...............................................
4-5
Rich se răsuci să vadă despre ce este vorba și descoperi că Jade era lângă ei, cu telefonul încă la ureche.
Cu gesturi încete, fata lăsă mâna de la ureche și apăsă tasta pentru a încheia convorbirea.
- Nu mi-am dat seama de asta, zise ea.
Glasul ei părea ciudat, ca și cum ar fi fost distorsionat, ceva îl descompunea în fragmente și apoi îl recompunea la loc, dar puțin altfel decât ar fi trebuit.
- Nu ne-a zis niciodată...
Ardman ridică telefonul de pe masă și i-l dădu lui Rich.
- Adesea oamenii mari nu pot spune ceea ce vor să spună de fapt sau ceea ce simt, rosti el, căzut pe gânduri. O atitudine cam puerilă din partea noastră, nu credeți?
- Îl vei găsi, nu-i așa? îl întrebă Rich. Îl scapi tu.
Ardman oftă.
- Din păcate, din toate motivele pe care le-am discutat mai devreme, sunt legat de mâini și de picioare. Da, voi face tot ce-mi stă în putință. Dar mi-e teamă că nu pot face prea multe.
- Dar vorbim acum de tata, insistă Jade. Trebuie să ne ajuți.
- Nu pot acționa pe față împotriva lui Vișinski. V-am mai spus asta. Și v-am mai spus și de ce. Dar voi face tot ce pot. Vă promit.
- Așadar, lui Chance îi pasă, zise Magda.
Îi zâmbi domnului Stabb.
- Vișinski va fi foarte încântat să afle acest lucru. Așa putem să-l presăm pe Chance, amenințându-i copiii.
- Numai că trebuie să-i avem ca să-l amenințăm. Să sperăm că norocul ține cu noi. Numai din noroc chior i-ai auzit pe agenții MI5 la internet-cafe menționând hotelul Clarendorf ca plan de rezervă.
Vocea lui Ardman continua să se audă prin micuțul speaker de pe masă, dar acum nu prea îi mai dădeau atenție. Microfonul avea încorporat un aparat de înregistrare digital, care le putea oferi mai târziu orice informație doreau.
- Ai zis că avem nevoie de amândoi, sublinie Magda, indicându-i pe cei 3 de la masa aflată mai jos - Ardman, Rich și Jade. Poftim, iată-i.
- Având în vedere ce-am aflat acum, ce-am auzit, s-ar putea să nu avem nevoie decât de unul singur.
Stabb scoase la iveală un pistol.
- Dar calul nu se caută de dinți.
Magda scoase și ea micul pistol din geantă - același pe care îl avusese cu ea când îl omorâse pe polițist. De data asta, nu avea nevoie de amortizor. Era greu de manevrat și încetinea glonțul, făcând ca arma să fie mai puțin eficace.
- Haide, zise ea.
- Cum ți-am zis, repetă Ardman, nu mă pot implica direct. Cel puțin până când nu am ceva dovezi privind activitățile lui Vișinski. Departamentul meu nu există oficial și ceea ce facem noi nu primește vreo recunoaștere, dar sunt o grămadă de oameni care știu de existența noastră și care abia așteaptă o scuză ca să ne închidă. O mișcare greșită și nu voi mai fi în poziția să ajut pe nimeni niciodată, inclusiv pe tatăl vostru.
- Deci ce poți face? întrebă Jade.
- Pot să vă pun în legătură cu cineva care să vă ajute.
Ardman scoase o carte de vizită din haină și un stilou. Scrise ceva pe spatele cartonului.
- Dex Halford este un coleg și prieten vechi de-al tatăl vostru. Au fost în SAS împreună.
- În SAS?
Rich fluieră, de-a dreptul impresionat.
- Dar nu ne-a spus nimic despre asta.
- Nici să nu te aștepți s-o facă vreodată.
Ardman îi întinse cartea de vizită lui Jade.
- Aceasta este adresa lui. Mergeți să-l vedeți. A lucrat cu tatăl vostru de curând, la o lucrare dată de mine, ceva legat de situația actuală. S-ar putea să știe lucruri care v-ar fi de ajutor. În cel mai rău caz, e genul de om pe care e bine să-l ai lângă tine într-o situație de criză, chiar dacă...
Dar aici se opri.
- Chiar dacă ce? întrebă Rich.
Dar Ardman privea pe lângă ei, spre ușa principală dinspre hol.
- Jos! strigă el și se aruncă înspre Jade și Rich.
Ardman o luă în brațe pe Jade și o trase pe scaunul lui Rich - un scaun cu spetează înaltă, din piele solidă. Fata scoase un icnet de surpriză și de durere. Dar vocea ei nu se mai auzi în zgomotul făcut de gloanțele care mușcau covorul aproape de locul unde ea tocmai stătuse și loveau scaunului lui Ardman, dărâmându-l.
Barmanul dispăru în spatele barului. Ardman se strădui să scoată ceva din buzunar. Un pistol. Se aplecă pe lângă spătarul scaunului suficient de mult cât să tragă 2 gloanțe, în succesiune rapidă.
- Femeia cu părul lung și negru, zise el iute, retrăgându-se la adăpostul scaunului.
- Ea e, Magda, zise Jade pe nerăsuflate.
Fata era înghesuită între Rich și Ardman. Alte împușcături. Simțiră cum scaunul se mișcă, dar tapițeria grea părea să fie un scut bun împotriva gloanțelor. Cel puțin pentru moment.
Ardman se mai aplecă o dată și trase de 2 ori.
- E cu ea un bărbat. Vă acopăr eu - ieșiți repede.
Jade riscă să arunce o privire de cealaltă parte a scaunului și o zări pe Magda țintind pistolul înspre ea. Bărbatul era în spatele ei, de cealaltă parte a ușii, cu chipul ascuns într-un con de umbră. Dar nu se putea trece pe lângă ei, iar barul nu mai avea alte ieșiri.
- Să ieșim? zise Jade uluită. Cum? Pe unde? Suntem prinși aici.
Scaunul se mișcă iarăși, lovit de altă rafală de gloanțe. Pentru moment, Ardman reușea să-i țină pe atacatori departe. Dar Rich bănuia, corect de altfel, că, în curând, Ardman va rămâne fără gloanțe.
- Haide! îi strigă el lui Jade, trecând cu greu pe lângă ea și ieșind din zona de siguranță oferită de scaun.
O apucă de mână.
- Acoperă-ne, acum! îi strigă lui Ardman.
Bărbatul încuviință printr-un gest al capului.
- Fugiți!
În timp ce îi îndemna astfel, Ardman se aruncă de după scaun și se rostogoli pe podea spre un alt scaun. Gloanțele sfâșiară covorul în jurul său, dar Ardman reuși să se adăpostească la timp.
Și, în vreme ce Magda și complicele ei erau ocupați cu Ardman, Rich o ridică pe Jade în picioare și amândoi fugiră - nu în direcția ușii, ci în direcția opusă.
Rich ajunsese la concluzia că trebuia să existe o ieșire în spatele barului, dar aceasta ar fi fost oricum prea departe și ar fi putut să ducă doar spre o altă încăpere fără ieșire. Așa că băiatul alerga cât îl țineau puterile, cu ochii în pământ, spre cea mai apropiată fereastră.
- Ah, nu! suspină Jade.
Rich simți cum fata se împotrivește, trăgându-l de mână, dar nu-i dădu drumul. Făcu un salt, cu Jade aproape, în urma lui. Împinse umărul în față și se lovi de geam, iar sticla se sparse. Săriră.
Cu brațele peste față ca să se protejeze de cioburi, cei 2 copii țâșniră afară din hotel într-o explozie de sticlă spartă și bucăți de lemn. Căzură, se rostogoliră și se ridicară iute în picioare.
- Mulțumesc, chiar aveam nevoie de asta, zise Jade, scuturându-și cioburile de sticlă din păr.
- Nu sta acolo așa, îi zise Rich. Haide!
Se auzeau deja sirenele, dar ei continuau să alerge către cea mai apropiată stradă. În urma lor se auziră împușcături: cineva trăgea după ei.
