4.
Klapka, parcă povestind şi-ar fi uşurat inima, vorbi pe urmă numai de reflectorul ruşilor, prinse să arate pe hartă, să măsoare, să combine cifre şi formule. Bologa îl asculta din ce în ce mai mohorât, fără să mai rostească un cuvânt. Glasul căpitanului, în care bâlbâia numai frica, începu să-l indigneze. Se stăpânea, simţind însă cum i se inflitra ura în sânge, cum îi alerga prin toate vinele, ca o otravă. Se uita pe hartă şi vedea numai degetele căpitanului, ţinând compasul şi mişcându-se de ici-colo, desenând o umbră ciudată, în formă de spânzurătoare....Apoi Klapka plecă liniştit, încrezător, cu faţa înflorită de un zâmbet, lăsând pe Bologa singur în adăpostul umed.
6.
Îi clocotea inima şi creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuşi pe scaun, în faţa hărţii, agăţându-se de compas ca de o nădejde mântuitoare. Dar nici degetele nu-l mai ascultară.... În sufletul lui, ca şi împrejurul lui, simţea o scârbă chinuitoare, în care i se scufunda toată viaţa.
Îşi rezemă capul pe palme, privind liniile, punctele, unghiurile însemnate pe hartă. I se păreau nişte semne cabalistice şi se mira cum le-a putut înţelege până azi. Şi, în acelaşi timp, îi încolţi în minte o întrebare, ca un cârlig: ce caută el aici? Pe urmă , împrejurul întrebării se adunară răspunsuri, lămuriri, alte întrebări şi alte răspunsuri, care însă, cu cât se înmulţeau, cu atât îl nemulţumeau mai rău , fiindcă toate împreună nu-i deschideau nicio punte de mântuire.
"Ce ridicol am fost cu concepţia de viaţă - se gândi apoi deodată. Cum nu mi-ar dat oare seamă că o formulă neroadă nu poate ţine piept vieţii niciodată?"
Acum, uitându-se în urmă, i se păru că toată viaţa i-a fost goală ca o pungă de hârtie model. Îi era ruşine de trecut şi-şi aminti cu o părere de rău dureroasă momentele când viaţa a încercat să-l atragă în mersul ei şi s-a împotrivit prosteşte, înăbuşindu-şi cu îndârjire avânturile. Chiar zvârcolirile lui de acuma, cu năzuinţele disperate de a-şi înfrânge pornirea inimii......
- Don locotenent, am adus prânzul, zise ordonanţa, care se oprise la spatele lui Bologa cu sufertaşul.
Apostol, auzind vorba românească, sări drept în picioare, ca şi când l-ar fi lovit cu un ciomag în moalele capului.
- Da.... bine..... bine, Petre, bâigui buimăcit, clătinându-se pe călcâie şi apoi trântindu-se pe pat, ca să nu-i observe soldatul tulburarea.
Ordonanţa aşeză masa, trăgând cu coada ochiului spre Bologa. Îl văzu amărât şi, crezând să-l uşureze, întrebă supus:
- Aţi primit vreo veste rea de acasă, don locotenent?
- Ce veste, măgarule? răcni deodată Bologa, ridicându-se furios. Ce-ţi pasă ţie?..... Numai acasă îţi umblă gândurile, afurisitule, acasă!
Soldatul înlemni în poziţie, cu faţa la locotenentul aprins de mânie. Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca nişte lopeţi, cu obrajii osoşi şi cu ochii nespus de blânzi, în care pâlpâia avlavie şi resemnare. Apostol îl avea ordonanţă de vreo şapte luni şi Petre îl slujea cu o credinţă de câine, fericit că l-a scos din foc. De altfel îl recomandase, într-o scrisoare, chiar doamna Bologa, căci era tot din Parva, cunoştea pe "domnişorul" din leagăn şi lăsase acasă cinci copii.
Întâlnind pe urmă ochii ordonanţei, furia locotenentul se topi într-un val de ruşine. Îşi dădu seama, îndată, că numai graiul românesc l-a scos din ţâţâni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gândurile lui răvăşite de imputări. Îi păru rău că s-a înfuriat şi în părerea aceasta de rău simţi mulţumire de sine şi înălţare. Se sculă, făcu trei paşi spre intrarea adăpostului, se întoarse înapoi şi zise trist, sincer, parc-ar fi vorbit cu un prieten vechi:
- Sunt amărât, Petre, şi nu ştiu ce am..... O, Doamne, războiul!....
Se cutremură înfricoşat. Era întâia oară că se plângea de război. Până acuma chiar suferinţele războiului i se păruseră fireşti şi socotise laşi pe cei ce murmurau împotriva lor..... Soldatul, liniştit, cu o lucire sumbră de pocăinţă în ochi, răspunse grav:
- Pedeapsa lui Dumnezeu, don locotenent, pentru păcatele oamenilor.
- Dar dacă nu-s pedepsiţi păcătoşii, ci tocmai cei asupriţi? întrebă Bologa stăruitor.
- Dumnezeu ţine cumpăna dreaptă, zise Petre cu o credinţă profundă. Moartea nu-i pedeapsă. Viaţa e pedeapsă. Şi numai chinurile trupului şi suferinţele îndreaptă pe un om spre mântuirea sufletului.....
Apostol se aşeză să mănânce. Credinţa ordonanţei o cunoştea demult, şi aceleaşi vorbe cucernice le auzise de zeci de ori. Petre, care şi acasă fusese vestit de bisericos, în vâltoarea războiului s-a scufundat într-un adevărat fatalism religios. De altfel, fiind singurul român în regiment, era singurul cu care Bologa vorbea româneşte.Soldatul glăsuia acuma despre suferinţă şi despre Dumnezeu, şi Bologa, mâncând, îl asculta şi se gândea că niciodată nu l-a ascultat cu atâta dragoste. Îl întrerupse şi aduse vorba despre Parva, despre cei de-acasă..... Petre oftă şi umplu adăpostul cu fel de fel de amintiri, care în înduioşau deopotrivă. Apostol simţea din ce în ce cum îi creşte inima, cum îi bate năvalnic şi cum bătăile se încheagă într-un cântec de biruinţă. O dragoste mare îi înfiora sufletul. Se uita la Petre mişcat, având impresia că într-însul s-a întruchipat toată Parva, toţi cei ce vorbesc româneşte. Îi venea să-l îmbrăţişeze şi să se arunce la picioarele lui, cerându-i iertare. Şi în cele din urmă, nemaiputându-se stăpâni, murmură cu glas de fericire:
- Petre, Petre, fratele meu..... nădejdea mea.....
Soldatul tăcu o clipă nedumerit, apoi clătină din cap şi zise domol, resemnat:
- Doamne-ajută......
7.
Câteva nopţi nu mai apăru reflectorul. Apostol Bologa, de veghe în observatorul din şanţurile infanteriei, îl aştepta însă mereu cu atenţia încordată, , ca să mulţumească pe Klapka. În liniştea nopţilor, tulburată doar rareori de vreun foc de puşcă speriat, avu răgaz destul să-şi judece, precum obişnuia, credinţa cea nouă, convins că numai însufleţirea care rezistă pe cântarul minţii e vrednică să locuiască trainic în sufletul omului. Şi se bucura simţind că primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe când vechea "concepţie", pentru care douăzeci şi şapte de luni şi-a primejduit viaţa, a fost veşnic severă, ca o mamă vitregă, îşi zicea acuma că viaţa fiinţează numai prin inimă şi că, fără de inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte. Îi era ruşine însă amintindu-şi că i-au trebuit doi ani de război acolo de unde a pornit împotriva sfaturilor doamnei Bologa, ale protopopul şi ale tuturor, afară de Marta...... La gât purta un medalion cu o buclă blondă şi chipul unui capsor fermecator. I le-a dat cand a fost acasa, in concediu, spotindu-i "eroule", cum de altfel ii zicea si in scrisor.
"Marta e vina tuturor....." incerca sa-si zica in taina, ca o scuza fata de constiinta dojenitoare. Dar isi curma gandul, alungandu-si din suflet lasitatea: "Marta nu m-a indemnat niciodata sa fiu erou, cu nicio vorba.... Numai gelozia mea neroada a socotit ca, prin uniforma si vitejie, are sa-i potoleasca cochetaria. Va sa zica numai eu sunt vinovat si trebuie sa indur remuscarile....."
De altmiteri, trecutul i se parea mort si se ferea sa-l dezgroape. Mai mult il preocupa viitorul care-i mijea ca o aurora stralucitoare dupa o noapte vijelioasa. Nu-l vedea inca lamurit, dar ceata care-l aburea avea sclipiri trandafirii..... Inima ii era plina de un sintamant mangaietor.
"De acum incepe o viata noua! se gandea mereu cu bucurie. In sfarsit, mi-am gasit calea.... Au trecut sovairile si indoielile..... De acuma, inainte!"
O pofta de viata vajnica ii clocotea in piept. Cand venea, dimineata, de la observator, si se intindea pe patul de scanduri, adormea repede si visa numai fericire......
Intr-o dupa-amiaza tarzie se pomeni iar cu Klapka la baterie. Bologa, aducandu-si aminte de ingrijoararea de deunazi a capitanului, se mira vazandu-l foarte senin si zambitor, cu o multumire in ochi aproape provocatoare. Dupa ce inspectara impreuna tunurile si oamenii, coborara in postul de comanda, unde ardea pe masa un muc de lumanare.
- N-am avut noroc, domnule capitan, zise Apostol cu o usoara ezitare. Daca n-a vrut sa vie.....
- Cine? intreba Klapka. A, da.... Ia mai da-l dracului de reflector, Bologa! adauga apoi nepasator.
Locotenentul tacu zapacit, uitandu-se in ochii capitanului, in care acuma cateva zile il ingrozise padurea spanazuratilor. Klapka urma insa netulburat:
- Omul cu buba se sperie de toate umbrele. Asa si eu cu colonelul nostru! Ca-i mancator de oameni, calau..... Cand colo, e un om foarte de treaba..... A, nu ti-am spus?.... A venit mai in fiecare zi pe la mine..... de patru ori....... Iti inchipui tremuraturi pe capul meu! Eram sigur ca vrea sa ma prapadeasca. In sfarsit, ieri, de frica, i-am spus verde pentru ce am fost mutat aici, batandu-ma in piept, fireste, ca sunt nevinovat, ca..... M-a ascultat, m-a ascultat si la urma mi-a zis, fara pic de imputare, intelegi, mi-a zis: "Stiu.... Asa vin nenorocirile asupra oamenilor...." Si atata tot!...... Apoi am vorbit despre Viena, despre operete, despre americani, in sfarsit, prieteneste!.... Ba se vede ca a prins si simpatie de mine, caci azi-dimineata iar a venit in inspectie. Adica ce inspectie, ca nici n-am mai pomenit de serviciu...... In schimb, mi-a dat o dovada definita de incredere..... O dovada hotaratoare!..... Anume, in mod absolut confidential, mi-a comunicat o mare taina oficiala..... Asa ca de acuma n-am nicio grija, sunt linistit!
Pe Bologa, vioiciunea si seninatatea capitanului il suparau. Cu glas de imputare, il intrerupse:
- O taina oficiala ce importanta are pentru noi? Si increderea, si banuiala sunt deopotriva de chinuitoare!
- Nu, nu! striga capitanul cu caldura. Sa nu exageram! Oameni de treaba sunt pretutindeni si in toate neamurile. De ce sa exageram?... Ei bine, colonelul e un om, indiferent de situatia lui, asta trebuie s-o recunoastem! De altfel secretul ne intereseaza si pe noi, fiindca e vorba de schimbarea diviziei. Din Italia e pe drum o divizie obosita, ca sa ne schimbe.....
- Atunci noi trecem iar pe frontul italian? intreba Apostol.
- Nu, nu pe frontul italian, raspunse Klapka repede, cu oarecare mandrie. Pe frontul romanesc.....
In clipa cand sa rosteasca ultimul cuvant, isi aduse aminte ca locotenentul e roman, dar nu mai avu vreme decat sa-l pronunte mai incet. Bologa ingalbeni si, parca n-ar fi auzit bine, repeta masinal:
- Pe frontul....
Nu sfarsi, ca si cand i s-ar fi infipt in beregata o gheara, inabusindu-i glasul. Ramase cu gura cascata si se holba naut la capitanul care, dandu-si seama cat a fost de imprudent, murmura prosteste:
- Iarta-ma, prietene..... Am uitat ca tu..... Sunt un.....
In creierii lui Apostol insa de-abia atunci incepu sa tiuie cuvantul de care se spaimantase, ascutit si sfasietor, parca i-ar fi scormonit un pumnal. Se scula brusc in picioare si alerga ici-colo, frangandu-si mainile si soptind desperat:
- Nu se poate.... nu se poate..... nu se poate.....
Klapka, mereu zapacit, incerca sa-l consoleze, zicand fara convingere:
- Linistete-te, Bologa, ce Dumnezeu..... La urma urmelor, viata nu merge fara compromisuri, fara jertfe si......
Deodata Apostol Bologa se opri in fata lui, cu obrajii albi, cu ochii stinsti, incat capitanul amuti.
- Orice.... orice..... numai asta nu se poate! izbucni dansul cu o voce arzatoare. Asta ar fi o..... o....... o......
Peretii de barne ai adapostului inchegara sfortarile lui de a gasi cuvantul intr-un vuiet prelung, incat Klapka il apuca de brat, vrand sa-l fara sa vorbeasca mai incet. Si Apostol, ca si cum ar fi inteles, se incurca, pleca fruntea si sfarsi murmurand:
- O..... o crima.....
- Asa-i, dar ce putem noi face? zice capitanul inabusit, cu ochii spre intrare. Eu pricep si impartasesc zdruncinarea ta, totusi voi aveti si mangaierea ca baremi exista si in tabara cealalta frati care lupta pentru mantuirea voastra, pe cand noi aici n-avem incotro sa ne aruncam privirea! Pentru noi singurul mijloc de a fi eroi este sa murim spanzurati!
Bologa se lasase pe scaun, coplesit. Klapka, incredintat ca l-a potolit, continua cu mai multa siguranta:
- O crima imensa e indeobste razboiul, dar cu deosebire razboiul Austriei. In caltea, cand un popor de acelasi sange ia armele, cu sau fara dreptate, stiu cu totii ca izbanda va fi spre folosul neamului si prin urmare fiecare om poate muri cu credinta ca s-a jertfit pentru binele tuturor. La noi insa, niste stapani urati au trimis robii sa moara, ferecandu-si lanturile!.... Atunci? In mijlocul valmasagului de crime, ce mai poate cumpani o crima micuta, care-ti striveste tie sufletul? Cui ii imai pasa de sufletele noastre?
- Atunci urmeaza sa.....? intreba repede Bologa, care incepuse sa asculte si n-avea puterea sa astepte.
- Sa mergi unde vom merge toti, zise Klapka grav, cu o resemnare indurerata. Sa mergi, sa faci ce vom face toti si sa-ti inchizi ermetic toate portile sufletului pana ce va sosi pacea sau se va prabusi lumea, sau pana ce-ti va veni randul si tie sa mori si sa scapi de toate chinurile!
Apostol tresari si raspunse cu protestare in glas:
- Dar daca eu nu vreau sa mor?.... Nu vreau, nu mai vreau!.... Acuma trebuie sa traiesc! Acuma nu mai vreau sa mor!
Klapka tacu o clipa si apoi zise cu un zambet care voia sa-i ascunda sfiala:
- Mie nu-mi sade bine sa-ti vorbesc tie de moarte, stiu.... De frica mortii sau de dragul vietii, poate ca-i acelasi lucru, sunt las.... da, da, recunosc si marturisesc, sunt in stare sa inghit orice rusine, orice umilire..... Totusi, mi-am zis de multe ori, uite asa cum ma vezi, mi-ar zis ca mortii sunt cei mai fericiti, fiindca ei cel putin au pus cruce tuturor durerilor...... Mi-esti drag, Bologa, si daca n-ai fi fost tu aici,n-as fi avut atata incredere in mine insumi.... Dar vezi, chiar noi, care ne-am apropiat sufletele prin suferinte comune, si noi trebuie sa ne impartasim zbuciumarile intr-o limba straina! Atunci cum sa nu-i invidiem pe cei morti, Bologa?
Locotenentul nu-l mai asculta. Linistea lui Klapka insa il nelinistea mai rau. Intreba deodata, cu un fir de nadejde in privire:
- Si crezi d-ta ca-i sigur?......
Capitanul, dupa o sovaire scurta, raspunse hotarat, parca ar fi cautat sa-i dea un leac amar:
- Din nenorocire, nu incape nicio indoiala, dragul meu. Divizia de schimb a plecat din Italia. Maine-poimaine trebuie sa soseasca. Intr-o saptamana ne vor lua locul si peste alte cateva zile noi vom fi in Ardeal, pe frontul....
Ochii lui Bologa il ardeau. Tacu brusc si lasa capul in pamant, examinandu-si cizmele pline de noroi si tremurandu-si nervos genunchii, in vreme ce Apostol porni de colo pana colo, ca un lup in cusca, respirand greu, cu tamplele dogorate. Peste doua minute apoi, cu o hotarare noua, locotenentul se opri iarasi in fata lui Klapka:
- Domnule capitan, te rog..... te implor..... Scapa-ma!..... D-ta ma poti scapa!..... Nu vreau sa ma duc pe frontul.......
Klapka ridica ochii la el, neintelegand ce vrea. Bologa insa urma tot mai infrigurat:
- Trebuie sa se gaseasca un mijloc de salvare!..... Mutati-ma la un regiment care ramane aici!..... Ori trimiteti-ma inapoi in Italia, oriunde, numai acolo nu!.... Voi lupta ca si pana azi, jur! Voi.... Am trei medalii de vitejie, toate trei dobandute cu.... Numai acolo nu pot merge.... Acolo presimt ca am sa mor.... Si nu vreau sa mor! Trebuie sa traiesc!
Cazu pe pat, cu obrajii in palme, biruit de lacrami. Capitanul era induiosat si simtea ca, daca ar deschide gura, l-ar napadi plansul si pe el. In vagauna intunecoasa suspinele lui Apostol ingrosau aerul, iar lumina sfaraitoare de pe masa tremura pe pereti niste umbre nelinistite..... Intr-un tarziu, dupa ce sughiturile locotenentului se mulcomira, Klapka zise:
- Ei, te-ai mai racorit?.... Atunci putem vorbi ca doi barbati, ba chiar ca doi soldati.... Adevarul este ca in razboi nu trebuie sa cugeti, ci sa lupti.... cel putin asa perora un general, deunazi, la cartier. Dar lucrurile astea e nevoie sa le cumpanim bine-bine si fara pripire, altfel.... De-ai chibzui putin, ai vedea ca eu n-am nicio putere. Eu nu pot propune nimic, fiindca sunt stigmatizat: ceh, adica atradator.... Pentru cei de seama noastra s-au inventat mitralierele din spatele liniilor, menite sa ne atate pofta de vitejie in caz de sovaire..... Daca as indrazni eu sa te propun pentru mutare,, imediat am fi banuiti amandoi! Imediat! Un ceh cu antecedentele mele, sa ia partea unui roman?.... Nici nu-ti inchipui ce tambalau, ce.... Numai generalul te-ar putea salva, daca ar fi om si ar avea inima..... Crezi insa ca pe aici sunt multi oameni? Crezi ca.....
Bologa, care se ridicase si ascultase ursuz, se agata de o vorba si striga:
- Am sa ma prezint generalului!
Klapka se spaimanta, ca si cand insusi generalul l-ar fi surprins complotand. Raspunse in soapta:
- Astampara-te, Bologa!..... Te rog!..... Ce, tu nu cunosti pe generalul Karg? Doar ti-e comandant de aproape un an.... Karg.... Un caine, un..... Ar fi capabil, in loc de raspuns, sa te trimita direct la Curtea Martiala.....
- Atunci ar urma sa plec fara sa incerc baremi a ma impotrivi sau a ocoli ticalosia? izbucni iarasi Apostol, acuma insa furios si scrasnind din dinti.
- Asculta sfatul meu, prietene, zise capitanul linistit. Sunt mai batran ca tine si am indurat multe in viata.... Razboiul n-are alta filozofie decat norocul. Lasa-te deci in grija norocului. Parca in doi ani de zile moartea nu ti-a cantat la urechi pe toate glasurile, si totusi norocul te-a ocrotit. Poate ca te iubeste norocul.... Nu-l zgandari, nu-l starni.... Lasa-l....
- Si cum simt ca acolo ma asteapta o primejdie cumplita.... murmura Bologa deodata foarte abatur, cutremurandu-se. Niciodata n-am avut presimtiri atat de.....
- Primejdiile sunt azi pretutindeni, facu Klapka stapanindu-se. In aer, pe front, acasa, in toata lumea.... Insusi pamantul trece printr-o zona de primejdii... Ce sa facem? Norocul e scutul tuturor..... Asa!.... Asculta-ma pe mine..... Mai chibzuieste si o sa-mi dai dreptate...... Dar fara patima! Fara pripire!..... Calm!...... Calm!.....
Se scula incet, isi puse casca in cap, gata de plecare.
- Decat sa ma duc acolo, mai bine trec la muscali! sopti atunci Apostol, uitandu-se drept in ochii capitanului.
- Usor de zis, raspunse Klapka linistit, parca ar fi asteptat de mult vorbele locotenentului. Dar daca nu izbutesti, stii ce te asteapta!.... Numai deunazi ti-am povestit despre cei trei.... Si ei au vorbit ca tine, ba si mai nazdravan.... Iar azi poate ca sunt in padurea spanzuratilor, ca sa ingrozeasca pe altii!
- In privinta asta n-am nicio grija, zise Bologa cu incredere. Cand ar fi sa ma prinda, m-as impusca si as ispravi repede!.... In orice caz, eu n-am sa mor spanzurat, asta ti-o garantez!
- Asa mi-au garantat si ei, prietene, dar imprejurariler au fost mai puternice decat hotararea lor.... De aceea zic: ia seama, nu te juca cu norocul! Sunt mii si zeci de mii in situatia ta si soarta le poarta de grija tuturor cum crede de cuviinta....
Klapka ii stranse mana fierbinte.... In clipa urmatoare, Apostol Bologa se pomeni singur, pironit in acelasi loc, cu ochii in gol, uluit de vedenii. Isi veni in fire si, simtindu-se sleit de puteri, se tranti pe pat. Pe masa, in sfestnicul improvizat, lumina incepu sa palpaie repede, sa sfaraie si apoi deodata se stinse. Pe Bologa, intunericul il zgudui, buzele-i arse insa soptira cu indarjire:
- Nu se poate!
8.
- Stii vestea, Petre? zise a doua zi Apostol catre ordonanta care, ghemuit intr-un colt al adapostului, citea cu ravna si evlavie "Visul Maicii Domnului". Peste o saptamana, cel mult doua, mergem acasa, in Ardeal....
- Bogdaproste! facu soldatul, luminat de bucurie si incepand sa se inchine. Bine c-a dat Dumnezeu si Maica Precista, ca altii au mai fost cate-o saptamana, unii si mai mult, numai noi parca suntem ciumati....
Bologa zambi aproape rautacios vazand fericirea omului si urma batjocoritor:
- Da ce. tu crezi ca ne ducem sa petrecem? Ehe, mai pune-ti pofta-n cui, badita! Ne ducem tot la bataie.... sa ne batem cu romanii.....
- Vai de mine, don locotenent! sari Petre speriat. Doamne fereste! adauga pe urma, inchinandu-se de mai multe ori. Doamne, apara-ne si nu se parasi!.... Mare pacat, don locotenent..... Apoi sa nu-i trasneasca Dumnezeu din senin?
Consternarea ordonantei ii facea bine. "Daca un om simplu se revolta, atunci eu ce sa fac? isi zise Bologa, uitandu-se multumit la Petre, si indata urma in sine: Atunci cum sa nu inteleaga si generalul?....."
De azi-noapte il urmarea gandul cu generalul si se sforta mereu sa-si intareasca convingerea. A chibzuit bine, a prevazut posibilitatile si.... Klapka n-avea dreptate. De altfel Klapka e un fricos, care vede pretutindeni calai si spanzuratori. Pe cand el, Apostol Bologa, cu trei semne de vitejie pe piept.... Sfaturile totdeauna l-au plictisit, dar acuma ale lui Klapka il infuriau. Resemnarea i s-a parut o atitudine animalica, nevrednica de omul liber. Ca atat mai mult i se parea azi ca a sta cu mainile in san ar fi o crima cel putin egala cu plecarea la razboi.
Inchipuirea ca ar putea merge acolo ii statea totusi tepata in creieri ca o baioneta vrajmasa. Trebuie s-o smulga! Altfel, nu mai poate trai. Mai ales ca, in lumina spaimei de azi, amintirile trecutului il impresurau ca niste amenintari din ce in ce mai negre....
Nadejdea in generalul de divizie ii risipea spaima. Si aceasta era o dovada impotriva lui Klapka. Se hotari sa se prezinte la raport, sa-i explice situatie, sa-l roage si sa-i fagaduiasca solemn ca isi va face datoria oriunde, afara de acolo.... Vru sa plece indata, sa sfarseasca mai repede si sa se linisteasca. Puse mana pe aparatul telefonic sa anunte ca doreste sa se infatiseze comandantului diviziei. In ultimul moment isi lua seama. Cum sa ceara generalului mutarea, cand nu stie inca nimeni despre schimbarea diviziei? L-ar intreba: de unde a aflat, cine i-a spus? Ar fi o murdarie sa tradeze pe Klapka, ar fi....
