Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

                          

                                                 1.

                        Cartea întâi.

               Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrâni săpau groapa, scuipându-şi des în palme şi hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios.
     Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur, cercetător şi cu dispret.
     Privelistea îl supăra, deşi căuta să nu-şi dea pe faţă nemulţumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca şi cum de multă vreme niciun mort n-ar mai fi intrat acolo şi nici n-ar mai vrea sa intre nimeni.
     Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză de fum şi de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase şi răsfirate vârfuri de pomi desfrunziţi, câteva coperişe ţuguiate de paie şi turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării şi linia ferata ce închidea zarea ca un dig fără început şi fără sfârşit. Şoseaua, însemnata cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorât, venea din apus, trecea prin sat şi se ducea tocmai pe front
     - Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcandu-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle. Auzi? Ţara locurile niet frumos! adaugă apoi, arătând cu mâna ţinutul şi stâlcindu-şi graiul spre a se face mai înţeles.
     Ţăranul holba ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind ceva pe ruseşte.
    - Nu pricepe ăsta, don căprar, limba noastra, zice atunci un soldat, îndreptându-se din sale.
    - Nici nu-i vina lor că ţara-i păcătoasă, adăugă îndată celălalt soldat, proptindu-se în lopată.
    Toţi trei militarii priveau acuma cu mare dispreţ la ţăranul care, neînţelegând vorbele străine, pleca ruşinat capul  în groapa cu fundul galben, adâncă de vreo jumătate de metru.
    - Ei, ce staţi? Ce leneviţi? strigă deodată caporalul, luându-şi seama. Asta-i groapă? Nu vi-e ruşine? Uite-acu pică convoiul şi nici groapa nu-i gata! Ori vreţi să dau eu de dracu din pricina voastră? Hai! pune osul, nu te holba la mine!
    - Asa-i, bine zici, don căprar, mormăi un soldat, izbind cu târnăcopul într-un bolovan. Dar nici asta nu-i armată, don căprar S-ajungem noi gropari de
     Oamenii se aşternură degrabă pe muncă, în vreme ce caporalul, mulţumit, răspunse iarăşi mai prietenos:
     - Soldatul trebuie sa facă de toate în război, că de-aceea-i războiul război. Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război se socoteşte. De ce nu zici mai bine ca am avut noroc cu întârzierea? Ce ne făceam dacă soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toţi. Ce-i drept, sunt militar vechi, dar n-am mai pomenit să spânzure oameni aşa, aproape pe întuneric.
     Apoi tăcu brusc. Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii, al cărei brat parcă ameninţa pe oamenii din groapă. Şi în aceeaşi clipă ştreangul prinse a se legăna uşor.
     Caporalul simţi un fior rece şi întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte, din cimitirul militar şi, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăşi cu ochii de morminte în cimitirul satului  Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în faţa unor stafii. Se stăpâni totuşi în curând şi, scuipând cu scârbă, murmură:
    - Ce viaţă mai e şi asta. Încotro te uiţi, numai moarte şi morminte şi morţi.
     Un vânt tomnatic, umed şi trist, începu sa bată dinspre satul ameţit de ceaţă, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbusşte. Din văzduhul cenuşiu picura atâta pustietate, că, simţindu-şi sufletul împovărat, caporalul încremeni cu faţa spre turnul bisericii, cu privirea pierduta, fără sa bage de seamaă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofiţer. Îşi veni în fire de-abia când auzi paşii. Tresări şi, întorcându-se la gropari, le zise cu glasul încă răguşit de nelinişte:
     - Daţi zor, băieţi, că vine un domn ofiţer De-acuma trebuie să sosească şi convoiul Of, barem de-am scăpa mai repede! Degeaba, asta nu-i treaba de militar!
     Ofiţerul se apropia şovăitor. Vântul îi flutura pulpanele mantalei, împingându-l parcă spre o ţintă nedorită. Era mijlociu ca statură şi avea puţină barbă, care-i dădea o înfăţişare de miliţian sedentar, deşi altfel nu părea mai mult de treizeci şi cinci de ani.
     De sub casca de fier lătăreaţă, faţa lui rotundă şi bălaie apărea chinuită, mai cu seamă din pricina ochilor cafenii, mari şi ieşiţi din orbite, care priveau înfriguratţi stâlpul spânzurătorii, fără a clipi, cu un nesaţiu bolnăvicios. Gura, cu buzele cărnoase, era strânsă într-un spasm dureros, tremurător. Mâinile îi atârnau ţepene, aproape uitate.
    Caporalul îl primi cu un salut milităresc, bătându-şi zgomotos călcâiele bocancilor.
    Ofiţerul se opri la câţiva paşi, răspunse dând din cap uşor şi, mereu cu privirea la ştreang, întrebă:
    - La ce oră e hotărâtă execuţia?
    - La patru a fost, trăiţi, domnule căpitan, răspunse caporalul atât de tare, că ofiţerul întoarse repede ochii spre dânsul. Dar văd că e cinci şi încă n-au sosit.
    - Da da, murmură căpitanul coborând privirea asupra groparilor care săpau tăcuţi, cu capetele în pământ.  Apoi întrebă iar, mai sigur: şi cine va fi spânzurat?
    - Noi nu putem şti, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat. Se aude c-ar fi un domn ofiţer, dar nu putem şti bine.
    - Şi pentru ce fel de vină? stărui ofiţerul, privindu-l cercetător, aproape mânios.
    Caporalul se zăpăci de tot şi răspunse şovăind cu un zâmbet de milă amară:
    - De, domnule căpitan noi de unde sa ştim? În război viaţa omului e ca floarea, se scutura te miri de ce Păcatele-s multe de la Dumnezeu, şi oamenii nu iartă.
    Căpitanul se uită lung la dânsul, mirat parcă de vorbele lui, şi nu mai întrebă nimic.
    Ridicând însă ochii şi văzând iar spânzurătoarea, se retrase câţiva paşi ca în faţa unui vrăjmaş ameninţător. În aceeaşi clipă, pe cărarea dinspre sat, răsună un glas aspru şi poruncitor:
    - Caporal! Gata, caporal?
    - Gata, domnule locotenent! strigă caporalul, întorcându-se, cu mâna la cozoroc.
    Locotenentul, în ulanca strânsă pe corp şi cu guler de blana sură, venea foarte grăbit, aproape alergând, şi vorbind mereu:
    - Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori şi în câteva minute va fi aici
     Dar plutonierul unde-i? De ce n-a venit înainte? Dacă eu, care n-am nicio însărcinare directă, m-am putut osteni....
    Tăcu brusc văzând pe căpitanul străin şi necunoscut, care-l privea neliniştit.
     Locotenentul salută şi înaintă până la marginea gropii, izbucnind apoi foarte nervos şi cu vocea zgârietoare:
    - Scăunelul, caporal! Unde-i? Ce te uiţi ca un nerod? Pe ce vrei tu sa se urce condamnatul? Ce oameni! Atâta nepăsare n-am mai văzut Din pământ să-mi scoţi un scăunel, ai înţeles? Şi în două minute să fii înapoi! Aide, mişcă, ce mai caşti gura?!
    Caporalul porni fuga spre sat, în vreme ce locotenentul, aruncând o privire căpitanului, care stătea deoparte, urmă mai potolit:
    - Cu astfel de oameni nu batem noi Europa. Unde nu-i conştiinţa datoriei....
    Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad, chiar sub ştreangul nemişcat. Examină groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă ridicând ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă.
    Întâlnind însă privirea speriată a căpitanului, dădu drumul ştreangului, ruşinat şi umilit.
    Mai stătu acolo câteva clipe, nehotărât, apoi deodată merse drept în faţa străinului, prezentându-se:
    - Locotenent Apostol Bologa.
    - Klapka, îl întrerupse căpitanul, cu mâna întinsă. Otto Klapka. Adineaori am sosit, şi tocmai de pe frontul italian. În gară am aflat ca aveţi o execuţie şi, nici nu-mi dau bine seama cum, iată că am nimerit aici.
    În glasul căpitanului tremura o sfială atât de neascunsă, că locotenentul, fără să vrea, se simţi cuprins iar de ruşinea de adineaori şi, încurcat, zise cu o vioiciune silită:
    - Vasăzică sunteţi mutat în divizia noastră?
    - Da, la al cincizecilea de artilerie de câmp.
    - A, chiar în regimentul nostru! strigă Bologa deodată, cu bucurie neprefăcută. Atunci bine-aţi venit!
    Faţa căpitanului se însenină, parcă în sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvăluit un om nou. Privirile lor se încrucişară într-o licărire de simpatie. O clipa. Apoi Klapka avu o cutremurare şi întrebă aproape înfricoşat:
    - Pe cine spânzuraţi?
    În ochii lui Apostol Bologa, albaştri şi adânciţi în cap, se aprinse o mândrie stranie.
    Răspunse cu o indignare abia stăpânită:
    - Un sublocotenent ceh, Svoboda mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc A fost prins tocmai când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător! Nu-i aşa? adăugă după câteva clipe, fiindcă Klapka tăcea.
    - Mda da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur.
    Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa. Începu să vorbească atunci cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrând parcă să convingă cu orice preţ:
    - Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marţială care l-a judecat şi, prin urmare..... De altfel nici el n-a tăgăduit. Nici vorbă, faţă de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare A fost de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată vremea şi n-a vrut să răspundă măcar la întrebările preşedintelui Ne-a privit sfidător, pe rând, cu un fel de dispreţ falnic Chiar sentinţa de moarte a primit-o zâmbitor şi cu niste ochi! Fireste, asemenea oameni nu se spăimântă nici de moartea infamantă. Când l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofiţer, a vrut să se împuşte. Ce dovadă mai palpabilă decât încercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte în unanimitate, fără discuţie, atât a fost de vădită crima. Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin.
    Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură:
     - O, Doamne dovezile când e vorba de o viaţă de om...
    Pe buzele subţiri, cu colţuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie şi de dispreţ:
    - Uitaţi, domnule căpitan, că suntem în război şi pe front! O viaţă de om nu e îngăduit să primejduiască viaţa patriei! Dacă ne-am călăuzi după consideraţii sentimentale, ar trebui să capitulăm în faţa tuturor! Se vede însă că sunteţi ofiţer de rezervă, altfel n-aţi vorbi aşa despre o crimă.
    - Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avocat în vreme de pace. Acum însă....
    - Şi eu sunt ofiţer de rezervă, întrerupse locotenentul cu mândrie. Războiul m-a smuls din mijlocul cărţilor, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viaţa reală. Dar m-am dezmeticit repede şi mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii!
    Căpitanul zâmbi, ca şi când răspunsul i s-ar fi parut ridicol, şi zise cu glas blajin, colorat de o ironie blândă:
    - Şi eu care credeam că războiul e un ucigător de energii!
    Apostol Bologa roşi ca o fecioară şi nu îndrăzni să se uite în ochii capitanului. Se simţea jignit până în măduva oaselor şi căuta în minte un răspuns aspru, care să pună capăt convorbirii. Atunci însă sosi gâfâind caporalul, cu scaunelul fără spetează.
    - Un moment, domnule capitan, rosti Bologa triumfător, întorcându-se spre caporalul asudat, parcă i-ar fi adus mântuirea. E prea înalt, nu vezi? strigă apoi mânios.
    Cum să se caţăre condamnatul pe asemenea..... În sfârşit, ce-mi fac eu sânge rău, când nici nu e în atribuţiile mele execuţia?! Să vedeţi voi ce va zice domnul general, să ţineţi minte! Acuma ce mai stai? Aide, potriveşte cel puţin locul şi trage mai sus funia! Ce oameni!
    Ridică mâinile, revoltat, şi-i întoarse spatele. Se potoli însă brusc, zărind pe cărarea dinspre sat un grup de ofiţeri care se apropiau cu o gravitate solemnă. În frunte venea însuşi comandantul diviziei, mic, gras, cu picioarele scurte şi foarte roşu la obraz, bătându-şi nervos carâmbul cizmei cu o cravaşă, în vreme ce pretorul militar, un capitan burtos, cu mustati sure, îi explica ceva gesticulând larg cu mâna dreaptă, în care ţinea o foaie de hârtie.
     - Vine convoiul Uite şi generalul! şopti Bologa, clipind repede către căpitanul care se dădea mai înapoi, ca dinaintea unei năluci neaşteptate.
    Locotenentul alergă întru întâmpinarea generalului şi, salutând, raportă cu importanţă:
    - Întâmplător am venit mai devreme, excelenţă, şi am constatat că lipsea scaunelul.
    - Lipsea? repetă generalul cu o privire nemulţumită spre pretorul care se uita disperat la Bologa.
    - Am luat însă imediat măsuri de îndreptare, se grăbi să adauge locotenentul, ca să scape pe pretorul uluit din încurcătură.
    Totuşi pretorul simţi că generalul s-a supărat şi, murmurând o scuză,îş i iuţi paşii, ca să ajungă cel dintâi la locul execuţiei şi să se încredinţeze cum i s-au implinit ordinele. Dintr-o aruncătură de ochi văzu tot, fără a se sinchisi de caporalul înţepenit într-o salutare înfricoşată. Vru să se întoarcă zâmbitor spre generalul care sosea, dar deodată îşi aduse aminte şi întrebă îngrijorat:
   - Călăul unde-i, caporal?
   - Noi nu ştim, domnule capitan, răspunse caporalul. Noi am avut ordin să facem groapa şi....
   - Cum nu ştiii, dobitocule? se răsti pretorul cuprins de spaimă şi răcnind aproape furios: Dar unde-i plutonierul? Ce-a facut plutonierul? Plutonier! Închipuiţi-vă, excelenţă, n-avem călău! adăugă, în culmea zăpăcelii, către generalul care tocmai sosise aproape de groapă. Eu degeaba iau toate măsurile reglementare, căci oamenii nu-şi mai fac datoria!
    Un plutonier, cu faţa cenuşie şi uscată, veni în fuga mare şi se opri tremurând lângă stâlpul spânzurătorii.
    - Ce-ai făcut, ticalosule? Unde-i călăul? se repezi pretorul, scrâşnind dinţii. Am să te.... am să......
    - Treizeci de zile închisoare! interveni generalul, smulgându-şi mustaţa stângă şi ameninţând cu cravaşa. Acuma însă trebuie comandat un om numaidecat.
    - Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai uşurat.
    - Domnule căpitan, vă rog cu supunere, iertaţi-mă bolborosi caporalul, îngălbenind. Eu, domnule căpitan, va rog cu supunere.
    Pretorul nici nu-l auzi, ci se apropie de general ca să se mai plângă, drept explicaţie, de nedisciplina oamenilor. Generalul însă, cu o indignare stăpânită, îl întrerupse scurt, mormăind:
    - Vom vorbi mai târziu Acuma, la datorie!
    Pe cărarea sură, în coborârea grăbită a înserării, grosul convoiului se legăna încet.
    Condamnatul, înfăşurat într-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat, păşea maşinal la braţul unui preot militar bătrân, înconjurat de patru soldaţi cu baioneta la armă. Urmau grupuri de ofiţeri şi soldaţi, de-a valma, aduşi de pe front înadins ca să vază execuţia, toţi cu căşti de război şi în uniforme murdare, cu miros greu de tranşee, răsfiraţi în voie, încât coada ajungea până aproape de marginea satului.
    Sub spânzurătoare, caporalul aştepta smirnă, cu ochii tulburaţi, în vreme ce plutonierul îi şoptea şi-l învăţa cum şi ce are de făcut.
    Vântul umed se înteţi, măturând pământul, împiedicându-se în mormintele cimitirelor, zgâlţâind pe oamenii care se apropiau.
    Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osanditul care, văzând lutul galben şi cleios, avu o zguduire scurta.
    - Dumnezeu e bun şi mare, îi bolborosi la ureche preotul, speriat, întinzându-i crucea la buze.
    - Pe dincolo, părinte vă rog! răsună iarăşi glasul pretorului, nervos şi răguşit. Trebuie ordine Plutonier, ia seama! Nu-ţi ştii datoria?
    Mersul convoiului se iuţi ca la comandă şi în câteva clipe se făcu o roată de oameni în jurul spânzurătorii. Toţi tăceau însă, parcă le-ar fi fost frică să nu tulbure somnul unui bolnav istovit de suferinţe. Doar zgomotul de paşi nerăbdători se amestecă în gemetele vântului stăruitor.
    - Doctore, doctore, durează mult? şopti Apostol Bologa, agăţându-se de braţul medicului, care se zbătea să-şi deschidă trecere printre soldaţii îngrămădiţi.
    - Ai să vezi, .....acuma...... nu-i vreme de..... răspunse docrorul plictisit. Puţin loc, hei, ce Dumnezeu! Faceţi-mi loc, băieţi!
    Bologa izbuti să se strecoare, pe urmele medicului, până la picioarele gropii, în faţa spânzurătorii. Gâtul îi era uscat şi amar, iar inima i se frământa într-o emoţie aproape dureroasă. Se simţea mulţumit că va vedea tot şi, ca să-şi potolească nerăbdarea, se uita imprejur, căutând cunoscuţi şi prieteni printre zecile de feţe tăbăcite de război şi schimonosite sub povara căştilor de oţel. Generalul stătea în dreapta, numai la vreo trei paşi, ursuz, nemişcat. Mai încolo însă locotenentul Gross trepida fără astâmpăr, urmărind cu atenţie disperată toate mişcările condamnatului, care-i fusese bun prieten.
    Văzând pe Gross, Bologa îşi aduse aminte de căpitanul străin de adineaori şi îl descoperi la spatele generalului, ţinându-se cu mâna de falcă, neclintit ca o mustrare.
    "Ce om! se gândi Bologa cu necaz. Vine de la gară de-a dreptul aici şi tot el vrea să-mi dea lecţii de umanitarism, parcă eu aş fi o fiară sau......."
    În clipa aceea o mână îi strânse braţul.
    - A, Cervenko! murmură Bologa, întorcându-se. Tu aici?...... Mă mir....... Desigur că n-ai venit de bunăvoie.......... Ştii că eu am făcut parte din Curtea Marţială?
    Căpitanul Cervenko nu mai apucă să răspundă, căci în văzduh ţâşni brusc glasul pretorului, mult mai ascuţit şi mai tăios ca adineaori:
    - Toata lumea trei paşi înapoi! Loc! Loc!
    Oamenii, spăimântaţi parcă de zgomotul care îndrăznea să străpunga trecerea, se îmbulziră şi se retraseră câţiva paşi. În locul gol din jurul gropii rămase numai generalul, pe când lângă stâlpul cioplit condamnatul privea drept înainte, mângâind blând digul care închidea orizontul. Bologa, cu inima strânsă, se uita drept în ochii lui mari, negri, fierbinţi...........
    Şi văzu deodată că omul de sub ştreang se întoarce spre pretorul înmărmurit şi-l auzi foarte desluşit, zicând:
    - Vreau să mor mai repede........
    Generalul încruntă din sprâncenele-i stufoase şi îmbinate, spunând pretorului:
    - Vezi ce doreste.
    Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oamenilor şi parcă nici nu mai auzi întrebarea pretorului care, aşteptând zadarnic un rastimp, izbucni speriat:
    - Gata?..... Atunci...... da...... atunci.......
    Şi, uitându-se jignit spre general, păşi pe movila de lut proaspat de la marginea gropii, desfăşură hârtia ce i se boţise în mână şi citi sentinţa Curţii Marţiale a diviziei, care osândea la moarte prin ştreang pe sublocotenentul Svoboda, pentru trădare şi dezertare la duşman. Glasul îi suna gol şi prefăcut, de două ori se încurcă, drept care generalul îi arunca două priviri scrutătoare, iar la sfârşit răguşi, parc-ar fi răcnit din răsputeri o zi întreagă.
    Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului. Îşi auzea bătăile inimii, ca nişte ciocane, şi casca îi strângea ţeasta ca şi când i-ar fi fost mult prea strâmtă şi indesată cu sila. O mirare neînţeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul insira crimele şi hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă..... Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi îl întărâtă. Mai pe urma însă simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă........ Încercă să întoarne capul şi să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă. În cele din urmă Bologa se aştepta ca gura condamnatului să se deschidă şi să scoată un strigăt îngrozitor de izbăvire, întocmai ca cei dintâi credincioşi care, în clipa morţii silnice, vedeau pe Hristos.........
     Pretorul îndoi repede hârtia şi, punând-o în buzunar, mormăi ceva obosit. Atunci plutonierul se apropie de condamnat şi-i şopti foarte umil:
    - Mă rog......... mantaua.........
    Svoboda, fără să-l privească, lepădă îndată mantaua şi rămase într-o haină civilă cu gulerul răsfrânt, care-i lăsa gol gâtul alb, subţire şi lung. Pe urmă scoase pălăria, îşi netezi părul pe frunte şi sărută lacom crucea din mâna preotului, închinându-se repede..... Se uită împrejur o clipă, puţin uluit, ca şi când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, îşi aduse aminte şi se sui pe scăunelul de lângă stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu faţă albă şi luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare.
    - Aide, băiete, nu-ţi fie frică, murmură plutonierul înfricoşat către caporalul scund, luându-l de spate şi împingându-l uşor spre condamnat.
    Caporalul se apropie dârdâind, neştiind ce să facă. Se uită înapoi şi, la un semn al plutonierului, întinse bratele spre ştreang.
    - Jos tunica! strigă atunci generalul, cu voce groasă. Militarul în uniformă nu poate fi călău!
    Într-un minut caporalul întinse iarăşi mâinile spre funie, numai în cămaşă şi cu capul gol, ca un al doilea osândit. În răstimp însă Svoboda îşi potrivise singur laţul pe gât, parcă ar fi încercat un guler neobişnuit.
    - Trage scaunul! şopti iarăşi plutonierul.
    Caporalul smulse năuc scăunelul de sub picioarele condamnatului. Braţul spânzuratorii pârâi, şi trupul începu a se zvârcoli în cautarea unui sprijin. În ochi lucirea stranie, arzătoare, pâlpâia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă..... Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau şi se învineţeau, şi totuşi privirea îşi păstra strălucirea însufleţită, parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o întunece sau s-o nimicească......
     Plutonierul mai spuse ceva caporalului care, disperat, se repezi şi, cu amândouă mâinile, cuprinse picioarele spânzuratului, zguduite încă de spasmuri nătânge.
    - Dă-i drumul! strigă pretorul speriat. La o parte! Ce faci?
    Doctorul, lângă Apostol Bologa, stătea cu ceasornicul în mână, numărând vremea.
    Perdelele negre ale amurgului se lăsau acuma tot mai grabite. Vântul se oprise brusc, ca un alergător sosit în faţa unei prăpastii. Apoi, prin pânza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un oftat prelung, ca o chemare.....
    Dar numai Bologa se întoarse şi văzu un soldat cu o urmă de rană în obraz, cu faţa scăldată în lacrimi, gemând de milă. Vru să-i facă semn să înceteze, dar atunci zări licăriri de lacrimi şi în ochii altor oameni din apropiere. Se zăpăci şi simţi că i s-a uscat cerul gurii.
    "De ce geme soldatul?" se gândi dânsul ca să-şi domolească inima; dar în clipa când îi răsări întrebarea aceasta în creier, privirea lui întâlni iarăşi ochii spânzuratului, în care acuma strălucirea de adineaori, mândră şi încrezătoare, se zbuciuma gâtuită de întuneric.
    Trecură astfel câteva minute. Corpul spânzuratului nu mai mişca de mult. Amurgul acoperea întreg pământul, ca un linţoliu negru.....
    - Ce facem, doctore? izbucni deodată generalul, ursuz. Nu vezi că s-a întunecat?
    - Datoria, excelenţă, răspunse medicul liniştit, cu ochii la ceas.
    - Ce datorie?...... Constată! Asta-i datoria dumitale! zise generalul mai îndârjit.
    Doctorul ridică din umeri, se apropie de stâlp şi pipăi pulsul spânzuratului, iar pe urmă murmură:
    - A murit mai repede, parca i-a fost silă de viaţă......
    - Lasă comentariile! se înfurie generalul. Rezultatul!
    - Excelenţă, condamnatul a expirat, raportă doctorul salutând.
    - Atunci? Ei? zise generalul nerabdător, întorcându-se către pretorul buimăcit.
    - Excelenţă, sentinţa s-a executat, rosti pretorul grăbit, bătându-şi călcâiele ca un recrut silitor.
    Generalul venise înadins ca să ţină o cuvântare asupra dezertării la inamic şi mai ales asupra pedepselor ce vor lovi fără cruţare pe cei care s-ar abate de la datoriile ostăşeşti. Dar acuma se simţea obosit şi nu mai avea poftă de discursuri.
    - Atunci să mergem! mormăi dânsul, pornind atât de brusc, că oamenii de-abia avură vreme să se dea la o parte spre a-i face loc sa treacă.
    Pretorul împărti repede ordinele cuvenite plutonierului şi apoi alergă după general, să-i explice că vina incidentelor cade exclusiv în sarcina oamenilor nedisciplinaţi. Pe urmă toată lumea se urni şi câmpul se umplu de paşi. Numai Apostol Bologa rămase pironit pe loc, cu ochii mereu la spânzuratul căruia vântul îi zvârcolea aripile hainei.
    - Bietul om! zise deodată căpitanul Cervenko, cu glas plâns, lângă Bologa.
    - Cum? Ce zici? făcu Bologa tresărind şi adăugând îndată, ca să-şi ascundă emoţia: De ce bietul om? De ce adică......
    Dar nu sfârşi, nici nu aşteptă răspunsul căpitanului. Plecă pe cărare, spre sat, dupa ceilalţi, ca şi când i-ar fi fost frică să nu-l prindă noaptea aici. La vreo treizeci de paşi ajunse din urmă pe Klapka.
    - Ei, ţi-a placut, filozofule? îi zise căpitanul cu o uşoară imputare în glas.
    - Domnule căpitan, pedeapsa....... crima......... legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de întrebarea capitanului.
    - Da, da şi totuşi omul! murmură Klapka întunecat.
    - Omul...... omul...... omul, făcu Bologa, cutremurându-se, împrejur întunericul se înăsprise, încât înţepa ochii.
    Bologa întoarse capul. Pe câmp, cât pătrundea privirea, siluete negre se mişcau de ici-colo, parcă toţi oamenii s-ar fi prefăcut în stafii fără odihnă. Numai spânzurătoarea albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar.
    Bologa se cutremură iar. Un frig dureros îi cutremură inima. Şopti cu teamă:
    - Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ.......
    Glasul lui şerpui ca un scâncet de bolnav şi se stinse în oftarile vântului.

                                                         2.

                         Întunericul sugruma satul foarte împrăştiat în care trăiau azi mai mult soldaţi duşmani, decât civili. Casele negre străjuiau sperioase uliţa largă, neprunduită, răvăşită de gropi, desfundată de miile de căruţe ce treceau necontenit spre front, încărcate cu merinde pentru oameni, întorcându-se înapoi veşnic pline cu rămăşiţe de-ale luptelor.... Ici-colo sclipea câte-un ochi de lumină galbenă, plăpândă, însemnând comandamente, spitale, cârciumi, popote.... Prin băltoacele uliţii se împleticeau, înjurând şi blestemând, cei ce reveneau de la execuţie.
    Apostol Bologa mergea tăcut alături de căpitanul străin. Vroi  mereu să-şi grăbească paşii, să se despartă de omul acesta bănuitor, care parcă şi tăcând  îi făcea mustrări. Dar în aceeaşi vreme aştepta să mai afle de la dânsul ceva  nespus de important şi-i era atât de necaz că nu mai deschide gura, încât îi venea să ţipe...Şi întunericul umed, înecăcios îi strângea în cleşte inima, din ce în ce mai fără milă.
    Apoi, în faţa unei case cu ferestrele luminate, se auzi glasul generaulului, iar Klapka tresări şi zise:
    - Eu mă opresc aici.... să.....
    Bologa nu  răspunse şi nici măcar nu salută, ci trecu  înainte, mai repede, uşurat, bucuros că a scăpat şi  înfricoşat să nu-l cheme înapoi, ca şi când căpitanul ar fi fost pricina apăsării ce-i încovoia sufletul. În curând coti  într-o ulicioară strâmtă şi apoi intră  în ograda căsuţei de nuiele, unde  îşi avea locuinţa. Din fund, dintr-un şopron,auzi cântec jalnic. Se supără că ordonanţei îi arde de cântece tocmai acuma. Totuşi ascultă câteva clipe, gândindu-se: "E cântec de la noi...." Vru să strige pe Petre, dar, după ce deschise gura,  îşi luă seama şi păşi brusc în tindă. Nu găsi uşa odăii şi se înfurie: "El cântă în loc să..." În odaie, pe o masă, ardea lampa cu flacăra gâtuită, cu sticla funinginită. Bologa îşi aşeză casca pe laviţă, pe urmă se trânti pe pat şi rămase întins, cu mâinile pe piept, cu ochii în tavanul cu grinzi negre şi crăpate. Se simţea frânt, ca după o muncă istovitoare.
    "Până la masă am să mp odihnesc puţin, să-mi alung gândurile",  îşi zise dânsul, căscând şi închizând ochii.
    Dar îndată gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzişurile creierului, ca nişte păsări hrăpăreţe, şi  în urechi îi răsună cântecul ordonanţei atât de limpede, parcă ar fi cântat sub fereastră. Atunci, spăimântat, deschise  iar ochii, îi  trecu  prin  mintecă ar trebui totuşi să cheme pe Petre, să-i spuie că mâine în zori de zi vor pleca înapoi pe front şi deci să nu uite ceva pe-aici... În acelaşi timp, însă, îşi dădu seama că i-e frică să rămâie singur cu gândurile-i proprii şi-şi  răspunse: "Conştiinţa  mea e împăcată"... Şi  numaidecât,ca  la poruncă, îi răsăriră  în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu-se să-l  încredinţeze că Svoboda a fost vinovat, a încercatsă dezerteze şi să trădeze, şi că, prin urmare, el, care din întâmplare l-a judecat şi l-a osândit, n-are să-şi impute nimic, nimic..... Totuşi, pe când asculta în suflet dovezile liniştitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mândră, tulburătoare ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputiincioase.
    "Nu mai  încetează Petre.... De ce nu încetează?" se gândi atunci, închizând iarăşi pleoapele şi lăsându-se obosit, în voia soartei. 
   Singură, doina soldatului îi mai tremura în creieri, lină şi blândă ca o mângâiere catifelată  trezindu-i din somn şiraguri de amintiri şi strămutându-i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în   târguşorul  Parva de pe valea Someşului.
    Acolo era casa lui părintească, bătrână, solidă, chiar peste drum de biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stâlpi înfloriţi, printrecrengile nucilor sădiţi  în ziua naşterii lui, se vedea mormântul tatălui său, împodobit cu o cruce sură de piatră, pe care numele, săpat cu slove aurite, se deosebea din depărtare:  Iosif  Bologa.
    Casa avea încăperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, şi o curte mare, cu acareturi în fund, şi mai  încolo, o grădină ce mergea până la Someşul cu ape gălăgioase. Aceasta a fost, împreună cu câteva "table" de pământ roditor, zestrea fiicei doctorului Hogea, primul medic de plasă din Parava, al cărui mormânt se afla de asemenea în curtea bisericii, ca o amintire a unei vieţi de cinste şi  sârguinţă,  şi  vrednic  urmaş al  fostului   subprefect din  vremea revoluţiei şi   domniei  lui Avram  Iancu. Cea  mai  mare  bucurie a avut-o doctorul  în ziua când bătrânul  protopop Groza  i-a cununat fata cu avocatul  Iosif  Bologa. Din bucuria aceea  i s-a tras şi moartea, urmată la câteva  luni după nunta unicei sale odrasle...  Domnişoara Maria, de altfel, îşi  binemeritase  norocul.  Fusese  fată cuminte, aşezată, fără  fumuri şi cu mare credinţă  în Dumnezeu. Rămasăorfană de mamă, a crescut  în internatul de fete din Sibiu. Acolo, în preajma examenului de clasa a şasea  liceală, în familia directoarei, a  făcut cunoştinţă cu Iosif Bologa, care, peste o săptămână şi  fără a-i spune ei măcar o vorbă, a scris doctorului Hogea, la Parva, cerându-i  mâna. Peste altă săptămână s-a pomenit cu tatăl ei, a aflat că "marele avocat" o iubeşte şi, în trei zile, au serbat logodna chiar în casa directoarei, dezolată că "Măriţi" barem n-a terminat clasa.... A stat apoi logodită cinci luni, până ce, după laborioase tratative cu socrul, Bologa s-a hotărât să-şi strămute în Parva cancelaria avocaţială, fără mulţi clienţi, din Sibiu. Astfel Maria a avut vreme să se obişnuiască cu gândul că se va mărita cu un om care, şi după logodnă, i-a rămas un străin. În loc de iubire, simţea pentru Bologa un respect speriat, mai ales din pricina avalanşelor de laude cu care o copleşea tatăl ei ori de câte ori venea vorba despre viitorul său ginere.
    Nici nu a fost Iosif  Bologa bărbatul care să înflorească visele romantice ale unei fete de şaptesprezece ani. În figura lui aspră, colţuroasă, cu ochi scufundaţi în orbite şi  adumbriţi de sprâncene stufoase, cu mustăţi castanii, bogate şi cu o bărbie lată şi puţin învineţită de tăişurile briciurilor, părea că se simţea mai acasă ura decât dragostea. Deşi scump la vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă şi un suflet  încordat de viaţă  lăuntrică. A fost  feciorul cel mai mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a cărui familie rămăsese, ca un trofeu,amintirea strămoşului  Grigore, fruntaş  în răscoala  lui  Horia şi  tras  pe roată,  la Alba-Iulia, după  potolirea  ţăranilor.  În  sufletul  lui  Iosif  Bologa  icoana străbunului erou şi martir a înteţit  râvna de muncă şi a învăpăiat un  ideal. Îndată după ce şi-a dobândit diploma de avocat, s-a aruncat cu toată patima în politică, izbutind să ajungă cel mai tânăr condamnat  în procesul  Memorandului  şi să petreacă vreo doi ani într-o închisoare de stat.
    Apostol s-a născut tocmai în zilele când tatăl său aştepta, la Cluj,  condamnarea. Până să se întoarcă Bologa din temniţă, copilul a deschis ochii asupra lumii, îmbrăţişat de o dragoste maternă idolatră. Lipsită de iubire, tânăra doamna Bologa şi-a găsit în copil o ţintă de viaţă. Sufletul ei plin de credinţă în Dumnezeu a avut chiar momente de îndoială: oare nu-şi iubeşte odrasla mai mult decât pe Atotputernicul? Ca să-şi împace conştiinţa, şi-a dat mare osteneală să sădească în inima micului Apostol adorarea Domnului. Astfel, întâile amintiri ale copilului au fost stăpânite de un Dumnezeu bun, blând şi iertător care,  în schimbul rugăciunilor de toate zilele,dăruieşte oamenilor bucurii pe pământ şi  veşnică  fericire în cer.  În  închipuirea  lui  săltăreaţă,  înfăţişarea  acestui Dumnezeu  se   confunda cu  protopopul Groza, care venea deseori, întrebând   totdeauna  veşti  de  la  "martirul   nostru",  şi  căruia   mama  îi  săruta  mâna.
       O  schimbare  adâncă, un  fel de revoluţie a  stârnit în viaţa lui Apostol  sosirea tatălui său. Peronul gării era înţesat de oameni, domni şi ţărani din împrejurime. Copilul se agăţă disperat de fusta măicuţei, aşteptând parcă o minune îngrozitoare..... Apoi trenul a sosit şi s-a oprit scârţâind foarte urât, şi dintr-un vagon s-a coborât Bologa, în haină neagră, cu capul gol şi o barbă mare castanie, crescută în temniţă, s-a uitat puţin la lumea de pe peron şi pe urmă s-a repezit la micul Apostol, l-a ridicat şi, în vreme ce oamenii strigau "trăiască", l-a sărutat zgomotos pe amândoi obrăjorii. Cuprins de o spaimă dureroasă, copilaşul a început să plângă şi să se zvârcolească în braţele străinului care, ascultând acum discursul protopopului, încerca să-l ostoiască şi-l legăna uşor. În cele din urmă Bologa, fiindcă micuţul răcnea din ce în ce mai speriat, acoperind cuvântarea de binevenire, îl trecu enervat în seama doamnei Bologa, care se împurpurase de ruşine şi de emoţie. În braţele ei, Apostol se mulcomi, privind însă mereu înfricoşat spre domnul cu barba castanie.
    De altfel, în aceeaşi seară, Bologa avu o convorbire solemnă cu nevastă-sa în privinţa educaţiei copilului. Îi dezvoltă în fraze pompoase nişte principii, pomeni numele câtorva educatori celebri, sfătuind-o chiar să citească pe îndelete operele lor, pe care le citise şi dânsul  în închisoare tocmai  în vederea lui  Apostol, şi  mai ales îi ceru energie, concentrare şi hotărâre.
    - Copilul trebuie să înţeleagă de la început că viaţa omului numai atunci e preţioasă când urmăreşte un ideal! sfârşi Bologa patetic. Datoria noastră părintească de-abia acum începe! Trebuie să ne dăm toate silinţele ca să facem din odorul nostru un om şi un caracter!
    Doamna Bologa plânse şi-şi frânse mâinile. Din discursul soţului ei înţelegea că i se cere să-şi astâmpere dragostea de mamă, mângâierile şi răsfăţările. Totuşi, se supuse fără murmur. Bologa, sărbătorit de o lume întreagă, martir, cu aureola temniţei şi cu barba impunătoare, i se părea un stăpân nespus de înţelept, căruia i se cuvine numai ascultare şi supunere. Se resemnă deci să-şi iubească puişorul în taină,  şi să-şi ferească mângâierile de ochii lui Bologa. În schimb, îşi înteţi îngrijirile religioase, înteţinând mereu vie credinţa în sufletul lui Apostol. În privinţa aceasta avea toată libertatea din partea soţului care, deşi nu era credincios, îngăduia religia în educaţie ca un mijloc pentru dezvoltarea fanteziei.
......................................................