Câteva momente mai târziu, o mașină fără număr se opri în fața hotelului cu srâșnet de frâne, împreună cu alte două mașini de poliție. Dar, în acea clipă, Rich și Jade erau de mult plecați.
Magda urcă scările în fugă, luă aparatul de înregistrare digital din locul unde fusese montat la galerie și ascunse dispozitivul în geantă, înainte să dispară, împreună cu Stabb, pe ușa din dos.
Goddard ieși din mașină și trecu în holul hotelului în goană. Cu arma în mână, alergă spre bar. Nu mai era nici picior de atacator, dar era evident că avusese loc o bătălie. Ridică privirea spre galerie și zări ușa care tocmai se închidea. Le ordonă oamenilor săi să se împrăștie și să cerceteze hotelul și împrejurimile.
Alergă apoi la Ardman, care era căzut pe un fotoliu de piele. Fruntea lui era zgâriată dintr-o parte în alta, iar haina îi era îmbibată de sânge: Ardman era rănit la umăr. Goddard strigă după medicii de ambulanță.
Dar Ardman tresări și deschise ochii, clipind.
- Au... gemu el. Au reușit să scape?
- Au scăpat cu bine, îl informă Goddard. Îmi pare rău.
Ardman îl strânse de braț, scuturând din cap.
- Nu, copiii - au...?
- Nu sunt aici, îi zise Goddard. Poate au avut noroc. Ați făcut tot ce ați putut, domnule.
- S-au dus la...
Încercând să vorbească, Ardman era din ce în ce mai aproape să leșine.
- S-au dus la... Le-am dat adresa... Dus la...
Dar glasul lui pieri.
- Unde? Unde s-au dus? Unde i-ați trimis? întrebă Goddard, conștient de prezența celor 2 medici de ambulanță, care așteptau nerăbdători lângă el.
Dar era prea târziu, Ardman își pierduse cunoștința. Goddard se trase deoparte spre a-i lăsa pe medici să-și facă treaba. Unul din ei îi luă rapid pulsul lui Ardman.
- A pierdut sânge, o lovitură urâtă la cap, raportă unul din medici, după un examen sumar. Va fi bine,d ar ar putea rămâne așa câteva ore bune.
- Ore? întrebă Goddard.
Cel de-al doilea medic ridică pleoapa lui Ardman și lumină ochiul cu o lanternă mică.
- Cred că e o estimare cam optimistă, zise el. Cred că tipul ăsta va fi inconștient câteva zile.
CAPITOLUL 16
Merseră cu metroul până la capăt de linie, apoi reușiră să găsească un taxi.
Rich se opri să cumpere o hartă a Londrei, iar adresa lui Dex Halford se afla chiar la marginea zonei acoperite de aceasta. Taximetrul îi lăsă în fața porții unei ferme, iar Jade plăti, dând aproape toți banii care le mai rămăseseră.
- Dacă el nu ne e de niciun ajutor, comentă ea, atunci vom fi nevoiți să mergem pe jos înapoi.
- Dacă nici el nu ne poate ajuta, asta s-ar putea să fie cea mai mică problemă, zise Rich.
După poartă, începea un drumeag îngust de țară, care ducea la ferma unde se părea că locuia Halford. Trecură pe lângă mai multe clădiri anexe - grajduri și șoproane. Însă, în afară de urmele lăsate de o căruță, nu era niciun alt semn de activitate specifică unei ferme. Unul din șoproane era înțesat de mașini de epocă, toate curate și sclipitoare.
- Poate că le colecționează și le repară, le face ca noi, sugeră Rich.
Cotiră după o clădire și dădură cu ochii de și mai multe mașini, lăsate la marginea drumului. Din unele nu mai rămăsese decât scheletul, nici măcar nu mai aveau roți. Altele păreau a fi de curând parcate acolo.
Drumeagul se termină într-o curte largă. Și aici erau numeroase mașini. În mijlocul curții, trona un Range Rover, iar Rich observă că încă mai avea cheile în contact - poate că acesta era vehiculul pe care Halford îl folosea în drumurile sale zilnice.
- În șopronul acela, alte mașini, indică Jade, arătând spre un hambar uriaș. Cred că le repară.
Rich zări o rampă de service, cu un MG vechi urcat pe ea, ca să se poată lucra pe dedesubt. Alte mașini erau parcate în jur, un Mini era ridicat pe cric, iar un Triumph Herald era cocoțat pe niște cărămizi.
Drumeagul traversa curtea și se oprea în fața unei case, ceva mai încolo. Contrastul era frapant. Spre deosebire de hambarele și anexele dărăpănate, ferma părea a fi proaspăt renovată și văruită. Lipită de clădirea de piatră, se găsea o seră uriașă.
Apropiindu-se mai mult, Rich observă că, de fapt, era o piscină acoperită. Pe marginea piscinei erau aranjate câteva scaune de plastic și șezlonguri, iar într-o parte fusese amenajată o zonă cu aparate de forță și greutăți.
- Se pare că-i merge bine afacerea asta cu mașini vechi, observă Jade.
- Păi, poate ne duce și pe noi până acasă, dacă tot are atâtea, zise Rich.
Se hotărâră să acționeze ca și cu Ardman, deși, de data aceasta, Jade insistă ca ea să meargă înăuntru.
- Nu știm nimic despre omul acesta, zise Rich. Cum va reacționa, sau orice altceva. Nici măcar nu știm dacă putem avea încredere în Ardman.
- Nici n-a încercat să ne omoare până acum, observă Jade. Eu îl consider un început promițător.
- Mda, dar chiar și așa...
- Tocmai de aceea numai unul din noi intră la Halford. Trebuie să fim prevăzători.
Jade scoase mobilul la iveală.
- La fel ca mai înainte, numai că voi ține telefonul în buzunar. Iar tu vei auzi totul.
- S-ar putea să nu fie de ajuns.
Lui Rich îi veni o idee.
- Spune-i că vrei să stai la piscină. Măcar așa voi putea să te și văd.
- A, bine. Să-i spun că vreau pizza și o înghețată?
- Crezi că va fi de acord? întrebă Rich, plin de speranță.
Jade îi aruncă o privire ironică.
Dex Halford îi făcu o primire amabilă lui Jade, chiar dacă era ușor nedumerit, atunci când fata se prezentă și îl întrebă dacă poate intra.
Halford nu păru dispus să o lase pe Jade în casă și, urmărindu-l din curte, Rich văzu că omul îi făcea fetei semn să plece. Era foarte ciudat - avea un ton calm și rațional, dar, în același timp, încerca să scape de fată. Aproape ca și cum ar fi știut că le asculta cineva conversația și nu ar fi vrut să-l supere.
Dar, până la urmă, fu nevoit s-o poftească pe Jade în casă și Rich își găsi un loc bun, în capătul curții, de unde putea urmări ce se întâmplă în seră. O auzi pe Jade întrebând dacă ar putea să stea lângă piscină.
- Îmi place atât de mult să stau pe marginea piscinei, zise fata.
- Nu exagera, murmură Rich.
O văzu pe Jade intrând în seră, urmată de un bărbat înalt care trebuia să fie Halford. Era cam de-o vârstă cu tatăl lor, dar pășea încet, ajutându-se de baston. Când se așeză pe unul din scaunele de plastic, omul întinse piciorul în față, ca și cum i-ar fi fost greu să-l îndoaie.
- Nu știam că John Chance are copii, zise Halford.
Vocea lui se auzea slab, dar deslușit, prin telefonul pe care Rich îl lipise de ureche.
Halford ascultă, în vreme de Jade îi oferea o explicație concisă. Fata pomeni și numele lui Rich, dar nu-i dădu niciun indiciu dacă acesta era cu ea sau măcar prin apropiere.
- Deci, credeți că mă puteți ajuta? întrebă ea, aplecându-se pentru a fi mai aproape de Halford.
Rich văzu că bărbatul se aplecase și el ușor în față. Acum părea foarte aproape de Jade, atât de aproape, încât, deși părea să vorbească încet, vocea i se auzea clar prin telefon.
- Nu știu de ce ai venit la mine. N-a fost o mișcare bună, ba dimpotrivă. N-a fost o mișcare deloc bună. Nici nu ai idee în ce pericol ești acum.
Rich o văzu pe sora lui rezemându-se de scaun, surprinsă. Halford se ridică în picioare, privind-o de sus. Brusc, omul păru amenințător, iar Rich se strădui să deslușească ce spunea bărbatul.
Dar nu auzea acum decât un piuit ascuțit. Verifică ecranul telefonului - apel terminat. Fie Jade nu mai avea credit, fie i se terminase bateria. Tipic.
Halford se aplecase asupra lui Jade și Rich abia mai distingea trăsăturile surorii sale - fața ei exprima anxietate și frică, privind pe lângă Halford, spre locul unde se afla Rich.
Dar el ce putea face? Cum putea s-o ajute? Disperat, se uită în jur, căutând ceva, orice, care i-ar fi fost de folos...
Imaginea din luneta puștii era clară ca bună ziua. Magda privi cum Halford se aplecase spre Jade, vorbind însuflețit cu fata. Magda nu auzea ce spune Halford, însă nici nu avea nevoie să audă. Asta nu era treaba ei. Trebuia doar să urmărească și să aștepte semnalul - dacă acesta era dat.
Odată ce obținuseră numele lui Halford - de pe înregistrarea digitală făcută la hotel - fusese destul de ușor să-l depisteze. Iar Magda se postase aici în așteptare, urmărind casa prin luneta puștii, până ce sosiseră cei 2 copii.
- N-ar fi trebuit să vii aici, îi spuse Halford printre dinți.
Stătea acum cu fața aproape de fața ei, aplecat amenințător spre Jade. Dar fata nu îl asculta, nici măcar nu se uita la el. Ea privea, nevenindu-i a crede, prin ferestrele de sticlă ale serei.
Range Roverul prinsese viață și venea direct spre ei, săltând pe terenul accidentat. Mașina nu coti urmând drumeagul, ci continuă să înainteze spre ei în linie dreaptă - direct spre seră. Iar acum Jade îl zări pe Rich instalat la volan, cu fața încremenită într-o expresie hotărâtă, în vreme ce mașina prindea viteză.
Zgomotul de motor turat ajunse și la Halford, iar bărbatul se răsuci să vadă ce se întâmplă.
Făcu asta la timp pentru a zări mașina intrând în pavilionul din sticlă al serei. La timp ca să vadă mașina intrând, într-o explozie de cioburi, în piscină. La timp pentru a sări din calea mașinii.
Jade se ridică și fugi, în timp ce Range Roverul aluneca într-o parte, într-o masă de sticlă spartă și metal, făcând o rotire de 90 de grade, până ce cauciurile își regăsiră aderența pe pardoseala de gresie ceramică. Apoi, mașina zbură drept înainte, căzând peste marginea piscinei.
Un val de apă se ridică și inundă întreaga încăpere, iar Jade se pomeni udă leoarcă. În toată agitația, reuși să vadă mașina cufundându-se în piscină - și pe Rich care se ridicase din apă și urca pe marginea piscinei. Băiatul alerga spre ea, alunecând și împiedicându-se.
- Ești bine? o întrebă când ajunse în dreptul ei.
Jade făcu semn că da.
- Prostule, zise ea. Puteai să te îneci.
- Da, nu acesta era planul meu, recunoscu Rich.
Fu întrerupt de un hohot de râs venit de undeva, din apropiere.
Halford se opinti să se ridice în picioare, ajutându-se de baston. Se uită de la mașină, care era acum sub apă, la Rich și Jade, apoi la pereții distruși ai încăperii. Și continuă să râdă.
- Cred că trebuie să plecăm de aici, zise Jade încet. E nebun de legat!
- De ce ai făcut asta? îl întrebă Halford printre hohote de râs.
- Am venit s-o iau pe Jade, îi zise, simplu, Rich.
Halford se mai liniști.
- Ne-ai urmărit, își dădu el seama. Ai crezut că o ameninț pe sora ta și i-ai venit în ajutor?
Rich dădu din cap, pierdut.
- Sărind cu mașina la mine în piscină - prin perete?
- Păi da.
Halford făcu un pas spre ei și ridică bastonul - arătând spre Rich.
- Două chestiuni, anunță el. Mai întâi, nu o amenințam. Nu vreau să-i facă niciun rău. Și îmi pare rău dacă ție ți s-a părut așa.
- Și a doua chestiune? zise Rich sfidător.
- A doua chestiune este că...
Halford se opri și aruncă o privire la dezastrul din jurul său.
- Mda, ești fiul lui John Chance, nu încape îndoială. Ia stai jos și spune-mi ce naiba se petrece! Fac tot ce pot ca să vă ajut.
În timp ce vorbea, un alt bărbat își făcu apariția lângă piscină. Omul păși cu grijă peste cioburile de sticlă și ramele de metal îndoite ale serei ca să li se alăture.
- Nu mai sunt la fel de sprinten ca pe vremuri, zise Halford, lovindu-se cu mâna peste piciorul beteag. Nu, de când cu asta. De aceea m-am retras din armată.
Privi spre nou-venit, înainte de a continua:
- Dar am avut noroc că am rămas în viață. Și numai tatălui vostru trebuie să-i mulțumesc pentru asta. El m-a scos din mijlocul unui schimb de focuri din Afganistan, cu mult înainte ca noi să ajungem aici. M-a cărat 10 kilometri cu el prin teritoriul inamic și m-a dus la un punct sigur de evacuare. Am mare noroc că am fost rănit doar la picior.
- Și cine este dumnealui? întrebă Jade, făcând semn spre bărbatul care tocmai sosise și se așezase acum într-unul din scaunele de plastic ascultând cu interes conversația.
- Numele meu este Smith, se prezentă el.
Glasul lui trăda o urmă de accent irlandez.
- Sunt prieten cu domnul Halford și cred că vă pot veni în ajutor.
- Da, zise Halford. Mare noroc că domnul Smith a sosit aici chiar înaintea voastră!
Se uită la Jade cu o expresie solemnă.
- Ține minte ce ți-am zis adineauri, zise el. Domnul Smith este cel de care îți vorbeam. Cel care te poate ajuta.
Jade se încruntă, neștiind sigur ce vrea să spună Halford - nu-i spusese nimic de vreun prieten care i-ar fi putut ajuta. Nu-i spusese decât să plece de aici - până în clipa în care Rich spărsese gașca. Literalmente vorbind.
Din scaunul său, domnul Smith îi zâmbi lui Jade. Era un tip scund, cu trăsături ascuțite.
Poate că și el fusese cândva soldat, rănit în misiune, pentru că Jade văzu că are o cicatrice pe obraz - o formă circulară cu linii fine, ce se desprindeau ca niște raze, o cicatrice ca un păianjen.
CAPITOLUL 17
- Lasă-mă să-ți fac cinste cu băutura aia pe care ți-am promis-o, spuse Halford.
Jade nu-și amintea ca el să-i fi promis așa ceva, dar era destul de tulburată de sosirea lui Rich. Și acum, că tot venise vorba, îi era cam sete.
- Pot să vă servesc cu ceva? îl întrebă Halford pe Rich. Sau pe tine, domnule Smith?
În timp ce Halford dispărea în casă, domnul Smith îi întrebă pe Rich care este povestea lor. El ascultă atent cum aceștia descriau evenimentele din ultimele zile.
Era ciudat să stea lângă o piscină în care se odihnea un Range Robver, privind ferma printr-o gaură din gard.
Halford se întoarse repede. Smith refuză băutura, dar Rich și Jade luară limonada.
- Beți-o repede, spuse el. Până nu se topește gheața.
Imediat ce luă o gură, Jade observă că ceva nu era în regulă. Privi spre Halford. Părea că în paharul ei este o muscă sau o bucată de pământ. Dar observă că și Rich se uita curios în paharul lui. Privirea sa o întâlni pe a lui Jade, părea că dorește să-i spună ceva.
Așa că Jade nu spuse nimic și își întoarse privirea spre paharul ei.
Obiectul negru care părea că plutește în pahar era de fapt un scris - erau litere scrise cu negru pe unul din cuburile de gheață. Scrisul era un pic neclar, pentru că se topea gheața, și cubul era răsucit, așa că nu putea înțelege ce scrie. Întoarse cubul de gheață cu degetul. Apoi își linse degetul ca și cum s-ar fi jucat cu gheața.
- Deci, cam asta este tot, spuse Rich.
Brusc, devenise precaut.
Privind spre cubul de gheață, Jade își dădu seama și de ce. Cubul era aproape topit, dar se putea vedea că Halford scrisese cu litere de tipar: PERICOL - PLECAȚI.
- Și spui că nu știți nimic despre mostra de combustibil pe care se presupune că tatăl vostru a luat-o? întrebă Smith.
- Absolut nimic, spuse Jade.
Lăsă paharul pe podea, lângă scaun, și se ridică, luându-și rucsacul.
- De fapt, am mare nevoie să merg la toaletă. Parcă nu am mai fost de zile întregi.
- Și eu la fel, acum, că ai menționat, spuse Rich, ridicându-se și el. Ne poți arăta unde este? îl întrebă el pe Halford.
Gura lui Halford schiță un zâmbet.
- Bineînțeles. Pe aici. Vă arăt eu unde este.
Dar domnul Smith se ridică în picioare.
- Nu prea cred, spuse el. Nimeni nu pleacă.
- De ce? replică Rich.
În loc de răspuns, omul arătă paharul pe care Rich îl pusese pe o masă de plastic din apropiere. Un moment mai târziu paharul explodă.
- Așa se va întâmpla și cu capetele voastre, spuse Smith.
Jade se răsuci deodată, precum gheața din pahar. Rich păli. Halford părea mai mult furios decât speriat. Încheieturile degetelor sale se albiră, încordate pe mânerul bastonului.
- Cine ești tu? îl întrebă Jade.
- Numele lui este Stabb, zise Halford. Îmi pare rău, dar a sosit cu puțin timp înaintea voastră. Am încercat să vă avertizez. Mai e o femeie cu o pușcă cu lunetă afară, care ne urmărește.
El arătă spre o zonă cu pomi din apropiere. Apoi privi spre ce mai rămăsese din paharul lui Rich.
- Se pare că se pricepe.
- Magda este foarte bună, spuse Stabb. Dar știți deja asta, nu-i așa? le spuse el lui Rich și Jade.
- Și acum ce se întâmplă? întrebă Rich. Deja ți-am spus că nu știm nimic despre mostra de combustibil.
- Așa este. Dar tatăl vostru - el știe. Și acum vă avem pe voi, deci îl putem convinge să ne spună.
Zâmbi.
- Vom pleca într-o scurtă călătorie. Cu avionul. Ne așteaptă pe un aeroport din apropiere. Ce minunat pentru voi!
- Nu cred că îmi place cum sună asta, spuse Jade. Tu ce spui, Rich?
Rich dădu din cap.
- Nu am nevoie decât de unul din voi pentru a-l convinge pe Chance, spuse Stabb. Așa că aveți grijă.
Dar Jade nu-l asculta. Privea spre Halford, iar acesta se mișca încet spre un scaun de pe marginea piscinei. Acum îl avea pe Stabb între el și direcția din care venise glonțul - unde s-ar fi aflat Magda. Jade nu era sigură - oricum - ce plănuia Halford să facă. Dar se concentră, fiind gata pentru orice.
Nu avu mult de așteptat. Halford se arcui ca și cum ar fi vrut să ia greutatea de pe piciorul cel slab. Apoi, cu o mișcare rapidă, apucă un scaun de plastic și lovi spre Stabb.
Bărbatul nu se aștepta la asta, iar scaunul îl lovi peste picioare, doborându-l. În același timp, Halford se aruncă într-o parte, strigând:
- Ieșiți - plecați! Fugiți!
Jade nu avea nevoie să i se spună de două ori. Rich era pregătit, de asemenea. O luară la fugă spre ușă, nu spre fereastra spartă care i-ar fi pus în direcția de tragere a Magdei.
Privind înapoi, Jade îl văzu pe Stabb, ridicându-se în picioare, scoțând pistolul din haină și ochind spre ei.
Trânti ușa după ea, dar nu avea nici zăvor, nici cheie. Rich era deja pe celălalt coridor. Ajunse în capăt și o luă la dreapta, în direcția opusă ușii de intrare. Jade fugi după el. Avea dreptate, intrarea principală dădea direct în unghiul de tragere al Magdei. Dar puteau găsi, oare, altă ieșire?
Printr-o cameră de zi, o bucătărie - ușa din spate era chiar în fața lor. Jade era aproape de el. Un foc de armă - așchii din lemnul tocului ușii o loviră în față. Apoi, ea ieși afară fugind.
Aproape se izbi de Rich, care fugea înaintea ei și care, brusc, se opri.
În față dădură peste o pușcă ațintită asupra lor. Era Magda. Părul ei negru și lung îi era adus de vânt pe față.
Prin el, Jade vedea zâmbetul crud al femeii.
Amândoi fură înghesuiți pe bancheta unei mașini. Magda stătea pe locul din față. Ea schimbase pușca cu un pistol și îi ținea sub amenințarea acestuia, așteptându-l pe Stabb să se întoarcă din casa lui Halford.
Păru că durează o veșnicie, dar, până la urmă, acesta se întoarse și se așeză pe locul șoferului. Porni motorul.
- Ai avut grijă de tot? întrebă Magda.
- Suficient pentru moment, spuse Stabb, deloc mulțumit.
- L-ai ucis? îl acuză Jade.
- Nu l-am găsit, spuse Stabb. Aș fi făcut-o dacă aș fi putut. Dar el știe prea bine casa și împrejurimile. Nu merită să ne pierdem timpul, nici măcar pentru satisfacția de a băga un glonț în fostul soldat englez beteag.
Întoarse mașina într-un arc de cerc și se îndreptă spre drumul ce pleca de la fermă.
- Dar voi sunteți ținte sigure, așa că să nu aud niciun zgomot. După cum v-am spus, nu am nevoie de amândoi. Oricare dintre voi este destul.
- Și nici nu trebuie să fiți perfect sănătoși, adăugă Magda. Nu uitați asta.
Jade căută mâna lui Rich. Stătură liniștiți tot restul drumului.
Aeroportul era, într-adevăr, la numai câțiva kilometri distanță. Nu era nimic mai mult decât un câmp întins, cu hambar la un capăt și numai o singură pistă de beton. Se zăreau mai multe avioane mici, așezate la marginea câmpului. Un avion, mult mai nou și mai impresionant, aștepta pe pistă. Jade auzea motoarele deja pregătite.
- Lăsați mașina aici? întrebă Rich.
- De ce nu? spuse Magda. Oricum, nu este a noastră.
- Va avea grijă cineva și de ea, spuse Stabb.
El se întoarse pentru a discuta cu stewardul care coborâse pe scara avionului.
- Ești gata de plecare - foarte impresionant.
- Omul din turnul de control ne-a spus din timp că veniți, spuse acesta cu accent englezesc. Presupun că ai sunat înainte.
Stabb scutură din cap.
- Nu.
- Probabil că au văzut mașina apropiindu-se, spuse Magda. Suntem gata de plecare?
Acesta dădu aprobator din cap.
- E gata totul.
Jade și Rich fură trimiși pe scară, în sus, sub amenințarea armei. Odată ajunși înăuntru, stewardul scoase mai multe bucăți de frânghie.
- Mâinile împreunate, vă rog, spuse el.
Rich și Jade își puseră mâinile în față.
- Ține încheieturile cât mai depărtate, îi șopti Rich în timp ce stewardul alegea una din sfori. Și încordează-ți cât mai mult mușchii.
Jade încercă. Dar sfoara i se înfipse în încheieturi atunci când stewardul trase de ea.
După ce le legă încheieturile, îi conduse pe locurile din față ale avionului. Aveau suficient loc pentru picioare - și, de asemenea, era destul loc pentru ca stewardul să se aplece și să le lege și gleznele. După ce termină operațiunea, aruncă rucsacul lui Jade pe scaunul din spatele acesteia. Aceasta bănuia că îi fusese deja controlat conținutul și că îi luaseră mobilul.
- Nu am fost la toaletă, spuse Jade. Și nici măcar nu pot încrucișa picioarele.
- Mă întreb unde mergem, spuse Rich.
Dar amândoi bănuiau cam unde.
Zgomotul motoarelor crescu pe măsură ce prindeau viteză pe pistă.
Odată ajunși în aer, Stabb veni să-i vadă.
- Știți că vă puteți scuti de multe neplăceri - și pe voi, și pe tatăl vostru, spuse el.
- Pe bune? spuse Rich. Cum vine asta?
Începuse să se simtă rău, nu că ar fi avut rău de avion, dar se gândise la ce ar putea păți, dar și la ce ar fi putut păți Jade.
- Spune-ne numai unde este, zise Stabb.
- Mostra asta de combustibil? spuse Jade. Nu știm. Ți-am spus, nu știm.
- Dar de ce este așa de importantă? întrebă Rich. Ce este? Dacă ne spui, poate ne dăm seama unde ar fi putut tata să o ascundă.
Stabb dădu din cap.
- Este, probabil, ultima mostră rămasă dintr-un combustibil foarte special, preparat de laboratoarele din Londra ale lui Vișinski. Ei bine, spuse el, combustibilul, în sine, nu este important. Compoziția lui este ceea ce ne interesează.
- Și de ce ai nevoie de el? întrebă din nou Jade.
- Deoarece nu mai avem formula chimică. Avem nevoie de mostră pentru a recupera formula și a putea produce mai mult combustibil.
Se aplecă spre ei și privi întâi spre Jade, apoi spre Rich.
- Deci unde este?
- Nu știu, spuse Jade.
- Dar ne vom gândi la asta, spuse Rich. Să vedem dacă ne putem da seama unde a pus tata mostra.
- Să o faceți, spuse Stabb. Mai aveți timp până când aterizăm. Mai sunt aproape 3 ore.
- Trei ore, spuse și Jade, după ce Stabb plecase. Dar asta înseamnă foarte mult.
- Foarte bine, răspunse Rich. Deoarece cam atâta timp avem să scăpăm de legăturile astea. Am încercat, dar pe mine m-a strâns foarte tare. Trebuie să-ți relaxezi mușchii și să încercă să îți eliberezi o mână. Presează-ți degetul mare în podul palmei, ca să micșorezi dimensiunea palmei.
Jade încercă.
- Dar unde ai învățat toate astea, Houdini?
- Am citit într-o carte.
- Foarte util.
- Dacă vei reuși, va fi foarte util.
- De ce începi cu mine? spuse Jade.
- Pentru că pe tine nu te-a legat atât de strâns, spuse Rich.
Zâmbi.
- Pentru că ești fată și i-a fost milă.
- Sau, mai bine spus, mușchii mei sunt mai bine antrenați decât ai tăi și încheieturile mele sunt mai fine, îi spuse ea.
- Ai vrea tu.
O oră mai târziu, Jade abia dacă-și mai simțea mâinile, iar încheieturile îi erau roșii. Nici Rich nu era într-o formă mai bună, dar se părea că Jade face ceva progrese - își trecuse o mână aproape pe jumătate prin legătură.
- E bine, îi spuse el încet. Mai ai un pic.
- Mulțumesc, îi zâmbi ea. Apropo, tare șmecheria cu Range Roverul.
- Doar un mic artificiu de șofer. Atâta tot.
- Nu aveam habar că știi să conduci, spuse Jade.
- Nici eu, îi răspunse Rich.
Lui Jade îi mai luă o oră pentru a se elibera.
- Bună treabă, spuse Rich. Minunat. Dezleagă-ți și picioarele, apoi poți încerca să mă dezlegi și pe mine.
- Te dezleg mai întâi pe tine, spuse Jade.
Dar Rich scutură din cap.
- Nu, suntem deja în coborâre, nu-ți dai seama?
- Și?
- Și nu ne va fi de niciun ajutor dacă tu vei avea numai mâinile libere. Dezleagă-ți și picioarele și o iei la fugă cu prima ocazie. Apoi dezleagă-mă pe mine.
- Bine.
Jade începu să lucreze la legătura de la picioare, aplecându-se în față, prefăcându-se că doarme în timp ce trăgea de legături. Rich privi pe fereastră, încercând să rețină cât mai multe detalii posibile.
Apoi avionul ieși din norul în care intrase în coborâre. Dedesubt se putea vedea un aeroport. Părea o bază militară, cu bărăci joase și soldați mărșăluind pe marginea drumului. Perimetrul era înconjurat de sârmă ghimpată, având o singură poartă păzită de soldați.
În timp ce pilotul dirija avionul spre pista de aterizare, Rich văzu o limuzină neagră așteptând la celălalt capăt, împreună cu câteva mașini de teren și camioane militare. Și un tanc mare, cu tunul îndreptat spre pistă.
- Gata! șopti Jade, lăsându-se pe spătar.
- Privește, spuse Rich, dând din cap spre fereastră.
Jade se aplecă peste el pentru a vedea.
- Asigurați-vă că aveți centurile puse, spuse Stabb, apărând în spatele lor.
El se așeză în partea opusă.
- Impresionant peisaj, nu-i așa? Primire cu fast.
- Da, spuse Rich.
Se simțea demoralizat. Poate că Jade se dezlegase, dar aveau să aterizeze în mijlocul unei baze militare.
- Se vede că Vișinski este un om foarte influent.
Stabb își puse centura de siguranță.
- Banii pot cumpăra orice, spuse el. Chiar și ajutorul forțelor armate locale. Bine ați aveni în Krejikistan!
Rich privi către Jade. El încercă să zâmbească, să o încurajeze. Dar nu reuși.
- Îmi pare rău, șopti el.
- E bine, șopti ea drept răspuns.
Dar amândoi știau că nu este așa.
Îi dăduseră lui Chance o saltea subțire, pentru a nu sta direct pe betonul gol. Camera era mică, simplă și pătrată, cu o găleată într-un colț. Nicio fereastră și o singură ușă.
Se mai aflase în situații similare de-a lungul timpului. De fiecare dată, se întreba dacă va reuși să iasă din camera în care era închis. Chance știa că lucrul cel mai important pentru a supraviețui este să îți păstrezi optimismul - niciodată să nu abandonezi. Cu cât ești mai agil și mai concentrat, cu atât poți să profiți mai bine de orice șansă ți se oferă, câtuși de mică.
Iar acum, un lucru și mai important îl ținea în priză.
Singur într-o celulă din Krejikistan, Chance gădea puterea în copiii lui, care erau în siguranță la Londra, la mii de kilometri depărtare.
CAPITOLUL 18
Avionul încetini când ajunse pe ultima sută de metri a drumului către convoiul de mașini care îi aștepta.
Prin hublou, Jade putea vedea o pereche de cizme care stăteau pregătite într-o parte a drumului, chiar în fața unei limuzine.
Sub pretextul că se apleacă să privească pe fereastră și, în timp ce Stabb, Magda și ceilalți așteptau să aterizeze avionul, Jade încerca să dezlege legăturile de la mâinile lui Rich. Dar nodurile erau prea bine strânse, iar degetele ei mici nu reușeau să-și facă loc.
- Lasă-mă, șopti Rich.
- Nicio șansă.
- Fugi cât mai poți. Dacă măcar unul din noi este liber, atunci mai este o speranță.
Încercă să nu pară speriat, dar Jade abia mai putu schița un zâmbet.
- Nu pot să te las pur și simplu! insistă ea.
Părul ei desfăcut îi căzu pe față, acoperindu-i chipul cuprins de teamă.
- Poți. Trebuie. Te rog, este singura șansă pentru amândoi. Odată aterizat acest avion, nu mai avem nicio speranță.
Jade rămase cu gura căscată.
- Vrei să ies de aici înainte să se oprească?
- Vei fi bine. Eu am....
- Știu, îl întrerupse ea, ai citit tu undeva asta. Minunat. Mulțumesc. Ești nebun, știi asta, nu?
- Nu eu sunt acela care trebuie să sară dintr-un avion în mișcare, sublinie Rich.
Avionul încetinea. Acum ori niciodată. Jade trase puternic aer în piept. Apoi sări în picioare și o luă la fugă.
Avionul încetinea din ce în ce mai mult. Stabb o văzu ce avea de gând și se chinuia să-și desfacă centura de siguranță. Mai în spate, pe coridor, Magda încerca și ea să se ridice. Dar Jade era deja la ușa din față a cabinei.
Aici dădu peste o manivelă, iar pe ușă era pictată o imensă săgeată roșie care indica sensul în care trebuia rotită în caz de urgență.
„Ei bine, dacă asta nu e o urgență, atunci nimic nu mai e”, gândi Jade, în timp ce răsucea manivela.
Rich privi îngrozit cum Stabb scoase arma. Jade era încă la ușă. Stabb îndreptase arma spre ea și se pregătea să tragă.
Cu mâinile și picioarele legate, Rich stătea în picioare, aproape în balans. Reuși să găsească un moment prielnic și se aruncă înainte, cu piciorele pe culoar.
Se izbi de Stabb, proiectându-l înapoi peste scaune. Arma îi scăpase pe jos.
Cu un zgomot puternic, ușa se deschise. Zgomotul se transformă într-un fel de explozie - aerul trecea pe lângă motoarele avionului, care rula încă cu o viteză de 30 de kilometri pe oră. Fără să se mai gândească dacă și ce șanse are, Jade sări.
Se lovi de tobogan și ricoșă, apoi alunecă spre șoseaua care era în apropiere. Piciorul i se agăță în plastic, apoi se eliberă din nou - iar în secunda următoare se rostogolea.
Din fericire, se rostogoli în timpul căderii. Se întinse spre pista de rulare din apropiere și se opri în iarbă de lângă aceasta. Încheieturile îi erau amorțite de la legăturile cu care fusese imobilizată. Piciorul o supăra unde se agățase. Își simțea membrele ca de gelatină. Dar acum se ridicase și alerga cât o țineau picioarele către cea mai apropiată clădire - un depozit lung și nu prea înalt.
Imediat ce avionul se opri, Stabb îl împinse pe Rich pe ușă. Fără să aibă controlul total asupra mâinilor și picioarelor, Rich se rostogoli pe toboganul umflat și ateriză dureros pe asfaltul de dedesubt.
Magda veni aproape de el, apoi și Stabb.
Imediat, Stabb începu să țipe la soldații grupați în jurul vehiculelor care îi așteptau. Le făcu semn către depozitul din apropiere și Rich bănui că acolo trebuia să se fi ascuns Jade. Acum nu era nici urmă de ea. Spera că Jade reușise să scape.
Un soldat îl ridică pe Rich în picioare și îl împinse spre limuzina neagră. Având gleznele legate, Rich se prăbuși din nou, dar reuși să ducă la timp mâinile în față pentru a nu se lovi.
Magda se aplecă asupra lui, învârtind un cuțit. Era o armă care arăta periculos, cu o lamă mare, zimțată pe una din părți. Rich încercă să se dea în lături atunci când cuțitul se apropie prea mult de fața lui. Femeia zâmbi și se aplecă să-i taie legăturile de la picioare.
- Credeai că o să te tai? spuse ea, amuzată. Ei bine, poate o voi face. Mai târziu.
Îi despică legăturile de la glezne, apoi se ridică și plecă spre limuzină.
- Aduceți-l, le spuse ea soldaților din imediata apropiere.
Îl băgară în limuzină. Magda se așeză pe mijlocul banchetei. În fața ei era un bărbat. Rich îl recunoscu imediat din pozele pe care le văzuse cu Jade pe web-site-ul KOS - Viktor Vișinski.
Era o iluzie optică. Jade nu intenționase să iasă așa, dar își dădu seama de ceea ce se întâmplase numai când soldații năvăliră înăuntru.
Aproape că fugise în depozit. Dar realiză în ultimul moment că nu va mai putea ieși de acolo. Și, deci, că va fi prizonieră.
Mai mult ca sigur că așa s-ar fi întâmplat, judecând după siguranța și amuzamentul pe care îl manifestau soldații care tocmai intraseră în depozit după ea, sau așa credeau ei. Jade fugise pe lângă ușă, pe după clădire. Dar, privind de la distanță, părea că ea intrase în hangar.
Problema era ce va face acum - nu mai avea unde să se ascundă. Erau multe clădiri în acea bază, dar toate erau departe. Putea fi localizată înainte de a ajunge la una din ele. Și le va lua ceva vreme să scotocească depozitul și să tragă concluzia că fie intrase și reușise să scape, fie nici măcar nu intrase acolo.
- Gândește, gândește... se autosugestionă Jade.
Încercă să se gândească la ce ar fi făcut Rich. Probabil că i-ar fi spus să facă ceva stupid. Sau ar fi făcut un comentariu aparent folositor, dar totalmente inutile.
De exemplu: „Ascunde-te în ultimul loc în care te-ar putea căuta!”
Da, de mare ajutor. Dar care ar fi ultimul loc în care ei ar fi căutat-o?
Jade cercetă marginea depozitului, căutând cu disperare un loc în care s-ar fi putut ascunde. Și îl găsi - la aproape 50 de metri depărtare. Cu noroc, putea trece neobservată. Și da, era probabil ultimul loc în care ar fi căutat-o.
Era avionul din care tocmai evadase.
Mai era încă pe pistă, toboganul gonflabil se afla și el la locul lui. Ușa mare de la cală era deschisă, formând o rampă de urcare. Numai dacă ar fi reușit să ajungă acolo înainte ca soldații să iasă din depozit...
Limuzina și celelalte vehicule erau deja gata de plecare. Avionul era un pic mișcat față de poziția de aterizare, pentru a fi încărcat mai ușor. Dar sacii și containerele fuseseră mutate și erau poziționate între Jade și vehiculele soldaților, ferind-o de priviri. Dacă ar fi avut noroc...
Nu avea de ales. Gata de acțiune, trase puternic aer în piept, verifică dacă drumul e liber și dacă nu era cineva pe acolo. Apoi o rupse la fugă.
Nu mai avea aer. Gâfâind, urcă rampa de încărcare. Privi în jur, verificând dacă mai este cineva acolo. Dar locul părea părăsit. Era înghesuit și trebui să se aplece pentru a putea înainta printre plasele de prindere a încărcăturii.
Din fericire, în spatele cutiilor și al sacilor rămași era suficient loc.
Jade îngenunche la umbra unui container. De aici avea o perspectivă bună asupra părții din spate a avionului și a câmpului din apropiere. Putea să vadă și hangarul de lângă care fugise. Nu era niciun semn de activitate - nimeni nu fugea după ea, nimeni nu striga, nimeni nu arăta spre ea.
Jade răsuflă ușurată. Apoi o palmă îi astupă gura, trăgând-o în întunericul zonei de încărcare.
Privind soldații pe fereastra limuzinei, Rich spera din tot sufletul că Jade era bine. Stabb stătea în spate, cu un grup de oameni în uniformă, strigând la ei.
- Sora ta îi face ceva probleme lui Stabb, îi spuse Vișinski lui Rich.
Părea mai mult amuzat decât furios. Se aplecă în față și îi spuse ceva șoferului, Rich bănuia că în limba rusă.
Limuzina porni ușor, descriind un cerc. Încetini în dreptul lui Stabb, iar Vișinski coborî fereastra.
- Nu mai pierde timpul! Lasă-i pe ei să se ocupe, spuse. Știu ce au de făcut. Și apoi, unde ar putea să fugă?
Stabb aprobă din cap și le dădu noi ordine soldaților.
Geamul lui Vișinski se ridică la loc și limuzina prinse viteză, așa că Rich nu mai putea auzi ce spune acesta. Dar îl văzu pe Stabb cum fuge spre o mașină de teren și se așază lângă șofer. Acum erau 2 mașini de teren care însoțeau limuzina.
- Știi ce este asta? îl întrebă Vișinski pe Rich când ajunseră la poarta de ieșire din bază.
Se aplecă spre Magda și îi întinse lui Rich un plic maro, de mari dimensiuni.
Rich îl deschise cu grijă și descoperi 3 poze mari. Erau alb-negru și neclare. La început, nici nu își dădu seama care parte e sus și care jos.