"Deocamdata trebuie sa mai astept, isi zise dansul. Intai sa se publice vestea schimbarii, chiar neoficial.... Trebuie sa procedez cu bagare de seama si cu demnitate!"
Se linisti. Trecura trei zile..... Nu auzi nimic despre stramutarea diviziei. Nici Klapka nu mai veni, parca i-ar fi fost frica sa dea ochii cu Bologa care, din ce in ce mai stapanit de speranta, incepea sa creada ca poate s-a contramandat ordinul. Inima ii ticaia de o emotie placuta. Si, fiindca se simtea fericit, scrise mamei sale o scrisoare lunga si plina de credinta, in care, pe doua pagini intregi, vestejea fapta lui Palagiesu impotriva protopopului Groza; apoi alta scrisoare, cu foc, Martei, comunicandu-i ca dragostea lui, in ciuda tuturor suferintelor, n-a scazut si de-abia asteapta ceasul cand sa-si stranga in brate logodnica.
Mai trecu o zi senina. Pe urma sublocotenentul de la baterie ii spuse cum a aflat de la un infanterist ca peste patru zile, cel mult, toata divizia trece pe frontul romanesc. Bologa pali, dar ceru amanunte. Sublocotenentul i le dadu: ca ofiterilor de la infanterie li s-a comunicat vestea, confidential, de trei zile, ca primele trupe din divizia de schimb au si sosit la Zirin.....
In aceeasi noapte, tarziu, se ivi iarasi reflectorul, in sectorul de alaturi. Bologa, in postul de comanda, cu receptorul telefonic la ureche, asculta indicatiile observatorilor. Tunurile bubuiau aspru, ragusit, incat se cutremura pamantul, si, din tavanul adapostului, prin barnele groase, se scurgeau firisoare de nisip.
"Ce-ar fi sa-l doboare tocmai acuma altii?" se gandi el cu o parere de rau ciudata.
Cand amutira tunurile si auzi ca lumina a disparut, Bologa avu o tresarire de bucurie. Ii veni in minte ca Klapka a vorbit despre o decoratie pentru distrugerea reflectorului.....
"In orice caz, o citatie pe divizie e asigurata fericitului care il va nimici! isi zise, intorcand spatele telefonului. Oare cine va fi norocosul?"
In suflet un glas ii raspunse ca el trebuie sa fie. Incerca sa-l inabuse, dar glasul deveni poruncitor. Atunci ii fulgera prin minte: daca ar avea el norocul sa sparga reflectorul rusesc si daca, drept recompensa, ar fi citat sau decorat, ce usor si cu cate sanse de izbanda s-ar duce la generalul Karg!
Ideea aceasta i se paru atat de minunata, ca se mira cum de nu i-a venit mai curand, indata ce s-a hotarat sa se prezinte generalului...... Ii pieri pe loc orice urma de somn, se repezi la harta si se puse pe socoteli, pe insemnari, pana la ziua, cu o insufletire neobosita si cu convingerea apriga ca viata lui atarna de ceea ce face acuma.
Toata ziua o petrecu apoi cu binoclu la ochi, examinandu-si sectorul cu atentie, comparand in gand punctele reperate pe harta.... Spre seara incepu sa-l roada grija ca nu cumva, tocmai in noaptea aceasta, sa lipseasca iarasi reflectorul mantuitor. Totusi era gata sa vegheze si o saptamana si sa-l nimiceasca.... Numai, intre timp, sa nu vie ordinul de schimbare! Dar nu, nu se poate! Trebuie sa apara.... Trebuie.... Seara, la zece, dadu poruncile cuvenite si porni spre observatorul cel mai inaintat.... Ploua rece, lenes, monoton. Sagetile de apa se incovoiau, in vazduhul negru, cu luciri de otel. Lutul ud, framantat de ploile toamnei, se agata de cizmele locotenentului si plescaia la fiece pas. Bolta de nouri parca statea sa cada pe pamantul ametit de intunerecul fara margini. Apostol Bologa, cu casca de fier infundata pe cap, strans in ulanca imblanita, cu gulerul ridicat, inainta cu bagare de seama, ferindu-se de baltoace, cu barba in piept. Inima ii batea atat de navalnic, ca nici nu simtea plezniturile ploaiei.
Cunostea drumul si terenul. De vreo trei luni, de cand s-a statornicit frontul, a facut calea aceasta de sute de ori. Intra in labirintul de santuri de comunicatie, unde apa se aduna ca in niste canale de irigatie. Cizmele cu carambii inalti i se scufundau pana din sus de glezne in noroiul cleios.
Ajunse asudat la postul de observatie, ascuns chiar in prima linie de transee. Schimba doua vorbe cu plutonierul zgribulit si apoi il trimise la baterie.
Bologa se cocota in dosul teodolitului, pe pipaite. Nu vedea nimic. Aparatul era ferit de ploaie, in schimb in spatele observatorului se scurgeau siroaie de apa din sparturile coperisului. Cauta sa se orienteze, dar o bezna atat de deasa acoperea lumea, ca ochii lui nu puteau deslusi nicio nuanta in negrul inabusitor, iar in urechi ii huruiau exasperant de uniform glasurile ploaiei, care inghiteau toate zgomotele vietii. Isi simtea bataile inimii, dar creierii parca i se topeau, muiati de ganduri.
Peste un ceas rapaiala mai osteni putin. In acelasi timp Bologa isi dadu seama ca mintea iarasi incepe sa framante planuri si socoteli. Apoi se pomeni zicandu-si:
"Pe asemenea vreme poti trece la dusman fara frica."
Cum pricepu rostul vorbelor, le curma cu scarba. Din clipa cand si-a facut convingerea ca, distrugand reflectorul buclucas, va dobandi de la generalul Karg mantuirea, i-a parut rau si i-a fost rusine ca s-a gandit macar sa treaca la inamic. In doi ani de razboi, spiritul militaresc i-a patruns atat de adanc in fire, incat dezertarea, din orice motiv, i se parea o crima neiertata.
"Totusi, daca vrei sa treci mai sigur, trebuie sa pleci sau pe inserate sau in zorii zilei", ii veni iar in minte acelasi gand, staruitor, ca o musca pe care in zadar vrei s-o alungi.
Incetul cu incetul ploaia conteni si se porni un vant aspru, cu suieraturi sinistre, mai destelenind putin intunerecul si cotrobaind vajnic prin observatorul lui Bologa care, in curand, simti in spinare o pata uda si rece. Se ghemui mai bine, ferindu-si spatele. Vantul insa ii patrundea prin haine, prin piele si-i zgaltaia inima.
- Si reflectorul nu mai apare! murmura el dardaind.
Îşi înfipse ochii în bezna subţiată, cu furie nerăbdătoare. Acuma începeau să se desluşească, în nemişcarea moartă, semne umile de viaţă. În dreapta şi în stânga tranşeele infanteriei se întindeau, strâmbe şi capricioase, ca nişte linii grosolane pe o hârtie boţită. Ici-colo, ca muşuroaiele, înţepenite, poate chiar îngheţate, înaintea şanţurilor, zărea sau bănuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, în stânga, începe sectorul căpitanului Cervenko.... "Ce-o fi făcut oare Cervenko?..... Bietul Cervenko..." În faţă câmpul zăcea neted, pierdut în noapte şi biciuit de vântul ce mai scutura în răstimpuri stropi mari de apă în văzduh. Apostol Bologa ştia că, exact la cinci sute optzeci şi trei de metri, se afla prima linie de tranşee ruseşti şi i se părea că deosebeşte zigzagurile care înseamnă gardul morţii, închipuirea lui mergea mai departe şi, bâjbâind prin întuneric, arăta unde vine linia a doua, a treia, bateriile vrăjmaşe, unde a fost ultima dată reflectorul....
Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu-şi piarză nădejdea în apariţia reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nopţii. "Mai este vreme", îşi zicea din ce în ce mai amărât. Singurătatea îl strângea de gât. Simţea o nevoie dureroasă de a schimba o vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu fie singur, să nu poarte singur povara aşteptării.... Reflectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopţii; de obicei pe la două vine; deci nu i-a trecut vremea, poate să spere. Dacă însă n-ar apărea deloc, atunci....
"Numai el ar fi de vină dacă m-aş pierde!" se gândi furios, ameninţând cu pumnii liniile ruseşti nevăzute.
Apoi deodată, când se aştepta mai puţin, drept în faţă, chiar în sectorul bateriei, stârnită parcă de sfidarea lui, o lumină orbitoare şi mândră, zvârlindu-şi întâile raze spre cerul căptuşit de nouri şi apoi coborând pe pământ, repede, cu tremurături înfrigurate. Apostol închise ochii, înfricoşat ca în faţa unei fantome, uitându-şi tunurile şi mânia, uitând tot, parc-ar fi visat.
- Hei!.... Dormiţi acolo?.... Tunurile!..... Nu vezi reflectorul? bombăni îndată un glas gros, batjocoritor, la câţiva paşi, în şanţul infanteriei.
Bologa se dezmetici brusc. Cunoştea glasul: era un locotenent de infanterie, foarte înalt şi uscăţiv, care dispreţuia făţiş pe toţi artileriştii. Ochi cu teodolitul izvorul luminii şi apoi aruncă un ordin scurt în gura telefonului. Peste câteva clipe bubuiturile izbucniră,rare, chibzuite. Totuşi, razele albe alunecau încet, nepăsătoare deobuzele vijelioase, scormonind întunericul, apopiindu-se parcă sfidătoare de Bologa. Pe urmă, ca şi când l-ar fi descoperit cum stătea zgulit în adăpostul umed, se opriră chiar asupra lui, învăluindu-l cu farmecul lor rece, străbătându-i, prin ochii bolnavi, în toate ascunzatorile inimii, răscolindu-i şi tulburându-i gândurile ca un neaşteptat răsărit de soare..... În primul moment Apostol simţi numai o ură năpraznică împotriva luminii care îl îmbrăţişa fără voia lui. Dar când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-şi mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, ameţindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un copil lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat:
- Lumina!..... Lumina!.....
Chiar în clipa aceea însă, parcă le-ar fi retezat un paloş de călău, razele muriră, şi ochii lui Bologa se umplură de întuneric. Nu-şi dădea seama ce s-a întâmplat. Tunurile băteau mereu, rar, cum poruncise dânsul.
"Mi se pare c-am spart reflectorul", se gândi atunci, mirându-se cum a putut face el asemenea ticăloşie şi bucrându-se că o făcut-o.
Stătu buimăcit un răstimp, având conştiinţa că ar trebui să mai facă ceva şi neputându-şi aminti ce anume. Apoi deodată, speriat, simţi receptorul telefonului şi strigă:
- Rachetele!..... Rachetele!.....
Pe cerul mohorât se ivi, sfârâind mânios, un glob de lumină ca un ochi iscoditor. În punctul unde fusese reflectorul, Bologa văzu prin binoclu mulţime de viermişori negri zvârcolindu-se neputincioşi. Iscoada din văzduh însă se stinse repede, şi tot atunci tunurile amuţiră singure, fără ordin, sătule parcă şi mulţumite. Întunericul şi tăcerea înfăşurară pe Apostol ca pe un linţou aspru, în vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau într-o aşteptare fără scop. În fundul sufletului însă simţea clar cum pâlpâie dragostea de lumină, blândă, mângâietoare.....
Apoi iar auzi, de astă dată chiar în spatele lui, glasul locotenentului de infanterie:
- În sfârşit, bine c-a dat Dumnezeu de aţi isprăvit cu reflectorul, că era mai mare ruşinea!.... Te pomeneşti că iei şi o medalie de vitejie, fiindcă la noi aşa se dau decoraţiile.... În orice caz, eu te felicit.... Noapte bună!....
Fără să aştepte răspuns, locotenentul se depărtă, mormăind, prin băltoacele şanţului de apărare.
"Ce s-a întâmplat, Doamne?" îşi zise Bologa, înfiorându-se şi căutând să se trezească din amorţirea ce-i oprise în loc gândurile.
Vântul sufla mai friguros, desfundând iarăşi o bură de ploaie măruntă, moleşitoare. Picurii îi ţârâiau în spinare ca nişte fire de nisip.... Apostol îşi zicea că la fel îi târâie şi gândurile în creieri, subţiri, nesigure, pipăitoare. Încetul cu încetul însă izbuti să le rânduiască.... Vasăzică şi-a atins ţinta şi se poate prezenta în faţa generalului. Vasăzică nu va mai trebui să meargă cu divizia pe frontul românesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s-a bucurat când i-a venit ideea să zdrobească reflectorul?.... În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. Şi strălucirea i se părea când ca privirea lui Svodoba sub ştreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică, în faţa altarului, sfârşind rugăciunea către Dumnezeu.... Lumina îi înăbuşi întrebările şi-i linişti inima ca şi cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ţinut sălbatic şi neumblat. Cu un ceas în urmă toate nădejdile lui erau în alţii şi n-avea încredere în sine. Acuma era sigur că mai curând se va pune de-a curmezişul soartei decât să-şi mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mântuirea......
Întunericul se subţia treptat. Vântul sufla mereu şi uneori cânta ca o chemare prelungă, confuză, ademenitoare. Atunci, ca o ispitire, în mintea lui Bologa încolţi iarăşi gândul că aceasta e ora dezertorilor....... Şi gândul nu i se mai păru respingător, ca şi când i s-ar fi şters din creieri toate convingerile trecutului.
Un sergent veni să-l schimbe, deşi Apostol uitase să dea ordine. Îi părea rău că pleacă din singurătatea care acum îi era dragă. Se strecură prin tranşeele în zigzag, pe la spatele santinelelor înţepenite lângă arme. Când să cotească spre şanţul de legătură, se ciocni cu căpitanul Cervenko.
- N-am putut închide ochii toată noaptea, murmură căpitanul abătut. Îmi pare rău c-aţi nimicit reflectorul, nu ştiu de ce..... Aţi ucis lumina, Bologa!
- Aici e lumina! răspunse Apostol, triumfător, bătându-şi inima cu palma.
- Da, da, ai dreptate! Aici e lumina şi suferinţa.... Aici e toată lumea! zise Cervenko cu o sclipire în ochi.
Apostol Bologa trecu înainte prin şanţurile întortocheate, cu spatele încovoiat, cu ochii strălucitori, cu sufletul plin de încredere, împăcat şi mulţumit, parcă s-ar fi purificat într-o baie de virtute.
9.
Pe la amiază, pe când Bologa dormea încă, un zbârnâit strident, la căpătâiul lui, îl făcu să sară direct în picioare, îngrozit, ca şi cum s-ar fi prăbuşit adăpostul. În telefon răcnea aghiotantul regimentului:
- Locotenent Bologa!..... Alo!.... Chiar el?.... Tu eşti?..... Ordin de la domnul colonel să pleci imediat să te prezinţi excelelnţei-sale..... Excelenţa-sa doreşte să te vadă.... Foarte urgent!..... Fireşte că treci pe la noi, pentru că şi domnul colonel are să-ţi vorbească..... Deocamdată eu te felicit prieteneşte!..... Ai salvat onoarea diviziei întregi.... Domnul colonel a telefonat chiar azi-noapte la cartier.... Vine a patra, Bologa, bravo!......
..................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu