneau. Era de fapt bolnav și, pe măsură ce creștea, boala devenea tot mai grea. Încet, insidios, hiperkinezia lui Robby începuse să-i distrugă pe toți. Glen găsea că îi era din ce în ce mai greu să lucreze, să se concentreze, să creeze. Și Rebecca avea timpul ocupat de ceea ce credea ea că era supravegherea copilului. Nu putea să spună nici că-l crește, nici că îl supraveghează. Curăța după el, încerca să-l anticipeze, luptându-se să fie înaintea lui. Cu fiecare an, Rebecca era mai obosită, mai iritabilă, mai disperată.
   Doar Missy era neafectată.
   Ea, sora mai mică cu 2 ani a lui Robby, era mereu calmă și învățase repede să aibă grijă de ea însăși, știind că fratele ei avea necesitați speciale pe care ea nu le avea.
   Apoi au venit la Clark’s Harbor.
   Când Glen a sugerat pentru prima oară că o vacanță i-ar putea ajuta pe toți, Rebecca se opusese, fiind sigură că nu va fi deloc o vacanță și că ea va avea parte de același tratament ca până atunci - Robby vorbind încontinuu, mișcându-se, înțepând-o pe sora lui, pretinzând lucruri și devenind dintr-o dată violent.
   Dar Glen insistase. Părăsiseră Seattle și poposiseră în peninsulă, chiar pe plajă. În cele din urmă au venit pe marginea plajei la nord de Clark’s Harbor și s-au așezat.
   Acolo se petrecuse miracolul.
   Nu observase niciunul din ei la început.
   Missy fusese cea care le atrăsese atenția. „E ceva în neregulă cu Robby”, spusese ea în după-amiaza aceea.
   Rebecca aruncase jeanșii pe care-i spăla și alergă pe plajă. Îl văzu pe Robby jucându-se lângă apă, construind cu răbdare un castel de nisip, ridicându-i ziduri și parapete, săpându-i șanțuri de apă, construind sisteme de drenaj împotriva mareei. Rebecca îl urmări înmărmurită pentru un minut, după care îl chemă pe Glen.
   - Privește, îi spuse când apăru pe plajă.
   Glen privi.
   - Și? întrebă el. Ce-i așa deosebit la un copil care construiește un castel de nisip?
   - E Robby, spuse Rebecca blând. Și nu l-a stricat.
   Era adevărat. Ceva îi întrerupsese lui Robby neastâmpărul.
   Stătea liniștit în nisip, construindu-și castelul. Ei așteptau clipa când va sări deodată în picioare, va împrăștia construcția pe toată plaja, și va începe să țipe și să urle, revărsându-și frustrările pe orice sau oricine era în apropiere. Dar nu se întâmplă. El continuă să lucreze până când castelul fu așa cum dorea el, apoi se uită în sus și, văzându-și părinții, le făcu semn cu mâna.
   - Uitați ce-am construit! le strigă el.
   Glen și Rebecca cu Missy în spatele lor inspectară serioși munca lui Robby. Nu știau ce să facă, atât erau de obișnuiți ca Robby să înceapă ceva, apoi să-l distrugă și imediat să treacă la altceva. Cu toate acestea, era acolo, un labirint de ziduri și șanțuri cu apă ce se întindeau pe aproape 5 metri de-a lungul plajei.
   - A lucrat la el toată dimineața, spuse Missy cu mândrie.
   - Mareea îl va șterge, sublinie Glen mai mult pentru a reduce explozia inevitabilă decât pentru a-i discredita munca.
   - E-n regulă, spuse Robby. Pot să ridic un altul, mai încolo.
   Își luă sora de mână și porniră în jos pe plajă, mergând încet, astfel încât pașii lui să se potrivească cu pașii mai mici făcuți de Missy. Glen și Rebecca îl priveau cum mergea, întrebându-se ce se întâmplase și așteptând ca teroarea să reapară.
   Dar nu se întâmplă așa nici măcar o dată cât petrecură cele 5 zile pe plajă, despre care aflară că se numea Sod Beach. Nu apăru până când nu părăsiră Sod Beach și plecară înapoi la Seattle.
   Începu în mașină, în dimineața după ce plecară spre sud.
   Robby deveni acel personaj nervos și agitat, care o necăjește pe sora lui, necesitând o stimulare continuă, neinteresat de nimic.
   Înapoi în Seattle, îi spuseră lui Brad Randall ce se întâmplase la Sod Beach, dar el nu avusese nicio explicație.
   Un noroc, spuse el, o coincidență. Dar Glen și Rebecca nu putură accepta. Ei știau doar că acolo, la Sod Beach, copilul fusese un copil normal. Așa că, după o noapte lungă de sfat, se hotărâră să părăsească Seattle. Aveau să ia cele câteva mii de dolari pe care Rebecca îi moștenise de la bunica ei și să se mute în Clark’s Harbor. Aveau să deschidă o mică galerie de artă și cu puțin noroc ar fi putut locui acolo.
   Dar norocul nu veni. Curând descoperiseră că în Clark’s Harbor nimeni nu era interesat de ei și de planurile lor.
   Reușiseră să cumpere cabana de pe Sod Beach și să dea un avans la o clădire pe care se pregăteau să o transforme într-o galerie. Dar transformarea era lentă. Materialele necesare lui Glen nu erau niciodată de găsit în stoc; livrarea părea să dureze o veșnicie. De două ori Glen angajase localnici să-l ajute la lucru, dar descoperise nu după mult timp că, fie din răutate, fie din nepricepere, aceștia erau mai degrabă o pacoste decât un ajutor.
   Robby, pe de altă parte, se dezvolta din plin. Hiperkinezia ce-l devastase în scurta sa viață dispăruse de îndată ce se mutase în cabana de pe Sod Beach și nu dădea semne de recidivă.
   Glen își privea fiul. Stătea turcește pe podea, jucându-se liniștit cu câinele, în timp ce Missy se uita. Dacă nu ar fi fost Robby, Glen și Rebecca ar fi plecat de-acolo. Dar stăteau pentru el.
   - S-a întâmplat ceva azi? o întrebă deodată Glen pe Rebecca.
   Ea dădu din cap.
   - N-aveam de gând să-ți spun, dar cred că trebuie. A fost caraghios.
   Ea îi povesti incidentul de la magazinul Blake’s Dry Goods, în timp ce Glen asculta ciudata istorisire în liniște. Când termină povestirea, el ridică din umeri.
   - N-o să mai facem cumpărături la Blake’s. Dacă ne gândim bine, nu cred să se schimbe ceva.
   - O să fie o bătaie de cap groaznică, izbucni Rebecca.
   Văzând grimasa lui Glen, îi păru rău.
   - E adevărat că se puteau întâmpla lucruri mai rele. Și cred că se vor întâmpla.
   Glen se pregătea să răspundă, când Robby intră deodată în cameră. Văzând că voia să întrebe ceva despre ce se întâmplase cu mama lui și nedorind să răspundă, Glen se hotărî să-l distragă.
   - Ghici pe cine am văzut azi?
   Robby îl privi curios.
   - Pe cine?
   - Pe doctorul Randall.
   - Pe cine? întrebă indiferent Robby.
   Răspunsul Rebeccăi fu mai prompt.
   - Doctorul Randall? De ce n-ai spus? Unde era? Mai e în oraș?
   - Întreabă și tu pe rând, protestă Glen. El și soția sunt în vacanță. S-a întâmplat să fie în local când am intrat să iau prânzul. Stau la hotel și le-am spus să treacă pe la noi deseară sau mâine.
   - O să avem companie... zise Rebecca, apoi privi repede împrejur în camera micuță, întrebându-se ce vor crede cei doi Randall.
   Robby căsca încă gura la tatăl lui.
   - Cine-i doctorul Randall? întrebă el încă o dată.
   În spatele lui, se auzi vocea pițigăiată a lui Missy.
   - Ei, Robby, a fost doctorul tău. Nu-ți amintești?
   - Nu.
   - Tu niciodată nu-ți amintești nimic, îl luă Missy peste picior.
   - Ți-l vei aminti dimineață, spuse Glen, încheind rapid cearta incipientă. Cred că e timpul să fiți în pat.
   - E prea devreme, protestă Robby automat.
   - Nici nu știi cât e ceasul, spuse Rebecca.
   - Ei, oricât ar fi, tot e prea devreme, insistă Robby.
   Întotdeauna stăm mai târziu decât acum.
   - Dar nu și în seara asta, spuse Glen. Haideți, amândoi.
   Își ridică fetița în brațe și pe băiat îl luă de mână. O clipă mai târziu erau toți în micul dormitor pe care-l împărțeau cei doi copii. Glen îi ajută să-și pună pijamalele, apoi îi vârî în paturile suprapuse. Robby deasupra, iar jos Missy. Tocmai îi săruta de noapte bună când Missy vorbi.
   - Tăticule, putem avea o lumină aici?
   - O lumină? De când vă trebuie o lumină?
   - Doar astă seară, imploră Missy. Nu-mi place furtuna.
   - Este numai zgomot, vânt și fulger, iubito. Nu-ți fac niciun rău.
   - Dar Snooker? adăugă Robby. N-ar putea să doarmă cu noi în noaptea asta?
   Snooker, spanielul mic, alb cu negru, stătea în ușă, dând din coadă plin de speranță, cu ochii săi calzi, căprui, implorând.
   Glen aproape că cedă, apoi se răzgândi.
   - Nu, spuse el autoritar. Nu se poate. Știți foarte bine că locul câinilor e afară, nu înăuntru.
   - Dar o să se ude tot, protestă Missy.
   Înainte să mai poată copiii să protesteze, Glen îi sărută pe amândoi și luă lanterna.
   - Ne vedem dimineață, spuse, iar apoi trase ușa imediat după el.
   Îl scoase pe Snooker afară, apoi se așeză lângă Rebecca, încolăcindu-și un braț în jurul ei.
   - Nu ceda, spuse el ușor. Mâine bătrânul Blake va fi uitat totul despre farfuriile lui nenorocite.
   - Hm. Dar nu eram îngrijorată de asta. De Robby e vorba.
   - Robby?
   - Cum a putut să-l uite pe doctorul Randall?
   - Copiii fac asta.
   - Dar, Dumnezeule, Glen, a petrecut în fiecare săptămână 2-3 ore cu Randall, timp de aproape 3 ani de zile.
   - Atunci, s-a blocat, ridică Glen din umeri. Ce e atât de misterios în asta?
   - N-am zis că e misterios, zise Rebecca. Mi se pare ciudat, așa cred.
   Tăcură apoi amândoi și se așezară în liniște în fața focului, ascultând sunetele făcute de vânt și de valurile ce se spărgeau.
   - Îmi place aici, zise Rebecca după un timp. Chiar și când nu mai știu dacă o să fac față încă o zi, nu am decât să ascult zgomotul valurilor și știu că totul va fi bine.
   Se apropie mai mult.
   - Nu-i așa?
   - Bineînțeles, spuse Glen. Doar că ia ceva timp.
   Puțin mai târziu, când Glen și Rebecca se îndreptau spre pat, o voce mică îi chemă în dormitor.
   Missy stătea dreaptă ca o săgeată în patul ei de jos, în timp ce Robby se uita la ea de sus.
   - I-am spus să nu vă strige, zise Robby cu importanță.
   - Am auzit ceva afară, declară Missy, ignorându-l pe Robby.
   - Ce ai auzit, dragă? o întrebă blând Rebecca.
   - Nu sunt sigură, dar era ceva.
   - Ca și cum s-ar frânge ceva?
   Fetița dădu din cap.
   - Probabil doar o ramură lovindu-se de casă, spuse Glen încurajator.
   - Sau poate că Snooker caută ceva, adăugă Robby.
   - A fost altceva, insistă Missy. Ceva acolo, afară.
   Glen se duse la mica fereastră și trase draperia la o parte.
   Dincolo de geam, întunericul era aproape deplin, dar ostentativ se uită într-o parte, apoi în cealaltă. Apoi trase draperia înapoi și se întoarse spre fetița care îl privea speriată din pat.
   - Nu-i nimic acolo.
   Missy nu păru convinsă.
   - Pot să dorm cu tine și cu mama noaptea asta?
   - Vai, ce copil ești, spuse Robby supărat.
   Missy renunță, simțindu-se vinovată din cauza reproșului fratelui ei. Dar Rebecca se întinse spre ea și o sărută tandru.
   - E în regulă, scumpo, murmură ea. Nu-i nimic afară, iar mami și tati vor fi în cealaltă cameră. Dacă ți-e frică, poți să ne chemi și vom fi aici.
   Ea se îndreptă, îi făcu cu ochiul băiatului și plecă din cameră.
   După ce își sărută copiii încă o dată, Glen își urmă soția.
   - Ai adormit? șopti Robby.
   - Nu.
   Vocea lui Missy sună ca un ecou, în întuneric. O străfulgerare de lumină umplu camera, urmată imediat de zgomotul de tunet.
   - Aș vrea să se oprească, se plânse Missy.
   - Îmi place, replică Robby. Mă face să mă simt bine.
   Se făcu liniște, după care băiețelul vorbi din nou.
   - Hai afară să-l căutăm pe Snooker.
   Missy se furișă afară din pat și se duse la fereastră, chinuindu-se să vadă în beznă.
   - Plouă. Ne vom uda fleașcă.
   - Putem să ne luăm pelerinele.
   - Nu cred că Snooker e acolo, afară, spuse Missy neîncrezătoare.
   - Ba este. Tata spunea că doarme lângă casă.
   Robby se coborî din patul lui și se aplecă spre sora sa.
   - Va fi distractiv, spuse el. O să fie o aventură.
   - Dar nu-mi plac aventurile.
   - Mâță fricoasă!
   - Nu-i adevărat!
   - Atunci vino cu mine.
   Robby se îmbrăcă repede. După ce-l privi câteva secunde, Missy începu de asemenea să-și tragă hainele pe ea.
   - Și dacă ne aud mama și tata? îl întrebă pe Robby, pe când el deschidea fereastra.
   - Nu ne vor auzi, îi răspunse Robby, cu siguranța celor 9 ani ai lui.
   Începu să escaladeze pervazul. O clipă mai târziu, copiii erau afară, sprijiniți de peretele cabanei, adăpostindu-se de vânt și ploaie.
   - Snooker? chemă încet Robby. Vino aici, Snooker.
   Așteptară, gândind că spanielul o să apară imediat din întuneric mișcându-și coada și lingându-le fețele.
   Nimic.
   Copiii se uitară apoi unul la altul, neștiind ce să facă. Decizia o luă Robby.
   - Mai bine mergem să-l căutăm.
   - E prea beznă, se plânse Missy.
   - Nu, nu e. Haide.
   Robby începu să caute printre copaci, înspre plajă. Ezitând, Missy îl urmă.
   De îndată ce ieși din pădurice, forța vântului și ploaia îl loviră din plin pe Robby în față, dându-i o ciudată stare de voioșie.
   Începu să alerge prin furtună, ascultând sunetul valurilor ca o chemare în noapte. În spatele lui, cu pașii mici, călcând nisipul răvășit, Missy alerga cât putea de tare să țină pasul cu fratele ei. Cu toate că ea de-abia îl putea vedea, îi urmărea vocea care chema câinele neascultător.
   - Snooker! Snooooooooker!
   Dintr-o dată Robby se opri și Missy îl ajunse.
   - L-ai găsit?
   - Sst!
   Missy tăcu și își privi fratele.
   - Ce s-a întâmplat? șopti ea.
   - Ascultă!
   Ascultă cât de atent putea, dar pentru început nu desluși decât vântul și valurile. Apoi, auzi ceva aparte.
   Un trosnet, ca de ramuri rupte.
   - E cineva acolo, șopti ea.
   O siluetă întunecată, neclară în întuneric, se deplasă dinspre copaci și începu să vină de-a lungul plajei înspre ei.
   - Tata? îngână Missy cu vocea ei subțire, apoi tăcu, realizând că nu era el.
   Se apropie mai mult de Robby, luându-i mâinile în ale ei și strângându-le tare.
   - Ce ne facem?
   - Nu știu, șopti Robby.
   Era speriat, dar nu voia să știe sora lui.
   - Cine-i acolo? spuse el cu un curaj prefăcut.
   Silueta întunecată nu mai înaintă spre ei, apoi o voce răgușită și tremurată veni de-a curmezișul plajei.
   - Cine ești de stai afară în ploaie?
   - Robby Palmer, spuse Robby mecanic.
   - Bine, dar nu mai sta acolo. Vino mai aproape să te văd.
   Robby, trăgând-o pe Missy după el, se apropie de bărbat, frica dispărându-i.
   - Cine ești dumneata?
   - Mac Riley.
   Bătrânul era în fața lor acum, trăsăturile lui fiind mai distincte.
   - Ce faceți aici?
   - Ne căutăm câinele, răspunse Robby. Trebuia să doarmă lângă casă, dar nu e acolo.
   - Ei, dacă e deștept, nu stă pe plajă, spuse Riley. Nu e o plajă unde să stai. Nu într-o noapte ca asta.
   - Atunci, dumneavoastră de ce sunteți aici? întrebă Missy.
   - Supravegheam lucrurile, spuse Riley misterios.
   Ploaia încetă dintr-o dată și Riley se uită în sus, spre cer.
   - Ei, fir-aș al naibii, spuse încet. Dar cred că fac ore suplimentare în noaptea asta.
   - Cine?
   Riley întinse mâna și îi ciufuli lui Robby părul ud.
   - Fantomele. Plaja asta e înțesată de fantome.
   Copiii se traseră mai aproape unul de altul și se uitară speriați în jur.
   - Nu există fantome, spuse Missy.
   - Atunci spirite, se corectă Riley. Și nu spune că nu există. Dacă n-ai văzut ceva, nu înseamnă că nu există.
   - Le-ați văzut vreodată? întrebă Robby.
   - De multe ori, zise Riley. Și întotdeauna în nopți ca asta, cu maree puternică și când bate vânt tare. Atunci vin aici și fac ceea ce trebuie să facă.
   - Ce fac? întrebă Robby.
   Bătrânul îi privi pe cei doi copii, apoi își ridică ochii, se uită la marea agitată.
   - Omoară, spuse el încet. Omoară pe străinul care nu e precaut.
   Robby și Missy se uitară unul la altul, nu spuseră nimic, dar țâșniră simultan și o luară la fugă spre casă, vântul prinzându-i în ghearele lui, zgomotul valurilor bătându-le în urechi.
   Mac Riley, stând nemișcat pe plajă, îi privi cum dispar în noapte, apoi se întoarse și porni înapoi spre pădure.
   Ceva nedefinit în spatele lui pe plajă se mișcă.

 Capitolul 4

   Elaine Randall se trezi devreme dimineața următoare, pentru un moment dezorientată. Stătea liniștită în pat, lângă soțul ei, privind fix în tavan, așteptând să depășească starea de confuzie.
   Suflul unui curent de aer o trezi la realitate și își aminti unde era. Lângă ea, Brad tresări în somn, se răsuci și își reluă sforăitul. Elaine, trează de-a binelea acum, se ridică din pat și se duse la fereastră.
   Furtuna trecuse la est și, în dimineața senină, strălucitoare, Clark’s Harbor părea să o salute.
   Se uita la un trauler mic care se îndepărta pufăind de chei, apoi, amintindu-și furtuna din noaptea trecută, se decise să înceapă cutreieratul plajei de dimineață. Se îmbrăcă repede, înfrângându-și impulsul de a-l trezi pe Brad, și se strecură afară din cameră.
   Când trecu de recepție, același omuleț care îi înregistrase după-amiaza trecută îi zâmbi cu toată gura și dădu din cap în semn de salut.
   Elaine îi zâmbi și ea, apoi ieși repede pe ușa de la intrare în aerul sărat și proaspăt de afară. Tremură și își strânse mai bine puloverul pe ea.
   Strada era pustie. Elaine se grăbi să o traverseze apoi o porni pe mal spre debarcader. Un moment fu tentată să exploreze cheiul, dar amintirea pescarului mort o invadă și se hotărî în schimb să coboare scările ce o duceau spre plajă. Numai după ce mersese cam 30 de metri pe nisip își dădu seama că nu se găsea în locul cel mai potrivit să scotocească plaja. Portul era prea bine protejat pentru a fi udat de valuri. Ea se îndreptă hotărâtă spre capătul nordic al golfului, bucurându-se de sunetul valurilor și de căldura din ce în ce mai puternică a soarelui dimineții.
   Deasupra ei, albastrul cerului senin se îmbina cu albastrul oceanului, iar briza abia dacă stârnea valuri înspumate.
   Dădu roată împrejur și se trezi pe o plajă plină de stânci și de bușteni. Își croi drum cu grijă pe terenul nesigur, oprindu-se când și când să se uite la câte o bucată de lemn, de fiecare dată fiind aproape sigură că va descoperi una din acele incredibile biluțe de sticlă. De fiecare dată era dezamăgită - dar pentru scurt timp.
   Căutarea făcea jumătate din amuzament.
   După vreo 40 de minute ajunse la un alt capăt. Dincolo de el spre nord, peisajul stâncos se schimbă radical.
   Entuziasmată de descoperirea ei, Elaine stătea și contempla plaja magnifică, neatinsă. Era o ridicătură de nisip lungă și albă, tăiată, despărțită de două golfulețe cu ieșire la mare. La capătul îndepărtat al fâșiei, aproape ascunsă în pădure, abia se zărea o micuță cabană ascunsă după copaci. Mult mai aproape și în contrast puternic cu cabana depărtată, o casă veche, dărăpănată se ridica pe nisip, cu lemnăria albită de vânt și sare.
   Avea aerul însingurat și gol al locului părăsit, dar Elaine simți nevoia să o exploreze.
   Doar bunul ei simț de orășean o împiedică să facă asta. Își notă în minte să-i povestească lui Brad despre casa aceea veche. Simțul lui de a ști ce e bine și ce e rău îi permitea să facă lucruri pe care ea nu le putea face niciodată. Poate că, dacă sugestia ei era bine țintită, el o să insiste să vină să dea târcoale pe-acolo.
   Începu să meargă de-a lungul plajei, iscodind prin mormanele de alge ce fuseseră aruncate de maree. Din când în când, se oprea, ridica o piatră ori o scoică, o examina, apoi o arunca înapoi în nisip. În cele din urmă renunță la căutarea de pe marginea apei și își croi drum spre grămada de bușteni aruncați peste tot peste nivelul unde bătea mareea, care formau o barieră între plajă și pădurea de dincolo. Se cațără atentă peste bușteni, ochii ei căutând dintr-un unghi într-altul, sperând să descopere comori ascunse, dar găsind în loc doar cutii de bere ruginite, cauciucuri vechi sau resturi de plase de pescari.
   Când era la jumătatea plajei, se așeză pe un buștean ca să privească marea. Valurile de dimineață erau ușoare și ea putu să deslușească șapte rânduri de valuri pe toată întinderea dinspre plajă până la linia orizontului.
   Privi valurile mult timp, ascultând pulsul lor ritmic, și își dădu seama că neliniștea nopții trecute dispăruse cu totul.
   Seninătatea calmă a plajei pustii o înconjura și începu să viseze la cum ar fi să trăiască acolo, cutreierând plaja în timp ce Brad ar fi scris.
   Începu să se imagineze încercând să picteze și apoi râse tare de dorința ei de a picta peisaje marine. Sunetul valurilor înghiți râsul ei solitar. Și asta o încântă. Ar putea să vorbească singură ore în șir și nu ar trebui să-și facă griji că o auzea cineva.
   Încercă câteva minute, apoi se cufundă din nou în tăcere și își continuă căutarea leneșă pe plajă.
   La început nu fu sigură că zărește ceva, dar, cu cât privea mai mult, cu atât era mai sigură că ceva îngropat zăcea în nisip. Nu era mai mult decât o ridicătură ușoară pe plaja dreaptă, pe care o consideră mai întâi ca făcută de valuri. Dar tot privind așa, deveni din ce în ce mai conștientă că plaja era, cu excepția acelei neregularități, complet dreaptă. Găsi un băț și începu să se îndrepte spre o movilă ușoară de nisip.
   Era aproape la mijlocul distanței dintre bariera de bușteni și mal și pe măsură ce se apropia de ea, aproape că dispărea.
   Dacă soarele ar fi fost mai sus, lumina puternică ar fi nivelat-o de tot - o grămăjoară la depărtare de 1 metru și ea n-ar mai fi văzut-o deloc. Privi fix în jos spre ea un moment, ezitând, apoi o lovi cu bățul.
   Bățul intră ușor în nisip apoi se opri. Împinse, dar bățul se afundă și mai mult, apoi țâșni înapoi când ea îl lăsă liber. Orice ar fi fost, nu era tare.
   Începu să dea la o parte nisipul, mai întâi cu bățul, apoi cu mâinile. Degetele ei atinseră ceva. Ceva moale, ca blana. O focă își spuse ea, am descoperit o focă moartă. Apucă iarăși bățul și începu să sape serios.
   Până când apăru coada, Elaine nu știu ce găsise. Un câine, nu o focă. Primul ei impuls fu să-l lase în pace. Dacă ar fi fost o focă, așa ar fi făcut, poate. Curiozitatea ei ar fi fost satisfăcută și ar fi fost mulțumită să-l lase acolo, pentru ca natura să-și urmeze cursul. Un câine era altceva. Era animalul favorit al cuiva. Undeva, cuiva avea să-i lipsească acest animal. Poate, își spuse ea, nu e chiar mort. Și continuă să sape.
   Câteva minute mai târziu, cadavrul era descoperit. Elaine privi fix la el, temându-se că o să i se facă rău. Arăta jalnic, zăcând moale în nisip, cu blana acoperită cu mâl. Ea știu imediat că murise de câteva ore, dar încă simțea nevoia să se convingă. Cu bățul împinse corpul animalului mort. Corpul i se mișcă, dar capul nu. Ea îl împunse și în cap, apoi acesta se roti într-o poziție nefirească. Cu un tremur, Elaine, își dădu seama că animalul avea gâtul rupt. Aruncă bățul și se uită disperată în jurul ei, căutând ajutor. Plaja era încă pustie. Se uită din nou la câine, apoi își dori să nu o fi făcut. Ochii lui erau încă deschiși și o priveau ca și cum ar fi rugat-o să facă ceva. Dar tot ce putea să facă era să-l reîngroape. Folosind bățul, făcu repede treaba.
   Apoi începu să alerge orbește înapoi în josul plajei, sperând că imaginea creaturii moarte o va părăsi când ea va pleca din locul unde îl găsise.

   Brad stătea la recepție sporovăind cu proprietarul când Elaine intră brusc pe ușă la Harbor Inn. Zâmbetul lui dispăru când văzu privirea încordată a soției sale. O urmă în sus pe scări, spre camera lor.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă el. Arăți de parcă ai văzut o fantomă.
   - Am găsit ceva pe plajă, spuse Elaine încordată. Cred că o să mi se facă rău.
   Se așeză greoi pe pat, și mâinile i se duseră instinctiv la stomac, ca și când ar fi dorit să oprească agitația de acolo.
   Văzându-i fața palidă, lui Brad i se încordă și lui stomacul. Se așeză lângă ea, înlănțuindu-și brațul în jurul ei.
   - Ce era? întrebă el moale.
   - Un câine, spuse Elaine, înecându-se. Un cățeluș îngropat în nisip.
   Brad se încruntă uimit.
   - Îngropat? Cum adică?
   Elaine sări în picioare și se uită furioasă la soțul ei.
   - Îngropat. Adică era mort și îngropat. Avea gâtul rupt și, oricine a făcut asta, l-a îngropat în nisip. Brad, hai să plecăm de-aici. Urăsc locul ăsta. Vreau acasă.
   Brad îi luă mâna și o trase în pat, alături de el.
   - Acum liniștește-te, spuse el, și spune-mi ce s-a întâmplat. Nu dramatiza. Spune-mi ce ai găsit.
   Elaine trase adânc aer în piept, își reveni, apoi îi spuse ce s-a întâmplat. Când termină, Brad ridică din umeri.
   - Nu pare așa de îngrozitor, comentă el.
   - Ei bine, era îngrozitor. N-ai fost acolo. N-ai văzut.
   - Nu, n-am fost, motivă Brad. Dar cum poți fi sigură că cineva l-a omorât și l-a îngropat în nisip?
   - Ce altceva s-ar fi putut întâmpla? întrebă Elaine.
   - A fost furtună noaptea trecută, nu?
   Elaine aprobă în tăcere.
   - Ei bine, nu ți-a trecut prin cap că s-ar fi putut juca pe plajă și a fost lovit de un lemn? Asta ar fi putut să-i rupă gâtul. Și apoi valurile să facă restul, îngropându-l în nisip. Cred că, dacă cineva ar omorî cu răutate un câine, plaja e ultimul loc unde l-ar îngropa. Dacă îngropi un câine, o faci undeva unde să rămână îngropat, nu?
   Elaine se simți ridicolă. Îi zâmbi naiv lui Brad.
   - De ce te-ai însurat cu mine? întrebă ea. Nu te-ai săturat de reacțiile mele exagerate față de orice?
   - Nu chiar. Ne completăm bine, dacă eu am tendința de a nu reacționa.
   Zâmbi șmecher.
   - Poate că de-aia sunt un psihiatru bun. Ascult cele mai grozave istorisiri ale pacienților și nu reacționez deloc. Vrei sa asculți câteva?
   - Evident că nu, spuse Elaine, înroșindu-se puternic. N-ai auzit de confidențialitatea relației dintre pacienți și medic?
   - Asta e pentru tribunal, nu pentru soți, zise cu ușurință Brad. Haide, vino să luăm micul dejun.
   Puțin mai târziu, când treceau prin hol, proprietarul îi întrebă dacă pleacă în dimineața aceea. Elaine începu să-i spună că așa vor face, dar Brad o strânse de mână.
   - Vom mai sta câteva zile, spuse el.
   Evită ochii lui Elaine, care îl fixau acuzator.
   - Vreau să-l văd puțin pe Robby Palmer, bălmăji el.
   Dar Elaine știa că era mai mult de-atât.

   O oră mai târziu, după ce mâncaseră, Elaine începu să se simtă mai bine. Soarele încă strălucea puternic și Clark’s Harbor, încălzindu-se, părea încă o dată la fel de fermecător ca acum o zi când îl descoperiseră.
   Imaginea pescarului mort și cadavrul frânt al cățelului se estompară în mintea ei și Elaine începu să se întrebe dacă n-ar fi plăcut să petreacă un an acolo. Oricum, pescarii se îneacă, își spuse ea, dar nu o fac în fiecare zi. Era doar o coincidență.

   Rebecca Palmer parcă microbuzul în fața clădirii pe care soțul ei o renova și intră grăbită înăuntru. Crezu o secundă că nu era nimeni acolo, dar un zgomot din camera din spate îi spuse că Glen era acolo și lucra. Îl strigă.
   - Sunt aici, în spate!
   Vocea lui îi spuse că nu avea de gând să vină la ea, așa că ea trecu prin fața panoului pe jumătate terminat, intrând într-un fel de nișă care ar fi putut servi drept birou.
   - Nenorocitul ăsta nu se potrivește, spuse Glen cu un rânjet.
   El lovi încă o dată raftul, apoi aruncă ciocanul alături.
   - Te-ar putea ajuta dacă ai măsura înainte de a tăia, sublinie Rebecca.
   Ea ridică ciocanul, scoase raftul cu o lovitură, măsură mai întâi placa, apoi spațiul în care trebuie să intre și încă o dată placa. Fixă placa pe o capră de tăiat lemne, luă un ferăstrău și înlătură cu grijă cam un centimetru dintr-un capăt al scândurii.
   Câteva secunde mai târziu, aceasta stătea perfect și sigur la locul ei. Glen se uită cu admirație la soția lui.
   - Nu știam că poți să faci așa ceva.
   - Nu mi-ai cerut niciodată. Poate că de-acum încolo ar trebui să te ocupi tu de casă, iar eu de renovare. Asta ar da un subiect de discuție în Clark’s Harbor, nu?
   - Vrei niște cafea?
   Fără a aștepta un răspuns, Glen turnă o ceașcă pentru fiecare, apoi făcu cu ochiul către Rebecca.
   - Ești încărcată de curent electric, o tachină el. Apropo, ultimul tău lot de ceramică a sosit fără nicio zgârietură. Zilele astea, cu puțin noroc, voi aranja locul ca să putem începe să vindem câte ceva.
   - Ai face bine. Am un lot nou, în camionetă. Ajută-mă și tu, vrei?
   Transferară ceramica neprelucrată pe rafturile din jurul cuptorului, apoi puseră cu grijă deoparte și celelalte piese gata lucrate de seara trecută.
   - Acum nu mai trebuie decât să-l recuperez pe Snooker și mă pot întoarce acasă, la lucru, spuse Rebecca când terminară.
   - Pe Snooker?
   - Nu l-ai luat cu tine dimineață? întrebă Rebecca.
   - Nu l-am văzut deloc în dimineața asta, răspunse Glen.
   - Asta-i ciudat. Când n-a apărut pentru micul dejun, am presupus că l-ai luat cu tine.
   - Ai încercat să-l chemi?
   - Desigur. Nu că ar folosi vreodată. Cred că va apărea când îi va fi bine și pregătit. Dar sper că o să fie gata după-amiază, altfel copiii se vor necăji.
   - Le-am spus că l-ai luat tu.
   Rebecca ridică din umeri.
   - Dacă nu, ar fi trebuit să-i las să-l caute pe plajă, în loc să se ducă pe la școală.
   - Căutatul pe plajă ar fi fost mult mai instructiv, spuse Glen.
   - Ei, hai, școala nu-i chiar așa de rea. Poate nu-i chiar atât de bună ca aceea din Seattle, dar cel puțin amândoi pot să meargă la aceeași școală.
   - Și să fie necăjiți de aceeași copii.
   Rebecca arăta exasperată și lui Glen îi păru rău imediat că începuse să vorbească de școală.
   - Cred că azi eu sunt paranoic, nu?
   Rebecca zâmbi ușurată. Urma o simplă discuție în contradictoriu.
   - Mă întreb ce o să se întâmple dacă Clark’s Harbor ne vine de hac la amândoi în aceeași zi?
   - O să trecem noi de asta, spuse Glen. Cu toate astea, poate că e dură viața aici, dar nu la fel ca atunci când Robby era bolnav. Orice ne-ar pricinui locul ăsta, merită doar pentru a-l vedea pe Robby devenind un băiat normal.
   - Cam așa e. Și e frumos aici în zile ca aceasta. Nu-mi pare rău că am venit, Glen, chiar nu-mi pare rău. Și lucrurile vor merge bine de îndată ce vom termina locul ăsta și vom porni. Dar primii 500 de dolari din profit vor fi alocați pentru a pune curent electric în cabană, nu-i așa?
   - Sigur. Ne va lua probabil 5 ani, după cum o văd eu.
   Înainte ca Rebecca să poată răspunde, auziră ușa galeriei deschizându-se, apoi o voce care încerca să-i strige.
   - Bună ziua.
   Rebecca și Glen schimbară o privire, în timp ce se îndreptau spre camera din față. Vizitatorii în galerie erau rari. Acesta era cu totul neașteptat.
   Miriam Shelling stătea lângă ușă, înăuntru, cu mâinile la spate, ținând mâna pe zăvor. Părul îi cădea dezordonat, iar în ochi avea o privire rătăcită, care aproape că o înspăimântă pe Rebecca.
   - Doamnă Shelling, spuse ea repede. Mă bucur că vă văd. Îmi pare rău de...
   Înainte de a putea termina propoziția, Miriam Shelling o întrerupse.
   - Am venit să vă previn, spuse ea răgușit. Or să vă ia și pe voi, cum l-au luat pe Pete. Le va lua ceva timp, dar până la urmă vă vor prinde. Luați aminte la cuvintele mele.
   Se uită de la Rebecca la Glen și de la Glen la Rebecca. Apoi ridică mâna și arătă cu degetul spre ei.
   - Luați aminte la cuvintele mele, repetă ea.
   O clipă mai târziu plecase.
   - Iisuse, răsuflă Glen. Ce-a fost asta?
   Rebecca privea încă în cadrul ușii unde stătuse femeia.
   Trecură câteva secunde până să răspundă.
   - Și noi zicem că ne e rău, spuse ea în sfârșit. Ar trebui să ne consideram binecuvântați, Glen. N-avem curent electric și ne simțim cam singuri, dar ne avem unul pe celălalt. Doamna Shelling nu mai are nimic acum.
   - Părea puțin cam nebună, zise Glen.
   - De ce n-ar fi? izbucni Rebecca. Ce va face sărmana femeie, acum că soțul ei s-a dus?
   Glen alese să nu răspundă la întrebare.
   - Ce crezi că a vrut să spună cu „l-au luat”? Crede că cineva l-a omorât pe Pete? Și că la fel ne vor prinde și pe noi? Cred că e nebună.
   - Poate e doar necăjită, spuse cu compasiune Rebecca. Oamenii spun lucruri ciudate când li se întâmplă așa ceva. Probabil că a fost îngrozitor pentru ea, să fie chiar acolo pe chei când l-au adus.
   - Dar de ce să vină aici? se miră Glen. De ce să vină să ne spună nouă așa ceva?
   - Cine știe? ridică Rebecca din umeri.
   Dar ar fi dorit să știe.

   Miriam Shelling mergea hotărâtă de-a lungul aleii, vorbind de una singură, fără să vadă nimic. Cei câțiva oameni care o vedeau venind se dădeau la o parte, dar era greu de spus dacă o făceau din teamă sau din respect pentru durerea ei. Ea nu se opri până ajunse la primărie, unde era sediul poliției.
   Urcă mai departe și intră în clădire, oprindu-se doar în fața biroului lui Harney Whalen.
   - Ce aveți de gând să faceți? întrebă ea.
   Harney Whalen se ridică și, de după birou, întinse mâna spre Miriam. Ea ignoră gestul și rămase țeapănă în picioare.
   - Miriam, spuse Whalen.
   El îi văzu privirea sălbatică din ochi. Se uită iute împrejur, dar era singur cu femeia supărată.
   - Să-ți aduc un scaun, se oferi el.
   Părea că nu-l aude.
   - Ce aveți de gând să faceți? mai întrebă ea o dată.
   Whalen decise că cea mai bună cale ar fi să se poarte ca și când ar fi în starea ei. Se retrase la biroul lui din nou și se așeză.
   Apoi se uită la Miriam Shelling.
   - Nu știu exact ce vrei să spui, spuse el liniștit.
   - Pete, de el e vorba. Ce o să faceți ca să-i găsiți pe cei care l-au ucis?
   O amintire îl făcu pe Harney Whalen să tresară și un fior îi străbătu șira spinării. Mai fusese altă femeie care spusese aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă. Cine l-a omorât? Apoi, câteva zile mai târziu, se străduise să îndepărteze amintirea.
   - Nimeni nu l-a ucis pe Pete, spuse el sigur. A fost un accident. A căzut de la bord și s-a prins în plase.
   - A fost omorât.
   Harney își scutură întristat capul, pe de-o parte din cauza femeii din fața lui, pe de alta din cauza problemelor pe care o să i le facă.
   - Nu avem nicio dovadă, Miriam. M-am dus eu însumi pe barca lui, ieri după amiază. Chip Connor și cu mine am petrecut aproape 2 ore pe Sea Spray. Dacă ar fi fost ceva acolo, am fi găsit.
   - Dar omul care l-a adus?
   - Este un avocat din Aberdeen. Ieri noapte, când Pete s-a înecat, era în pat acasă. Crede-mă, a fost primul lucru pe care l-am verificat.
   Cum Miriam nu făcu nicio mișcare, Harney încercă să-i explice ce ar fi putut să i se întâmple soțului ei.
   - Miriam, locuiești aici de 15 ani, începu el. Știi cum e în larg. Pescarii se îneacă mai mereu. Am fost destul de norocoși că n-au pățit-o mai mulți dintre ai noștri, dar băieții noștri sunt mai atenți. Toți în afară de Pete au crescut aici și știau bine că nu trebuie să iasă singuri în larg. Furtunile vin repede și sunt neiertătoare. Și Pete știa asta, la rândul lui. N-ar fi trebuit niciodată să iasă singur. A fost un accident, Miriam, și nimic altceva.
   - Asta e tot ce ai de spus? zise prostește Miriam.
   - Nu știu ce mai pot face, Miriam.
   - N-o să faceți nimic.
   - Pete a fost singur acolo și nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat.
   - Cineva a văzut, spuse Miriam încet. Cineva era acolo când s-a întâmplat.
   - Cine? întrebă cu blândețe.
   - E treaba voastră să aflați.
   - Am făcut tot ce-am putut, Miriam. Am vorbit cu fiecare din flotă și toți spun același lucru. Au plecat împreună în larg și s-au întors împreună. Toți, în afară de Pete. El a rămas singur, când flota s-a întors. Furtuna deja creștea și ar fi trebuit să se întoarcă cu ceilalți. Dar n-a făcut-o. Asta e tot. S-a terminat.
   - Nu s-a terminat, spuse Miriam, ridicându-și vocea amenințător. Știu că nu s-a terminat.
   Pentru o clipă lui Harney Whalen i se făcu frică că ea voia să facă ceva necugetat. Dar ea doar se întoarse și ieși din birou. O privi cum pleacă.
   - Ce-a fost asta? întrebă Chip.
   - Nu sunt sigur, replică Harney.
   - Miriam pare să creadă că ce i s-a întâmplat lui Pete n-a fost un accident.
   Chip se încruntă.
   - Ce așteaptă să facem noi?
   - Întreabă-mă.
   Whalen ridică din umeri.
   - Am făcut ce-am putut ieri. Chip, ia spune, când am fost pe chei ieri, era un cuplu de străini jos acolo. Păreau orășeni.
   - Ei și?
   - Nu știu, spuse Whalen întrebător. Dar fă-mi un serviciu, bine? Du-te direct la hotel și întreabă-l pe Merle dacă mai sunt aici și, dacă sunt, cât au de gând să mai stea.
   Chip părea zăpăcit.
   - Ce ne pasă nouă?
   Harney Whalen își privi sever adjunctul.
   - Chip, cineva a murit și în oraș sunt străini. Nu crezi că trebuie să aflăm ce caută aici?
   Chip Connor încercă să discute cu șeful lui, dar o privire aruncată lui Whalen îl făcu să-și schimbe gândul. Când Whalen își ținea bărbia așa, nu era loc de argumente.
   Simțindu-se oarecum prostește, se duse să vorbească cu proprietarul hotelului.

Capitolul 5

   - ’Neața, Merle.
   Îi recunoscu de îndată vocea lui Chip Connor. Totuși Merle Glind sări în sus, ochelarii cu lentile groase aproape zburându-i de pe șaua nasului său mic. O mână se grăbi să netezească ce mai rămăsese din părul lui și încercă să-și ascundă jena provocată de propria-i nervozitate cu un zâmbet larg.
   Din nefericire, zâmbetul nu avu efectul scontat, pentru că nu putu să-l ducă la capăt. Buzele i se contractară spasmodic o clipă și Chip așteptă răbdător ca ciudatul omuleț să-și revină.
   - E ceva în neregulă? întrebă Merle.
   Ochii lui de iepure fricos se rotiră în jurul holului hotelului, ca și cum s-ar fi așteptat să descopere o crimă care se petrecea chiar sub nasul lui.
   - În niciun caz, spuse Chip ușor, dorindu-și să poată să-l liniștească pe Merle.
   Dar, de când și-l amintea Chip, Merle Glind rămăsese același, agitându-se prin hotel zi și noapte, inspectând fiecare cameră de obicei nelocuită ca și cum ar fi fost apartamentul prezidențial al unui mare hotel, controlând iarăși și iarăși, de parcă ar fi sperat să descopere o dovadă de fraudă, și vârându-și mereu capul pe ușa barului - sursa lui majoră de venituri - pentru a-și număra clienții.
   Când Chip era copil, Merle fusese mereu bucuros să-l vadă, dar, de când devenise asistentul lui Harn Whalen cu trei ani în urmă, Merle începuse să dea semne de acută nervozitate, de fiecare dată când Chip apărea la Harbor Inn.
   Chip presupunea că era o îngrijorare naturală față de poliție, amplificată de nervozitatea obișnuită și nemodificată deloc de faptul că proprietarul hotelului îl știa pe Chip Connor de când se născuse.
   - Ei bine, nu se petrece nimic pe aici, se grăbi Merle să-l asigure. Chiar nimic. Niciodată nu se întâmplă nimic aici. Câteodată mă întreb de ce mai țin locul ăsta. Îmi dă ceva de făcut, presupun. De 35 de ani am locul ăsta, îl voi ține până când am să mor.
   Privi holul hotelului fără cusur, cu mândrie, și Chip se simți dator să facă un comentariu liniștitor.
   - Arată frumos locul, spuse el. Cine lustruiește... scuipătoarele?
   - Eu, răspunse prompt Merle, arătând o cutie de Brasso pe care o scosese într-un mod misterios de undeva din spatele tejghelei. Nu poți avea încredere în nimeni altcineva. Zgârie alama. Nimic nu e mai rău pentru reputația unui hotel decât o alamă zgâriată. Asta și lenjeria murdară. Și nu mă deranjează să spun că în 35 de ani n-am închiriat nicio cameră cu lenjerie murdară. Poate veche, dar nu murdară, completă el cu o încercare de ușoară glumă.
   Chip râse admirativ.
   - Câte camere sunt ocupate?
   - O cincime, răspunse Merle cu mândrie. La o cameră ocupată 4 goale.
   - Cine sunt clienții? zise Chip ca din întâmplare.
   - Harney ar vrea să știe?
   Și ochii lui Merle se micșorară imediat.
   - Îl știi pe Harn, răspunse Chip. E atent la toate, dar de data asta are un motiv. Ceva în legătură cu Pete Shelling.
   Merle bombăni înțelegător, apoi înțelese importanța a ceea ce zisese Chip.
   - Doar Harney nu crede că... începu el, apoi se opri, nedorind nici măcar să rostească gândul acela teribil.
   Imagini cu reputația hotelului distrusă îi jucau în cap.
   - Harney nu crede nimic, spuse Chip, citind gândurile omulețului. Doar că Miriam Shelling a fost azi la noi de dimineața pretinzând că Pete a fost omorât. Harney doar își face treaba, verificând totul.
   Ușurat, Merle Glind împinse registrul pe tejghea, întorcându-l cu fața la Chip. Nu era nimic neobișnuit, își spuse el. De fiecare dată când erau oaspeți la hotel, ori Chip, ori Harney se opreau și-i verificau. Nu-i niciun motiv să aibă emoții, niciunul. Totuși, se simțea mai neliniștit și se uita pe furiș la Chip cum examina ultimele intrări în registru.
   - Randall, citi Chip cu voce tare. Doctorul și doamna Bradford, din Seattle.
   Ridică privirea spre Merle.
   - În vacanță?
   - Eu nu pun astfel de întrebări, răspunse mândru Merle, deși Chip știa că o făcea.
   Apoi, coborându-și vocea:
   - Am observat că au bagaje, așa că presupun că sunt într-un fel de excursie.
   - Stau mult?
   - Câteva zile. Mi-a zis el de dimineață.
   - Zice că-i doctor. Mă întreb ce fel de doctor?
   - Ei, bine, sigur nu știu, spuse Merle. Deși presupun că aș putea să aflu. Crezi că e important? adăugă el nerăbdător.
   - Mă îndoiesc, râse scurt Chip. Dar îl știi pe Harn. Nu contează că merită sau nu să știm, Harn vrea să știe. Crezi că poți afla câteva pentru mine?
   - Pot să încerc, asta-i tot ce pot să fac.
   - Bine, dacă poți afla ce fel de doctor e Randall și de ce a ales Clark Harbor, anunță-ne și pe noi.
   Și îi făcu cu ochiul lui Glind, împinse înapoi registrul pe tejghea și ieși din hotel.

   Chip conducea încet prin Clark’s Harbor, fără să caute ceva în particular, de vreme ce nimic nu ar fi putut să se întâmple.
   Până la urmă se trezi apropiindu-se de micuța școală, care servise orașului de trei generații.
   Opri mașina și stătu să privească la copiii care se jucau în curtea mică de lângă clădire. Îi recunoscu pe toți și îi știa foarte bine pe mulți. El însuși mersese la școală cu părinții lor.
   Ochii îi căzură pe doi copii ce stăteau separat de ceilalți, un băiețel și sora lui mai mică. Știu cine erau noii veniți, copiii familiei Palmer. Știu și de ce stăteau deoparte - nu fuseseră încă acceptați de ceilalți copii din Clark’s Harbor.
   Chip se întrebă cât va trece până când Robby și Missy Palmer se vor integra în grup. Tot restul anului? O parte din anul care vine? Mai mult?
   El știu că și copiii sunt ca părinții. Dacă nu cumva sunt și mai răi. Dacă părinților nu le plac străinii, copiii îi urăsc. Dacă părinții fac remarci vizavi de familia Palmer, copiii îi vor lua peste picior pe copiii familiei Palmer. Chip nu putea să facă nimic. De fapt, nici nu-și făcea probleme.
   Porni motorul și demară.

   În curtea școlii, Robby Palmer privi mașina poliției dispărând în depărtare și întrebându-se de ce se oprise. Știa că și Missy se uitase, de asemenea, dar înainte să zică ceva, își auzi numele strigat.
   - Robby! Micuțul Robby!
   Vocea era ironică, jignitoare. Înainte chiar de a se întoarce Robby știu cine era.
   Jimmy Phipps. Jimmy era mai mare de statură decât Robby și mai în vârstă cu 1 an, dar și el și Robby erau în aceeași clasă.
   El îi spusese lui Robby încă din prima zi de școală că, fiind mai mic, ar fi trebuit să fie într-o clasă mai mică și că o să-i facă zile negre lui Robby. Acum, când Robby se întoarse, îl văzu pe Jimmy Phipps la câțiva metri depărtare, încruntându-se la el.
   - Vrei să te bați? îl provocă Jimmy.
   Robby scutură capul, fără să spună nimic.
   - Ești un laș, zise Jimmy.
   - Nu e! replică furioasă Missy, sărind în apărarea fratelui ei.
   - Nu spune nimic, Missy, îi spuse Robby surorii sale. Poartă-te ca și cum n-ar fi aici.
   Jimmy Phipps se înroși.
   - Taică-tău e homosexual, strigă el.
   Robby nu știa prea bine ce însemna cuvântul acela, dar simți că trebuia să nege acuzația.
   - Tatăl meu e artist, declară el.
   - Și taică-meu zice că toți artiștii sunt homosexuali, răspunse Jimmy. Tata zice că părinții tăi sunt vagabonzi și că ar trebui să vă întoarceți de unde ați venit.
   Robby îl privi sever pe băiatul mai mare, ochii lui străfulgerându-l cu furie. Știa că n-ar fi trebuit să sară la el - părinții nu l-ar lăsa. Dar altfel cum să se apere de ironiile lui Jimmy Phipps? Făcu un pas în față și văzu încă trei băieți aliniindu-se în spatele lui.
   - Prinde-l, Jimmy, îl îndemnă Joe Taylor. Freacă-i mutra cu noroi.
   - Nu vreau să mă bat, zise Robby cu un ultim efort de a evita disputa.
   - Asta pentru că ești un laș! țipă Jimmy.
   La îndemnurile prietenilor lui, sări pe Robby, dând cu pumnii în el.
   Robby se apără și reuși, într-un fel, să treacă deasupra lui Jimmy, dar se îngrămădiră și ceilalți băieți, apucându-l pe Robby și ținându-l, în timp ce Jimmy Phipps își reveni.
   - Dați-i drumul! țipă Missy. Dați-i drumul lui frate-meu!
   Vru să dea cu piciorul într-unul dintre băieți, dar Robby o opri, spunându-i să stea deoparte. Apoi sări deodată și se eliberă, dându-i un pumn lui Joe Taylor. Nasul acestuia începu să sângereze imediat, iar el fugi spre clădirea școlii, urlând de durere și ținându-și mâna la față. Ceilalți continuau să privească surprinși. Jimmy Phipps, gata să se arunce iarăși asupra lui Robby, se opri și se uită și el, dintr-o dată nesigur pe el. Robby, în aparență mic, părea să se bată bine.
   - Lăsați-mă în pace, spuse Robby. Și tu retrage-ți cuvintele.
   - Bine, spuse Jimmy Phipps. Nu ești fricos. Dar taică-tău tot e homosexual... Așa zice tatăl meu.
   Robby se aruncă pe băiatul mai mare, dar lupta se opri deodată când apăru profesoara lor, apucându-i pe fiecare de umăr și despărțindu-i cu forța.
   - Ajunge, spuse ea. Ce se întâmplă aici?
   - E vina lui Robby, domnișoară Peters. L-a lovit pe John Taylor la nas și a sărit asupra lui Jimmy Phipps.
   Domnișoara Peters era profesoară la școala din Clark Harbor de 30 de ani. Știa că povestea era mai lungă, dar învățase de mult că a afla întregul adevăr de la 6 puștani de 10 ani era ceva mai greu decât să desfaci nodul gordian. Cel mai bun lucru în astfel de situații era să nu-l asculți pe niciunul.
   - Nu mă interesează ce s-a întâmplat, spuse ea. Robby, ai hainele murdare și cred că or să ți se învinețească ochii. Du-te acasă.
   Jimmy Phipps rânjea malițios, dar domnișoara Peters îi scurtă repede triumful.
   - Tu, James, îți vei petrece după-amiaza făcând curat prin școală, iar voi ceilalți îl veți ajuta.
   O luă pe Missy de mână și intrară înăuntru.
   Robby se încruntă la agresorii lui un moment, apoi porni spre poarta școlii. În urma lui, Jimmy Phipps nu rezistă fără o ultimă ricană.
   - O să te prindem noi. Ai să-ți dorești să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor.
   Robby Palmer, cu ochii ce începuseră să i se umfle, izbucni în lacrimi și alergă spre casă.

   Rebecca împinse în roata de olărit pentru ultima dată, îndepărtând cu grijă lutul dintre degetele mâinii stângi și de pe palma stângă, apoi își șterse mâinile în timp ce roata se oprea.
   Își inspectă rezultatul muncii cu un ochi critic. Gura vazei ar fi trebuit să fie mai subțire, poate puțin mai adâncită. Apoi, cu un oftat, se hotărî că ar fi cazul să le lase așa. Ceramica grea și mare era stilul ei - faptul că era mai ușor să o execute era un câștig - și de ce să-și asume un risc dacă nu avea motiv?
   Își îndepărtă un fir lung de păr din ochi, apoi luă cu grijă vasul de pe roată. Părăsi imediat unealta veche ce fusese convertită într-o roată de olărit și păși încet spre cabană să verifice aluatul de pâine. În dreapta ei plaja se arcuia spre sud, chemătoare, nisipurile albe sclipind și pentru o clipă fu tentată să plece la o cercetare pe plajă, căutând ceva ce ar fi putut fi eventual vândut în galerie. Dar într-un fel nu i se părea cinstit să-și acorde timp pentru asta, în timp ce Glen ora închis în galerie, luptându-se cu rafturile ce refuzau să-i facă pe plac. Ceea ce era ciudat, reflectă ea, având în vedere faptul că ar fi putut face orice cu unealta de dulgherie.
   De fapt, Rebecca îl considera pe Glen un sculptor în lemn mai bun decât pictor, dar nu i-o va spune niciodată. Totuși, când era vorba de lucru mărunt, ca măsuratul și tăiatul unui raft, era pierdut definitiv. Își zâmbi sieși, imaginându-și galeria terminată, cu toate rafturile ușor curbate. Nu, hotărî ea, simțul artistic al lui Glen va face galeria să arate bine, oricât de potrivnice ar fi lucrurile.
   Cu o ultimă privire plină de jind spre plajă, ea își continuă treaba în cabană. Examină cu tristețe aluatul de pâine.
   Ca să-i facă dreptate lui Glen, erau lucruri la care nici ea nu se prea pricepea; unul dintre ele era să facă pâine. Aluatul care ar fi trebuit să crească până atunci stătea așa cum îl lăsase.
   Părea cel mult să se fi lăsat. Îl împinse, ca și cum ar fi sperat să dea drumul unei supape mici și secrete dinăuntrul lui, care l-ar face să se umfle așa cum trebuie. Însă, aluatul era rezistent la împunsătura degetului și arăta de parcă ar fi respins orice amestec. Rebecca se gândea ce alternativă de folosit coca avea - din moment ce era evident că niciodată nu o să iasă din cuptor o pâine pe cinste, galben-brună, să-ți lase gura apă. În cele din urmă, cum nu se putea gândi la nimic, aruncă pur și simplu coca într-o tavă, o puse în cuptor, și mai aruncă o bucată de lemn în soba „antică”, sperând la ceva mai bun.
   Era pe punctul de a trece la una din nesfârșitele sale treburi când auzi vocea lui Robby.
   La început nu fu sigură că era vocea lui, dar când aceasta crescu în intensitate, simți un brusc sentiment de panică.
   - Mami, mami!
   Vocea copilului venea din pădure. Și din nou: mami, mami.
   Dumnezeule, gândi Rebecca, iar începe. A făcut ceva îngrozitor la școală, nu-l mai primesc înapoi și ce ne facem acum?
   Aproape avu un șoc când își dădu seama cât de proaspete erau vechile temeri, cu care trăise atâția ani de zile. Credea că le îngropase. De când veniseră acolo, lui Robby îi fusese atât de bine și ea crezuse că le lăsase deoparte pentru totdeauna.
   Acum, pe măsură ce strigătele lui Robby se apropiau, Rebecca se luptă să se controleze. Niciodată nu se pricepuse să potolească accesele de violență ale fiului ei. Simțea cum teama creștea în ea.
   Doamne! De ce nu era Glen acolo?
   - Mami!
   Rebecca se năpusti afară din cabană, la timp ca să-l vadă pe Robby ieșind din pădure.
   Cuprinsă de teamă, văzu că nasul îi sângera și că hainele erau făcute praf. Apoi sări spre ea cu brațele în jurul ei, cu capul în poala ei. Plângea.
   - E-n regulă, zise ea. E-n regulă. Mami e aici și totul o să fie bine.
   Doamne, se rugă ea, fă să fie totul bine, te rog. Te rog.
   Încă plângând cu suspine, Robby se lăsă purtat în cabană.
   Rebecca se pregăti pentru ce era mai rău în timp ce îl curăța, dar Robby tăcu cât îl spălă pe față. Mare parte din teamă o părăsi: nu era o criză de hiperkinezie. Era altceva. Dar ce?
   Ar trebui să fie la școală, nu acasă, plin de sânge și plângând.
   - Ce s-a întâmplat, Robby? zise ea, când sângerarea se oprise și când îi îndepărtase toate petele de pe față.
   - M-am bătut, zise Robby supărat.
   - Te-ai bătut?
   Robby aprobă din cap.
   - Din ce motiv?
   - Tu și tati.
   - Eu și tati? Ce-i cu noi?
   - Vă porecleau și spuneau că n-ar fi trebuit să venim aici.
   Se uită rugător la mama lui.
   - De ce n-am rămas în Seattle?
   - Îți era rău acolo.
   - Da? Nu-mi amintesc.
   Rebecca îi zâmbi fiului ei și îl îmbrățișă.
   - E foarte bine că nu îți amintești, zise ea. Nu erai prea fericit când erai bolnav, nici tati, Missy sau eu.
   Robby se încruntă.
   - Dar nu suntem prea fericiți aici, nu-i așa?
   - Suntem mai fericiți decât oriunde în altă parte, șopti Rebecca. Și lucrurile se vor îndrepta. Dar nu-i lua în seamă când îți spun așa ceva.
   - Dar nu despre mine spuneau. Spuneau lucruri despre tine și tata.
   - E același lucru. Acum vreau să-mi promiți că n-ai să te mai bați.
   - Dar dacă sar ei iar la bătaie?
   - Dacă nu răspunzi, n-au ce să-ți facă. N-o să le fie deloc pe plac și te vor lăsa în pace.
   - Dar vor crede că sunt laș și n-or să se mai joace cu mine.
   Rebecca se trezi dintr-o dată gândindu-se dacă nu cumva îmbătrânea din moment ce nu era în stare să găsească un răspuns la ceea ce afirmase Robby. Ce spusese el era adevărat, dar la vârsta ei uitase la ce nivel gândeau copiii.
   Se hotărî să lase baltă toată povestea și să-l lase pe Glen să o descurce când venea acasă.
   - Cred că n-are niciun rost să-ți spun să te întorci la școală în după-amiaza asta, nu? zise ea.
   - Nu mă duc, zise Robby abătut.
   Hotărî să nu-i spună că fusese trimis acasă.
   Îi examină zgârieturile de pe față cu un ochi critic, apoi abandonă.
   - Te simți în stare să mă ajuți sau ai vrea să te joci pe plajă?
   - Mai bine m-aș juca pe plajă, veni prompt răspunsul lui Robby.
   - Știam eu că asta ai să vrei, zâmbi Rebecca. Dar iată care sunt regulile.
   - Haide, mami!
   - Niciun haide, te rog. Ori asculți regulile și le aplici, ori stai aici și mă ajuți.
   Expresia de pe fața lui Robby îi spuse că o să asculte regulile.
   - Să nu te depărtezi mai mult de 30 de metri de casă. Și ca să nu zici că nu știi cât înseamnă asta - vezi copacul acela mare?
   Arătă spre un pin imens care domina bucata de pădure de dincolo de plajă. Robby aprobă din cap solemn.
   - Asta înseamnă 30 de metri. Să nu treci de copac. Și nu te duce la bușteni. Ai putea, să aluneci și să-ți rupi piciorul.
   - Haide, mamă...
   Dar protestul lui încetă văzând degetul ridicat al Rebeccăi.
   - Și nu intra în apă, O.K.?
   - O.K.
   - Și să vii când te chem.
   Stătea în prag și își privea fiul rupând-o la fugă spre plajă.
   Încă o dată Rebecca se minună de faptul că îl putea lăsa să se joace singur, fără să fie nevoită să se îngrijoreze în permanență de ce ar putea să pună la cale.
   Fericită, Rebecca se întoarse la treburile ei. 

 .............................................