- Da, nu sunt prea reușite, din păcate, spuse Vișinski. Sunt imagini mărite de pe camera de pază. Am fost asigurat că sunt mărite la maximum. Mai mult decât posibil, dacă e să-i crezi pe experții mei.
El se întinse din nou și arătă un punct de pe poză.
- Ce este asta?
Rich abia reușise să-și dea seama că se uită la poza mărită a unei mâini. Mâna ținea ceva - acel ceva îl interesa pe Vișinski. Celelalte poze erau aproape identice - mâna se mișca foarte puțin.
- Nu, spuse Rich. Nu, îmi pare rău, nu știu.
Dădu din cap.
- Este destul de mic, judecând după dimensiunea mâinii. Și mai există o imagine pe acel ceva, un model, o schiță, ceva. Nu foarte clar.
Puse pozele înapoi în plic și i le înapoie lui Vișinski.
Rich se întoarse pentru a privi pe geam. Peisajul de țară era destul de dezolant, cu petice de iarbă, ici și colo, pe pământul uscat. În depărtare se zăreau dealuri, care arătau la fel de uscate și prăfuite. Era destul de precaut să nu arate, dar acea imagine îi părea destul de cunoscută lui Rich. Dar nu-și putea da seama de unde. Poate că i se părea, se gândi el. Forma obiectului pe care acea mână îl ținea era destul de neobișnuită. Dar avea senzația că îl văzuse de curând - un simplu contur în formă de inimă.
Jade încetase să se mai zbată în momentul în care văzu despre cine era vorba.
Dex Halford luă mâna de la gura lui Jade și duse degetul la buze, făcându-i semn să nu facă niciun zgomot. Ghemuiți, se ascunseră după container.
- Cum ai ajuns aici? șopti Jade.
- Același lucru te-aș putea întreba și eu, spuse Halford încet. Nu a fost prea greu să-mi dau seama unde vă vor duce, atunci când Stabb a pomenit de un aeroport în apropiere. Nu sunt prea multe variante. Este mai aproape prin câmpul din spate decât pe drum, iar fratele tău mi-a lăsat măcar un tractor în funcțiune, chiar dacă va trebui să tractez Range Roverul din piscină când ajung acasă.
- Ai fost aici tot timpul ăsta, își dădu Jade seama.
Halford încuviință.
- Am spus echipajului să fie pregătit pentru decolare, lucru pe care eram sigur că-l vor afla oricum. Și, atunci când nu erau atenți, m-am strecurat înăuntru. Dar tu?
Jade ridică din umeri.
- Am reușit să mă dezleg și să sar. Apoi m-am întors prin trapă.
- De aceea a fost o aterizare cu zdruncinături? zâmbi Halford. Sunt plin de vânătăi.
- Îl au în continuare pe Rich, spuse Jade. Nu am reușit să-l salvez și pe el.
- E în regulă, spuse Halford, devenind brusc serios. Hai să mergem să-l luăm!
- Și cum vom face asta?
Halford privi în jur pe după container și apoi se ridică, clătinându-se pe picioare, sprijinit în baston.
- Mai întâi, vom fura o mașină de teren, spuse el.
Cu toate că unele vehicule militare îl însoțeau pe Vișinski, mai erau câteva mașini, un camion mare și un tanc, aproape de avion. Cei mai mulți soldați erau plecați în căutarea lui Jade - erau încă preocupați de depozitul acela. Părea un lucru foarte ușor să ia o mașină de teren, dar Jade nu era sigură ce vor face atunci - vor putea să iasă din bază?
Halford nu putea fugi - cel mult putea sări șchiopătând, proptindu-se bine în baston. Lucrurile luară imediat o turnură proastă.
Un soldat apăru din spatele avionului, îndreptându-se spre convoiul de autovehicule. Aproape că se împiedică de Jade și Halford, în timp ce coborau pe rampă.
Viteza de reacția a lui Halford o luă prin surprindere pe Jade. Ea abia dacă reușise să vadă mâna acestuia în mișcare. Imediat soldatul era la pământ, inconștient, iar arma acestuia ajunsese la Halford.
Dar unul dintre soldații de lângă mașinile de teren probabil că-i auzise sau îi văzuse, pentru că striga către ceilalți și toți arătau spre ei. Deodată, acesta se aruncă pe burtă, pentru că Halford trăsese un glonț în pământ, aproape de el.
- Păcat, spuse el. Sau poate că totul pare prea ușor.
Soldații deschiseră și ei focul, iar Halford și Jade se văzură siliți să se adăpostească în spatele tancului. Jade spera să nu fie nimeni înăuntru. Turela era deschisă, ceea ce păru un semn bun. Nu putea să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă tunul tancului s-ar fi răsucit spre ei să tragă sau dacă imensul vehicul blindat s-ar fi pus în mișcare. Se lipi de metalul rece al tancului, în timp ce Halford se aplecase pe o parte ca să tragă. Se retrase la timp înainte ca un alt val de gloanțe să izbească blindajul tancului.
- Nu vom putea să-i ținem pe loc mult timp, avertiză Halford. Pot să te acopăr până când te duci la unul din vehiculele de teren.
- Și după? strigă Jade pentru a acoperi zgomotul gloanțelor.
- Vii aici să mă iei și pe mine.
După spusele lui, părea foarte simplu.
- Da, exact, murmură Jade, făcându-și curaj să treacă prin ploaia de gloanțe. Să sperăm că au lăsat și cheia în contact.
Probabil că nu era o idee bună să mărturisească tocmai atunci că nu prea știa cum se conduce o mașină.
Dar nu mai era nevoie să facă asta. Un soldat tocmai venea din acea direcție, din spatele lor. Halford nu-l văzuse și soldatul se pregătea să tragă.
Jade strigă. Dar strigătul îi era acoperit de zgomotul armelor. Gloanțele mușcară din pământ, trasând o linie aproape de Halford. El se întoarse și ridică arma, dar prea târziu.
Gloanțele îl loviră pe Halford, străpungându-i piciorul. Jade scoase un strigăt, piciorul lui Halford era complet ras de la genunchi. Acesta țipă furios și căzu la pământ.
CAPITOLUL 19
Halford privea deznădăjduit marginea distrusă a pantalonilor, acolo unde trebuia să fie genunchiul.
- Mi-ai nenorocit piciorul! strigă el disperat.
Jade privea și ea îngrozită. Se aștepta să țâșnească sânge, iar Halford să fie inconștient - poate chiar mort. Dar nu era nicio urmă de sânge, iar omul părea mai mult furios decât suferind.
Soldatul care îl împușcase pe Halford avea și el o privire confuză. Ezită o clipă, apoi înălță din nou arma.
Dar Halford ridică înaintea lui și trase un singur foc de armă, de la nivelul solului. Îl nimeri pe soldat în umăr, făcându-l să se întoarcă și să cadă la pământ.
- Este o simplă rană, îi spuse Halford lui Jade.
- Ți-a retezat piciorul, spuse ea.
- M-am referit la el - este doar rănit. Eu mă descurc și fără picior, o asigură el, ridicându-se în baston. Slavă Domnului, am reușit să mă descurc fără el destul de multă vreme.
Abia atunci realiză Jade de ce Halford mergea cu ajutorul unui baston și șchiopăta.
- Ai un picior artificial.
- Acum nu mai am, spuse el, arătând piciorul lipsă. Și, odată cu el, s-a dus și șansa noastră de a mai ajunge la mașină. Acum sunt prea mulți soldați afară.
Făcu o pauză, tabla tancului răsunând de izbiturile gloanțelor.
- Cât de curând își vor da seama că suntem blocați aici și vor veni după noi. Mă îndoiesc că voi reuși să mai sar afară acum, dar sunt deschis la orice sugestii.
Jade nu se putu gândi decât la o singură soluție. Disperată și, probabil, prostească și, cu siguranță, foarte periculoasă, dar era tot ce putea născoci.
- Poți conduce un tanc? întrebă ea.
Sergentul care răspundea de soldații din convoi îi considera răpuși. Stabb îi spusese că o poate omorî pe fată dacă este nevoie, dar probabil că nu va fi. Ea și individul care apăruse de după încărcătură erau blocați în spatele tancului. Iar soldații pe care sergentul îi rechemase după căutările în depozit reușiseră să vină prin spatele lor. Nu aveau nicio cale de scăpare.
Zâmbi încrezător și dădu ordin prin stație ca trupele să înainteze.
Abia terminase de dat ordinul, că un soldat din apropierea lui strigă și izbucni un schimb rapid de focuri.
Sergentul se uită în sus, suficient de repede ca să vadă cum se închide turela. Înjură. Probabil că avea să mai dureze un pic până să iasă de acolo, dar erau încă prinși în tanc. Lucrurile puteau fi mai rele.
Apoi, marele și puternicul motor al tancului prinse viață și lucrurile luară o turnură și mai proastă.
Tancul se mișca. Încet, greoi la început, dar prinzând viteză, tancul se îndrepta către sergent și oamenii lui. Deschise focul asupra tancului, o ploaie inofensivă de gloanțe ricoșând din blindaj.
Oamenii fugeau din calea tancului și săreau din mașini și din camion. Tancul spulberă o parte din camion, smulgându-i prelata și zdrobindu-i puntea din spate. Camionul se înclină pe marginea drumului, în timp ce tancul trecea peste el - apoi peste celelalte mașini.
Una din mașinile de teren fusese atât de violent izbită, încât se răsuci în aer și ricoșă pe șosea. Tancul trecu direct prin cealaltă mașină, ridicându-se în aer în timp ce urca peste ea, ca mai apoi să aterizeze direct pe mașină, distrugând-o.
Sergentul țipa în stație, avertizându-i pe soldații de la poarta principală și dându-le instrucțiuni, dar se îndoia că îl asculta cineva. Îi văzuse deja pe soldați părăsind postul de lângă poartă.
Un moment mai târziu, tancul trecu direct - prin poartă, post și gard. Bucăți de lemn zburau în toate părțile. Sticla se făcu bucățele. Gardul de sârmă ghimpată se contorsionă. Bucăți de pământ zburau de sub șenilele tancului, care ajunsese pe pământul gol de dincolo de poartă.
Drumul prin sălbăticie descria un arc lung, de la baza aeriană până la șosea, așa că Rich descoperi că poate vedea baza de la distanță prin geamul lateral al limuzinei când aceasta luă curba.
O privi exact când poarta și postul din dreptul ei explodau în mici fragmente și un tanc își făcea loc prin ele spre drumul principal. Dar nu folosea drumul secundar pe care erau limuzina și mașinile de teren. Mergea drept, scurtând mult din distanță.
Rich privea, cu răsuflarea tăiată, și încerca să-și dea seama dacă tancul va ajunge la drumul principal înaintea lor. Nu știa cine conduce tancul, dar putea ghici.
- Întrece un Land Rover, murmură pentru sine. De ce trebuie ea întotdeauna să aibă mașina mai bună?
Se întrebă cât mai putea să dureze până să se prindă cineva...
Șoferul scoase mobilul din buzunar. Ascultă un moment, apoi privi uluit pe geamul lateral. Mașina se clătină în momentul în care observă tancul care se îndrepta cu viteză spre drumul principal, înaintea convoiului.
Vișinski și Magda, alertați de zdruncinătură, priveau și ei înmărmuriți pe geam.
Rich nu înțelegea nimic din ceea ce șoferul îi spunea lui Vișinski, dar era mulțumit că, din câte se pare, omul nu primea o veste bună. Limuzina prinse viteză, încercând să întreacă tancul.
Urma să fie o cursă foarte strânsă. Una din cele două mașini de teren care însoțeau limuzina deviase de la traseu și se îndrepta direct spre tanc. Soldații se aruncau din mașină, în timp ce aceasta înainta cu viteză pe terenul accidentat. Șoferul ajunse în fața tancului și întoarse mașina înspre acesta, înaintând. Ceilalți soldați făceau semne cu mâna spre tanc să oprească. Apoi, cum nu dădea semne de a încetini, sodații începură să tragă înspre el.
Tancul nici măcar nu încetini. Doi dintre soldații din spate săriră, rostogolindu-se la pământ. Ceva mai târziu, când șoferul încercă să vireze din calea tancului, era deja prea târziu. Șoferul sări și el din mașina de teren și, o secundă mai târziu, tancul spulberă mașina. Caroseria acesteia se mototoli sub șenilele tancului. Acesta făcu un mic salt și își continuă drumul.
Motorul limuzinei se ambală puternic, când șoferul băgă într-o viteză inferioară pentru a încerca să prindă mai repede viteză. Dar manevra era tardivă. Tancul era aproape de intersecție, unde drumul auxiliar se unea cu drumul principal care ducea la autostradă. Una din șenile se opri brusc și tancul se răsuci pe loc, până ajunse cu fața spre limuzină, blocându-i drumul.
Șoferul trase puternic de volan și părea capabil să întoarcă limuzina în jurul tancului și să își urmeze traseul.
Rich ridică picioarele și lovi cât putu de tare. Talpa pantofului se propti cu putere în scaunului șoferului, mișcarea de recul lovindu-i picioarele. Simți cum îl presează centura de siguranță.
Dar avu efectul scontat. Șoferul se izbi de volan, iar limuzina de tanc. Motorul acesteia se opri, lăsând numai motorul tancului să se audă. Șoferul stătea aplecat deasupra volanului.
Magda era pe cale să-și scoată pistolul, când ușa din dreptul lui Rich se deschise, iar el aproape că se rostogoli afară.
- Jade!
- Nu sta acolo degeaba, haide! îl strigă ea, trăgându-l afară din mașină.
Mâna Magdei se ridică și Rich trânti ușa în urma lui. Își simți tot corpul plin de vânătăi, dar nu avea de gând să se lase împușcat. Auzi glonțul lovind ușa și pe Vișinski zbierând ceva în rusă. Apoi fugi cu Jade spre tanc.
Era mirat să-l vadă pe Halford cum stătea pe jumătate afară din turelă. De unde apăruse și el? Omul avea o mitralieră și trăgea spre soldați și Stabb, în ceea ce mai rămăsese din mașina de teren, ținându-i la distanță. Când îi văzu pe Rich și Jade împreună, schimbă un pic traiectoria de tragere.
Din radiatorul mașinii ieșeau aburi și apoi îi explodară roțile din față. Nu vor mai putea fi urmăriți nici de limuzină, care era distrusă, se dumiri Rich.
Jade și Rich fugiră în spatele tancului pentru a se putea urca în el, evitând să fie împușcați de soldații din mașina distrusă.
Ajunseră la turela tancului exact în momentul în care Halford rămăsese fără muniție. Arma lui scoase un clinchet neputincios și Halford înjură.
- Grăbiți-vă! urlă el spre Jade și Rich.
Aceștia aproape ajunseră. Halford era deja înăuntru când îl lovi un glonț.
Rich văzu surpriza și durerea de pe fața omului. Își duse mâna la umăr, printre degete șiroia sânge. Apoi alunecă pe o parte.
- Înăuntru, intră mai repede! strigă Jade, împingându-l pe Rich după Halford.
Și atunci intră și ea, închizând turela.
- Trebuie să ne mișcăm, suspină Halford.
Mâna îi era roșie de sânge.
- Jade, știi ce ai de făcut?
- Cred că da.
Abia dacă era loc să te miști în cabina tancului. Rich nici măcar nu putea sta drept. Totul răsuna de zgomotul gloanțelor. Rich privi mirat cum Jade se duse la comanda tancului.
- Știi să conduci un tanc?
Ea îi zâmbi forțat.
- Destul de ușor. Aceste două manete controlează șenilele - câte una pentru fiecare parte. Dacă le împingi înainte, atunci înaintezi, sau tragi de ele pentru a da înapoi. Dacă miști numai una din șenile, atunci virezi. Nu te teme - am luat lecții.
Ea ezită, trosnindu-și degetele înainte de a începe să manevreze manetele.
- Și cum ne oprim? întrebă Rich.
Jade privi spre fratele ei.
- Nu am ajuns la lecția asta încă, răspunse ea și zâmbi.
.............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu