11.
Acum stia ca intrebarea aceasta, sub alta forma, si mai cu seama ceea ce se ascundea in dosul ei, i-a incoltit in minte din clipa cand a zarit in gara, ieri, pe Ilona. I se clatina sufletul ca in bataia unor vanturi neimpacate si in suflet i se rascoleau alte intrebari, mereu altele. Iesi in ulicioara garii si se pomeni deodata cu Ilona..... In secunda cand o vazu, gandurile i se risipira, ca alungate de o putere irezistibila, si in inima ii ramase numai bucurie.
- Unde umbli pe aici, Ilona? ii zise el cu lacomie, parca ar fi vrut sa-si verse tot sufletul in niste vorbe care altfel n-ar insemna nimic. Cum te-ai ascuns de nici nu te-ai mai aratat de aseara?
- Mi-e frica de dumneata, murmura fata plecand ochii si ocolindu-l.
- Sireato, sireato! facu Apostol, fericit de raspunsul ei. Dar eu tot te-am vazut adineaori, din cancelarie..... Veneai de undeva si era manioasa, si-ti sedea bine.....
Ilona trecuse, fara a mai scoate un cuvant, iutindu-si mersul si disparand degraba, in vreme ce Bologa, intorcandu-se pe loc, o urmarea cu ochii aprinsi.
Apoi, de dupa cotitura care inghitise pe Ilona, se auzi huruit de roti grele si in curand se ivi o caruta incarcata zdravan cu lazi de munitii. Apostol tocmai voia sa-si urmeze calea, cand, langa vizitiu, recunoscu pe locotentul de husari Varga care, sosind aproape, opri caruta si nu se dadu jos. Schimbara cateva vorbe si intrebari, cantarindu-se din ochi cu o curiozitate ciudata. In sfarsit, Varga zise, in gluma si totusi cu o privire iscoditoare:
- Te-am asteptat sa te arestez, Bologa..... Se vede insa ca ti-au mutat gandul.....
Apostol ii simti in inima privirea ca un cutit. Zambi incurcat si raspunse, de asemenea pe un ton glumet, dar neputandu-si ascunde o tremurare a buzelor:
- A, n-ai uitat inca de convorbirea de atunci?..... Ei da, am lipsit la apel....... Crezi ca de aici incolo e prea tarziu?
- Nu stiu..... tu trebuie sa stii! zise Varga, devenind indata serios.
- Asa-i?..... S-apoi frontul e mare, prietene..... De ce numaidecat pe la tine? urma Bologa cu acelasi zambet.
- Fireste...... negresit...... Dar eu te-am asteptat, nu stiu de ce...... asa..... ingana locotenentul de husari cu o licarire stranie in ochi. Hai, da-i drumul, baiete! adauga catre vizitiu, intinzandu-i mana lui Apostol si zicandu-i: La revedere...... Am sa te astept, Bologa!..... Fii sigur, am sa te astept.....
Caruta porni cu zgomot scartaitor, in care ultimele vorbe ale lui Varga se pierdura ca intr-o prabusire. Apostol Bologa merse pe urmele carutei, cu surasul zugravit pe obraji, parca ar fi vrut sa mai spuna ceva husarului.
Tocmai in fata spitalului isi dadu seama ca doreste sa vada neaparat pe Cervenco, ca si cum numai Cervenco ar fi in stare sa-i dezvaluie taina linistei adevarate si sa-i dea un leac impotriva tuturor chinurilor sufletului. Spitalul improvizat in localul scoalei avea doua sali cu vreo treizeci de paturi. In cea dinspre ulita, intr-un colt, zacea capitanul Cervenco.
Un doctoraş cu obrajii pământii explică lui Bologa, înainte de a-l introduce, că Cervenco e de două săptămâni aici, cu un glonte, ricoşat, în piept..... "Glontele, pătrunzând de-a curmezişul, a frânt două coaste, şi-a pierdut forţa de penetraţie şi s-a oprit în plămânul stâng, în apropierea inimii, aşa că ni-e peste putinţă să-l ajungem şi să-l extragem..... Pe bolnav îl jenează îngrozitor şi, afară dacă o întâmplare norocoasă nu va interveni, poate să-i provoace o hemoragie mortală..... În sfârşit, noi sperăm.....în ajutorul lui Dumnezeu, dar bolnavul trebuie cruţat şi mai ales n-are voie să vorbească..... De altfel, are dureri cumplite şi......"
Apostol Bolga se apropie de patul lui Cervenco în vârful picioarelor. Căpitanul, foarte palid, cu faţa în sus, avea ochii verzi ţintiţi în tavanul cu grinzi. Obrajii lui erau uscaţi, cu pielea lucioasă, întinsă pe oase, şi atât de albă, că barba cafenie, răsfirată peste învelitoarea sură, părea neagră. În ochi îi ardea o lumină cu pâlpâiri de suferinţă şi exaltare şi umilinţă, ca nişte tainice respiraţii sufleteşti.
Bologa se opri la vreo trei paşi de pat, dar bolnavul nu întoarse privirea spre dânsul, parcă n-ar fi auzit nimic din ce se petrece pe lumea aceasta. De-abia când îi rosti numele, ochii lui Cervenco răspunseră cu o lucire de bucurie.
Pe urmă Apostol se aşeză la picioare şi rosti câteva cuvinte care nu cereau răspuns. Căpitanul bolnav zâmbi cu buzele şi cu ochii, blând, cu atâta bunătate, că inima lui Apostol începu să tremure repede, fricoasă, ca o pasăre speriată, simţind deodată mustrări dureroase şi încredere mare. Şi Bologa stătu acolo, în faţa bolnavului, aproape un ceas, fără a scoate o vorbă, sorbindu-i privirile din ce în ce mai însetat, ca şi cum din ele ar fi vrut să-şi adune un mănunchi de sprijin. N-ar fi fost în stare să-şi lămurească simţămintele din clipele acelea, dar sufletul i se bucura ca de o taină nemărginită.
Când se ridică de plecare, văzu bine că buzele lui Cervenco se mişcă fără glas. El totuşi înţelese ce-i spune şi, drept răspuns, îl sărută pe amândoi obrajii. Şi ochii bolnavului îl petrecură până la uşă mai departe, prin zidurile sălii, până în uliţă.....
4.
Spre seară, groparul Vidor sosi acasă din oraş, unde fusese cu cumnatul său, şi îndată vru să afle de la Bologa cum stă pacea, că pe aici iar se aud veşti de bătălii.
- Noi vom afla cei din urmă pacea, zise Apostol, fiindcă pacea o fac cei ce n-au cunoscut niciodată războiul!
În aceeaşi seară, trecând din cancelarie în odaia sa, găsi acolo pe Ilona care, fără sfială, aproape sfidător îi zise:
- Te-am aşteptat să-ţi spun că nu sunt supărată, dar mi-e ruşine.....
Apostol o luă în braţe şi ea îşi ascunse obrajii pe pieptul lui.
- Ilona...... Ilona..... murmură Apostol, strângând-o nebuneşte şi sărutându-i gura.
Dar fata se smulse brusc din mâinile lui şi fugi afară, parcă s-ar fi spăimântat de ceva...... Peste câteva clipe veni într-adevăr Petre să aprindă lampa.
Cele două zile următoare Aposol Bolga le petrecu într-o agitaţie cumplită. Serviciul în birou îl chinuia, ca şi cum ar fi stat pe cuie. În mintea lui se stinseră toate gândurile care nu priveau pe Ilona, precum inima şi toată fiinţa lui numai pe ea o râvneau în fiece clipă cu patimă disperată. Din cinci în cinci minute trecea în odaia de dincolo, mereu cu speranţa de a o vedea măcar pe Ilona. De câteva ori încercă să se gândească la Cervenco, la Dumnezeu, la iubirea omului...... Nu era în stare şi de altfel era convins ca, prin asemenea incercari, ar jigni-o pe ea. Ar fi vorbit numai despre Ilona toata ziua si de-abia se stapanea sa nu intrebe chiar pe gradatii din cancelarie, ce parere au de "fata gazdei". Cu Petre statea mai linistit de vorba, il iscodea ce face "fetiscana ceea", unde se culca, pe unde umbla. Amanuntele cele mai marunte i se pareau nespus de fermecatoare. Groparul nu-l mai plictisea, ba il cauta si-l starnea la taifas si mai ales se bucura afland de la el cate ceva din copilaria "fetitei".
De altminteri nici Ilona nu se mai ascundea si-si facea mereu de lucru pe acasa, sa fie mereu in ochii si in calea lui. Totusi, se ferea sa intre in odaia "domnului ofiter", sa n-o prinda tatal sau, dar mai cu seama fiindca ii era frica sa n-o gaseasca Apostol iar acolo si sa nu se intample cumva sa nu mai poata scapa din imbratisarile lui. Numai de doua ori a trecut pragul in cele doua zile si de amandoua ori Apostol a simtit-o, a alergat si nu i-a dat drumul pana ce n-a sarutat-o cu atata foc, ca era sa-si piarza si ea capul, ba a doua oara a dat si ordonanta peste ei.
A treia zi, după asfinţitul soarelui, groparul spuse locotenetului că se duce la Făget, unde va zăbovi tocmai până sâmbătă după prânz, că are acolo o "tablă" de porumb şi ar vrea s-o are mâine cu uneltele şi vitele cumnatului, să isprăvească cu munca pământului şi să fie liniştit de sărbătorile Paştilor. Bologa uitase că e Săptămâna patimilor, cu toate că maică-sa îi amintise chiar şi în clipa pornirii trenului, mai întrebă câte ceva pe gropar despre sărbători, gândindu-se numai că Ilona va rămâne singură aici. După ce dispăru groparul, Apostol, fericit, dădu să caute pe Ilona, o aşteptă..... Nimic. Îl cuprinse o tristeţe chinuitoare când îi trăsni prin cap că fata o fi dormind undeva prin vecini sau la vreo rubedenie. Numai la cină şi întâmplător îi spuse Petre că "fetişcana" s-a încuiat în odăiţa din fund şi nici nu crâcneşte, parc-ar fi îngheţat acolo "cine ştie de frica cui".....
Ziua următoare i se păru strâmbă, sfărâmată şi plină de un miros acru. Nu văzu deloc pe Ilona. De-abia seara o întâlni, în tindă. Era grăbită. În cap o năframă de mătase verde ca iarba, iar pieptul strâns într-un lăibăraş de catifea roşie, ca în corset. În cancelarie nimeni; în cealaltă odaie însă Petre horobăia, mormăind rugăciuni. Apostol, care tocmai ieşea din cancelarie, o surprinse pe când ea căuta să se strecoare nesimţită. Îi veni să ţipe de bucurie şi totuşi încremeni în faţa ei, privind-o doar cu nişte ochi lacomi şi plini de spaimă. Şi ea se opri, îngrozită, şi se clătină puţin pe picioare..... Astfel trecură câteva clipe, amestecate cu rugăciunile ordonanţei din odaia ofiţerului.
Apoi Apostol şopti cu o lucire nouă:
- De ce te ascunzi de mine, Ilona?
Fata, ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea, păli şi răspunse îndată la altă întrebare ce tremura în ochii lui:
- Lasă-mă..... Trebuie să mă duc la biserică..... E Vinerea mare...... Denii...... Şi poimâine sunt Paştile.....
Apostol îi văzu numai buzele şi nu-i auzi glasul. Pe urmă privirea îi coborî pe sâni gata parcă să spargă laibărul care-i apăsa. Deodată se făcu roşu, o apucă de mână şi-i şopti cu altă înflăcărare, că fata îşi feri obrajii:
- Ilona, am sa te astept la biserica......
Fiindca ea tacu, Apostol continua mai fierbinte, infingandu-si ochii aprinsi in ochii ei speriati:
- Trebuie sa vii, Ilona..... acuma trebuie..... de la biserica..... negresit...... te astept.....
Ilona se cutremura si dadu sa treaca. El ii atinu calea sa-i auda raspunsul inainte de toate.
Se ciocnira piept in piept si Apostol o stranse brusc in brate si o saruta prelung, parc-ar fi dorit sa-i sorba tot sufletul dintr-o data. fata, cu bratele moarte, murmura aproape deznadajduita:
- Doamne...... Doamne, iarta-ma.....
- Sa vii, Ilona..... Ilona! balbai Bologa dandu-i drumul in vreme ce ea, cu pasi moi, iesea din tinda intunecoasa.
Apostol Bologa ramase cateva clipe in tinda, aiurit, nesigur daca a fost aievea Ilona sau poate numai inchipuirea lui vesnic nesaturata si-a batut joc de dansul. Pe buze ii ardea sarutarea ei si in inima o fericire atat de vie, ca incepu sa strige, in nestire, ca si cum ar fi incercat sa inabuse un glas tulburator:
- Petre!...... Petre!.....
Ordonanta aparu in pragul odaiii, crezand ca s-a intamplat ceva. Apostol isi veni in fire, se uita foarte vesel la Petre o clipa si-i zise, numai ca sa nu taca:
- Ce faci, Petre? Gata cina? Patul?..... Mi-e foame, Petre, si sunt asa de multumit, asa de.....
Soldatul raspunse grav, parca veselia stapanului i-ar fi cazut greu:
- Am pregatit tot, don locotenent..... ca pe urma sa ma pot duce la biserica.....
- Bine, bine, Petre..... Du-te...... unde vrei! striga Apostol, de-abia stapanindu-se sa nu-l imbratiseze, intr-atata bucuria din sufletul lui simtea nevoia sa se imparta si sa se desfete.
Nu intra in odaie, ci se repezi afara, ca si cand ar fi vrut sa-si vesteasca fericirea deodata cerului si pamantului. Racoarea serii il dezmetici. Se intoarse inapoi. In fata casei ii aparu ca o strafulgerare prin creieri sa mearga si el la biserica. Intr-o clipa se hotari si in cea urmatoare isi lua seama, zicandu-si ca va fi multime mare acolo si nu va putea vedea pe Ilona si poate nici la sfarsitul slujbei nu o va intalni, iar pana sa vie dansul acasa.....
Pe ulita treceau din cand in cand oameni singurateci spre biserica. In odaia lui era aprinsa lampa si, prin ferestrele mici, cu perdelute albe netrase, vazu patul asternut.
"Dar daca n-are sa vie?" ii rasari in minte pe neasteptate si in aceeasi secunda ii zburara din suflet toate bucuriile.
Un fior de frig il strabatu din cap pana-n picioare. Intra in ograda, mahnit, cu un carbune aprins in inima. Petre plecase. Era singur in toata casa. Pe masa il astepta mancarea rece. Nici n-o atinse. Lua o carte de pe policioara de la capataiul patului si se aseza la masa sa citeasca, sa-si omoae vremea si mai ales sa-si ostoiasca gandurile. Literele se incurcau, fugeau si se valmaseau. Si inima-i era plina de mustrari nedeslusite.
"Daca nu vine, inseamna ca nu ma iubeste si atunci......"
Ultimul cuvant ii ramase suspendat ii creieri ca un varf de floreta. Atunci..... Atunci..... Isi dadea seama ca iubirea aceasta il departeaza de toate credintele si nazuintele lui si totusi simtea ca fara de ea i s-ar istovi inima si viata insasi si-ar pierde orice rost, iar lumea ar deveni un pustiu fara margini. Nicio clipa nu s-a gandit unde il va duce iubirea Ilonei, ca odinioara cand a iubit pe Marta si cand a stiut ca va lua-o de nevasta. Acum nu era capabil sa se gandeasca la nimic, ci dorea pe Ilona, cu toate simturile si gandurile, neincetat, parca toata fiinta lui ar fi fost amenintata de pieire daca nu i-ar fi jertfit ei toate clipele.
Teama ca Ilona nu va veni il ustura pana in maduva oaselor. Cartea ii tremura in maini si lumina lampii incepu sa-l enerveze. Tranti volumul pe lavita si se plimba de ici-colo, din ce in ce mai repede, ca si cum ar fi vrut sa grabeasca mersul vremii si apropierea clipei hotaratoare.
In sfarsit nu mai putu rabda lumina si stinse lampa. Mai umbla cateva minute prin odaie, dar nelinistea nu-l parasi. Imbracat cum era, se lungi in pat. Intunerecul si tacerea il mangaiau. Isi auzea bataile inimii, ca niste galgairi inabusite. Ca sa insele vremea, se apuca sa numere; nu ajunse nici pana la zece si pierdu sirul.....
Trecu asa o vesnicie..... Apoi deodata auzi, pe ulita, glasuri..... Vru sa se ridice, dar imediat se razgandi si ramase nemiscat..... "Ar fi trebuit s-o astept afara", isi zise cu disperare ingrozitoare in suflet. In aceeasi clipa pasii ei rasunara in ograda. El ii recunoscu, desi niciodata nu si-a dat seama ca-i cunoaste...... Pasii intra in tinda si se inmoaie, apoi se opresc sovand..... Apostol simte sovairea si iar isi aude limpede bataile inimii..... Pe urma clanta se misca fara zgomot si nici usa nu scartaie, deschizandu-se putin, de-abia atata cat ii trebuie ei ca sa se strecoare.... Iar ii fulgera prin gand lui Apostol sa sara din pat si iar ramane tintuit pe loc, incercand sa-si mulcomeasca inimia si infricosat sa n-o sperie..... "De ce nu inchide usa?" isi zice apuca de o noua disperare. Dar chiar atunci aude zavorul si sufletul i se aprinde intr-o scanteiere de bucurie.
Ilona incremeni doua minute langa usa..... In tinda se auzira alti pasi, grei, tarati..... Bologa si Ilona se cutremurara ca si cand fiecare in parte ar fi asteptat ivirea unui vrajmas pedepsitor...... In curand zgomotul din tinda se potoli..... "A fost Petre", se gandi Apostol usurat, auzind indata fosnet de fusta apropiindu-se..... Fata se opri langa pat, mereu nehotarata si ingrozita. Inima din piept i se zvarcolea atat de aprig, ca Apostol ii auzi zvarcolirile..... Apoi Apostol nu se mai putu stapani. Intinse bratul spre ea si degetele lui atinsera sanii stransi in laibarasul de catifea..... Ilona scoase un tipat inabusit.
- Ilona..... Turturica mea salbatica! sopti Bologa ragusit, luandu-i mana rece si incercand sa se ridice.
- Mi-e frica..... mi-e frica..... iarta-ma! murmura fata, vrand sa se fereasca, cuprinsa brusc de o vointa noua de impotrivire.
Dar tot atunci simti ca nu mai are nicio putere si se pleca asupra lui, inganand cu patima:
- De acuma nu-mi pasa..... chiar sa ma omoare!
Ii aluneca piciorul pe podele si cazu moale, pe pat, suspinand langa Apostol.....
5.
A doua zi, Apostol Bologa se simti ca dupa o betie rusinoasa. Ii era sila de sine insusi, parc-ar fi savarsit o crima. Se repezi de dimineata in cancelarie, gasi pretexte sa ocarasca pe cei doi slujbasi si chiar pe Petre..... dar de lucru nu se putea apuca. Iesi afara, cautand sa fuga de remuscari.
"Am navalit ca o vijelie in viata ei, am rascolit-o si nu m-am gandit decat la mine!" isi zicea intr-una scarbit, ratacind de ici-colo.
Apoi deodata ii rasari in ochi zambetul Ilonei, fericit, supus, stralucitor de iubire si credinta.
- Nu iti pare rau, Ilona? o intreba dansul sovaitor.
- Nu! raspunse fata hotarata.
- Ai incredere in mine, Ilona? urma el tremurand.
- Da! raspunse ea cu inflacarare.
In fata ei radea bucuria intreaga, netulburata de ganduri si nepasatoare de lume, triumfatoare si ispititoare. Uitandu-se lung in ochii ei, Bologa ii vazu inima toata, calda, simpla, salbatica, si in caldura aceasta i se topi ingrijorarea incetul cu incetul. Intelese ca Ilona pretuieste mai mult decat toate tainele lumii, si o clipa, sau poate mai putin, i se paru ca tot universul se preface deodata in neant, lasandu-l numai pe el cu ea in fata lui Dumnezeu.
- Acuma insa trebuie sa plec, zise apoi fata, ca azi am mult de lucru..... sa fac oua rosii, cozonaci, pasca..... Doar maine e Invierea......
Mai zabovi un minut, parca inima nu ar fi lasat-o sa se desparta de Apostol. Pe urma fugi in casa, razand..... In acelasi moment Bologa auzi foarte deslusit din cancelarie, pe ferestrele deschise, glasul sergentului:
- Mi se pare ca locotentul nostru a pus ochii pe fata groparului.....
- Ce-i drept, n-ar gust rau, raspunse caporalul, razand gros si infundat.
Apostol Bologa arunca o privire spre ferestre si deodata se insenina, ca si cand ar fi gasit cheia intelepciunii, si mormai:
- E cam dimineata, dar...... trebuie!
Porni fara sa se mai uite inapoi, si nici nu se opri pana la poarta preotului Boteanu. In fundul ograzii, in usa grajdului, popa vorbea cu cineva, in capul gol, cu spatele spre ulita. Apostol deschise portita. Scartaitul tatanilor facu pe Boteanu sa intoarca indata capul. Soarele ii umplu fata de lumina. Mai arunca doua vorbe in grajd si veni repede spre poarta. Cand recunoscu pe Bologa, incepu sa zambeasca atat de vesel, parca nu l-ar mai fi vazut de pe bancile scoalei, "cum ar fi trebuit sa zambeasca acum o luna", gandi Aposol fara sa vrea.
- Apostole, Apostole, ai mai venit pe la noi?..... Ce vant bun te aduce, zise peotul, induiosat.
Bologa ii intinse mana, imbarbatat de seninatatea lui, bolborosind cuvinte neintelese. "Cat de strain a fost atunci si acuma e blajin!" isi zicea uimit de schimbarea preotului.
- Haidem, Apostole, in veranda noastra taraneasca! relua Boteanu,, cuprinzandu-i mijlocul si indreptandu-se spre gradinita din fata casei.
Parca acuma toata infatisarea casei parohiale ar fi fost mai prietenoasa. In cerdac era o masa acoperita cu fata alba si trei scaune imprejur, iar pe stalpi si pe parmaclac vrejile si frunzele vitei slabatice isi sorbeau verdeata.
- Pofteste, Apostole, te rog! striga popa, frecandu-si mainile cu mare bucurie. Ia loc aici..... E foarte bine aici..... Si preoteasa are sa ne aduca niste cafele cu lapte cum n-ai mancat nici la Peste!..... Scuza-ma numai o secunda, Apostole..... o secunda!
Apostol sezu, in vreme ce Constantin Boteanu se repezi i casa, sa vesteasca pe preoteasa ca a primit un oaspete. Cerdacul se rasfata in caldura blanda a diminetii. Pe masa, cateva muste se alungau imprejurul unei pete de cafea neagra.
- Deunazi m-am suparat pe tine, parinte, zise Apostol catre preotul care se intorcea multumit. Eram atat de amarat, poate mai amarat ca azi, si n-ai vrut deloc sa ma intelegi si nici macar sa-mi daruiesti o vorba buna!
Imputarea din glasul lui Bologa innoura o clipa fata preotului, ca si cand i-ar fi reamintit de o suferinta. Raspunse mai bland, plecand ochii:
- Erai tare aprins, Apostole, iar eu de-abia sosisem..... Omul cand sufera, e mai egoist si nu simte suferinta aproapelui..... Numai moartea ne impaca aievea cu lumea si cu Dumnezeu!
- Iubirea nu? intreba Apostol repede, aproape infricosat.
- Iubirea cea mare şi adevărată e numai la Dumnezeu......
Din casă izbucniră deodată plânsete prelungi şi nătânge de copii. Pe ulită trecea un detaşament de soldaţi, în direcţia frontului, obosiţi, abătuţi, cu capetele plecate, ca nişte vite mânate spre zalhana. În cerdac însă ardea lumina soarelui ca un râs de fată frumoasă.
- Copilaşii...... veşnic fără astâmpăr, murmură Boteanu cu alt glas. Şi biata preoteasă toată ziulica trebuie să-i muştruliască.....
Apostol zâmbi. Preotul urmă iarăşi înviorat:
- Dar am auzit c-ai fost dus pe acasă, Apostole..... De aceea nu te-am mai zărit..... O, Doamne!..... Barem pe acolo n-a trecut războiul.....
- Îmi amintesc cât erai tu de studios în Năsăud, odinioară, Constantine, zise Bologa, parcă i-ar fi fost frică să nu uite ceva. Şi mă gândesc, cum te-ai putut obişnui aici, departe de lume, fără cărţi, fără oameni de seama ta?..... Trebuie s-o duci greu de tot.
Popa Boteanu roşi, dar în aceeaşi clipă îi izvorî în ochi o lumină smerită, care răspândea în jurul lui valuri de încredere şi simpatie. Răspunse fără şovăire şi cu un zâmbet de împăcare:
- Grea a fost lupta mea, Apostole, şi lungă a fost..... Dar Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a deschis inima şi m-a mângâiat..... Căci viaţa e pretutindeni, în firul de nisip ca şi în sufletul omului..... Şi pretutindeni oamenii au nevoie de milă, să dăruiască şi să primească. Sunt bune ele şi cărţile, însă numai viaţa poate să te apropie de Dumnezeu! Cât timp trăieşti între cărţi şi din ele, ţi se pare că acolo-i toată înţelepciunea..... Apoi, când ieşi în lume, îţi simţi sufletul trist şi fără sprijin, măcar de ai fi mistuit toate bibliotecile de pe faţa pământului. Aşa am păţit şi m-am zbuciumat cumplit şi am crezut că nu voi găsi alinare nicăieri..... Pe urmă, încetul cu încetul, în mijlocul naturii, m-a luat puhoiul vieţii şi m-a dus prin suferinţe şiamărăciuni, înainte, fără să-mi dau seama încotro... şi aşa într-unceas, ori poate într-o singură secundă, m-am trezit cu sufletul plin de înţelegere! Am simţit puterea şi slava şi bunătatea lui Dumnezeu în inima mea, şi în simţământul acela am aflat dezlegarea tuturor tainelor, Apostole!..... De atunci nu mai am nevoie de cărţi, ci numai de Dumnezeu. Ş-apoi Dumnezeu e mai aproape de omul simplu,care trăieşte afară, în vârtejul vieţii...... Mult mai aproape!... Credinţa fuge de cărţi şi nu poate sălăşlui statornic decât în sufletele care o doresc cu înflăcărare!
Apostol Bologa îngână cu obrajii aprinşi:
- Părinte, simt cuvintele tale în inima mea..... le simt, părinte!
Preotul clătină din cap şi zise tot zâmbind:
- Dintre toţi oamenii, filozofii simt cel mai anevoie adevărul dumnezeiesc, pentru că ei caută cu mintea cea slabă pământească pe Dumnezeu, şi nu cu inima credincioasă şi atotcuprinzătoare! Când omul îşi uită obârşia cerească şi scormoneşte în noroi ca să afle rostul tainelor lui Dumnezeu, cum să se înalţe sufletul şi cum să culeagă înţelegere şi împăcare?
Intrebarea preotului pluti un rastimp in razele de soare, apoi se destrama intr-o tacere prelunga. Apostol se uita in pamant, coplesit de o apasare crancena. Popa Constantin statea in picioare, la cativa pasi, cu fata in revarsarea de lumina..... Deodata Apostol Bologa ridica ochii spre el, insetati si indurerati.....
- Constantine, murmura Apostol cu o voce groasa, ca si cum ar fi vorbit din adancurile sufletului, eu toata viata m-am razboit cu Dumnezeu!..... Auzi?...... M-am luptat in fiece minut, cautandu-l, adorandu-l si blestemandu-l! Am simtit totdeauna ca am nevoie de Dumnezeu si Dumnezeu m-a chinuit ingrozitor!..... Am avut clipe cand l-am simtit in inima mea si nu l-am putut pastra acolo! De ce, parinte, nu l-am pastrat? De ce n-a alungat el indoielile, toate, sa nu se mai reintoarca niciodata?..... Si fiindca clipele acelea au fost nespus de fericite si pline de liniste, de aceea am alergat fara odihna, blestemand si cercetand pretutindeni..... Lupta aceasta ma sugruma mereu si frica mi-e ca nu se va ispravi niciodata, poate nici dincolo!
Ochii lui Apostol se zvarcoleau in lacrimi, cu licariri disperate, asteptand parca izbavirea suprema de la omul din fata lor.
- Crede, Apostole, si Dumnezeu va cobori in inima ta, cand va bate ceasul, si nu te va parasi in vecii vecilor! zise preotul cu un glas impletit numai din nadejde si imbarbatare.
Bologa, ca si cum intr-adevar glasul i-ar fi picurat in suflet un balsam minunat, urma mai linistit, privind mereu in fata preotului:
- Vreau sa cred...... Si uneori imi simt fiinta curata si primitoare ca un potir! Dar zadarnic implor si zadarnic bat la toate portile, nimeni nu-mi raspunde!..... Cred, cred, parinte! Toate fibrele inimii mele numai credinta ravnesc, chiar cand ma sfasie indoielile si intrebarile!..... M-am razboi cu ispitirle urii si le-am izgonit din sufletul meu..... Sunt in stare sa ma umilesc, sa ma injosesc si sa-mi presar cenusa pe cap, numai sa dobandesc un strop de credinta neclintita.....
Tacu o clipa si apoi continua cu o voce noua:
- Ma plimb vesnic intre doua prapastii, Constantine!..... Vesnic, vesnic!..... Prapastie afara, prapastie in sufletul meu..... Si la fiece poticnire ma uit in fundul prapastiilor...... la fiece poticnire..... Si asa a fost totdeauna...... De cate ori nu mi-am dat seama ca omul nu poate merge singur pe drumul vietii, fara o calauza sigura, si totusi mereu am fost incercat!...... Dar drumul vietii e plin de rascruci, si la fiece rascruce am fost silit sa ma opresc, sa chibzuiesc, si niciodata n-am nimerit calea cea dreapta si m-am intors inapoi si nici inapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers.....
- Şi eu am purtat crucea ta, Apostole, şi Dumnezeu, când am fost mai disperat, mi-a trimis credinţa cea tare ca stânca şi m-a mântuit! rosti preotul limpede ca o vestire, trecând alături de el. Numai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă! Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu!..... Numai în credinţa neclintită vei găsi şi tu călăuza fără greş în viaţă, căci numai ea te poate îndemna la fiece pas şi-ţi poate spune în fiece minut cum să-ţi împaci sufletul!
Apostol Bologa plecase iar capul în pământ, ascultând cuvintele preotului ca o binecuvântare. Şi când tăcu Constantin, nici el nu mai zise nimic, parcă în sufletul lui s-ar fi coborât aievea o călăuză fără greş.
Atunci intră în cerdac preoteasa, aducând în mână un coşuleţ cu pâine prăjită, iar după ea, servitoarea bătrână, păsind cu mare băgare de seamă ca să nu verse ceştile pline, aşezate pe o tavă de lemn înflorit.
- Pune-o colea binişor! şopti preoteasa după ce zâmbi cu sfială spre Bologa.
- Încă n-ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? întrebă deodată preotul cu mândrie. Poftim, priveşte-o şi spune-mi dacă ai mai văzut aşa căprioară drăgălaşă?
- Vai, Constantine, nu ţi-e ruşine? zise preoteasa roşind până-n vârful nasului şi făcând semn servitoarei să plece.
Preoteasa era durdulie, plină de sănătate, cu obrajii bucălaţi şi cu nişte ochi verzi spălăciţi şi foarte blânzi. Apostol îi sărută mâna, murmurând câteva cuvinte.
- Acuma o să ne ierţi, domnule, adăugă preoteasa, mereu roşie de ruşine, aranjând masa. Ca la ţară şi ca în război..... Altădată aveam şi noi mai bine, dar cât a fost popa internat, cătanele ne-au prăpădit......
- Lasă, că-i bine, căprioară, zise Boteanu, mângâind-o cu drag. Că doar Apostol nu-i străin..... Ehe, tu erai în feşe când noi puneam lumea la cale în Năsăud!
Preoteasa mai stătu până ce se aşezară la masă, având maregrijă să spună că ea a potrivit cafelele, dar să mai poftească zahărori şvarţ dacă nu li se pare bună, apoi se scuză roşind din nou, fiindcă în casă se porniseră iar nişte scâncete subţiri, şi ieşi zâmbind foarte încurcată.
- O femeie rară, Apostole, începu îndată preotul cu o voce caldă de iubire. Ea a fost norocul meu..... Am cunoscut-o la un bal de teologi în Gherla, binecuvântat fie balul acela!..... De altfel e chiar fata înaintaşului meu de aici, care a murit în anul când ne-am cunoscut. Soacra trăieşte..... aici la noi..... Nu-ţi poţi închipui tu ce înseamnă o femeie care te iubeşte aievea, până la sacrificiu..... Preoteasa mea e dintre femeile acelea, Apostole! Când ţi-oi povesti odată pătimirile noastre, ai să înţelegi poate de ce o iubesc din tot sufletul....... Las că e şi fată cultă, a învăţat patru ani la Blaj.....
Apostol îl întrerupse brusc, înfingându-şi privirea în ochii lui:
- O iubeşti mult..... ca şi pe Dumnezeu?
Boteanu rămase o clipă uimit, cu linguriţa rezemată în fundul ceştii. Apoi răspunse hotărât, aproape solemn:
- Da...... mult, ca şi pe Dumnezeu! ..... Iubirea e una şi nedespărţită, întocmai ca credinţa! Inima mea cuprinde în aceeaşi iubire pe Dumnezeu, şi pe tovăraşa vieţii mele, şi pe mama copiilor mei!..... Prin iubirea adevărată sufletele unite se apropie de tronul Atotputernicului......
În ochii lui Apostol se aprinse atunci o strălucire aşa mare, că preotul Constantin de-abia îşi putu stăpâni mirarea.
6.
Apostol Bologa se întoarse la cancelarie liniştit şi se aşternu pe lucru cu o sârguinţă de om care şi-a potrivit viaţa pe ore şi minute. Numai din când în când zvârlea ochii pe fereastră, parcă ar fi aşteptat pe cineva, dar fără nerăbdare şi fără vreo strângere de inimă, sigur că cel aşteptat va sosi negreşit la timp.
Pe la unsprezece groparul Vidor intră pe poartă, posomorât şi cu o legătură în mână. Atunci Apostol se sculă de la birou şi aşeză tocul în călimară. Doar degetele îi tremurau puţin. Uşa cancelariei era deschisă şi în curând groparul apăru în prag dând bună-ziua ofiţerului, ca totdeauna. Bologa răspunse simplu, adăugând fără să mai aştepte obişnuitele întrebări despre pace ale bătrânului:
- Aş vrea să-ţi vorbesc ceva..... ceva foarte important...... acuma...... numaidecât......
Groparul, curios, vru să intre în cancelarie, dar Apostol il opri:
- Dincolo...... la mine..... Vin si eu indata!
- Bine, prea bine, zise Vidor, uitandu-se nedumerit spre cei doi gradati, ca si cand ar fi vrut sa citeasca vreo explicatie pe fetele lor. Bine...... Atunci ma duc sa dau fetei legatura si vin......
........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu