8.
Trăgându-i cizmele, soldatul mai zise ceva. Apostol nu înţelese nimic. Îi umbla prin minte să-i spună că e foarte ostenit şi nu găsea cuvintele, ca şi cum n-ar mai fi avut puterea să exprime niciun gând. Pe urmă se ridică de pe scaun, îşi târî picioarele şi se lungi în pat... Îndată ce puse capul pe pernă, avu senzaţia că trupul i-a amorţit. În schimb, creierii porniră într-o goană sălbatică. Mii de frânturi de gânduri scânteiau în aceeaşi secundă, se ciocneau, se amestecau, se înlănţuiau. Şi printre ele, ca un bondar roşu, bâzâia de ici-colo, când mai tare, când în şoaptă şi mereu sub forme noi,obsesia că, în noaptea aceasta, trebuie să se sfârşească, negreşit. Îi era somn, râvnea să doarmă, dar cu cât încerca să-şi mulcomească zvârcolirile sufletului, cu atât gândurile izvorau mai furtunoase. Apoi,obosit de sforţări, le lăsă în voia lor, şi atunci i se păru că toate aleargă într-o întrecere vertiginoasă, spre o ţintă luminoasă, strălucitoare, ca spre un liman de odihnă adevărată. Îşi dădea seama că,în goana aceasta năpraznică, timpul rămâne în urmă, destrămându-se ca o pânză incoloră, şi simţea foarte desluşit o nemărginită mulţumire, ca ţi când încetul cu încetul întreaga lui fiinţă s-ar fi topit într-o imensă revelaţie.În sfârşit, brusc, fără nicio trecere, apăru iarăşi gândul roşu că în noaptea aceasta trebuie să plece, şi iarăşi zigzăguind în vălmăşagul altor mii de crâmpeie nelămurite. Acuma însă toate parcă era strânse în cleştele fierbinte al unei păreri de rău usturătoare. Simţea că încă n-a adormit. I se părea că vremea s-a oprit în loc ca un ceasornic stricat şi de aceea nu poate dormi şi nici nu va mai dormi niciodată. Pe urmă auzi glasul Ilonei, aproape de pat, într-o amestecătură de româneşte cu ungureşte:
- Bolnav, nu vezi?..... Du-te la doctor.... Stau eu lângă el, n-ai grijă.....
Răspunsul ordonanţei nu-l pricepu, dar în curând auzi scârţâitul uşii şi un foşnet domol. Atunci se gândi: "Te pomeneşti că sunt bolnav şi...." Gândul i se curmă, neisprăvit, şi pe frunte simţi o mână uşoară, puţin rece şi aspră. Sub atingerea aceasta, clocotul minţii se mulcomi repede, ca sub puterea unui farmec, şi somnul coborî ca o alinare dulce....
Când se trezi auzi un glas străin lângă dânsul. Simţământul de grea osteneală îi zăcea şi acum în oase, încât nici nu ridică pleoapele, căznindu-se doar să recunoască glasul care-i mormăia în urechi:
"E doctorul Meyer! se gândi apoi dumerit. Vasăzică, sunt bolnav...."
Deschise ochii, sa se convinga. Privirea lui intalni pe Ilona, care statea la picioarele patului si care, vazandu-i miscarea, striga cu o izbucnire de bucurie:
- Domnule doctor, uite, uite ca s-a desteptat!
Doctorul Meyer se apleca asupra bolnavului, il batu prieteneste pe obraz si intreba cu o imputare blanda:
- Ei, ce-i, amice? Ce-ai patit? Asa te vindeci d-ta? Asta ti-e voinicia?.... Cand ti-am spus eu sa te cauti si sa.....
- Cate ceasuri sunt, doctore? sopti Bologa cu o presimtire trista.
- E dimineata, prietene.... Ce-ti pasa? Stai linistit, nu-i nimic grav..... nimic.... Epuizare si surescitare nervoasa, atat! Dar azi trebuie liniste multa, multa liniste.....
Pleoapele lui Apostol se impreunara ca si cand s-ar fi umplut de plumb. In suflet simti o zdruncinare, urmata de o dorinta vaga de nimicire. Peste un rastimp murmura de-abia miscand buzele:
- Doctore, vreau sa mor.....
- Ce, ce? striga Meyer cu vioiciune neobisnuita. Sa mori? Zi mai bine ca ai vrea concediu, precum ti se si cuvine!
Apoi, facandu-si de lucru la masa, adauga incet, cu tonul natural si ca pentru sine:
- Ce ticalosie! Sa trimiti pe front oameni bolnavi..... Uneori parca intr-adevar iti vine s-o iei razna si sa dai dracului toate!
In inima lui Bologa disperarea rodea ca pecinginea. Pretul vietii e viitorul si viitorul lui i se parea zavorat ca o poarta de fier in care si-a zdrobit pumnii batand zadarnic. Neputinta in fata vietii acuma mai mult il ingrozea decat il revolta. Constiinta ca toate nazuintele si stradaniile lui sunt tot asa de neputincioase si fara rost ca si zvarcolirile unei rame ii napadea din ce in ce sufletul, impreuna cu constatarea amara ca viata omului e insuportabila daca n-are un reazim solid, care sa tie vesnic dreapta cumpana intre lumea dinlauntru si cea de afara.....
Cand deschise iar ochii, intr-un tarziu, vazu iarasi, la picioarele patului, pe fata groparului, cu fruntea plecata, pe ganduri. Ca si cand ar fi simtit privirea lui, Ilona avu o tresarire si se apropie, sprintena si bucuroasa, intrebandu-l:
- Ti-e mai bine?.... Asa-i ca te-ai mai usurat?
- Da, foarte bine, zise Apostol in soapta.
Veselia aprinsa in ochii ei, tinereasca, visatoare, ii alunga gandurile care-i chinuisera toropeala bolnava. In glasul ei straniu i se parea ca vibreaza o vraja noua, ca si cum de ieri pana azi s-ar fi schimbat si s-ar fi implinit cu niste mladieri mai blande, poate de credinta ori poate de pasiune. Vazand-o cum statea, zapacita de privirea lui staruitoare, cu bucuria incremenita pe fata, Bologa simti un suras cald in inima si vru s-o indemne sa vorbeasca. Si Ilona, parca i-ar fi ghicit dorinta, incepu sa povesteasca repede, oprindu-se uneori in mijlocul cuvintelor, aproape infricosata ca de o primejdie necunoscuta. Ii spuse ca doctorul a umblat sa-l duca la spital, si numai ea s-a impotrivit, fiindca tot mai bine poate fi ingrijit aici, ca-i singur, decat acolo, unde-s multi. S-a jurat ca nu se va misca de langa patul lui, si chiar nu s-a clintit. Nici nu prea are ea multa treaba de facut, ca tatal ei n-o pune la greu, ci doar pe langa casa, cat poate. Tatal sau e om tare bun la inima, desi ii place sa se arate prig cu ea. Dar ei nu-i pasa de strasniciile dumnealui, ca ea stie sa se poarte si sa se pazeasca. "Iaca, eu te-am vazut ca esti bolnav de cat ai intrat alaltaieri in ograda si i-am spus ordonantei sa aiba grija. De-acuma insa, daca ai incaput pe seama mea, nu mai ai nevoie de ajutorul ordonantei. De treaba este dansul, nu-i vorba, si cu dragoste de stapanul sau, dar barbatii nu se pricep la bolnavi, oricat si-ar da silinta. De azi incolo deci sa stii ca eu sunt mai mare si ca trebuie sa faci tot ce-ti zic pana cand ti-oi spune eu ca esti sanatos, altfel....."
Aici se opri brusc, lua o sticluta cu medicamente si o lingura, veni langa pat si-i zise:
- Acuma trebuie sa bei din zeama asta, ca-i dulce..... am gustat-o si eu....
- Lasa, Ilona.... mai vorbeste! raspunse Apostol rugator.
Fata se facu rosie ca muscata din fereastra si, o clipa, sovai. Apoi numaidecat zise iarasi, cu o suparare dragalasa:
- Daca nu iai doctoria, sa stii ca nu-ti mai povestesc niciodata, na!
Bologa inchise ochii cateva secunde, ca si cand ar fi vrut sa-si inchida in suflet dragalasia ei. Ilona umplu lingurita si i-o duse la gura. Degetele ii tremurau usor si Apostol isi puse mana pe mana ei. Obrajii fetei se imbujorara din nou si, ca sa-si ascunda emotia, ingana:
- Vai, ce calda ti-e mana.....
Apostol nu simti gustul doctoriei. Impreuna iar pleoapele, cuprins de o fericire in care i se inecau toate gandurile. Auzi pe Ilona cum asaza sticluta pe masa, cum sterge lingurita, cum paseste in varful picioarelor si se lasa pe scaunul ei de la picioarele patului. Pe urma simti mangaierea privirilor ei pe obrajii lui, pe frunte, pe buze..... Si nu cuteza sa clipeasca, de frica sa nu-si risipeasca bucuria inimii.....
De-aici incolo Bologa pierdu socoteala timpului. Doctorul Meyer venea de cate doua ori pe zi, ii spunea ca n-are nimic, dar sa stea in pat pana ce-i va aduce el o doctorie miraculoasa, care imediat il va vindeca aievea. Apoi, intr-o dimineata, doctorul sosi mai voios si striga din prag:
- Aide, jos din pat! Cred ca poimaine am sa-ti aduc ce ti-am promis..... Pana atunci insa n-ai voie sa iesi din casa, ia seama! Nici dincolo, la cancelarie, deloc!..... Rabdare! Cum ai rabdat zece zile, vei mai rabda doua..... Si fiindca atunci, stii, mi-ai soptit o prostie, afla acuma de la mine, tinere prietene, ca viata nu e niciodata o povara si ca moartea e poavara cea mai grea!..... Asa!.... Tine minte ce-ti spune un doctor ursuz si amarat: moartea cea mai eroica nu pretuieste in realitate cat viata cea mai ticaloasa!.....
A treia zi, ca niciodată, doctorul Meyer veni la amiază, triumfător, fluturând o hârtie în mână.
- Uite leacul minune, prietene! zise dânsul cu o exuberanţă atât de nepotrivită cu firea lui, încât părea silită. O lună de concediu de convalescenţă! Asta-i sănătatea ta!..... Crezi c-a mers uşor? Ehe...... Dar nici eu nu m-am lăsat până ce n-a capitulat excelenţa. În sfârşit, poftim!..... Mi se pare că la patru pleacă un tren.... Vasăzică ai vreme să-ţi faci bagajele şi să o ştergi!..... Ce, nici nu te bucuri? Ei, poftim recunoştinţă militară! Mă bucur eu, om bosumflat, şi dumnealui face mofturi!.... Bravo!.... A, să nu uit: acasă trebuie să te aşterni pe o cură de mâncare şi de odihnă, ştii, eroică!.... Acuma aide, să nu scapi trenul!.....
- Dar oare se mai întoarce aici, domnule doctor? întrebă atunci Ilona, fără sânge în obraji şi cu o îngrijorare său ascunsă în ochi.
- Desigur, fetiţo, făcu medicul jovial, luând-o de bărbie. N-ai grijă, că nu fuge!
- Nu de aceea, dar..... aşa! bâlbâi Ilona roşind până-n vârful urechilor.
Petre înţelese atâta că e vorba de "urlab" şi, spre mulţumirea doctorului, îndată se apucă, plin de fericire, să adune lucrurile locotenentului. Ilona se retrase după uşă şi nu se urni de acolo până ce Meyer ură drum bun şi petrecere frumoasă lui Bologa.
În odăiţa albă, în razele albe ale soarelui tânăr, care râdea la toate ferestrele cu muşcata însângerată, un val de tristeţe îşi tremura pânzişul. Apostol stătea lângă masă, cu hârtia de concediu în mână, uitându-se când la Petre care, de bucurie, mormăia rugăciuni şi strângea de zor bagajele, când la fata groparului, care înţepenise în dosul uşii, privind afară, departe, cu o expresie imobilizata de o teama chinuita. Bologa se credea dator sa spuie ceva, dar o frica nelamurita parca-i strangea gatul ca un tal. In cele din urma izbuti sa rosteasca cu o voce aproape poruncitoare:
- Ilona....
Fata, ca si cand atata ar fi asteptat, raspunse cu o privre intunecata si apoi o zbughi afara, trantind usam alergand undeva, sa-si ascunda inima.
- Fac si eu singur, don locotenent, zise Petre, crezand ca Apostol ceruse fetei sa le dea o mana de ajutor. Bine ca ne-a ajutat Dumnezeu sa ne mai tragem si noi pe acasa din cele strainatati.....
Apostol Bologa numai acuma isi dadu seama ca nu se bucura de concediu.
"Nici nu-mi bate inima ca merg acasa, nici rau nu-mi pare ca mi-au cazut balta planurile, se gandi el abatut. Si ma prapadesc cu firea din pricina unei tarancute...."
Arunca pe masa foaia de concediu si incepu sa se plimbe de ici-colo, cu mainile la spate, pipaindu-si degetele in nestire. Atunci simti verigheta de logodna in inelarul stang si se opri traznit. De cata vreme nu si-a adus aminte de Marta, logodnica lui? Si nici macar inelarul nu l-a luat in seama, desigur tot din pricina fetei groparului.....
Pleca din vreme la gara. Groparul cu Ilona il insotira ca pe un musafir drag. Cand sosi trenul, Apostol dadu mana cu Vidor si apoi cu fata. Mana ei ardea, iar in ochi ii licarea o intrebare. Pe urma se urca in vagon si se uita pe fereastra pana ce porni trenul. Groparul se intoarse indata spre iesire, Ilona insa ramase pe peron, nemiscata, cu privirea lipita de pervazul ferestrei in care Apostol zambea uitat..... Pe urma o coroana inmugurita a unui cires batran acoperi si fereastra si vagonul si trenul.....
7.
Aleea de fagi din Parva, dreapta si ingrijita, de la gara pana-n mijlocul oraselului, parea noaptea un tunel nesfarsit. Pasii lui Apostol Bologa scrasneau harnic pe prundisul umed, incat Petre, impovarat cu doua geamantane, de-abia se tinea dupa dansul, gafaind din greu. Piata patrata era pustie, toate casele dormeau..... O luara pe strada principala, in sus, si nici pe acolo nu intalnita tipenie de om.
- Am ajuns la domnu avocat Domsa, de-acu nu mai avem mult, baigui Petre din urma, sufland ca un taur si aratand cu capul spre o casa mandra, pe dreapta.
Apostol nu raspunse, parca n-ar fi auzit nimic, desi vorbele ordonantei ii atinsera urechile ca o mustrare, fiindca tocmai in clipa aceea se uitase si el spre care in care acuma, ca si odinioara, stapanea Marta, fiinta iubita. Se simtea atat de vinovat fata de logodnica lui, ca de-abia astepta ziua de maine, sa alerge la ea, sa-i cada la picooare si sa-i ceara iertare.....
In curand se zarira in bezna sclipirile turnului bisericii si Apostol iuti si mai tare mersul. Casa parinteasca era scufundata in noapte.... Cand deschise portita, un dulau batran ii sari in cale, hamaind furios. Apostol il domoli cu o soapta si cainele i se gudura la picioare, batand pamantul cu coada-i stufoasa, parca i-ar fi fost rusine ca nu l-a recunoscut mai curand.....
Zgomotul portitei si latratul dulaului dezmortira casa intunecata. O licarirea galbena rasari in dosul unui geam, disparu si se ivi iar in antreu, apropiindu-se de usa dinspre curte. Apostol urca treptele si batu. Lumanrea se opri sovaind..... Din alta odaie se auzi glasul doamnei Bologa, si apoi cheia se invarti se doua ori in broasca, pe dinlauntru. Mana lui Apostol apasa clanta si lumina tremurata il izbi drept in fata. Servitoarea tipa ca si cand ar fi vazut o aratare:
- Tulai, doamna, tulai si vai de mine, c-a venit domnisorul!.....
Apostol intra vesel, iar Petre inchise usa. In pragul odaii din fund aparu doamna Bologa, in capul gol, cu fata alba ca hartia, uitandu-se parca n-ar fi indraznit sa dea crezamant ochilor, apoi izbucni printre lacrimi:
- O, dragul mamei, scumpul mamei.....
Se imbratisara indelung, murmurand in acelasi timp vorbe si crampeie de fraze fara legatura, in care bucuria si induiosarea isi gaseau descarcarea trebuincioasa. Dupa ce se mai potoli, doamna Bologa se intoarse spre servitoarea care inlemnise cu lumanarea in mana:
- Rodovico, ce stai ca o toanta?..... Pune sfesnicul pe masa si du-te fuguta de atata focul, sa pregatim ceva de imbucat domnisorului..... Fuga, Rodovico!..... Iar tu, Petre, asaza colo langa usa bagajele si odihneste-te oleaca, sa mananci si tu, ca pe urma o sa pleci acasa.....
- Ba eu, doamna, mai bucuros as porni la drum, sa nu ma apuce moleseala - zise ordonanta stergandu-si sudorile ce-i curgeau pe frunte si pe obraji - ca mai am o postata buna pana peste apa.
- Asa-i, bine zici, ca tu esti de peste Somes, din Ierusalim..... Te-am uitat, Petre, uitate-ar necazurile..... atunci du-te cu Dumnezeu!
Doamna Bologa conduse pe Apostol in iatacul ei, in fund, cu o singura fereastra, si aceea oblonita. Din tavan atarna lampa cu abajur de porntelan. Patul era asternut. Aici a petrecut Apostol copilaria, pana ce a trecut in Nasaud. Aici fusese patuceanul lui, unde-i acuma o sofa cu captuseala roasa la colturi, si aici zicea cu glas tare rugaciuni fierbinti, dimineata si seara, in genunchi, cu ochii la icoana cea veche din perete, deasupra patului, privind lacom pe bunul Dumnezeu, care sade pe nouri albi, pe tron de aur.... Toate au ramas cum au fost odinioara, numai maicuta a caruntit putin si a dobandit cine stie cate zbarcituri fine in colturile ochilor plini si azi de focul credintei, pe cand el, Apostol, parca-i un strain ori parca a cazut intr-o lume straina.
Doamna Bologa ii ceru sa povesteasca numaidecat toate cate a patit de cand n-a mai fost acasa, zi cu zi, si mai ales suferintele din spitale. Pana sa vorbeasca insa Apostol, care devenise ganditor in odaita grea de amintirile copilariei, doamna Bologa, intai ca sa-si deserte inima si apoi fiindca cu cat imbatranea, cu atat se facea mai vorbareata, prinse a-i istorisi, la nimereala, fel de fel de amanunte din viata ei si a targusorului.
- Parca-mi spunea Dumnezeu ca ai sa vii, dragul mamei, ca vai cata grija ti-am mai purtat de cand am aflat prin ce-ai trecut..... Tot asteptam, asteptam scrisori de la tine si tot nimic, de chiar Marta s-a minunat, ce sa fie? Apoi m-am sfatuit cu Domsa, ca el e tare de treaba si cuminte, ei, si am socotit ca ai trecut in tara, la ai nostri, doar auzisem pe-aici ca ati venit sa va bateti cu romanii, Doamne fereste-ne si iarta-ne..... Bine insa ca te-a luminat Dumnezeu si ai stat pe loc, ca de puneau mana pe tine, mandrul mamei, vai, Doamne! Pateai si tu ca bietul protopopul nostru, ba poate si mai rau..... Ce noroc ca nu ne-am culcat, zau asa! De obicei pe vremea asta suntem adormite, dar azi parca Dumnezeu ne-a soptit sa mai stam.... Si uite asa vorbeam cu toanta de Rodovica si o mustruluiam, ca tocmai azi-dimineata a plecat si maiorul cel polonez si am robotit toata ziua ca sa curatim in odaia unde a stat aproape sapte luni, stii, in odaia ta si care a fost a tatalui tau, fie iertat..... Ce-i drept, maiorul a fost om de omenie, dar acum a trebuit sa plece ca, zice, iar o sa porneasca bataliile cele mari..... Degeaba, nu se arata a pace..... S-a tot vorbit vreo doua saptamani ca vine pacea, ca muscalii asa si pe dincolo..... as, palavre! De altfel, de pe aici s-au dus mai toate catanele, de-abia au mai ramas de samanta, din pricina depozitelor..... poate le-ai vazut, baraci de scanduri, un oras intreg, langa drumul Feleacului.....
O intrerupse Rodovica, rumena de sprinteneala, aducand mancarea domnisorului. Pe cand asternea masa, gasi si ea de cuviinta sa zica:
- Vezi, doamna, cat de adevarate-s semnele la om? Toata ziulica mi s-a batut ochiul drept si iata ca Dumnezeu ne-a trimis bucurie in casa!
- Ia mai taci, Rodovico, ca semnele-s de la diavol! hotari doamna Bologa, nemultumita ca slujnica i-a luat vorba din gura. Mai bine sa fuga si fa patul domnisorului in odaia dumnealui....
In vreme ce Apostol manca cu pofta, doamna Bologa, dupa cateva intrebari, la care raspunse tot ea, incepu iar despre Palagiesu, despre greutatile gospodariei, despre protopopul Groza..... Cand ispravi masa, Apostol ii puse o singura intrebare:
- Dar Marta ce face, mama?
- Face bine, dragul mamei, ca-i sanatoasa si tanara, zise doamna Bologa putin incurcata, ca si cum ar fi asteptat intrebarea si ar fi uitat raspunsul pregatit. Ce sa-ti mai spui eu, ca ai s-o vezi si tu, si.... Esti gata, Rodovico? adauga repede catre servitoarea care se ivise in usa. Asa..... ca domnisoru-i ostenit si-i trebuie odihna buna!
Il petrecu in odaia lui si-l saruta pe frunte, ca odinioara, cand dormea in iatacul cu Dumnezeu pe perete. Apoi Apostol ramase singur. Pe mescioara de noapte falfaia flacara portocalie a unei lumanari, scufundata intr-un sfesnic inalt de arama. Umbre moi jucau pe podele, pe ziduri, in tavan, ca niste visuri de om necajit.
"Noapte buna!" isi zise Apostol, dezbracandu-se la iuteala, varandu-se in pat si sucindu-se in dreapta si-n stanga pana sa-si potriveasca bine culcusul.
Sufla in lumanare. Voia sa adoarma indata, fiindca intr-adevar calatoria il zdrobise..... "Dar oare de ce s-a incurcat mama cand am intrebat-o de Marta?" ii trecu prin creieri, fulgerator. Fireste, doamna Bologa n-o prea iubeste si s-a impotrivt pana la logodna, totusi pe urma s-a impcat.... Degeaba, e vinovat fata de Marta si negresit va merge chiar maine..... O iubeste si trebuie s-o iubeasca numai pe ea.... In locul ei insa aparea Ilona, cu naframa rosie pe cap, cu ochii in care joaca rasete stranii, cu glasul care mangaie si zgarie..... Si fara sa vrea, simtea o placere nemarginita stiind cu siguranta ca departe, intr-un sat, exista o fiinta care si in vis il poarta numai pe el in inima..... Dar asta nu se poate! Marta! Unde-i Marta? Maine neaparat va merge la ea.....
A doua zi se destepta in sarutarile soarelui vesel de aprilie. In odaie parca intrase iarasi primavara, cu valurile albe de lumina, cu indemnuri de bucurie. Pe masa, pe o tava asternuta cu servet inflorit, astepta ceasca lui de odinioara, plina de cafea cu lapte, si o halca zdravana de cozonac. In sufletul lui salasuia o multumire mare. Ii era draga toata lumea.
"Daca as fi izbutit, acuma cine stie unde as fi", se gandea cu o infiorare ca un junghi.
Dar gandul se stinse ca si cum n-ar fi putut rezista bucuriei de viata ce ii clocotea in inima.
Din odaia aceasta o usa dulba dadea in cerdacul din fata, inconjurat de gradinita cu flori. Acolo, intr-un jilt invalit cu o scoarta veche, Bologa se tolani tihnit, ca un burghez fara griji, dupa o masa bogata. Avea de gand sa se odihneasca putin si apoi sa plece la Marta.
Umbrele de-abia infiripate ale nucilor din gradinita, saditi in ziua in care s-a nascut el, ii gadilau obrajii alintati de razele calde. Din cerul foarte albastru si curat cobora liniste, precum din casele imprastiate, din copacii inmuguriti, din campurile spintecate de pluguri, din dealurile galbui, din padurile negre batand in verde se inalta in unde nevazute viata cea mare, atotputernica, neindurata si totusi nesfarsit de ademenitoare. In vazduh plutea dragostea de viata cu tremuraturi de aripi argintate, cantand imnuri de slava, care picurau in inimi fericire adevarata si mii de sperante. Sufletul lui Apostol sorbea vraja primaverii, nesaturat. Ochii lui priveau, dar nu vedeau, precum urechile lui nu auzeau decat chemarile care falfaiau in ceruri. Oamenii treceau pe ulita, ii dadeau binete, si el nu-i lua in seama. Imprejurul sau roiau amintirile copilariei, care parca-l stramutau in trecut. Si vremea trecea peste dansul, nemasurata si nepatrunsa, cum trece peste oamenii lecuiti de ispitele fericirii.
Apoi deodata ii plesni auzul o voce cunoscuta, vesela, putin prea ascutita, cu sclipiri de ras zglobiu. Apostol intai avu impresia ca a cazut de pe o culme si se ridica in picioare ca muscat de sarpe. In strada, in dreptul portii, se oprise Marta, care nu-l vedea si vorbea ungureste cu un ofiter de honvezi, aratandu-i casa. Cand intra in curte si-l zari, ii striga "buna ziua" tot pe ungureste, in vreme ce ofiterul, la spatele ei, duse mana la cozoroc, zambind jenat. Peste cateva clipe Marta ajunse in fata lui Apostol. Purta o bluza alba dantelata si o palarie mica, de sub care se zbarleau carliontii castanii. Ii erau obrajii aprinsi si in ochii de veverita scanteia o veselie nestapanita.
- Rodovica a umplut orasul, c-ai sosit azi-noapte, ciripi ea, apropiindu-se. Te-am asteptat sa vii, dar am pierdut rabdarea si iata-ma!
Vorbea tot ungureste si cu atata placere ca buzele-i putin carnoase tremurau. Apostol era buimacit auzind-o, se silea sa zmabeasca si se feri sa stranga mana nica intinsa spre el. Peste o clipa insa ii apuca degetele cu o miscare masinala si raspunse de asemenea in ungureste:
- O, domnisoara.... nici nu ma asteptam sa.... Iarta-ma, sunt zapacit!
Pentru ca nu i-a sarutat mana, cum obisnuia, si i-a zis "domnisoara", Marta avu o sovaire si chiar surasul i se vesteji un moment. Dar isi reveni repede si, intorcandu-se spre insotitorul ei, ii vorbi cu o veselie mai zgomotoasa, ca si cum ar fi vrut sa-si risipeasca umbra de nemultumire:
- Uite logodnicul meu, pe care il cunosti din cate ti-am povestit despre el!.... Sa stii, adauga iar catre Apostol, ca dumnealui mi-a tinut tovarasie toata iarna, altmiteri m-as fi prapadit de urat!
Ofiterul de honvezi, ferches, spilcuit, pudrat, iesi la iveala, mai indraznet. Pe bratul stang purta pardesiul Martei. Saluta ceremonios, zanganindu-si pintenii:
- Locotenent Tohaty.....
Urma o pauza, fiecare asteptand sa inceapa celalalt vorba. Tot Marta curma tacerea, cu o vioiciune atat de exagerata, ca amandoi barbatii plecara ochii:
- Am fost in piata pentru cumparaturi si acolo l-am intalnit pe domnul......
Se intrerupse, rase cu mici hohote scurte si continua tot razand:
- Atunci ce mi-am zis? Hai sa-l iau cu mine, sa-l prezint lui Apostol, ca nu cumva sa fie gelos!.... Si uite asa l-am luat..... De altfel si el e logodit, asa ca.....
Iar rase. Acuma insa cei doi, incurcati, zambira cu cate o usoara plecaciune. Marta, incurajata, deveni mai sincera, arunca la o parte rasul si urma cu glas moale:
- N-ai fost deloc sarguincios cu scrisorile..... Dar e nu m-am suparat, ci am plans mult din pricina.... din pricina ta, mai ales de cand am flat ce-ai suferit..... Cinci rani si cinci luni de spital, ingrozitor! Dumnealui m-a asigurat mereu ca o sa vii acasa, in concediu de boala, si nu l-am crezut deloc. Acuma i-a iesit dreptatea..... Bine ca n-am pus ramasag, ca era cat pe-aci sa....
Intalni privirea lui Bologa si nu mai sfarsi, cuprinsa de o frica pe care n-o putea birui. Lui Apostol, ascultand-o, ii trecea intr-una prin creieri gandul ca a vrut sa-i ceara iertare. In cele din urma, gandul acesta ii tasni in ochi ca o stralucire de ura si se statornici intr-o privire dusmanoasa, care frigea. Cand tacu Marta, isi dadu si el seama si se cutremura, parca s-ar fi trezit cu un pumnal in mana, gata sa loveasca. Se rusina si se uita la locotenentul de honvezi, intrebator. Apoi se uita la Marta si surase, speriat putin el insusi de spaima ei.
- Sezi, M...... m..... Uite fotoliul! bolborosi dansul, necutezand a-i zice pe nume si tragand jiltul mai aproape de ea.
Atunci interveni ofiterul cu intrebari grabite despre lupta in care a fost ranit Apostol, despre noutatile frontului, despre perspectivele pacii.... Si Bologa, dobandindu-si stapanirea de sine, ii raspunse prompt, cu amanunte tehnice, chiar cu oarecare emfaza, care-i sedea rau. Marta, asezandu-se in fotoliu, se linisti curand si se amesteca in convorbirea lor, mai cu glume, mai cu suspinse fara rost..... Nici nu mai tacura deloc, de frica sa nu reintoarca atmosfera de gheata de adineaori..... Iar in clipa cand totusi se ivi o pauza, Marta sari din jilt, cu vioiciunea silita de la inceput, gata de plecare. Toti trei scapara cate un oftat de usurare.
- Dar pe la noi cand ai sa mai vii, ursuzule? ii zise ea la despartire, romaneste, aranjandu-si faldurile bluzei pe piept, ca sa nu fie nevoita a se uita in ochii lui. Si tata te asteapta.... daca de mine nu ti-e dor defel! adauga apoi, dupa doua secunde, cu ton mai strengar.
- Desigur..... trebuie sa viu, murmura Bologa, stapanindu-si cu greu o revolta subita. Dar mai tarziu putin..... Nu ma vezi in ce hal sunt?
- Pana la noi faci tocmai vreo treizeci de pasi, replica Marta, vesela de-a binelea si ridicand ochii cu o sfidare dragalasa. Si-apoi nu este asa de slab sa nu poti iesi in lume..... Te-ai facut doar mai rece si mai moroncanos, incolo nu prea te-ai schimbat!
Siguranta ei il uimi intr-atat, ca raspunse aproape umilit:
- M-am salbaticit.....
Marta insa pornise prin gradinita, parca iarasi s-ar fi speriat, si Tohaty dupa ea, ca o umbra credincioasa. In strada o birui curiozitatea si intoarse capul, sa vaza ce face Apostol. Il vazu rezemat de stalpul cerdacului, cu fata cumplit de schimbata. Ea totusi zambi si-i trimise o sarutare, cu o cochetarie inconstienta.
Apostol Bologa cuprinse stalpul cu amandoua bratele, ca si cum ar fi primit un junghi in inima. Dar ii urmari din ochi, ii vazu razand si mai ales pe ea leganandu-se din solduri in cadenta pasilor. Apoi, cand ii pierdu din vedere, prinse deodata sa hurduce stalpul cerdacului, din toate puterile, cu o disperare ingrozitoare, ca un smintit, scrasnind neincetat cateva minute, fara sa-si dea seama:
- Afara!..... Afara!...... Afara!.....
Pe urma, tot asa brusc, se potoli si-i fu rusine ca a zgaltait stalpul si a baiguit "afara" ca un prost. In piept ii mai horcaia ura, dar mintea incepea sa cumpaneasca. Se lasa in fotoliu si-si zise ca trebuie sa judece bine, fara pripire, ce s-a intamplat, altfel il ameninta cine stie ce urmari. In realitate ea se mandreste cu vina, pe cand el..... a vrut sa-i ceara iertare. El a purtat-o in fundul inimii si i s-a inchinat ca la o icoana, in vreme ce ea isi omora plictiseala cu honvedul.
- Ingrozitor, ingrozitor! ii murmurau buzele singure.
Acuma era absolut sigur ca numai din pricina ei a pornit la razboi, numai ca sa-i implineasca un capriciu! Atat de mult a iubit-o!
Peste drum, crucea din turnul bisericii stralucea cu fulgerari de aur. Ochii lui Apostol se incapatanau sa infrunte razele ce izvorau din trupul crucii, parca lumina lor orbitoare si triumfatoare ar fi incercat sa-l sfideze sau sa-l dojeneasca tocmai in momentele cand creierii lui se framantau cu necredinta fiintei care i-a frant in doua viata. Apoi deodata privirea lui cobori de la cruce, jos, in cimitirul de langa biserica, si descoperi piatra cu inscriptia aurita, insemnand mormantul si amintirea tatalui sau. I se parea ca literele s-au cam sters si se gandi sa cheme pe pietrarul cel batran, sa reinnoiasca poleiala. In aceeasi clipa isi aduse aminte, atat de clar ca si cum le-ar fi auzit acum intaia oara, cuvintele pe care i le-a spus tatal sau odinioara, la Nasaud: "Sa-ti faci datoria totdeauna si nu uita niciodata ca esti roman!" Isi amintea perfect nu numai glasul ci si intonatia exacta: "Niciodata" si "roman" le-a rostit apasat, ca o subliniere, iar la "roman" a pus cel putin trei "r".....
"Adica ce rost are amintirea aceasta acuma?" se intreba Apostol, luandu-si seama si negasindu-i rostul, nici legatura cu ceea ce-l preocupa pe el in momentele acestea.
Mai statu vreo jumatate de ora in cerdac, fara sa gaseasca solutia. Intra in odaia sa, abatut, nehotarat, cu gandurile imprastiate. Se puse sa caute ceva, apoi se repezi la birou, scoase tremurand hartie de scrisori si asternu, foarte grabit, cateva randuri catre avocatul Domsa, anuntandu-l ca considera logodna cu Marta ca pe o nesocotinta copilareasca si de aceea ii inapoiaza verigheta.
"Uite ce simplu si cum nu mi-a venit in minte!" isi zise scriind adresa, multumit parca ar fi gasit o comoara.
Scotoci prin sertare si in sfarsit dadu peste ce cautase adineaori: o cutiuta captusita cu catifea albastra. Isi scoase verigheta din deget si o puse in cutiuta, iar cutiuta o impacheta frumos si o sigila cu ceara rosie.
Apoi chema pe Rodovica si trimise scrisoarea si cu pachetelul la domnul avocat Domsa, poruncindu-i sa i le dea chiar dumnealui in mana.
Apoi iesi iar in cerdac si iar vazu inscriptia pe mormant si iar isi aminti vorbele tatalui sau: "..... nu uita niciodata ca esti roman!"
8.
Doamna Bologa pregatise o masa imparateasca in cinstea lui Apostol. Pe cand se aflau tocmai la friptura, navali in casa avocatul Domsa, cu fata rosie si asudata si cu ochii rotunzi umflati de o agitatie puternica, strigand mereu:
- Iarta-ma, draga doamna, ca viu asa..... te rog din suflet.....
Speriata de infatisarea lui, doamna Bologa sari de la masa, sigura ca i s-a intamplat o nenorocire cu Marta: ori c-a fugit cu ungurul, ori ceva mai rau..... Dar Domsa urma grabit, aruncandu-si palaria pe un scaun si stergandu-se pe obraji cu batista:
- Nu m-as fi asteptat sa-mi faca Apostol una ca asta, pentru nimica-n lume, doamna, iti jur! Atata incredere am avut intr-insul, in cumintenia si in cinstea lui, ca acuma parca mi-a dat cu barosul in frunte, zau asa, draga doamna!
Cu cat vorbea, se aprindea si asuda mai tare, fiind cam grasun de la Dumnezeu. Cauta sa se linisteasca, indulcindu-si grasul din ce in ce, dar ingrijorarea din ochi tot nu izbuti sa si-o potoleasca, mai ales ca Apostol ramasese locului netulburat, continuad a se lupta cu un picior de gaina, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Doamna Bologa se zapaci de tot auzind ca Apostol e pricina supararii avocatului, caci ei nu-i spusese Apostol c-ar avea vreo neintelegere cu viitorul sau socru. Ce-i drept, Rodovica s-a grabit sa-i sopteasca, la bucatarie, cum a trimis-o domnisorul la domnul avocat, dar doamna Bologa a crezut ca e vorba de vreun "suvenir" din razboi, pentru Marta. De aceea acum nici nu stia ce sa zica si, ca sa iasa din incurcatura, pofti pe Domsa sa ia loc si sa-i faca cinstea de a gusta putina friptura. Invitatia ei si raceala lui Apostol provocara o noua abureala de sudori pe obrajii avocatului. Multumi doamnei printr-un suras desperat si se intoarse spre Apostol:
- Stii bine ca te pretuiesc, dragul meu, zise cu o ezitare, ca in fata unui necunoscut. Altfel nici n-as mai fi venit, dupa scrisoarea ta..... In sfarsit, dupa gestul..... care m-a jignit, Apostol foarte..... foarte rau.....
- Era datoria mea sa fac gestul, domnule Domsa, raspunse Apostol, ridicand ochii la el si privindu-l cu o liniste neclintita.
- Dar ce-i, ce s-a intamplat? intreba atunci doamna Bologa, mai venindu-si in fire si adaugand: Ia loc..... ia loc...... uite colea..... O, Doamne Dumnezeule, ca m-am si speriat, si nici barem nu stiu de ce!
- Cum? nu ştii nimic, nu ţi-a spus Apostol? se miră Domşa cu o scăpărare de nădejde în toată înfăţişarea. A, zi, nu ştii?..... Apoi stai, dragă doamnă, să auzi şi să te cruceşti, nu alta!
....................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu