3.
În capul mesei din stânga şedea căpitanul Klapka. Fără cască, tuns la piele, faţa lui rotundă răspândea bunătate şi blândeţe, deşi în ochi îi tremura o spaimă pe care încerca s-o ascundă sub un surâs prefăcut şi rece.Când păşi Bologa în odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din tindă se curmă brusc, încât bună-seara lui pluti singuratică într-o tăcere speriată. Până să-şi lepede însă casca şi ulanca, unda de tulburare se topi şi locotenentul Gross, mai în glumă, mai în serios, strigă:
- Mi se pare, Bologa, că ţi-a fost ruşine să vii mai devreme între noi? Spune drept!
- Ruşine? Mie?... De ce? zise Apostol, oprindu-se înţepat.
- Parcă noi nu ştim că şi tu ai votat pentru moarte? zâmbi Gross, dând vorbelor sale o culoare mai dulce, fiindcă observase supărarea lui Bologa.
- Ei şi? urmă Apostol, mereu dârz. În orice caz n-am să dau socoteală decât conştiinţei mele, care l-a găsit vinovat!
- Conştiinţă! oftă deodată tânguitor căpitanul Cervenko, care şedea la stânga lui Klapka. Cine mai are azi conştiinţă?
Glasul acesta se înfipse ca un ac în urechea locotenentului Bologa. Vru să răspundă şi nu-i veni nimic în minte. Se uita la el, şi inima i se îmblânzi. Cervenko era om voinic, spătos, cu o barbă cafenie care-i acoperea aproape tot pieptul şi cu nişte ochi în care plângea veşnic o suferinţă tainică. Bologa îl cunoscuse într-un spital la Triest şi descoperise în el o inimă îngerească. Era rutean, profesor la un liceu din Stanislau. În faţa ofiţerilor trecea ca un fel demenonit, fiindcă în doi ani de război niciodată nu pusese mâna pe vreo armă, ci mergea în lupte numai cu un băţ de trestie şi cântând cântece bisericeşti. Cervenko însuşi spunea sus şi tare că mai bine şi-ar tăia mâinile decât să tragă asupra unor bieţi oameni ca şi dânsul. Altfel, fiind extrem de conştiincios în serviciu şi dispreţuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulţumindu-se a zice că-i cam scrântit.
- Fiecare îşi face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenko, aşezându-se la masă faţă-n faţă cu Klapka, şi atunci porunci soldatului: Adă-mi şi mie ceva de mâncare!
Soldatul dispăru. Peste o clipă Gross, puţin încruntat, zise:
- Nicio datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad.....
- Camarad? strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii şi dezertorii sunt camarazii d-tale?.... Domnilor, vă întreceţi cu glumele! Eu, în orice caz nu mai pot asculta nepăsător asemenea..... vorbe compromiţătoare pentru un militar care mai are în suflet un pic de iubire de ţară....
Izbucnirea locotenentului de husari, singurul ofiţer activ printre cei de faţă, căzu ca un duş rece, reamintindu-le brusc că sunt pe front. Toate privirile se întoarseră spre Varga şi în toate lucea o întrebare.... Privirile acestea mulţumiră orgoliul husarului brun, tânăr, fruos, cu mustăcioara tunsă şi cu înfăţişarea încăpăţânată. Era nepotul profesorului de filozofie de la Budapesta şi avea ambiţia să fie cunoscut mare cunoscător de cai. Apostol îl întâlnise des în casa profesorului şi, cu toate că i s-a părut gol şi fudul, s-a împrietenit cu el, având astfel un suflet deschis şi leal.
- Închipuieşte-ţi, dragul meu, urmă Varga, adresându-se lui Bologa, ca omului care-i împărtăşeşte credinţele, cu o voce calmă ce voia să şteargă impresia izbucnirii indignate, de două ore numai despre execuţia lui Svoboda vorbim şi, ce crezi, dumnealor găsesc vinovaţi, ştii pe cine, pe cei ce l-au condamnat!
Varga sfârşi surâzând batjocoritor spre Gross, risipind astfel cu totul urmele protestării.
- Nimeni nu osândeşte cu inima uşoară, zise Apostol gânditor. Dar când vina e evidentă, eşti silit. Căci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!
- Nimic nu e mai presus de om! se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu cumva să-i ia cineva vorba. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! Ce-ar fi pământul fără de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare?... Ca şi pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel ar fi o zbuciumare sterilă de nişte energii oarbe,altfel, adică fără sufletul omului. Toţi sorii universului nu pot avea altă menire decât să încălzească trupul omului care adăposteşte grăuntele divin al inteligenţei. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conştiinţa propriului său eu, a ajuns să se cunoască!... Omul e Dumnezeu!
Locotenentul Gross, uscăţiv, slăbit, cu barbişon retezat şi cu ochii mici, negri, fulgerători, comanda o companie de pionieri. Vorbind, se aprindea repede, iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă şi cuceritoare. Era ovreu şi inginer la o fabrică de maşini din Budapesta. Acum se opri un moment şi se uită împrejur parcă ar fi aşteptat o întrerupere. Întâlnind ochii lui Bologa, care nu-l iubea, zicând că e farsor, Gross continuă dispreţuitor:
- Statul!.... Statul care ucide!.... În spatele statul nostru, în faţă statul duşman, şi la mijloc noi, cei osândiţi să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconştienţi! Mă mir că.....
- Noi apărăm patria, prietene, moştenirea strămoşească! îl întrerupse varga, calm, cu o superioritate mândră în glas.
- Aici, în inima Rusiei, e patria d-tale? întrebă Gross cu mare dispreţ.
- Unde-i datoria, acolo-i patria! interveni Apostol, dar cu atata sfiala, ca nimeni nu-i lua in seama vorbele.
- Patria noastra e moartea... pretutindeni si mereu moartea, bolborosi Cervenco cu o convingere adanca.
- Fiindca suntem lasi! striga Gross, inflacarat. O singura clipa de curaj general ar pune capat tuturor miseliilor!
- Daca lumea ar fi ca tine! zise Varga, razand cu atata pofta, ca toti se inseninara. Din fericire noi, ceilalti, inca n-am uitat ca, mai presus de orice, suntem fiii si aparatorii patriei, draga anarhistule!.... Domnule capitan, adauga apoi catre Klapka, te rog sa nu ne judeci dupa vorbele noastre, ci dupa fapte! Suntem toti prieteni si, cand ne intalnim, ne permitem mai mult decat ar fi permis. Asa ne mai racorim si noi pentru cate induram.... Dar in fata dusmanului toti ne facem datoria cu inima, chiar si Gross, desi vrea sa para un razvratit. In al treilea an de razboi, dupa ce am dat atatea dovezi de vitejie, slabiciunile acestea sa ne fie trecute cu vederea!
Klapka dadu din cap, cu un suras indulgent, care insa nu se potrivea deloc cu lumina ciudata din ochii lui bolbocati. Gross vru sa protesteze, dar tocmai atunci usa se deschise si soldatul intra cu farfuriile pline, asezandu-le dinaintea lui Bologa.
Peste cateva minute, dupa oarecare sovairi, convorbirea se aprinse iarasi, mai ales intre Gross si Varga, Apostol Bologa inghitea in sila. Desi nu luase nimic in gura de la pranz, nu-i era foame. Se simtea mereu ostenit, parca toata ziua ar fi carat bolovani. Ar fi dorit sa ia parte la discutie, ca altadata, dar nu mai indraznea de teama sa nu observe ceilalti cat de false si nesincere ii sunt vorbele. Frica aceasta il chinuia neincetat, ii sfasia sufletul, fara sa i se poata impotrivi. Avea impresia ca se afla pe marginea unei prapastii si nu cuteaza sa se uite in adancimea care totusi il ispiteste din ce in ce mai staruitor.
- Izbanda trebuie sa vie! glasui Gross, patetic, gesticuland si cu niste ochi tremuratori de emotie. O crima monstruoasa trebuie sa nasca o pornire uriasa de razvratire universala.... Trebuie!.... Si atunci, peste transeele pline de sange, peste granitele brazdate cu morminte, toti oropsitii, toti razvratitii isi vor strange mainile, intr-un avant nimicitor, se vor intoarce impotriva celor ce-i exploateaza de mii de ani si in sangele lor buhait de trandavie vor inmuia steagurile pacii si ale lumii noi!
Bologa atunci nu se putut stapani si intreba foarte bland:
- Lumea urii, camarade?
- Ura, numai ura va starpi nedreptatea! raspunse Gross cu fata strambata de patima.
- Ura naste vesnic ura, zise Apostol, cutremurandu-se. Pe ura nu poti cladi, precum nu poti pe mlastina.....
Inainte de a mai raspunde Gross, Varga se scula in picioare si vorbi zambitor:
- Stati!.... Dati-mi voie!.... Anarhistul nostru vrea o internationala.... Asa-i camarade?..... Ei, bine, uite internationala! adauga cu mandrie, ridicand glasul si aratand imprejur cu mana pe toti cei de fata. Uite!.... Tu esti ovreu, domnul capitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenco e rutean, Bologa e roman, eu sunt ungur.... Asa-i?.... Tu ce esti, baiete? se intoarse apoi deodata catre soldatul care nu mai ispravea de strans masa cealalta.
- Soldat! raspunse omul, uluit si luand pozitia reglementara.
- Fireste, toti suntem soldati, urma locotenentul catre ofiteri. Si sunt sigur ca dincolo, in sala cea mare sau in tinda vom gasi si polonezi, si sarbi, si italieni, in sfarsit toate neamurile, nu-i asa?.... Si cu totii luptam umar la umar pentru un ideal comun, contra dusmanului comun! Iata internationala adevarata, tovarase, sfarsi Varga, asezandu-se triumfator.
- Internationala crimei! zise Gross grav, adaugan indata, ironic: Degeaba, tu nu poti pricepe, Varga! Ne pierdem vremea! Tu esti baiat de treaba, esti erou, dar incolo....
- Incolo, adica inspre ideile tale nici nu doresc sa ma apropiu, caci pe acolo te intalnesti cu Curtea Martiala, raspunse repede Varga, (razand) multumit.
Urma o tacere si apoi deodata glasul lui Cervenco, tanguitor ca o mustrare tarzie:
- Suferinta ne trebuie, multa, imensa..... Numai in suferinta creste si rodeste iubirea cea mare, cea adevarata si biruitoare... Iubirea, oamnei dragi, iubirea!
Apostol Bologa se uita in ochii ruteanului, lacrimati si totusi stralucitori intr-o lumina ademenitoare. Privindu-i insa mai adanc, Bologa se spaimanta si tresari, ca si cand si-ar fi aruncat cautatura in adancimea prapastiei de care se ferise toata seara. Vru sa zica ceva si se pomeni murmurand in nestire:
- Iubirea...... iubirea......
- Iubirea voastra insa ne hraneste cu gloante sau spanzuratori, zise Gross cu asprime rautacioasa. Azi Svoboda, maine eu sau poate voi, cei cu iubirea.... Si incaltea Svoboda a incercat sa se smulga din murdarie, pe cand noi ne balacim mereu.....
- Sper ca nu vei face apologia tradarii? il intrerupse iar grav locotenentul de husari.
- Daca in vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, niste ticalosi ar spanzura acasa pe tatal tau sub o invinuire oarecare, spune, eroule, n-ai imita pe Svoboda?
- Adica tatal spanzuratului?.... intreba Bologa cu ochii cat pumnii, intinzand gatul spre Gross. Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce?
- Si daca ar fi vorbit? zise Gross inabusit si cu scarba. Cel mult o circumstanta agravanta.....
- O, o, dar e..... este - bolborosi Bologa, oprindu-se deodata aiurit si simtind o uscaciune ciudata in cerul gurii, parca s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri napraznice.
- Nimic nu poate scuza tradarea si de altfel un ofiter care dezerteaza e mai criminal decat..... mai criminal! zise Varga, sculandu-se. Si, fiindca maine dimineata trebuie sa fim la datorie, v-as propune sa ne carabanim.... Nu de alta, dar mi-e teama ca, de vom mai zabovi mult, aveti sa ma convingeti ca dezertarea la dusman e o fapta vitejeasca!
Incerca sa rada si, neizbutind, se duse la canapea si-si alese din gramana mantaua si armele. Gross se uita la ceas si zise catre Cervenco:
- Ce facem?.... E tarziu.... de-abia o sa putem dormi trei ore.....
Plecara toti trei impreuna si in urma lor ramase o dara grea de tacere. Capitanul Klapka incepu intr-un tarziu sa tambureze usor cu degetele pe masa, uitandu-se pe sub sprancene spre Bologa, care se clatina pe scaun, cu fata zgarcita de o infiorare nestapanita. la masa nu mai ramasese decat un sublocotenent de infanterie, foarte tanar si posomorat, care nu scosese nicio vorba si bause cateva sticle de vin cu o lacomie de betiv precoce, si doctorul Meyer, un ursuz taciturn, suferind de insomnie, cu o dragoste speciala pentru "clientii" lui - cum le zicea celor din transee - si lunad masa totdeauna in odaita trecatorilor, fara insa a se amesteca in discutiile lor. Fiindca tacerea devenea apasatoare, Klapka zise catre doctorul Meyer, cautand un ton glumet:
- Eu pot sta pana la ziua, ca tot n-am cvartir, iar soldatul imi pazeste in gara bagajele.....
Auzind glasul capitanului, Bologa se dezmetici si vorbi repede, parca ar fi vrut sa-si ascunda o vina:
- Daca sunteti obosit, va puteti odihni la mine, domnule capitan.... Va cedez bucuros patul, caci eu.... eu am de gand sa plec mai degraba la.... la datorie....
- Adica de ce n-am pleca impreuna, prietene? raspunse Klapka. Nu cunosc terenul si am nevoie de o calauza.... Mi s-a spus ca voi comanda divizionul al doilea.....
- Atunci sunteti comandantul meu! striga Apostol inviorat. Un motiv mai puternic sa va repet invitatia.
- Iar eu am s-o primesc, prietene, fiindca, drept sa-ti spun, ma cam apasa osteneala si emotiile! zise capitanul cu o voce mai sincera.
Doctorul fara somn trecu in odaia mare, iar sublocotenentul mai ceru o sticla de vin soldatului care nu ispravea deloc lucru la masa de alaturi.... In ulita Klapka si Bologa se oprira, ascultand rasetele galagioase din popota, dominate de un glas ragusit, care canta fals si cu mare insufletire o romanta sentimentala. Intunerecul se zbuciuma peste tot cuprinsul si sus, in cer, vanturile flafaiau panze de nouri plangatori.
- Incotro mergem, camarade? intreba Klapka deodata cu vocea schimbata.
In aceeasi clipa insa la rasarit se ivi pe cer o tramba de lumina alba, tremuratoare, plimbandu-se de ici-colo, grabita, cercetatoare ca o iscoada isteata, staruind pe alocuri, alintand pamantul si sfidand intunericul..... Apoi, peste un minut, se auzira bubuituri dese, inabusite, departate.....
- Ce-i asta? facu capitanul mirat. Se spunea ca pe aici e liniste.... cand colo.....
- Da..... Nu-i nimic..... nimic! zise Bologa, urmarind cu interes lumina si tunurile. Ceva caraghios.... o, mai mult decat caraghios! Rusii ceia sunt nebuni... Inchipuiti-va, domnule capitan, ca de vreo saptamana, aproape in fiecare noapte ne sacaie cu un reflector, parc-ar umbla sa-si bata joc de noi! Auzi, reflector la niste pozitii fixe, unde se cunoaste orice musuroi..... Ridicol!.... Dar si mai ridicol, ba chiar enervant, e ca noi nu suntem in stare sa le zdrobim jucaria! Am stricat pana acum atatea obuze, de ni-e rusine, si degeaba! Parca ar fi fermecata lumina lor, parca......
Bologa isi curma brusc vorba, caci fasia de lumina disparu, lasand intunericul mai greu. Rabufniturile de tunuri mai continuara un rastimp si apoi incetara pe rand... Cei doi ofiteri pornira prin bezna deasa, clapaind cu cizmele in noroi.... Satul dormea dus, cu casele pitite dupa garduri de spini.... Intr-un tarziu, mergand mereu, Klapka zise in soapta:
- Ce efect ciudat a avut axecutia de azi asupra domnilor! Si doar au fost adusi inadins ca sa se intoarca cu groaza in transee si sa spuna oamenilor ca e mai bine sa infrunte gloantele dusmanului decat streangul patriei..... Foarte.... foarte ciudat!.... Dar daca tatal osanditului a fost intr-adevar spanzurat, atunci.....
Apostol se uita repede inapoi, ca si cum ar fi auzit un glas in spate, pe urma mormai rugator:
- A fost vinovat... domnule capitan, a fost vinovat......
Sosira in coltul ulicioarei, spre locuinta locotenentului. Lumina alba chiar atunci rasari iarasi in vazduh, mai aproape, mai limpede, urmarita indata de bubuituri mai furioase.
- Lumina! suspina Bologa. Ispiteste, mereu ispiteste lumina,,,, Parca toate tunurile din lume n-ar mai fi fost in stare s-o inabuse....
Dar aratarea alba se topi iarasi si intunericul ii stranse iar in brate, ca niste clesti reci. Numai in sufletele lor buimacite mai staruiau scantei multicolore, mangaietoare.... O luara pe ulicioara. Noroiul era mai cleios. Bologa simtea cum ii tremura genunchii. I se parea ca duce in spinare o piatra de moara. Si inima ii era atat de sangerata si totusi atat de plina de o dorinta mare, ca il tortura o trebuinta sfasietoare sa vorbeasca, sa se explice.
- Domnule capitan, va rog, zise dansul fierbinte, am fost intaia oara in Curtea Martiala, va rog.... Si contiinta mi-a poruncit..... A fost vinovat, domnule Klapka!
Klapka tacea, parca nici nu l-ar fi auzit.
5.
Apostol Bologa isi lua in primire bateria, mai statu putin la taifas cu comandantii de sectie si cobori in adapostul subpamantean sa se odihneasca. Se intinse pe patul de scanduri. Era prapadit de osteneala si de nesomn, caci toata noaptea se zvarcolise, dar acum sufletul i se usurase, parca ar fi scapat dintr-o camera de tortura si parca toate zbuciumarile ar fi ramas acolo, in satul cu spanzuratoarea...... De afara cobora o infumurare de lumina, in care se conturau vag intrarea adapostului, masa improvizata, cu harti, compasuri, carti si niste farfurii goale, apoi aparatul telefonic in perete, doua scaune fara spate, aruncate la o parte.... Auzea ploaia monotona, plicticoasa, adormitoare si se bucura ca in creieri ii furnicau, ca si alta data, numai reflectoare, tunuri, muscali, harti, decoratii......
Spre seara veni capitanul Klapka in inspectie. Bologa se innoura, mai ales cand capitanul ii spuse ca a vazut celelalte baterii si ca aici va zabovi mai mult, ca acasa... Ii dadu toate deslusirile, rece, scurt, parca astfel ar fi vrut sa inlature o apropiere in afara serviciului. Klapka il ascuta ganditor, privindu-l mereu in ochi cu o staruinta care pe Bologa il zapacea si-l facea sa-si reaminteasca intalnirea lor de ieri, in fata spanzuratoarei. La sfarsit apoi capitanul ii zise deodata cu un glas in care vibra o sinceritate calda:
- Esti o inima de aur, Bologa!.... Da, da, o inima.... De aceea mi-esti drag ca un frate!
Locotenentul avu o tresarire nervoasa. Nu intelegea ce vrea Klapka si un momentu i se paru ca-l ispiteste. In ureche insa ii rasunau cuvintele blande, tulburatoare, care totusi il spaimantau, ca si cand l-ar fi tarat spre o primejdie.
- Te-am vazut aseara cum te-ai chinuit, urma capitanul. Toata seara si toata noaptea. Si te-am inteles. Poate ca numai eu te-am inteles, fiindca eu.... Da, da!.... Nu uita ca am tacut! Trebuie sa tacem! Mereu sa tacem! Altfel....
- Domnule capitan, cred ca va inselati, cred ca.... zise Bologa aspru, aproape cu ura. Si nu stiu ce va face sa-mi atribuiti......
Klapka zambi cu atata bunatate, ca Apostol se incurca de tot si se opri in mijlocul frazei.
- De ieri, de la primul schimb de priviri, am înţeles că vezi în mine un duşman, reluă căpitanul. Nici nu mi-ar fi păsat de duşmănia ta, dacă pe urmă, când se zvârcolea fratele meu în ştreang, nu ţi-aş fi văzut ochii plini de lacrimi.... Nu protesta! Nu ţi-ai dat seama, dar ai lăcrimat..... şi lacrimile acelea ţi-au dezvăluit inima întreagă......
Bologa mai încercă să se împotrivească. Zadarnic. Căpitanul părea că simte o nevoie nebiruită de a-şi crea un prieten cu care să împartă o povară sufletească. Neîncrederea locotenentului îl făcea să şovăie, şi totuşi înfricoşarea singurătăţii îl îmboldea mereu să se apropie. Astfel îi spuse cum a aflat aseară, de la un căpitan ungur, că Bologa e român, dar ofiţer model şi patriot incomparabil. Atunci s-a întristat, crezând că lacrimile au fost înşelătoare. A cunoscut mulţi ofiţeri români în război şi cu toţi s-a înţeles ca şi când ar fi fost fraţi de sânge.
Cum oare să nimerească tocmai aici un renegat? Pe urmă, la masă, a priceput tot, căci la fel se ascunde şi dânsul de doi ani de zile, ferindu-se, ca un actor batrân, de a-şi arăta simţămintele cele fierbinţi şi purtând veşnic o mască pe obraz. De altfel, pentru el primejdia e şi mai mare decât pentru Bologa, întâi fiindcă e ceh, şi toţi cehii sunt suspecţi, apoi fiindcă.... Nu-i mărturisi al doilea motiv, ci, după o mică pauză, îi povesti că el e din Znaim, oraş ceh foarte drăguţ şi curat, şi că părinţii l-au dat la şcoala militară ca să-şi câştige mai curând pâinea, deoarece erau mulţi fraţi şi fără avere. A ieşit cadet la optsprezece ani, dar viaţa militară nu i-a plăcut, în vara când a fost înaintat sublocotenent şi s-a dus acasă în concediu, s-a amorezat nebun de fata unui profesor, tot din Znaim.A vrut s-o ia de nevastă, dar iubita lui n-avea zestre reglementară, ba chiar niciun fel de zestre. Atunci, fiindcă nu putea renunţa la fată, s-au logodit. El s-a hotărât să-şi creeze o carieră nouă, iar ea s-a legătuit să-l aştepte. S-a înscris în aceeaşi toamnă la Drept şi s-a aşternut pe carte. A mers greu. Serviciul îi reteza mereu avântul, şi superiorii nu vedeau cu ochi buni strădaniile civile. Totuşi, în şapte ani a terminat. Era locotenent. Prin demisie a dobândit gradul de căpitan de rezervă, dar şi de candidat de avocat. Practica a făcut-i în Znaim, aproape de logodnică. Peste un an deschizând cancelarie de avocat, s-a putut însura. Căsnicia a fost rodnică: anul şi copilul.... Azi are patru: doi băieţi şi două fete. Războiul a întrerupt seria. Al cincilea de-abia acum e pe drum..... Dintr-un portofoliu scoase nişte fotografii şi-i arătă, falnic şi mişcat, întâi copilaşii pe rând, cu numele şi obiceiurile fiecăruia, apoi pe nevastă-sa.
- Să ştii însă că fotografiile sunt mizerabile, adăugă el cu însufleţire. Mai ales nevastă-mea e de o mie de ori mai bine, delicată, blândă, frumoasă. Cine o cunoaşte trebuie s-o adore....
Sărută fotografiile, le puse bine şi murmură înduioşat, cu ochii scăldaţi în lacrimi:
- Din pricina lor şi de dragul lor sunt cum sunt, Bologa!..... Altfel, Dumnezeu ştie, poate că şi eu...... Aşa însă nu pot..... Sunt capabil de orice laşitate, numai să nu mor înainte de a-i îmbrăţişa, să mă pot întoarce la ei..... Ce vrei! Sunt un nenorocit... Şi totuşi, în doi ani, o singură dată am fost acasă cinci zile! Înţelegi? O, câinii, câinii!
Scrâşni dinţii, cu lacrimi gârlă pe obrajii graşi, înroşiţi de emoţie. Se auziră paşi coborând în adăpost şi Klapka se potoli brusc, întorcându-se cu spaimă spre intrare. Era un sublocotenent care venea să ia înţelegere cu Bologa în privinţa serviciului de noapte.
- Poate să ne viziteze şi la noapte reflectorul şi ar fi bine să-i pregătim o primire triumfală, zise sublocotenentul.
Se aşezară la masă, întinseră hărţile, se sfătuiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dată şi chibzuiră unde trebuie să apară la noapte, aprinseră un muc de lumânare, făcură socoteli şi planuri de tragere......
Preocupat de reflectorul duşman, Apostol Bologa nici nu se mai gândi la Klapka. De altfel toată noaptea stătu de veghe, alergând de la postul de comandă la tunuri, de la tunuri la cele câteva observatoare ale bateriei, repezindu-se chiar până la observatorul din linia infanteriei, agitat, parcă ar fi fost în joc toată fericirea lui şi soarta lumii întregi. Ceasurile însă trecură, veni dimineaţa, şi reflectorul nu se arătă.
Şi noaptea următoare la fel, şi noaptea a treia la fel..... De-abia a cincea noapte, când nu credeau că are să vie, a venit iar, mai sfidător, mai batjocoritor...... Au cheltuit zeci de obuze, dar lumina s-a plimbat nepăsătoare peste câmpurile brăzdate de şanţuri.
A doua zi, pe la amiază, Bologa se pomeni iar cu Klapka la baterie. Era foarte palid şi cu ochii mai tulburi şi mai bulbucaţi ca de obicei. Îi spuse că adineaori colonelul i-a poruncit categoric să sfârşească scandalul cu reflectorul, fiindcă ajungem de râsul şi ocara armatei, adăugând că comandantul diviziei a făgăduit o decoraţie celui ce va zdrobi batjocura rusească.
- Azi-noapte l-am încadrat, şi totuşi ne-a scăpat! zise Bologa furios, încheind cu o înjurătură ungurească. În doi ani n-am primit nicio observaţie şi acuma, din pricina unui fleac de......
- Nu te înfuria, prietene, şi nu înjura, răspunse Klapka abătut. Observaţia nu te priveşte pe tine, ci pe mine!
- Pe toţi ne priveşte, domnule căpitan, şi tocmai asta-i.....
- Poate că înainte de a lua eu comanda divizionului, dar azi toată vina cade numai asupra mea! Am simţit aceasta foarte limpede din chiar vorbele colonelului, din tonul lui, din.... M-a întrebat pentru ce anume am fost mutat aici, înţelegi?
Căpitanul se aşezase pe scaun, lângă masa cu hărţile, şi se uita intrebător şi speriat la Bologa care, nedumerit, răspunse:
- În interes de serviciu, fireşte. De altfel, în război nici nu se mai ţine seama de alte interese.....
- Ei bine, colonelul ştia, trebuia să ştie, şi totuşi m-a întrebat, zise Klapka mai încet şi cu o umbră de mister în glas. Iar când, de frică, i-am spus o minciună, el nici n-a clipit din ochi, încât am fost silit să mă ruşinez de laşitatea mea!
Tăcu aşteptând un răspuns sau o întrebare. Pe Bologa însă atitudinea şi glasulcăpitanului îl uluiră, trezindu-i deodată în suflet toate zbuciumările care crezuse că s-au stins fără urme. Ar fi vrut să protesteze şi să isprăvească cu omul acesta care, urmărindu-i cu încredere, îl făcea părtaşul unor gânduri primejdioase. Simţea însă cu groază că, în adâncul inimii, gândurile acestea îi erau dragi şi le tăinuia acolo ca pe nişte odoare preţioase.
- Domnule căpitan..... murmură Apostol, uitându-se în ochii lui, rugător.
Din privirea şi glasul lui, Klapka sorbi un îndemn care îi lumină faţa frământată. Ca şi când ar fi pornit să-şi golească dintr-o dată tot sufletul, oftă greu şi zise:
- Mă înăbuşe laşitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că, tăinuind-o, voi scăpa de ea, şi acuma mă gâtuie.... Ai văzut privirea lui Svoboda sub ştreang?..... Nu se poate să n-o fi remarcat, toată lumea a văzur dispreţul şi mândria şi nădejdea.... Asta-i moartea noastră eroică! Pe frontul italian, un român a fost spânzurat pentru aceeaşi vină.... Am văzut bine, a avut aceeaşi privire în faţa funiei..... Atunci însă n-am priceput nimic. Tocmai peste câteva luni mi-am dat seama, în groază şi în laşitate.... Trei ofiţeri din regimentul meu, unul chiar din divizionul meu, toţi cehi, au fost prinşi într-o noapte, între linii, cu planuri şi cu hărţi şi cu secrete. Eu eram să fiu al patrulea, dar în ziua plecării am primit de acasă o scrisoare şi m-am ascuns ca un hoţ. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilaşii, nevasta, în scrisoare am găsit speranţe de viitor şi de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea....... Cum să risc eu toate acestea pentru...... pentru ceva...... pentru un vis? Totuşi, pe urmă am fost trimis şi eu, cu dânşii, în faţa Curţii Marţiale, ca complice. Şi acolo m-am lepădat de ei, ca de lepră, şi am tăgăduit, agăţându-mă cu disperare de viaţa asta ruşinoasă! Iar ei au tăcut şi nici măcar nu m-au dispreţuit. Secera morţii scânteia în faţa lor şi ei n-au clipit din ochi... Apoi,când s-a citit ameninţarea spânzurătorii, au strigat toţi trei, într-unglas, acolo, înaintea Curţii, "trăiască Boemia", în vreme ce eu tremuram ca un biet cerşetor, de milă. Ba, ca să dovedesc tuturor cât sunt de nevinovat, m-am dus şi la execuţie... Vezi, până unde poate merge laşitatea?..... Lângă sat e o pădure prin care armata şi-a croit drumuri speciale, ferite de aeroplane, pentru trebuinţele frontului. Am mers cu convoiul de execuţie şi am ajuns într-o poiană largă. Convoiul s-a oprit puţin în mijlocul poienii şi m-am uitat împrejur să caut stâlpii spânzurătorilor. Stâlpi nu erau, dar în schimb în fiecare copac atârnau oameni, agăţaţi de crengi, cu capetele goale şi cu tăbliţe de gât, pe care scria "trădător de patrie", în trei limbi. Mi-a îngheţat inima în piept şi totuşi n-am îndrăznit să tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd câţi sunt..... Închipuieşte-ţi ticăloşie de om! Dar cum să-i numeri, când toată pădurea era plină de spânzuraţi? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulţi?..... Atunci am închis ochii, gândindu-mă cu mirare stupidă: "Asta-i pădurea spânzuraţilor...." Un maior ungur, înalt şi cu profil de pasăre, mi-a şoptit, poate ca să mă ispitească: "Toţi sunt cehi.... şi ofiţerii, şi soldaţii.... numai cehi!" Am tăcut, parcă mi-ar fi făcut o mustrare. Apoi i-ai spânzurat pe toţi trei deodată şi pe acelaşi copac, un fag bătrân, cu tulpina scorburoasă. Când le-au pus ştreangul de gât, m-am uitat bine în ochii lor..... Străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi atât de măreţ şi cu atâta nădejde, că toată faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie. Atunci m-am simţit mândru că sunt frate cu cei strălucitori de sub ştreang şi am dorit moartea cu o însetare uriaşă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit zvârcolirile, am auzit pârâitul crengilor şi numai inima îmi tremura, încet, fricoasă, hoţeşte, ca nu cumva s-o audă vreun vecin... Peste câteva zile am fost mutat ca suspect... Acuma vezi de ce am fost mutat?... Şi crezi că am plâns măcar după ce m-am întors de la pădurea spânzuraţilor? Sau măcar în tren, venind încoace? Sau aici?... M-am bucurat, Bologa, auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spânzuraţilor! Până adineaori m-am bucurat, până când m-a întrebat colonelul de ce am fost mutat! Numai adineaori am plâns, cu capul vârât în mantie, ca să nu mă simtă nici ordonanţa. Numai adineaori, de frica pădurii spânzuraţilor!
Klapka se opri cu nişte ochi atât de mari şi de îngroziţi, că Bologa îşi simţi sufletul copleşit de milă. În tăcerea adăpostului inimile lor băteau deopotrivă de înfricoşate...... Locotenentul vru să-i spuie o vorbă de mângâiere şi se pomeni şoptind:
- Domnule căpitan, pădurea spânzuraţilor......
Îşi luă seama însă şi plecă ochii în pământ, neputincios şi umilit.
- Acuma înţelegi întrebarea colonelului? reveni căpitanul cutremurându-se, parcă ar fi vrut să se scuture de o apăsare. Şi observaţia cu reflectorul?... Vezi cum se leagă?... Observaţia e ameninţătoare pentru mine: ori reflectorul, ori.
Iar se cutremură şi apoi continuă mai gâtuit:
- Trebuie să nimicim reflectorul, Bologa, frate de suferinţă! Altfel.....
- Pădurea spânzuraţilor...... murmură Apostol cu ochii scânteietori de o ură nouă, plămădită în sufletul lui pe nesimţire.
.........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu