Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

....................................................
                                              2.

                     Apostol, potolit şi timid, fără tovarăşi de jocuri, simţi adânc atmosfera gravă pe care o impuse tatăl său în casă. Ii rămase întipărită  în inimă spaima primei întâlniri cu el şi-l   privea mereu ca pe un străin venit anume să-l terorizeze. Ceasuri de bucurie petrecea numai cu mama, când erau singuri acasă, şi uneori cu protopopul  Groza care, fiind văduv, se înviora  în  tovărăşia copilului blând şi inteligent. Peste toate gândurile şi închipuirile micuţului  însă plutea veşnic o iubire foarte nelămurită, în care stăpânea Dumnezeu....
    Când împlini vârsta de şase ani, alt eveniment straniu îi zgudui sufletul.... Doamna Bologa, gândindu-se că copilul trebuie să înceapă şcoala, se sfătui îndelung cu protopopul Groza cum să-i înlesnească sarcina şi căzură de acord că e nevoie de implorarea Atotputernicului. Prin urmare, hotărâră să pună pe Apostol să zică "Tatăl Nostru", într-o duminică, în cadrul sfintei liturghii. Făcură pregătirile în mare taină,  ca să nu prindă Bologa de veste şi să le zădărnicească planul.... În sfârşit, în ziua stabilită soţii Bologa luară loc în strana dreaptă, ca de obicei, iar Apostol, în faţa lor, în hăinuţe noi, mai palid şi cu ochii aprinşi de emoţie. Doamna Bologa lăcrima şi tremura, închinându-se înfrigurată şi frământând neîncetat cărticica de rugăciuni..... Apoi, venind momentul rugăciunii, se plecă speriată spre strană şi-i şopti: "Acuma, puişorule......" Cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol trecu în faţa uşii împărăteşti, căzu în genunchi, împreună mâinile.... Peste o clipă glasul lui subţire ca un fir de mătase albă fâlfâia în tăcerea  înecată de respiraţii, se ridica spre tavanul înstelat, se coborî printre sutele de oameni... Ochii lui văzură la  început, în altar, pe protopopul Groza zâmbindu-i cu blândeţe şi încurajându-l; pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi  plutit  în văzduh... Apoi, tocmai  în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul şi, într-o depărtare nesfârşită şi  totuşi atât de aproape ca şi cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nouraşi albi, în mijlocul cărora strălucea faţa lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoşătoare şi  în acelaşi  timp mângâietoare ca o sărutare de mamă... Din strălucirea dumnezeiască  însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă şi de măreaţă, care parcă pătrundea în toate adâncurile şi ascunzişurile... Arătarea aceasta a durat numai o clipă, şi a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol şi-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuşi, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci, acolo, privind minunea dumnezeiască.... Când se întoarse la loc, păru schimbat la faţă. Pe obrajii albi, ochii albaştri erau ca două izvoare de lumină.
     - Măicuţă, am văzut pe Dumnezeu! murmură copilul cu însufleţire, în vreme ce doamna Bologa încerca să-şi şteargă lacrimile cu batista udă de plâns.
    Vedenia lui Apostol dădu prilej la oarecare controverse în casa Bologa. Protopopul şi doamna Bologa credeau cu tărie că bunul Dumnezeu,  printr-o graţie deosebită, a arătat astfel calea pe care trebuie să meargă băiatul în viaţă; avocatul, dimpotrivă, căuta să le documenteze că toată "minunea" e numai rezultatul exaltării religioase a copilului.... În cele din urmă, neizbutind a-i convinge, Bologa se supără, le impută că vor să-i îmbolnăvească feciorul, umplându-i mintea fragedă cu fantasmagorii popeşti şi, fiindcă el, ca tată, e răspunzător de sănătatea sufletească a lui Apostol, intezise pe viitor asemenea exchibiţii odată pentru totdeauna.
    Clasele primare le făcu acasă, având pe doamna Bologa ca intructoare. Bologa îi controla pe amândoi în fiecare sâmbătă,  cu o severitate din ce în ce mai straşnică, parcă ar fi avut în faţa lui nişte complici în a-l trage pe sfoară. Deşi Apostol era silitor, tatăl hotărî să-l trimită, pentru cursurile secundare la liceul din Năsăud spunând că copilul trebuie să ia contact cu oamenii şi cu lumea. În realitate Bologa, nemulţumit de educaţia ultrareligioasă ce o primea copilul acasă, în ciuda prescripţiunilor lui, voia să curme răul cât mai era vreme.
    Îl dădură în pensiune la profesorul de matematică, prieten bun cu Bologa, ca să fie bine îngrijit şi supravegheat, ca acasă. Când plecară părinţii şi rămase singur, Apostol fu cuprins de o spaimă dureroasă. Se simţi părăsit, izgonit, străin şi neputincios. Şi nici măcar nu putea plânge, de teamă să nu-l ia în râs copiii gazdei. În clipa însă când îi era sufletul mai stors de nădejde, a văzut în peretele odăiţei o icoană cu Isus Hristos răstignit pe cruce. Şi atunci toată întristarea i-a dispărut ca prin farmec. Nu mai era singur. Dumnezeu îi alina inima......
    Parva fiind aproape de Năsăud, doamna Bologa venea în fiecare lună să-l vadă, să-l mângâie..... Dar Apostol părea acuma vesel şi mulţumit. Cartea îl pasiona. La sfârşitul anului şcolar, mergând acasă în vacanţă, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit.
    - Te felicit! îi zise Bologa, după ce citi cu luare-aminte, strângându-i mâna ca unui prieten.
   Strângerea aceasta de mână îi făcu o impresie curioasă. Pentru întâia oară simţea că tatăl său îl iubeşte. Până atunci i se păruse că dragostea trebuie să fie neapărat cu lacrimi şi răzgâieli. Acuma înţelese că există şi iubiri reţinute, bărbăteşti. De altfel, chiar şi el devenise mai discret în dezvăluirea sentimentelor. Îi plăcea să fie privit ca un om serios. Prietenii lui cei mai buni, Alexandru Pălăgieşu şi Constantin Boteanu, erau cu trei-patru ani mai mari ca dânsul.
    Când termină clasa a patra şi aduse iar certificatul, Bologa crezu nimerit să-i spună câteva cuvinte grave, de faţă cu doamna Bologa, în picioare. După o introducere cu citaţii latineşti, îi evocă amintirea străbunului tras pe roată la Alba-Iulia şi apoi urmă cu glas falnic:
    - De azi încolo, fiul meu, eşti bărbat. Dacă ar fi nevoie, eşti pregătit să-ţi poţi câştiga singur  o pâine. Intrând în cursul superior, orizontul are să ţi se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viaţa şi lumea sunt pline de taine grele. Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!.....
    În clasa a cincea, spre Crăciun, într-o oră de matematică, Apostol fu chemat puţin afară. În coridor aştepta vizitiul lor, cu căciula şi cu biciul în mână. 
    - Ei, ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Apostol tulburat.
    - Bine, domnişorule, tot bine, dar azi-noapte a murit domnul avocat, de inimă, şi  m-a trimis doamna să te aduc şi pe dumneata la înmormântare.....
    Până la Parva, Apostol a plâns în neştire..... Înmormântarea a fost impozantă. Mii de oameni au petrecut coşciugul la groapă, şi multe cuvântări jalnice.   Pe urmă, câteva zile, Apostol a stat acasă. Nu mai plângea, dar şedea ceasuri  întregi  încremenit în faţa unei fotografii care reprezenta pe tatăl său într-o poză dârză, ameninţătoare. (Era făcută la Cluj, pe când se întorcea din temniţă.) Înainte îi fusese frică de fotografia aceasta. Acuma îl rodeau remuşcări. Simţea împrejur întrebări fâlfâind cu aripi negre şi nu îndrăznea să le privească. Îşi zicea mereu că n-a ştiut să-l preţuiască, îşi amintea de îndrumările lui severe şi-i era teamă necontenit să nu se dărâme ceva, undeva, şi nu-şi dădea seama ce şi unde...... Doamna Bologa, îngrijorată de jalea lui, îi spuse, a treia zi, foarte blând şi duios:
    - Lasă ,dragul mamei...... Ce să facem? Aşa a vrut Dumnezeu.....
    - De ce? întrebă deodată, Apostol, privind-o cu nişte ochi goi. 
    Mama îi răspunse ceva, dar el nu mai înţelese vorbele ei, căci în clipa când a rostit întrebarea, a simţit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului. 
    "Am pierdut pe Dumnezeu", ii fulgera prin minte, inchizand ochii cu frica, parca astfel ar fi vrut sa impiedice ruina. Avea impresia foarte clara ca se prabuseste intr-o prapastie fara fund si nu se poate opri, nu se poate agata de nimic. Aceasta insa a tinut numai un moment, sau poate nici atata, iar pe urma a ramas cu o groaza crancena in inima, ca si cand s-ar fit rezit, in miez de noapte, singur, intr-un cimitir imens, fara sa stie incotro sa apuce.....
    Se intoarse la Nasaud buimacit, cu sufletul zdrentuit de indoieli si sigur ca si-a pierdut rostul in lume.  Un rastimp a mai incercat sa-si recladeasca   din daramaturi o casa noua. Observa insa ca de sub fiecare piatra izbucnea cate o intrebare dureroasa si fara raspuns.....  Stradaniile acestea zadarnice, cu chinurile lor neostoite, il obosira repede. Dar apoi peste ele se inalta, ca un steag biruitor, dorinta de-a cunoaste, de-a gasi raspunsuri precise la toate intrebarile tulburatoare......
    Ca "abiturient" a petrecut vacanta in consfatuiri si neintelegeri cu mama-sa si cu protopopul Groza care, amintindu-si aratarea cereasca de odinioara, doreau sa-l indrepte spre cariera preoteasca.  Apostol insa nici nu voia sa auda de teologie. Acuma era aproape de douazeci de ani, inaltut, foarte zvelt, cu o frunte alba foarte framantata, cu parul castaniu lung si dat pe spate, avand ceva in infatisarea tinerilor de la inceputul secolului trecut, gata sa moara pentru un dor. Pe cat inima ii clocotea de o pofta de viata naprasnica, pe atat mintea lui se zbuciuma cu intrebari tainice, suferind fiziceste de cate ori, in cautarea explicatiei, se izbea de zidurile inceputului si sfarsitului intre care e marginita cunostinta omeneasca. Se facuse ganditor, chiar visator, cu apucaturi romantice, cu hotarari incapatanate. Doamna Bologa spunea, cu o usoara umbra de parere de rau, ca seamana la caracter cu raposatul, ceea pe Apostol il magulea caci, cu cat crestea, cu atat admira mai mult  intelepciunea tatalui sau, silindu-se din rasputeri barem sa-l egaleze..... Cand isi dadu seama ca rezistenta fara argumente nu va convinge pe maica-sa si mai ales pe Groza, le declara ritos ca el de mult nu mai crede in Dumnezeu si prin urmare nu-si poate alege o cariera bazata pe inselaciune. Protopopul se indigna si pleca fara sa-i dea mana, iar doamna Bologa planse o saptamana intreaga, rugandu-se Atotputernicului sa0i intoarca baiatul pe calea cea buna.
    Apostol se hotarase de mult sa urmeze filozofia. Auzind aceasta, indignarea protopopului se inteti si, ca sa franga cerbicia fiului ratacit, povatui pe doamna Bologa sa-i refuze mijloacele banesti. Abiturientul se posomori. Cateva zile de-a randul avu lungi consfatuiri cu singurul sau prieten din Parva, cu Alexandru Palagiesu, care facuse cursul de notar si acuma era practicant, in asteptarea sa iasa la pensie notarul batran si sa-i ia locul. Drept urmare a consfatuirilor, Apostol se repzi pana la Nasaud, se mai sfatui cu fosta lui gazda si cu directorul liceului, iar rezultatul fu o petitie catre Ministerul Instructiei, in care solicita o bursa de la stat. Peste creo trei saptamani veni si raspunsul: i s-a acordat un loc intr-un "colegiu studentesc" la Budapeste, ceea ce insemna pensiune completa si chiar cateva coroane pe luna, de buzunar.
    La Universitate a intampinat greutati asteptate si neasteptate. Le-a biruit cu o insufletire apriga. A invatat ungureste si nemteste in cateva luni, incat primul examen i-a adus felicitari si o invitatie la masa din partea profesorului de filozofie, batran, sarac si nobil. Intre profesor si elev apoi s-au statornicit niste legaturi ca intre un duhovnic si un drept-credincios. Cunoscator al sufletului omenesc, profesorul a inteles repede neastamparul lui Apostol si l-a indragit. I se parea ca tanarul acesta, ros pana in temelii de indoieli, e reprezentantul tipic al unei generatii care, pierzand credinta in Dumnezeu, se inversuneaza a gasi ceva  in afara de sufletul omului, un Dumnezeu stiintific, lipsit de taine si de necunoscut, an adevar absolul, in dosul caruia sa nu mai fie nimic, in care sa se cuprinda si sa se lamureasca chiar si neantul.... Seninatatea si simpatia profesorului au potolit incetul cu incetul avantul studentului. Chiar in prima vacanta universitara, Apostol a venit acasa cu o "conceptie de viata" pe care toata vara i-a explicat-o lui Alexandru Palagiesu, devenit notar in parva.
    - Omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme, spunea studentul cu o incredere parc-ar fi descoperit piatra filozofala. O licarire de constiinta trecatoare.... Numai colectivitatea organizata devine o forta constructiva, draga prietene! Singularizat, omul se pierde , pe cand intr-o colectivitate orice sfortare isi gaseste locul ei si toate impreuna contribuie la inaltarea fiecarui individ, precum activitatea comuna a tuturor colectivitatilor apropie omenirea de Dumnezeu.... Azi, din pricina lipsei de organizare, nouazeci la suta cel putin din munca creierului omenesc se risipeste.... Inchipuieste-te ce-ar fi cand s-ar uni, intr-o organizatie perfecta, sfortarile mintale ale tuturor oamenilor spre aceeasi tinta!.... Cati oameni traiesc azi pe pamant? Doua miliarde, sa zicem.... Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul daca doua miliarde de kilograme de materie cenusie, intr-un avant comun, ar porni la asaltul portilor inchise?
    - Adica, mai pe romaneste, sa facem ceea ce facem cu totii, zise notarul. Sa ne facem datoria catre stat, nu-i asa?.... Apoi asa spun si legile noastre.....
    - Nu, nu legile....  Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile.... Mare deosebire! se înflăcără Apostol, reîncepând furtunos explicaţiile.
    Doi  ani de zile, în Budapesta, şi-a pus la încercare "concepţia de viaţă" în toate împrejurările, şi după fiece încercare i se părea mai bună, mai mulţumitoare. Viaţa în capitală însă îi era nesuferită. Zgomotul străzilor, egoismul oamenilor,   mecanizarea vieţii îl supărau. Râvnea civilizarea sufletului şi aceasta i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomeraţii de oameni.  În mijlocul naturii se simţea liber şi mai aproape de inima lumii. De câte ori avea vreme, fugea de oraş.  Dealurile din jurul Budei le cunoştea întocmai ca împrejurimile Parvei..... Numai când venea acasă observa că şi-a potrivit viaţa pe un calapod care aici nu era deloc preţuit. În Parva i se clătina concepţia şi avea nevoie de sforţări ca să nu i se sfărâme.... Statul, aici, era privit ca un vrăjmaş.... Tocmai în vacanţa a treia a găsit argumentul mulţumitor, într-o discuţie cu avocatul Domşa, care, după moartea bătrânului Bologa,  a făcut avere în Parva.
    - Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspiraţie subită. Nu afirm deloc..... Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria.... Daţi-mi un sfat mai bun şi mă închin. Altfel însă, vom cădea în anarhie, domnule Domşa! În viaţă trebuie să contăm pe realităţi, nu pe dorinţi!
    Avocatul Domşa îl iubea şi-i prevedea un viitor strălucit, de altfel împreună cu toţi domnii din Parva şi chiar cei din Năsăud. Se spunea că Apostol e răsfăţatul facultăţii şi că are să ajungă negreşit profesor la Universitate.  De aceea Domşa îi făcea puţină curte, în speranţa că îi va atrage atenţia asupra domnişoarei Marta, o fetiţă  de vrei şaptesprezece ani, drăgălaşă şi isteaţă cum nu s-a mai pomenit pe valea Someşului, şi care, pe deasupra,  avea o zestre boierească, fiind singura odraslă a însuşi domnului Domşa. 
    Într-o bună zi, dorind să continue discuţia, Apostol făcu  o vizită avocatului.  Nu-l găsi acasă, dar il primi domnişoara Marta. Stătu o jumătate de oră, vorbind cu domnişoara numai despre nimicuri şi crezând mereu că va sosi Domşa. A doua zi reveni şi iar şezu o jumătate de oră, vorbind cu domnişoara Marta. Apoi o săptămână întreagă, în fiecare zi, mereu la aceeaşi oră şi din ce în ce mai bucuros că nu e acasă avocatul. Şi, peste altă săptămână, spuse radios doamnei Bologa:
    - Mamă, ştii că am să mă logodesc cu fata lui Domşa?
    Doamna Bologa încremeni. Marta i se părea prea cochetă şi uşuratică.  O fată crescută în voia soartei - doamna Domşa murise de vreo patru ani - nu poate fi o soţie potrivită pentru Apostol. Încercă să se împotrivească. Chemă iarăşi într-ajutor pe protopopul Groza. Toate în zadar.  Logodna se făcu, fără ceremonie, în familie, stabilindu-se însă că nunta vor serba-o când va termina Apostol studiile, peste un an sau doi.
    Curând, după logodnă, sosi la Parva un locotenent de vânători imperiali, foarte ţanţoş şi încrezut, feciorul judecătorului ungur. Apostol îl privi cu dispreţ, zicând că e gol şi sec, pe când Marta îl găsi  interesant şi drăguţ.... Duminica  următoare avu   loc "balul  filantropic". Deşi Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să rămâie mai prejos de "celălalt". Locotenentul însă a jucat puţin şi numai cu vreo trei fete, între care şi cu Marta. Şi atunci, pe faţa ei,  Apostol a văzut o mândrie şi o bucurie rău ascunsă......
     În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simţea nenorocit şi-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei şi era sigur că Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii..... Şi el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Într-un moment de disperare socoti că ar fi bine să renunţe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofiţer şi să-i arate Martei că poate fi şi el ca "celălalt"..... În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e aşa, el o iubeşte mai mult. Are să lupte şi s-o cucerească definitiv. Dacă ea nu e în stare să se ridice până la el, se va coborî el la ea. Marta însă trebuie să-l iubească numai pe el!
     Atunci începură să umble zvonuri de război şi într-o bună zi locotenentul chiar trebui  să-şi curme concediul şi să plece în mare grabă la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfător. Când veni însă vorba de locotenent, Marta zise cu ochi melancolici:
    - Simpatic om!..... Acuma va fi erou!
    Apostol îngălbeni. Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără înconjur că mamă-sa a avut dreptate şi să-şi vază de cărţile lui.... Dar asta ar însemna o laşitate.  Dacă în prima ciocnire cu viaţa se dă bătut, atunci ce va fi viitorul?
    Apoi, peste frământările lui, izbucni războiul...... Şi concepţia de viaţă, clădită şi cârpită în trei ani de chibzuiri, se zdruncină din temelii. Războiul nu intrase în socotelile lui. Şi  totuşi acuma trebuiao hotărâre...  Se sfătui  cu Pălăgieşu, fără rezultat. Pălăgieşu   declară  categoric că "toţi   trebuie să  ne  facem datoria către patrie".  Părerea aceasta însă era a unui reprezentant al statului, deci impusă, şi nu izvorâtă dintr-o convingere  liberă......   Apostol,   în sufletul său, credea că cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal. Da,dar dacă mâine va fi chemat şi el în armată?   
    - Vezi, dragul mamei, ii zise doamna Bologa, ingrijorata, daca ne ascultai pe noi si te duceai la teologie, azi ai fi preot si nici capul nu te-ar durea de razboiul lor.... Pe cand acuma, Dumnezeu stie.....
    Mai mult ca se ispiteasca pe sine insusi, Apostol raspunse:
    -  Zilele astea am sa plec si eu la datorie.....
    Doamna Bologa, speriata si revoltata, intreba:
    - Sa-ti primejduiesti tu viata? Pentru cine si pentru ce?
    - Pentru patrie, murmura studentul cu un zambet nehotarat.
    - Noi n-avem patrie! striga atunci mama, indignata. Asta nu-i patrie..... Mai bine s-o calce in picioare caii muscalilor!
    Trimise indata dupa protopopul Groza si impreuna cautara sa-i scoata din minte gandurile nesocotite. Nehotararea lui Apostol se zvarcolea. Iesi pe strada buimacit si nemeri tocmai la Domsa acasa.
    - Cum, tu? Speranta noastra? Sa te bati pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar cand ai o patrie ca a noastra nu esti deloc obligat sa te imbulzesti la datorie, ba chiar dimpotriva!
    - Si totusi, ideea? zise Apostol fara convingere.
    - Ce idee?..... Cand e viata omului in joc, dai dracului toate ideile.... Noi trebuie sa asteptam, Apostole! Lozinca noastra sa fie: rezerva....
    - Rezerva inseamna pasivitate si pasivitatea e mai rea ca moartea.....
    - Pasivitatea pastreaza intacte sperantele, pe cand activitatea acum e egala cu nimicirea.
    Apostol tacu. In sufletul lui se inchegase convingerea ca nu trebuie sa plece. Dar nu apuca sa spuna nimic lui Domsa, caci se pomeni cu Marta, care tocmai se intorcea de la o prietena. Avocatul, ca de obicei, ii lasa singuri....
    - Toata lumea pleaca la razboi, zise Marta.
    In privirea ei, in glasul ei, Apostol simti o tremurare ciudata. Marta se gandea la "celalalt". Un ceas statura de vorba, si toata vremea Apostol vazu ca logodnica lui e ca o straina, intelegand insa ca, printr-un singur gest, i-ar putea dobandi sufletul intreg.... Un ceas sovai, apoi, la plecare, se uita adanc in ochii ei si zise cu hotarare:
    - Poimaine voi pleca la razboi!
    Marta avu un zambet de necredinta, dar numai o clipa. In clipa urmatoare obrajii i se impurpurara, privirea i se inflacara, plina de mandrie, si apoi, cu o miscare patimasa, se repezi la Apostol si-l saruta pe buze.... Si Apostol, in sarutarea aceasta, isi sorbi izbanda....
    Si a treia zi a plecat la Cluj si s-a prezentat la centrul de recrutare, unde un colonel desirat l-a felicitat calduros. Cand s-a imbracat in uniforma si s-a uitat in oglinda, nici nu s-a mai recunoscut, atata de martial i se parea ca s-a facut. De altfel, in oras clocotea un entuziasm contagios. Pe trotuare, in cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli, parca razboiul i-ar fi scapat dintr-o primejdie grozava sau le-ar fi fagaduit o fericire cereasca. In atmosfera aceasta, ultimele ramasite de sovaire se topira ca niste stropi de ceara. Se simtea mandru si fericit in uniforma cocheta de artilerie si saluta teapan pe toti militarii ce-i intalnea, adanc convins ca si astfel isi indeplineste datoria catre tara.
    Doua luni a urmat scoala de artilerie, apoi a fost trimis pe front. Pe urma l-au numit ofiter, a fost ranit o data usor si a doua oara greu, incat a stat doua luni in spital si o luna in concediu acasa, a fost decorat de trei ori, inaintat locotenent.... toate in vreme de doi ani. Razboiul a luat locul de frunte in conceptia lui de viata, din care odinioara vruse sa-l elimine. Acuma isi zicea ca razboiul e adevaratul izvor de viata si cel mai eficace element de selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul..... Pe urma a fost la Curtea Martiala si l-a judecat pe Svoboda...... Pe urma au venit spanzuratoarea si ochii condamnatului.... si doina ordonantei, sub fereastra, care nu mai inceteaza deloc, ca o mustrare.....

                                                                                                 3.

                                        - Don locotenent, e tarziu, vremea cinei....
    Apostol Bologa deschise ochii, zapacit. Langa pat, ordonanta mormaia bland aceleasi cuvinte, cao baba cu farmece.
    - Ce-i, Petre? Am adormit? intreba locotenentul, sarind in picioare si uitandu-se repede la ceasul-bratara. Ei, poftim! Am intarziat la masa.... Si numai tu esti de vine, ca nu stiu pe unde tot umbli, in loc sa-mi fii de ajutor....
    Dojenind pe Petre, isi dadea bine seama ca vrea sa-si impute amintirile care l-au cuprins in mrejele lor si de care ii era teama ca de niste remuscari neiertatoare. Grabit sa plece, nu-si gasi casca si mormai:
    - Fa lampa mai mare, ca parca suntem intr-o cripta....
    De langa lampa, ordonanta ridica o scrisoare si i-o intinse:
    - A venit de la amiazi, dar cu valmasagurile astea.....
    Apostol lua scrisoarea, se uita la adresa si ramase cateva clipe c ochii la Petre, ca si cum n-ar fi indraznit s-o citeasca.
    "Iata, mi-e frica si de slova mamei, se gandi cu amaraciune. Atat m-a facut de las executia unui tradator!"
    Apoi se aseza manios pe lavita, trase lampa mai aproape, rupse plicul si citi pe nerasuflate:
    "Dragul mamei mult dorit. Tare-mi tremura inima de grija ta, ca de o saptamana n-am primit nicio stire si pe aici geme pamantul de oaste si catane, de traim mereu cu frica in san. Totusi sunt putin mai linistita de cand am auzit ca, pe unde esti tu, s-au potolit bataliile. O, dare-ar Dumnezeu sa se sfarseasca odata, ca de atata razboi mi s-a acrit sufletul si ne-au secat lacrimile.
    Tot asteptam sa ne pomenim cu tine pe acasa, macar pe cateva zile, ca alti ofiteri capata concedii des. Si noi avem in gazda un maior, tare de treaba, polonez. Bietul om toata ziualica ofteaza de dorul familiei, ca-i insurat si are sase copii..... Stii, dragul mamei, ca pe protopopul Groza l-au luat si l-au dus in internare in Tara Ungureasca, fiindca Palagiesu l-a parat ca-i periculor pentru linistea comunei. O, Doamne, mare-i rabdarea si indurarea ta! Ba Palagiesu se mai lauda, chiar si fata de mine, ca de-ar fi vrut el, ar fi putut face sa-l si spanzure, ca - zice - mana lui e grea cand vede ca oamenii nu se astampara. Dar zice ca i-a fost mila de cei optzeci de ani ai lui Groza, altmiteri nu s-ar fi multumit numai cu internarea. Ca, zice, protopopul a predicat de pe amvon precum sa nu ne lepadam limba stramoseasca si nici credinta in Dumnezeu, ci sa le pastram cu sfintenie. Si din pricina aceasta l-au ridicat si l-au inchis, iar comuna a ramas numai cu diaconul, sa faca slujba si la biserica cea mare, si peste apa, in bisericuta din Ierusalim.... Eu ma rog fierbinte la bunul Dumnezeu si tare mi-e nadejdea ca rugaciunile noastre vor gasi mila si indurare in ceruri!
    De multe ori ma gandesc si ma cutremur, ce-ar fi daca ar trai bietul tatal tau? Cum era el inimos, vai Doamne, poate ca nici tu n-ai fi unde esti, caci el nu te-ar fi lasat pentru nimica in lume. Dar eu, sarmana vaduva, ce sa fac? Plang si ma rog lui Dumnezeu sa-ti poarte de grija si sa te apere si sa-ti lumineze sufletul si cararile vietii.....
    Acum baremi de-ar veni odata pacea, sa mai scape oamenii de chinuri si de groaza. Ca de cand a intrat si Romania in razboi parca viata noastra e si mai amara, si mai intristat ni-e sufletul..... Marta zice ca ti-a scris mereu, dar ca tu nu i-ai raspuns la doua scrisori si poate ca te-ai suparat cine stie de ce. Scrie-i, dragul mamei, ca Domsa e foarte cumsecade si-ti poarta de grija ca un parinte. Apoi si fata-i buna si are sufletul de ceara, doar ca-i tanara si nepriceputa in viata. Mereu imi spune ca-i e dor de tine, dar iarasi nu poate sta nici prea retrasa si trebuie sa mai glumeasca cu cei ofiterasi de pe aici, ca asa-s vremurile. Daca ai fi tu acasa, am avea si noi un sprijin.  Dar nu-i nimic, va trece si furtuna, si Dumnezeu va plati tuturora dupa dreptate. Pana va veni ceasul mantuirii, eu in scrisorile tale caut mangaierea si le asptept si tremur cand nu sosesc. Ca tu esti mangaierea si nadejdea mea pe lume, si credinta in Dumnezeu. Ramai cu bine si scrie-mi degraba. Dumnezeu sa te aiba in paza lui cea buna! A ta Mama."
    Apostol îndoi iar scrisoarea, o vârî în buzunar şi oftă, zâmbind amar şi zicându-şi: "Biata mamă! Se vede că-i strănepoata subprefectului lui Avram Iancu..."
    Cuprinsul scrisorii îl simţea foarte lămurit în creieri, ca o apăsare. Numai vorbele despre Marta parcă pieriseră fără urme, deşi altădată tocmai acestea l-ar fi pus pe gânduri.... Ridicând capul, întâlni privirea ordonanţei, aprinsă de o curiozitate umilă. Apostol tresări, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-i fi citit gândurile.
    - Oare ce-o mai fi pe la noi pe-acasă, don locotenent? întrebă deodată soldatul cu un glas încărcat de respect.
    - Ce să fie, Petre? Necazuri şi amar, răspunse Apostol blând.
    Îşi potrivi casca în cap, îşi ridică gulerul ulancei şi ieşi în ogradă, urmat de ordonanţă. În poartă se întoarse şi-i zise cu acelaşi glas moale:
    - Ia seama, Petre, că mâine în zori, plecăm înapoi, pe front! Să aduni deci toate catrafusele..... Degeaba, Petre, tot mai bine-i acolo decât aici!

                                                    4.

                         Popota diviziei era într-o fostă cârciumă, alături de casa în care locuia generalul Karg. În sala mare dinspre uliţă, cu ferestrele oblonite, ca să nu pătrundă lumina afară, mâncau ofiţerii de la cartierul diviziei, precum şi cei de la comandamentul brigăzii de artilerie, care se afla în sat. În fund, într-o odăiţă, era popota  trecătorilor, adică a celor ce mergeau spre   front sau  se   întorceau  de acolo şi trebuiau să zăbovească un răstimp pe  la numeroasele servicii ale diviziei.
    Fiindcă întârziase, Bologa nu mai vru să treacă prin sala cea mare, ci coti prin ogradă şi coti în tindă, unde câţiva soldaţi spălau vase, ştergeau tacâmuri, desfundau sticle, în vreme ce alţii veneau de pe coridor, de la bucătăria îndepărtată, cu farfurii pline cu mâncăruri ori cu butelii de vin.... De aici o uşă dădea direct spre popota mare, iar alta, în stânga, spre cuibul trecătorilor. Un soldat se repezi şi deschise lui Bologa.
    În odăiţă erau  numai două mese lungi şi o masă hodorogită, pe care zăcea un morman de mantale, căşti revolvere, săbii, baionete, de-a valma.
    Masa din dreapta se golise: un soldat, cu capul ţuguiat şi cu fruntea de un deget, strângea alene tacâmurile şi resturile de pâine. Fumul de tutun, mirosul de mâncăruri şi de băuturi umpleau odaia până în tavanul cu grinzi, sugrumând flacăra lămpii cu abajur de  tinichea   roasă. Obloanele celor două    ferestre  erau   închise, iar  găurile din obloane, astupate cu şervete. De altfel, ferestrele n-aveau perdele şi pe pereţi se vedeau numai câteva cadavre de ploşniţe sătule.
....................................................