7.
- Dar asta? întrebă Apostol pe ordonanţă, arătând cu capul spre ea.
- E fata gazdei, don locotenent....
Bologa se învioră, îi întinse mâna şi zise pe ungureşte:
- D-ta ai făcut aşa frumos aici?
- Împreună cu soldatul d-tale, răspunse fata cu surâs ştrengăresc, privindu-l drept în ochi.
Apostol îi simţi mâna aspră şi foarte caldă.
- Şi cum te cheamă pe d-ta?
- Ilona....
- Ilona..... Da.... Şi nu ţi-e frică între atâţia militari?
- De ce să-mi fie frică? zise fata simplu, adăugând repede, cu mândrie: Mie numai de Dumnezeu mi-e frică....
În vreme ce el se aşeză la masă, Ilona se oploşi lângă sobă, fără a-l pierde din ochi, parcă ar fi fost fermecată. De altfel şi Apostol, mâncând, o privea pe furiş, întâi cu curiozitate nerăbdătoare, apoi cu un neînţeles sentiment de duioşie. A fost totdeauna timid cu femeile, neîncrezător şi neîndemânatic. Mai ales îi era ruşine pentru că niciodată nu ştia ce să vorbească cu ele. Chiar Marta, şi chiar după ce s-au logodit, îl încurca de multe ori, de se roşea ca o fecioară. De-abia uniforma şi războiul l-au dezmorţit şi i-au şters sfiala. De-a treia zi, când s-a îmbrăcat milităreşte, a cucerit o casieriţă sentimentală jurându-i credinţă veşnică şi uitând-o pe urmă în braţele alteia. Pe unde îl ducea soarta, iubirile trecătoare îl întâmpinau şi i se ofereau. Şi el le culegea fără alegere, aproape grăbit, ca şi când ar fi vrut să se răzbune pentru timpul pierdut. Totuşi, într-o cămăruţă deosebită a inimii, păstra dragostea Martei, întreagă, curată, ferind-o cu îngrijire de orice atingere, mulcomindu-i mustrările cu făgăduinţi solemne de viitor. Ochii ţărăncuţei unguroaice însă pătrundeau tocmai în cămăruţa cea ascunsă, fără ca el să se poată împotrivi, simţindu-se iarăşi timid şi zăpăcit, întâia oară în război. Când îşi dădu seama de aceasta, se înfurie şi se hotărî să nu se mai uite la ea.
"Trebuie să fie o fetişcană care a ţinut de urât tuturor înaintaşilor mei din odaia aceasta!" se gândi dânsul, ridicând iar ochii spre Ilona, cu sfidare.
Privirea ei veselă îl ruşină. Îi păru rău că a jignit-o, fie şi în gând.....
Petre ieşi pe afară după treburi, făcând semn fetei să plece şi ea, să lase pe locotenent să se odihnească puţin. Ilona nu se clinti, parcă n-ar fi înţeles semnele ordonanţei. Apostol, cu nasul în farfurie, se silea să rupă tăcerea şi se necăjea că nu găseşte ce să vorbească. În sfârşit, o întrebă brusc, fără să o privească:
- Româneşte nu ştii, fetiţo?
- Ştiu puţin, dar pe-aici toată lumea mai mult ungureşte vorbeşte, c-aşa-i obiceiul, răspunse Ilona repede, aproape speriată. Apoi fiindcă Bologa tăcea, urmă mai liniştită: De altfel, la noi biserica e românească şi popa în româneşte face slujba totdeauna, numai predica o spune pe ungureşte, ca să pricepem mai bine....
Apostol tocmai se mustra că i-a putut pune o întrebare atât de neroadă, răspunsul ei însă îl încurcă cu desăvârşire. Şi nu vorbele, ci glasul ei aspru şi totuşi dulce şi mângâietor ca o panglică de mătase, cu nişte mlădieri de copil răsfăţat. De-acum nu mai dorea decât să-i audă glasul şi îşi chinuia mintea să înjghebe o întrebare potrivită prin care s-o facă să mai vorbească. Toate sforţările lui fură zadarnice. Trecură vreo trei minute în tăcere, uitându-se disperat în ochii ei, care umpleau casa cu o lumină blândă şi ispititoare. Apoi deodată îi veni în gând s-o întrebe de câţi ani e, fireşte cu ton glumeţ, ca nu cumva ea să-şi închipuie cine ştie ce. Îi era teamă că-i va tremura vocea şi Ilona va înţelege greşit rostul întrebării...... Până să se hotărască să deschidă gura, se auzi un ciocănit energic în uşă. Fata se ridică şi şopti:
- A venit tata.......
Fara sa mai astepte ingaduinta, un taran trecu pragul. Bologa, infuriat, se scula in picioare, gata-gata sa-l alunge. Paul Vidor insa se apropie jovial, cu mana intinsa si-i ura bun sosit in casa lui. Avea fata osoasa, cu zbarcituri multe sub ochii caprui, in care juca desteptaciune si siretenie, si niste mustati putin carunte, dar groase si cu varfurile ascutite, cum le poarta taranii unguri. Infatisarea gazdei potoli scurt mania locotenentului. Ii raspunse linistit si chiar il pofti sa saza. Groparul se uita sa vaza daca toate sunt in buna ordine si dadu peste Ilona, care se apucase sa scormoneasca in foc cu mare ravna.
- Ilona, aide, sterge-o! zise poruncitor, incruntand sprancenele. Ce mai cauti aici? Alta treaba n-ai decat sa stai pe capul domnului locotenent?
- Parca eu de dragul dumnealui stau! mormai fata, ursuza, fara sa se intoarca.
- Aide, aide, lasa vorba! facu groparul serios, pana ce se inchise usa , si pe urma adaugand blajin catre Bologa: Trebuie s-o tinem de scurt, altfel cum am trai intre atatea catane?..... E tanara si fara minte, domnule locotenent, si nu pricepe ca d-voastra aveti de lucru si ca n-ati venit pe aici sa pierdeti vremea cu palavre....
Paul Vidor era vorbaret din cale-afara, mai ales insa ii placea sa stea la taifas cu domnii, crezandu-se mai destept ca ceilalti sateni si mai vrednic. Isi trase un scaun langa masa, se aseza tacticos si indata se incalzi la vorba, desi Apostol se mohorase, framantat numai de dorinta de-a auzi glasul fetei. Raspunsurile in doi peri nu descurajau deloc pe gropar, ba dimpotriva, il intartau. Din una, din alta, incepu sa spuie ca el e om cu stare, cu toate ca e gropar. Are pamant destul si bunisor, macar de l-ar putea munci cumsecade in vremurile astea grele. Gropar s-a facut numai de cand i-a murit nevasta, fie iertata, adica de vreo unsprezece ani, de l-a lasat amarat si cu doi copilasi. Altfel meseria lui e tamplaria si a invatat-o la oras, de copil, ca tatal sau a vrut sa-i dea in mana o paine mai buna decat orice avere. Apoi tamplarul merge mana-n mana cu groparul, unul face cosciugul, iar celalat groapa, asa ca el nu s-a rusinat sa sape si groapa mortului, de vreme ce a invatat sa faca cosciuguri. Caci decat tamplar intr-un sat, mai bine gropar, ca masa si scaune isi mai ticluieste omul si singur, dar pentru groapa tot are nevoie de altul..... Nu-i ocara sa muncesti, ci sa lenevesti. Cand ramai vaduv, cu un baiat de unsprezece ani si o fetita de sapte, trebuie sa pui osul de vrei sa nu te manance saracia..... Toate au mers cum au mers, si mai mult bine decat rau, pana ce a dat pacostea razboiului peste bietii oameni. Feciorul era tocmai gata de oaste si s-a dus, ca n-avea incotro, si s-a prapadit nici nu se stie pe unde, prin ce tari muscalesti, inainte de a se implini un an. Cat l-au plans si el si fata, o, Doamne! Dar parca lacrimile si bocetele au inviat vreodata pe morti? Acuma Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l ierte!..... Altfel pe-aici a fost liniste pana cand au sarit si romanii in batalie. De atunci insa, vai si amar! Multi au fugit de frica mai spre inima tarii, care cum a putut. El a ramas acasa, ce-o fi sa fie, cac nu s-a indurat sa-si lase averea haram. Nici n-au facut romanii multa stricaciune, ce-i drept. Doar de-ale gurii, ca orice catane, si mai cu seama cand s-au retras in tara lor. Mai fara mila au fost ai nostri, daca-i sa vorbim cu dreptate, caci indata ce au sosit, una-doua au si spanzurat vreo trei oameni din cat ca, zice, ar fi facut semne dusmanului. Ba cat pe-aici sa dea si el de bucluc, fiindca romanii il pusesera primar in locul celui care fugise. Parca e o vina sa-ti faci datoria! Adica dincolo, in Faget, in satul vecin, cine-i primar? Cumnatul lui!..... Atunci de ce sa-i impute lui c-a fost primar cateva sapatamani?.... Au trecut insa toate, numai de-ar aduce Dumnezeu pacea mai curand....
Bologa il lasase sa vorbeasca in voie. Groparul dupa ce-si sfarsi povestea pataniilor, se astepta sa afle si el noutati si, pentru ca locotenentul nu se urnea, il intreba direct, muind glasul, misterios:
- Oare ce-o mai fi cu pacea, domnule ofiter?.... Prin oras nu se aude nimic?.... Aseara am fost putin prin Faget, pe la cumnatu-meu, si am prins o vorba cum ca rusul s-ar fi dat batut si ca vrea sa se impace.... La cumantul, chiar in casa lui, sade generalul cel mare in gazda, si alaturi e cancelaria diviziei.... poate d-ta nu stii, ca esti nou.... Uite asa umbla vestea pe acolo, printre ofiteri, despre muscali! Ce-o fi, ce n-o fi, Dumnezeu stie, ssi bine ar fi sa fie ceva!
- Eu viu de-a dreptul de la spital si nu stiu ce-i prin lume, zise Apostol. Dar bine nu-i, bade, asta o vad!
- Asa-i, chiar asa-i, facu taranul dand din cap, grav. Multa durere si multe necazuri sunt, asa-i!.... Macar de le-ar da Dumnezeu celor mari mila si intelepciune sa bage sabia in teaca si sa ne scape de pieire! Ca ei stau acolo si dau porunci, iar oamenii sufera si se chinuiesc si mor....
Fiindca groparul nu se dadea dus, ba parea ca de-abia a prins chef de taifas, Bologa se scula si curma vorba, poftindu-l sa continue cu alta ocazie, deoarece acuma il cheama serviciul. Paul Vidor recunoscu bucuros ca asa-i, dar astepta sa plece locotenentul inainte....
Apostol Bologa, enervat de staruinta taranului, trecu in cancelarie, lua schita frontului, porncui gradatilor sa-si vada de lucru, pentru ca el are niste treburi oficiale de rezolvat azi, si apoi iesi in ograda in soarele tanar si primavaratec. Lumina si caldura il indemnau sa se uite imprejur, fara sa vrea, parc-ar cauta pe cineva. In usa grajdului, pe pragul inalt, sedea Ilona, cu coatele pe genunchi si cu obrajii in palme. Cand ii intalni privirea, Apostol intelese de ce s-a uitat imprejur si simti ca tot sangele i se urca in obraji. Zambi iar, fara sa vrea, spre Ilona, zicandu-si, in aceeasi vreme, ca nu trebuie s-o ia in seama si ca are un glas nemaipomenit de ciudat....
Pe drum i se paru ca se trezeste dintr-o vraja blestemata. Cotind in ulita mare, spre mijlocul satului, se gandi: daca o tarancuta ar fi in stare sa-i zdruncine credinta si sa-i zadarniceasca hotararea, atunci mai bine sa se impuste. Si-si pipai revolverul, ca si cand ar fi vrut sa-si dovedeasca siesi ca nu va sovai.
In fata bisericii se opi si se intreba: unde merge? Da, umbla sa se orienteze, sub pretext ca se va prezenta superiorilor si camarazilor. Apoi, chiar la noapte, va pleca. Nu trebuie sa piarza nicio zi, niciun minut. Numai cand va fi dincolo va putea fi aievea linistit si fericit....
Casa preotului, peste drum de biserica, parea imbracata in bucurie. Apotol isi aduse aminte cum i-a spus Ilona ca popa predica ungureste si pe urma rusinea lui Boteanu in tren si lasitatea lui umilita..... Intoarse capul.
Nu stia incotro s-o apuce. Satul de altfel n-avea de ce sa-l intereseze, ci numai frontul. Trebuie sa plece dar imediat pe front, sa se prezinte colonelului, sa vaza terenul, sa-si aleaga locul.... Poate sa se intalneasca si cu Klapka, chiar trebuie sa-i spuie....
Dintr-o casa de langa biserica aparu deodata Meyer, imbrobodit intr-o mantie groasa, cu gulerul ridicat, desi soarele umplea pamantul de caldura tinereasca, imbatatoare.
- Doctore, doctore! striga Apostol, vazand ca Meyer merge inainte fara sa-l fi zarit.
Medicul se intoarse ursuz si se insenina cand recunoscu pe Bologa, care alerga spre dansul. Se dusera impreuna la spitalul mobil, improvizat in scoala satului. Pana acolo, Bologa ii povesti cum s-a vindecat si, deoarece doctorul, fire tacuta, nu-l inghesuia cu alte intrebari, in poarta spitalului ii spuse ca ar vrea sa mearga pe front, sa se orienteze, si ca n-are cal. Meyer ii oferi calul sau, dat totodata ii zise prieteneste:
- Esti slabit rau, Bologa, ia seama! Mai lasa vitejiile si cruta-te, altfel, maine-poimaine, iar vii la mine, ca client! Chiar acum sunt sigur ca a putina febra, fiindca prea iti sticlesc ochii. Ar fi putut sa-ti dea un concediu pana te intremezi mai bine.... In sfarsit, baga de seama si las-o mai domol!
- Ma simt ca un zmeu, doctore! raspunse Bologa cu o veselie nefireasca.
Doctorul mormai ceva in gulerul mantalei, dar Apostol nici nu incerca sa inteleaga, atat ii era sufletul de incarcat de sperante.....
5.
Apostol Bologa porni calare, cu harta in mana.... Lunca era sat lung, pe malul drept al unui raulet galagios, strans ca in cleste intre doua randuri de dealuri imbracate cu brazi si fagi, amestecati. Soseaua trecea prin mijlocul satului, iar calea ferata prin dosul caselor, prin gradini si livezi ce se urcau pe coastele piezise. Imprejurul garii valea se largea ca un fund de cazan, dar dincolo de sat se stramta iar pana la gura vaii, care coboara din munti, in stanga. Calea ferata si soseaua treceau peste parau pe un pod comun, carpit de curand. Bologa mai inainta vreo treizeci de pasi, pe urma, pe tarmul paraului descoperi drumul spre front. Aici dealurile erau mai line si casele foarte rare, unele cocotate prin poieni departate, ca niste cuiburi. Drumul usca prejung si paraul se miscoreaza, devenind tot mai saltaret, ca un copil buiac si neastamparat. In fund albastresc, in curmezis, coamele muntilor, crestate pe alocuri ca niste metereze uriase....
Apoi, intr-un loc mai largut, drumul de care se sfarseste, pierzandu-se, impreuna cu paraiasul subtiat ca un fir de argint, printre hatisurile valcelei. In schimb, o cale noua incepe suisul spre miazanoapte, un drum de razboi facut de soldati, pazit pe la cotituri de cruci albe, intrebatoare. Pe aici Bologa intalneste mai des militari, unii coborand, altii urcand, si cateva carute trase de martoage prapadite.
- In sfarsit, am ajuns, murmura Apostol, aprins de emotie, oprind calul si comparand terenul cu harta. Prin apropiere trebuie sa fie liniile artileriei....
Era pe o spinare de deal, latareata, acoperita cu padure rara ca perii in barba unui span. Drumul se ramifica de-aici ca un aventai. Bologa arunca mai intai o privire in urma. Paraul nu se mai vedea, iar magurile si coastele printre care trecuse aveau o infatisare noua, necunoscuta.
"Daca bateriile sunt aici, atunci infanteria o fi pe dealurile de colo, se gandi dansul, intorcandu-se repede si cercetand cu mare atentie sirul de coame care inchidea zarea in fata. Iar putin mai incolo, poate chiar pe coasta cealalta sunt...."
Primprejur domnea liniste alba, peste care plutea surasul soarelui, ca o pulbere de aur. Brazii nici acele nu si le clinteau, sorbind incremeniti bucuria primaverii. Apostol isi auzea bataile inimii, iuti, fierbinti, stapanind cu galgaitul lor viu toata lumea dimprejur.
"Am venit trei ore si ceva.... S-a facut amiazi!" isi zise uitandu-se deodata la ceas si pornind apoi, la intamplare, drept inainte, fiindca din schita lui nu putea intelege mai nimic.
Un artilerist il calauzi la postul de comanda al lui Klapka, numai la cativa metri de drumul pe care apucase Bologa. Capitanul tocmai se asezase la masa, singur, in casuta de barne, destul de buna si de spatioasa pentru imprejurari. Cand aparu Bologa in usa, salutand cu un zambet putin confuz, Klapka scapa cutitul din mana si bolborosi niste cuvinte cehe sperioase. Isi veni in fire indata, se repezi la el si-l imbratisa, si-l saruta, plangand de bucurie:
- Bine-ai venit.... Sanatos?.... Adevarat?.... Ia sa te examinez!.... De ce esti asa de palid?.... O sa-ti reiei bateria, fireste.... Maine-poimaine vom incepe lucrul, stii, serios.... Dar stai, asaza-te colea, sa mancam impreuna si sa-mi povestesti tot, tot, din fir in par.... Sa incepi din noaptea aceea, tii minte?.... Ehe, cat ti-am purtat de grija.... Ai avut noroc, ai avut ghinion? Dumnezeu stie! De platit insa ai platit scump incercarea si cu grele suferinti, draga Bologa.... Ei, te rog, treci colea.... Aide.... A, daca ai sti ce vesele mi-e inima ca te vad teafar! Caci doctorul Meyer ne spunea si ne asigura, firste cu parere de rau, ca dintr-o gramada de carne tavalita prin noroi, cum ai fost tu cand te-a vizitat dansul, indata dupa respingerea atacului, e imposibil sa se mai ticluieasca un locotenent de artilerie, chiar de si-ar aduna stiinta toti medicii din lume, si ca numai mila lui Dumnezeu mai e in stare sa te faca iar om ca oamenii.... Pe urma, cand am aflat ca esti pe cale de vindecare, tot Meyer a zis ca trebuie sa-ti fie nespus de draga viata....
Capitanul turuia parca n-ar mai fi vorbit de un secol si ar tine sa-si verse acuma tot sufletul. Apostol Bologa primi bucuros invitatia la masa; era obosit de drum si nesomn, si-apoi acasa, obsedat de privirile stranii ale unguroancei, mancase ca si cu gura altuia. Avu numai o clipa de ezitare, gandindu-se ca va trebui sa povesteasca si lui Klapka aceleasi lucruri pe care le-a povestit de atatea ori pana astazi. Presimtirea i se implini intocmai. Mai bine de o ora capitanul il suci si il rasuci ca un judecator de instructie, cerandu-i amanunte asupra ranilor, asupra intalnirii in tren cu generalul....
- Foarte rau imi pare ca nu ramai aproape de mine, dar pentru tine e mult, mult mai bine in sat, la coloana de munitii, zise Klapka. De altfel, sunt sigur ca te-ai saturat de visuri, adauga mai domol, parca s-ar fi temut sa nu-i rascoleasca vreo rana. Soarta ti-a dat un avertisment atunci....
- Da, atunci soarta m-a duşmănit, fiindcă, drept să-ţi spun, nici sufletul meu n-a fost pregătit îndeajuns! răspunse Bologa fără patetism, dar cu vădită mulţumire că poate vorbi cu cineva despre aceasta pe faţă. Atunci eram convins până în măduva oaselor că credinţa mea e desăvârşită şi totuşi mă îngrozeam doar la gândul morţii. Suferinţele mi-au înfrânt mândria, încât azi ştiu bine că numai credinţa căreia îi jertfeşti fără şovăire însăşi viaţa ta, numai aceea te poate mântui!.... Şi acuma dragostea de viaţă e mai puternică în inima mea decât credinţa, îmi dau seama.... Am ajuns să-mi fie frică de mine însumi! Credinţele şi hotărârile se macină dacă le cântăreşti mult, şi eu nu pot să nu le cântăresc! De aceea trebuie să plec repede, înainte de-a avea vreme să le controlez prea de aproape, altfel, cine ştie, poate că.... Numai când e singur omul cu sufletul lui, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinlăuntru şi restul universului; îndată ce intervine realitatea de-afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine de fiinţa lui.....
- Te-ai făcut mai lung la vorbă chiar decât mine, îl întrerupse Klapka, surâzând nerăbdător. Toate bune şi frumoase, dragă Bologa, deşi consideraţiile tale mi se par cam.... copilăroase, ca să nu zic mai rău. Idealul rămâne ici, la inimă, şi realitatea e realitate, Bologa! Realitatea e revoluţia dincolo, la muscali, înţelegi?....De-aseară forfoteşte vestea prin telefoane. Azi e confirmată oficial. În Rusia a izbucnit revoluţia..... Vasăzică, speranţele noastre, uite-aşa, în vânt!.... Plecăm grumazul şi continuăm, Bologa!
Apostol îşi aduse aminte că şi groparul i-a vorbit de revoluţia rusească, dar nici atunci şi nici acuma, nici barem n-a tresărit. Răspunse mai nervos:
- Ce mă interesează pe mine ce se petrece acolo?..... Nu vreau să ştiu şi nici n-am încercat niciodată. Tocmai necunoscutul mă ispiteşte, necunoscutul în care locuiesc toate posibilităţile.... Ş-apoi eu nu caut în lume, aici ori dincolo, decât mântuirea sufletului meu.....
- Nu te-ai lăsat de visuri, Bologa, deloc..... deloc....
- D-tale ţi se par visuri goale, pe când pentru mine în visurile acestea palpită tot rostul fiinţei mele, zise Apostol cu o privire atât de sfredelitoare, încât Klapka se feri ca dinaintea unei suliţe de foc. N-aş vreau să nu mă mai gândesc la nimic şi să trăiesc aşa.... mulţumit? Uneori îmi zic că sunt ridicol şi totuşi nu mă pot opri.... Asta-i nenorocirea!
Klapka se simţea foarte bine aici. Se împrietenise aievea cu colonelul. Toată iarna luptele conteniseră, aşa că nicio primejdie nu-l mai ameninţase. Se mai gândea, chiar deseori, la înflăcărările sale naţionale şi se stima în sinea lui din pricina lor, dar avea grijă să le ascundă şi să le păstreze pentru ale vremuri.... Şi acuma, cu Bologa, după întâile izbucniri de bucurie, ami ales însă de când a înţeles că n-a renunţat la gândurile de dezertare, socotea că ar fi cuminte să nu se amestece prea mult în nişte planuri primejdioase. De aceea profită de o tăcere a lui Apostol şi schimbă vorba, întrebându-l dacă s-a prezentat colonelului, şi apoi spunându-i că postul de comandă al regimentului e foarte aproape, nici patru sute de metri. În curând ieşiră afară şi Klapka se grăbi să-i arate unde vine coliba colonelului.
Fireste si colonelul vru sa auda pataniile lui Bologa, si Bologa trebui sa i le insire pe indelete. Totusi, peste o jumatate de ora se intoarse iarasi la Klapka, putin plictisit ca a pierdut vremea, in loc sa recunoasca frontul si sa-si pregateasca plecarea cea mare. Cum sa porneasca noaptea prin munti pe care nici macar nu i-a vazut?
In dosul postului de comanda insa zari o furnicare neobisnuita: un grup de prizonieri romani, inconjurati de husari descalecati, ofiteri de pe la bateriile vecine si de la divizion, artileristi.... Apostol isi simti genunchii moi si totusi nu putu opri. De altfel, in acele clipe prin minte ii trecea numai gandul ca nu va gasi calul doctorului si nu va putea pleca mai repede din sat.
Cand ajunse mai aproape il vazu pe Klapka si ii facu semne cu mana sa se grabeasca. In mijlocul artileristilor se afla un ofiter roman, oaches, cu o mustacioara neagra, mica, tunsa, cu capul gol si cu uniforma plina de noroi, iar mai departe, paziti de patru husari inarmati, stateau vreo sapte soldati, cu fetele strambe de groaza, uitandu-se nauci la grupul care cuprindea ofiterul lor.
- Bravo, bine ca vii sa ne scapi din incurcatura! striga Klapka cu o curiozitate feminina pe fata, aratand spre sublocotenentul prizonier. Uite, de vreo zece minute incercam sa ne intelegem cu camarazii acestia, si nu-i chip! Domnul nu stie sau nu vrea sa vorbeasca decat romaneste, iar pe-aici n-avem talmaci.....
In vreme ce Apostol Bologa se uita zapacit cand la ofiter, cand la soldatii prizonieri, un locotenent de husari, zacut de varsat, cu nas mare, incepu sa istoriseasca pentru a zecea oara cum s-a pomenit cu patrula romaneasca in spatele liniilor, ratacita, se vede, din cauza necunoasterii terenului; se pare ca a vrut sa se strecoare intre infanterie si cavaleria care ocupa tocmai aripa stanga a frontului diviziei.... Apostol auzea vorbele husarului ca prin vis, caci ochii si inima lui erau cu prizonierii, citind gandurile lor gandite in romaneste, imbratisandu-i si spunandu-le ca-i iubeste si la noapte va fi negresit acolo de unde au venit ei.... Apoi, cutremurandu-se ce de frig, se apropie de sublocotenentul captiv si zise romaneste, cu un inceput de zambet in colturile buzelor supte:
- Acuma ai cazut prins, trebuie sa.....
Prizonierul nu se mira deloc auzind graiul romanesc; intoarse niste ochi furiosi spre Bologa si ii curma vorba cu ura:
- Aici vă purtaţi cu prizonierii ca nişte sălbatici. O brută de ofiţer m-a lovit cu un par peste şale pentru că n-am putut şi n-am vrut să-mi trădez armata şi ţara!.... Asta-i barbarie, domnule.... asta-i....
Revolta prizonierului răsună mai violent, ca într-un microfon, în inima lui Apostol. Obrajii i se roşiră, privirea i se înduioşă.... Simţea o nevoie cumplită să-şi apropie sufletul prizonierului. Vru să-i întindă mâna şi ridică puţin braţul, nehotărât însă, zicând cu glas tremurat de dragoste:
- Da, da, aşa-i..... chiar aşa, căci..... şi eu sunt român....
- Dacă ai fi adevărat român, n-ai trage în fraţi, răspunse repede sublocotenentul cu atâta dispreţ, încât i se schimbă deodată înfăţişarea. Locul d-tale ar fi dincolo, nu aici, domnule..... Dar românii ca d-ta....
Bologa păli. Braţul i se zgârci şi pumnii i se încleştară. Lumea întreagă parcă se rostogolea vertiginos într-o prăpastie. Îi fulgeră prin gând să se arunce asupra sublocotenentului, să-i smulgă din inimă dispreţul.
Dar, in aceeasi miime de secunda, isi mai zise ca prizonierul il face de batjocura ofiterilor. Uluit, intoarse spatele romanului si se uita cu un suras nedumerit la ceilalti, asteptand acum de la ei salvarea din situatia aceasta ingrozitoare. Glasul capitanului Klapka ii curma chinul cu o intrebare ingrosata de curiozitate:
- Ce spune, ce spune?
- Nimic..... nu vrea sa vorbeasca..... murmura Apostol usurat, ca si cum s-ar fi trezit dintr-un cosmar; dupa doua momente, mai adauga, cu o privire ingrozita spre prizonierul care se uita, mormaind revoltat, in alta parte: In sfarsit.... eu.... eu mi-am facut datoria si..... am incercat sa....
Prizonierii fura escortati mai departe, la alt comandament, iar grupul de curiosi se risipi in cateva minute. Klapka ramase pe loc, putin incurcat, simtind ca Bologa vrea sa-i vorbeasca.
- Stii ce mi-a zis prizonierul? zise deodata Apostol, cu fata crispata intr-un ranjet. M-a insultat si m-a dispretuit, capitane, auzi?.... M-a scuipat!.... Acuma vezi bine ca trebuie sa plec numaidecat.... ca nu mai am niciun minut.... ca diseara.... O, cat il iubeam si el cum m-a umilit!
Klapka se uita la dansul, intelese ca doreste un raspuns sau baremi un cuvant, dar ii fu frica sa vorbeasca. Bologa astepta cu ochii implantati in tacerea capitanului, apoi sopti:
- Adio!....
Ordonanta lui Klapka aduse calul si Apostol incaleca si porni fara sa mai intoarne capul.
- La revedere, Bologa! striga capitanul, vazandu-l ca se departeaza.
Lui Apostol i se paru ca si Klapka isi bate joc. Dadu pinteni calului. Trebuie sa ajunga in sat cat mai repede, sa se pregateasca si sa sfarseasca. In suflet i se zvarcolea un iad cu lumbi de foc atat de sfasietoare, ca in fiece clipa amenintau sa-i istoveasca toate izvoarele vointii. Simtea iarasi cum alearga pe dunga prapastiei si ispita prabusirii il pandea si-l invaluia intr-un nour de ceata in care mintea nu mai poate inchega nicio hotarare. De aceea trebuie sa se grabeasca, trebuie!
Pe la mijlocul drumului isi aduse aminte ca a venit sa recunoasca frontul, sa-si aleaga calea si, iata, a pierdut vremea degeaba. Un moment se gandi sa se intoarca inapoi, apoi isi zise ca schita cu pozitiile e destula calauza si arata golurile de care dansul are nevoie. Pana la primele linii va putea patrunde oricand, iar de acolo il va indrepta norocul.
Sosi la Lunca aproape de asfintitul soarelui, cu calul leaorca de sudoare. Vru sa multumeasca doctorului, dar nu-l gasi la spital, nici acasa. Trecand prin fata bisericii, vazu peste drum, in cerdac, tolanit intr-un jilt, pe preotul Boteanu, care se sorea fericit, plimbandu-si privirea asupra satului, ca si cum ar fi fost o mosie a lui. Din casa rasuna glasul catranit si ascutit al preotesei, oracand o slujnica, iar in ograda, o ceata de copii se jucau de-a razboiul, impodobiti cu sepci lepadate de soldatii gazduiti prin vecini. In clipa cand zari casa parohiala, Bologa uite de doctorul Meyer si simti o nevoie nebiruita sa vorbeasca cu preotul. Se repezi spre portita si intra atat de grabit, parca de fiece minut de intarziere ar fi atarnat o soarta omeneasca.
Popa Constantin, scufundat cum era intr-o bucurie vaga si molesitoare, se pomeni deodata cu un ofiter urcand cele cinci trepte de piatra ale cerdaclui. Un fior de spaima il ridica in picioare. Recunoscu pe Apostol, dar spaima ii ramase in inima si-l facu sa-l intampine pe ungureste:
- Bine-ai venit la noi, domnule ofiter.....
Bologa era ata de miscat, ca nici nu observa atunci vorba ungureasca. Fata lui parea aprinsa si buzele invinetite ii tremurau intr-un suras nervos. Vorbind, ii clantaneau dintii si glasul lui avea o asprime aproape ragusita:
- Parinte Constantine.... am venit la tine..... sa ma spovedesc....
Cand isi auzi glasul, i se paru strain si, instinctiv, se uita imprejur daca nu a vorbit intr-adevar altcineva.
- Poftim inauntru..... poftim, zise Bordeanu mirat si sovaind.
Patrunsera intr-o odaie alba, in care Apostol vazu pe perete, intre doua icoane, un loc gol, de unde fusese scos cine stie ce tablou. Atunci se gandi la intampinarea ungureasca, intoarse ochii la Constantin si se zapaci, ca si cum ar fi inteles o taina. Preotul il pofti sa se aseze pe o canapea, dinaintea careia se afla o masa ovala, acoperita cu o scoarta brodata. Bologa se aseza nehotarat, infricoasat ca nu-i venea deloc in minte ce voia sa-i spuna si nici macar cum sa inceapa vorba, desi in sufletul lui totul era foarte limpede. Popa ramase in picioare cateva clipe, asteptand banuitor, apoi se lasa pe un scaun de paie, la o distanta potrivita, si murmura:
- Aici putem vorbi, Apostole, in tihna....
- Si fara primejdie! adauga Bologa, vesel ca a izbutit sa-si smulga un crampei din cuvintele care-i strangeau in chingi sufletul.
Preotul se rusina de propria-i banuiala si zise cu o amaraciune sincera:
- Omul care a suferit cat am suferit eu are dreptul sa se fereasca si de umbra lui, Apostole!
- Dar atunci eu, care am fost dus aici sa-i ucid din departare, eu ce trebuie sa sufar? Nu te gandesti, Constantine? striga Bologa deodata, parca i-ar fi plesnit inima.
Apoi vorbi un sfert de ora, necurmat, cu o lacomie infricosata. Se tangui si se revolta, revarsandu-si durerile si zbuciumul intr-un puhoi de fraze. Preotul asculta cu ochii in pamant. De altfel, nici Apostol nu-i cauta privirea si s-ar fi infuriat daca Boteanu ar fi indraznit sa-l opreasca sau macar sa-l intrerupa. Vorbea pentru a-si alina sufletul prea incarcat, intocmai cum plangi ca sa-ti mulcomesti o durere prea mare. Numai dupa ce se racori, se adresa direct preotului, dar cu vocea schimbata si cu o lucire noua in ochi:
- Acuma s-a umplut paharul, parinte! Acuma nu mai pot! O ura istovitoare imi roade inima. Urasc tot ce-i aici, pe toti oamenii, prieteni, camarazi, superiori, inferiori, tot, tot, Constantine! Aerul de-aici mi-e nesuferit si ma inabusa.... Daca voi mai sta in lumea aceasta, simt ca ura ma va pierde, trebuie sa ma piarza, caci va trebui sa izbucneasca odata, chiar impotriva vointei mele! Si atunci....
Boteanu facu o miscare involuntara: puse amandoua mainile, incrucisate, pe masa. Apostol se opri un moment, intrebator. Dar fiindca preotul incremenise iarasi, urma mai bragit, parca si-ar fi adus aminte ca vremea e scumpa:
- Asculta-ma bine, parinte!.... Eu la noapte voi pleca de aici.... Voi trece dincolo.... Tu stii unde, caci si inima ta trebuie sa.... Da!.... Sunt pregatit! Numai pe mama n-am cum s-o vestesc.... Sa-i scriu, nu pot; scrisorile mele vor fi examinate, si cine stie ce ar patimi din pricina mea.... De aceea vreau sa te insarcinez pe tine sa-i dai de stire, Constantine.... mai tarziu, cand va fi posibil.... Am sa-ti las adresa mamei, iar tu vei gasi o forma sa-i comunici ca am trecut.... Poate prin cineva, prin vreun om de incredere, pe urma, cand se va ivi ocazia....
Fata preotului se umflase de groaza si cateva clipe nici nu putu vorbi, mozolindu-si doar buzele neputincioase. Apoi deodata, ca dupa o sfortare crancena, rabufni cu glas lacrimat, ridicand bratul drept intr-o protestare fricoasa:
- De ce vrei sa ma nenorocesti, Apostole?.... Eu.... abia azi-dimineata am sosit acasa din internare.... stii bine, doar ti-am spus in tren.... Am fost nevinovat, si totusi am ispasit.... Cum sa ascult acum planurile tale, si inca sa ma fac partasul tau? Am si familie, si necazuri grele.... si tocmai eu sa....
- Dar esti roman, parinte, fratele meu! zise Bologa inmarmurit.
- Sunt numai om astazi, Apostole, raspunse preotul Constantin mai linistit. Un biet om mancat de nevoi, cu frica vesnic in san si cu credinta in milostenia cereasca. Noi nici nu putem fi decat oameni, si numai in Dumnezeu avem nadejde sa ne poarte de grija, daca soarta ne-a aruncat aici si ne-a oropsit....
Apostol Bologa se sculase in picioare, naucit, si lasase capul in pamant, ca nu cumva vorbele preotului sa-l loveasca in obrez. Urechile insa ii vuiau, si intelesul raspunsului i se invartea in creieri ca un sfredel.
- De aceea tu sa faci cum te indreapta Dumnezeu si sa nu anemesteci pe noi intru nimic! urma Boteanu hotarat. Ca noi avem destule primejdii si greutati....
Bologa ridica repede fruntea, atat de schimbat era acum glasul preotului, si in infatisarea lui citi limpede o indarjire care-l spaimanta. Casca de otel o pusese pe masa; intinse mana masinal si o apuca de curelusa. Pe urma si-o potrivi in cap, incet, cu luare-aminte, murmurand pierdut:
- Bine zici, Constantine.... foarte bine..... bine....
Si iesi din odaie cu pasi de inmormantare, lasand usa deschisa, cobori treptele cerdacului, trecu prin ograda, unde copiii, veseli si galagiosi, isi urmau jocul. Boteanu, vazandu-l ca pleaca, facu doi pasi, fara sa-si dea seama daca vrea sa-l opreasca sau numai sa-l petreaca pana la poarta. In prag se razgandi de tot, se inchina si multumi Atotputernicului ca l-a invrednicit sa se impotriveasca ispitei.
In ulita Apostol nu mai stia unde sa se duca, parca ar fi uitat pe ce lume se afla. Picioarele mergeau insa singure, si asa se trezi in ulicioara dosnica..... Se simtea atat de sleit de puteri ca, din tot sufletul, nu mai ravea decat un ceas de odihna. Acasa, in ograda, sergentul de la cancelarie il primi cu o salutare inlemnita. Vreu sa-i zica ceva, dar oboseala ii risipi vointa. In pragul casei vazu pe Ilona rezemata de uscior, ca si cum ar fi asteptat pe cineva.
- Domnule ofiter, d-ta esti bolnav! zise fata, schimbandu-se la fata.
Bologa, fara sa-si dea bine seama, se opri intrebator.
- Esti galben si ostenit.... Trebuie sa te odihnesti, adauga Ilona, staruitor.
Glasul i se paru atat de alinator, ca tresari de bucurie. In aceeasi clipa insa il fulgera prin inima o frica ciudata, care il indemna sa raspunda manios:
- I-asculta, fetito, alta treaba n-ai decat sa te tii de capul meu?
6.
Apostol socotise sa intre in cancelarie, sa vaza ce-au lucrat oamenii toata ziua, dar se pomeni deschizand usa odaii sale. Amurgul cenusiu batea in geamurile impodobite cu muscata. In tulburarea de lumina peretii parca sa indoiau si lucrurile din casa tremurau foarte straniu. Bologa inchise pleoapele si se pravali pe un scaun ca o gramada de carne. Leganarea ametitoare ii bajbaia in suflet, insotita de un vajait chinuitor, incat se apuca cu mainile de masa, simtind ca altfel s-ar prabusi.
- Don locotenent, traiti, v-am astepta cu masa toata ziua, zise Petre de langa soba, crezand ca stapanul sau asteapta sa inceapa el vorba.
Bologa se cutremura, parca graiul ordonantei i-ar fi intepat tocmai nervii bolnavi. Se uita la el totusi ca la un necunoscut, in acelasi timp mirandu-se ca a fost in odaie si nu l-a vazut. Vru sa-l intrebe ceva, dar cand i se nastea in creieri o intrebare, un gand nou, poruncitor, il sili sa mormaie:
- Potriveste-mi patul, Petre, si trage-mi cizmele sa ma odihnesc un ceas.... numai un ceas.... ca peste un ceas trebuie sa....
...........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu