Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

...............................................
                            5.

                   Peste o oră Apostol era într-un automobil, alături de un căpitan de stat-major, pe care-l întâlnise la postul de comandă al regimentului şi care se oferise să-l ducă la cartierul diviziei, deoarece tot se gătea de plecare. Pe drum îi spuse şi căpitanul că distrugerea reflectorului merită o recompensă deosebită, precum îi spuseseră toţi camarazii, cu colonelul în cap. El asculta gânditor şi tăcut. Uneori privirea i se cobora pe piept, unde luceau cele trei medalii de vitejie, şi-şi reamintea emoţia clipei când a primit-o pe cea dintâi. Cât a dorit-o şi cât se simţise de umilit până ce a căpătat-o! I se părea că numai el n-are şi se credea nenorocit şi dezonorat. Se arunca unde era primejdia mai mare, unde secera moartea mai cumplit, fără frică, cu gândul numai la ea.... Apoi, când i-a agăţat-o pe piept colonelul, în faţa trupei, i-a plâns inima de fericire. De-abia atunci a început să se creadă vrednic de-a trăi.....
    În curtea comandamentului de divizie îi ieşi în cale locotenentul Gross care, ca pionier, avea mereu treburi pe la Cartier. Gross îl întâmpină cu o strâmbătură ironică:
    - Bravo, filozofule! Ai mai omorât câţiva oameni pentru o tinichea.....
    - Ascultă, Gross! răspunse Bologa deodată jignit. Când vei înceta tu de a executa ordinele, atunci să faci imputări altora! Până atunci, puţină modestie....
    - Eu execut ordinele, adevarat, zise pionerul mereu batjocoritor. Eu savarsesc sau ajut barbaria, dar cu greata, amice! Nu cu entuziasm, ca altii!.... Eu nu caut sa ma disting!
    - Mai bine ai cauta sa-ti potrivesti fapta cu vorba, murmura Bologa privindu-l drept in ochi. E usor sa vorbesti, dar......
    - Am sa te vad maine-poimaine pe frontul romanesc, il intrerupse Gross, cu un zambet acru. Acolo sa te vad.....
    - Eu nu voi merge niciodata acolo! zise Bologa, tresarind si rosindu-se.
    Gross vru sa zica ceva, dar atunci aparu in pragul casei un plutonier tantos, strigand cu importanta:
    - Domnul locotenent Bologa!.... Poftiti..... Excelenta-sa.....
    Peste cateva clipe Apostol Bologa statea infipt reglementar inaintea generalului Karg, om scurt si gros, cu fata urata si aspra, mohorata de mustati burzuluite, sfredelita de niste ochi rotunzi, ale caror priviri, tasnind de sub sprancene foarte late si vesnic incruntate, pareau doua pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvarcoli cand il vazu ridicandu-se greoi de la masa incarcata cu dosare si harti. Isi aduse aminte ca, de cate ori a dat ochii cu dansul, a simtit o teama stranie, ca de un vrajmas nemilos, sau ca de o amenintare crancena, ce nu se poate ocoli, si care nici macar nu stii cand te va izbi....
    Generalul, cu barbia ridicata, ii intinse mana si-i zise voios:
    - Bravo, Bologa!.... Mi s-a raportat fapta dumitale si am tinut sa te felicit personal.... Am tinut..... da..... negresit....
    Glasul lui era gros si patrunzator si parca te ocara chiar cand glumea.
    Apostol se inclina usor strangand mana generalului si pe urma ii povesti amanuntit, in fraze scurte, seci, militareste, cum a distrus reflectorul. Vorbind insa baga de seama ca narile generalului sunt infundate cu par si se gandi ca trebuie sa sforaie urat noaptea si ca nu l-a mai vazut de la executia cehului. Krag il asculta cu luare-aminte, dand din cap si masurandu-l uneori, cu priviri multumite, de sus pana jos; apoi, la sfarsit, il batu prieteneste pe umar, murmurand:
    - Te-am propus pentru medalia de aur.... Fii sigur ca vei avea-o!.... Soldati ca d-ta ne trebuiesc si merita toate distinctiile.... Bravo, Bologa!.... Sunt mandru ca am onoarea sa comand asemenea ofiteri viteji......
    Generalul tacu, framantandu-si mintea sa mai gaseasca vreo doua cuvinte potrivite. Dar nu mai gasi nimic si, dupa o pauza scurta, repeta mai apasat:
    - Sunt mandru..... foarte mandru.....
    Si iar ii intinse mana, gata sa-l concedieze. Atunci insa Bologa, linistit, cu glasul limpede, si uitandu-se drept in ochii lui cenusii, ii zise:
    - Excelenta, va rog dati-mi voie sa va fac o rugaminte!
    Generalul Karg, neplacut surprins ca locotenentul, mai ales dupa ce i-a aratat atata cinste, cuteaza sa vorbeasca neintrebat, si inca sa-i ceara ceva fara a fi inscris la raport pe cale ierarhica, precum spune regulamentul, facu doi pasi inapoi, cu o incruntare din sprancene. Totusi, vrand sa dea dovada de indulgenta fata de un erou, raspunse prieteneste:
    - Da, da..... te ascult.... Un erou.... cum nu..... toata bunavointa.....
    In clipa aceasta Bologa simti lamurit ca indrazneala lui e zadarnica si neroada si avu o sovaire. Pe frunte ii rasari o cununita de picuri fierbinti. Ca sa castige timp sau sa se linisteasca, tusi putin si pleca fruntea. Pe urma isi redobandi increderea si, pironindu-si ochii cu hotarare in ochii generalului, vorbi repede, sacadat:
    - Stiu, excelenta.... am aflat ca divizia noastra, peste cateva zile, va pleca in alta parte..... pe alt front.....
    - Exact, zise generalul nedumerit, mai ales vazand ca Bologa se poticneste.
    - Atunci, ecelenta - urma locotenentul brusc, parca intreruperea i-ar fi dat un imbol nou - atunci va rog sa-mi faceti favoarea de a ma lasa pe mine aici.... Ori, daca aici nu se poate, atunci pe frontul italian.....
    Generalul il masura cu mirare si cu o zvacnire nervoasa de mustata, apoi zise:
    - Bine..... Desi imi pare rau ca te pierd.... Un ofiter eminent, viteaz.... Dar, fiindca doresti mult.... Totusi, cred ca ar fi mai bine decat in Italia.....
    - Chiar si acolo, excelenta.... Am fost cateva luni pe Doberdo si, la urma urmelor, as prefera.....
    Fata lui Bologa era acuma scaldata in bucurie si nadejde. Nu se mai putea stapani. Suspina din fundul inimii, usurat.
    - Bine.... bine, repeta generalul ganditor. Nu pricep insa de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfanta in Ardeal! O misiune mareata.... Da!.... Dusmanul a pangarit pamantul tarii. Acolo valahii.....
    Deodata generalul Karg se opri, ca si cand o raza de lumina i-ar fi deschis creierii. Se dadu iar cativa pasi inapoi, ramase cu privirea tinta la Bologa, cautand sa-i scormoneasca in adancimile sufletului. Cateva secunde domni o tacere ca un giulgiu, incat de afara se auzi limpede huruitul unei carute si ciripitul galagios al vrabiilor, intr-un pom, sub fereastra cancelariei. Apostol, fara sa-si dea seama, inchise ochii, ferindu-se de scrutarea generalului, care izbucni brusc, aproape ragusit:
    - Dumneata esti roman?
    - Da, excelenta, raspunse locotentul repede.
    - Roman! repeta generalul, cu un glas uimit si enervat, care astepta o dezmintire.
    - Roman! repeta Bologa mai hotarat, intinzandu-se din sale si scotand putin pieptul.
    - Da... bine..... fireste... baigui Karg peste cateva momente, banuitor si cercetator. Da.... desigur..... Dar atunci ma mira rugamintea dumitale..... foarte mult..... Mi se pare ca d-ta faci deosebira intre dusmanii patriei....
    Apostol Bologa se uita in ochii scanteietori ai generalului cu o seninatate care il minuna pe el insusi. Se simtea insa hotarat si neclintit, ca in asalturile cele mai napraznice. Acuma se incapatana sa convinga pe dusman, desi intelegea bine ca silintele lui sunt de prisos. Se pomeni vorbind calm, fara umbra de emotie sau sovaire, parc-ar fi discutat cu un camarad binevoitor:
    - Excelenta, am constiinta cu douazeci si sapte de luni am luptat asa incat pot sta cu fruntea sus in fata oricui.. Nu mi-am cantarit niciodata datoria. Mi-am daruit tot sufletul si tot entuziasmul. Azi insa ma aflu intr-o imposibilitate morala.....
    Generalul se cutremura, ca si cum i-ar fi implantat o spada in piept. Ochii i se aprinsera si lucira ca otelul. Se repezi furios la Bologa, cu bratele ridicate si zgarcite, gata sa-l zdrobeasca, racnind:
    - Ce?..... Imposibilitate morala?..... Ce vorbe sunt astea? Cum indraznesti?.... Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur si simplu lasitatea unor oameni fara sentimente patriotice! Nu cunosc, intelegi?.... Nu vreau sa cunosc!
    Apostol cauta sa protesteze, dar generalul ii reteza avantul, congestionat de manie:
    - Nu-ti dau voie sa mai vorbesti, ai inteles?.... Fiecare cuvant al dumitale ar merita un glonte! Gandurile ce se ascund in dosul vorbelor d-tale sunt criminale!.... Intelegi?..... Criminale!.... O, o!..... Va sa zica asta ti-e vitejia?.... Uite pe cine am propus eu pentru medalia de aur! Poftim!.... Medalie de aur!.... Glonte, nu medalie....
    Il improsca cu o privire grea de ura si dispret, apoi deodata ii intoarse spatele, strivind intre dinti o injuratura si smucindu-si mustata cu mana dreapta mica, grasa, incarcata de inele, ca o mana de femeie cocheta.
    Bologa ramase senin, nemiscat si cu gandul mereu ca trebuie sa-l convinga. Furia generalului ii facea bine si-l imbarbata. Cand crezu ca s-a mai potolit, zise iarasi, cu acelasi glas limpede:
    - V-am facut o rugaminte, excelenta, in credinta ca veti binevoi a intelege starea mea sufleteasca..... De aceea mi-am ingaduit a va vorbi ca de la om la om.....
    Generalul, care se oprise la fereastra, bodoganind si pufnind, se intoarse indata spre locotenent si raspunse mai stapanit:
    - Eu nu ascult astfel de rugaminti si nu stau de vorba cu astfel de oameni!.... Intelegi?.... De altfel, am vorbit prea mult cu d-ta.... Nerecunoscatorule!
    Nu-i mai intinse mana, ci il masura cu scarba din cap pana-n picioare si apoi se aseza la masa, rascolind suparat dosarele. Bologa saluta reglementar si iesi linistit, cu niste pasi siguri, ca dupa o convorbire nespus de placuta. Generalul il urmari cu ochii, clatina din cap, se uita cu bagare de seama la usa inchisa si deodata izbi cu pumnul in harta cu insemnari, cuprins iarasi de manie. Chiar in clipa aceasta anghiotantul se strecura in cancelarie, infricosat si intrebator.
    - Noteaza pe locotenentul Bologa, mormai generalul Karg catre anghiotantul aiurit. E primejdios si..... Nu m-as mira sa aud intr-o buna zi ca e dezertat la inamic.... Ce oameni!.... Ce armata!....
    Anghiotantul se inclina, puse niste hartii pe masa si se grabi sa dispara in varful picioarelor, fara zgomot, de frica sa nu-si descarce generalul mania asupra lui.
    In mijlocul curtii, Apostol Bologa se uita imprejur, parca ar fi fost aici intaia oara in viata. Ograda era mare, cu gard de uluci spre ulita si cu poarta noua de scanduri, deschisa. Cateva carute se insirau in fund, langa grajduri, iar automobilul cu care venise statea parasit, cu usile cascate. Casa de piatra, acoperita cu olane vechi, vasta cat o cazarma, era stropita cu urme de schije de pe vremea cand a trecut razboiul peste sat si cand un obuz a explodat chiar in gradinita din fata, smulgand din radacini perechea pomului in care si acuma se cearta un card de vrabii galagioase... Cerul se razbunase putin si umplea vazduhul cu un albastru mai bland ca totdeauna. Soarele suradea in asfintit, galben, slab, ca fata unui mosneag vesel, iar lumina aceasta saruta pamantul ca o roua binefacatoare, raspandind bucurie si desteptand nadejdi pretutindeni.... Apostol statu un rastimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesatiu lumina zambitoare. Se simtea usurat, ca si cand ar fi plans cu lacrimi fierbinti dupa o suferinta multa vreme inabusita. Gandurile nu-l mai dureau, ci se supuneau docile vointei lui, incat, daca ar fi vrut, le-ar fi putut insira frumos, pe o ata, ca niste margele.....
    Ieşi din curte. Pe uliţă, dincolo de popotă, văzu un camion încărcat cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urcă. Voia să ajungă cât mai repede la baterie. Era grăbit.

                                                               10.

                              Pe înserate sosi la divizion, să raporteze că s-a întors. Găsi pe Klapka singur în adăpostul spaţios, scriind acasă. Căpitanul îl privi lung, apoi îi strânse mâinile şi zise cu căldură:
    - Acuma pot să te felicit şi eu, dragă prietene..... Din toată inima!
    - Adevărat, numai d-ta nu m-ai felicitat încă.... adevărat, răspunse Bologa, zâmbind amar. Pentru vitejia.....
    - Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i-ai spus! îl întrerupse Klapka cu un fior.
    - Ai şi aflat? se miră Apostol. Oficial?
    - Am aflat din înfăţişarea ta, dim mândria şi liniştea ta! se însufleţi căpitanul. Nici nu e nevoie să-mi povesteşti ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun tot, tot!.... O, măcar de-aş putea fi şi eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toţi aşa, într-un ceas s-ar sfărâma lanţurile!
    Ca pe orice fricos, pe Klapka îl înfierbânta curajul şi energia altora. Ceru lui Bologa să-i istorisească din fir în păr scena cu generalul, întrerupându-l deseori cu aprobări trufaşe. Apoi când Apostol sfârşi, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă:
    - Ei, şi acuma ce ai de gând să faci?
    Ochii lui Bologa licăreau blând. Răspunse de-abia peste câteva clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete:
    - Acuma?.... La noapte voi trece la muscali!
    Klapka, neaşteptându-se la asemenea răspuns, se holbă la el un moment, pe urmă se uită împrejur, îngrozit să nu fi auzit cineva vorbele locotenentului, să vază şi el pe dracul, pentru că n-a raportat celor în drept.
    - Ai înnebunit, omule?şopti cu glas rebegit de spaimă. Să nu mai spui astfel de copilării,  că ne pomenim amândoi atârnaţi în vreun copac, ca doi coceni stricaţi!
    Apostol Bologa surâse; dinţii albi îi luciră între buzele subţiri, zicând:
    - Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-as fi indraznit sa ma gandesc la dezertare.... M-as fi dispretuit eu insumi cel dintai.... Fiindca pana azi am fost alt om.... Imi fac impresia, cand ma uit inapoi, c-am purtat in mine viata unui strain..... Totdeauna mi-am inchipuit sufletul omului ca o visterie cu odai multe, unele pline de comori, altele desarte. Multi oameni, cei mai multi, traiesc toata viata in camarutele cele goale si vesnic deschise, caci celelalte sunt zavorate cu lacate grele si cheile lor zac tainuite in focurile chinurilor. Pe mine golul m-a infricosat si intunerecul. De aceea m-am straduit sa gasesc cheile comorilor mele. Dar si comorile sunt inselatoare. Indata ce ai descoperit una, ravnesti pe cele mai ascunse..... Poate pe cea mai de pret nu ti-o dezvaluie decat moartea, si totusi o doresti cu lacomia avarului.... O fi desarta chiar ravna asta.... Fara ea insa viata n-ar mai avea nicio valoare si nu s-ar deosebi intru nimic de viata unei ganganii!.... Azi simt c-am descoperit o comoara noua si trebuie s-o apar cu orice jertfa!
    - Ce comori, ce comori? il intrerupse Klapka nerabdator. Astea-s nerozii, prietene! Fraze, Bologa, si visuri bolnave!.... Realitatea e razboiul cu moartea la brat!..... Lasa inchipuirile, dragul meu, care cel mult complica si amarasc viata, destul de afurisita!
    - Domnule capitan, daca tii la mine, te rog din suflet sa nu-mi mai dai niciun sfat! zise Apostol enervat, urmand insa mai linistit: Te rog foarte mult!.... Crezi ca mi-a fost usor sa-mi dezbrac trecutul, ca o haina murdara, si sa raman gol in mijlocul furtunii? Crezi ca n-am incercat sa ma insel ca sunt imbracat, chiar dupa ce am simtit frigul si ploaia biciuindu-ma?..... Acuma nimeni din lume nu ma va mai putea indupleca sa-mi arunc straiele noi si calduroase si sa zgribulesc iarasi zdrentele lepadate.... Asa!.... Te rog!..... Si..... poate ca maine noapte va incepe schimbul de trupe; va sa zica nu mai e timp de pierdut. As risca sa fiu silit a te insoti in Ardeal!.... Si asta nu se poate!
    - Te ascult si tot nu pot crede ca vorbesti serios, murmura Klapka, acuma ingrijorat. Se vede ca ti-ai pierdut mintile, ori ca umbi sa mori spanzurat.... Dar nu pricepi, omule, ca, mai ales dupa intrevederea ta cu generalul, vei fi urmarit pas cu pas si ca vei fi prins chiar in clipa cand vei incerca sa......
    - Tocmai de aceea trebuie sa plec la noapte! facu Bologa neclintit.
    - Atunci te cheama spanzuratoarea! sopti capitanul desperat, pipaindu-si gatul, parca ar fi vrut sa dea la o parte un lat inchipuit; apoi, dupa un rastimp, adauga cu o tremurare de frica: in orice caz, eu nu vreau sa stiu nimic..... Eu ma spal pe maini.....
    Apostol Bologa se scula linistit si vru sa iasa. Klapka se repezi la el poruncitor:'
    - N-ai sa pleci nicaieri! Am sa te impiedic eu!.... Sunt comandantul tau si te voi opri cu forta!
    - Poate ca vrei sa ma denunti? intreba Bologa apasat, privindu-l adanc. Sa stii ca am sa ma impusc daca.......
    Cuprins de o furie neputincioasa, Klapka incepu sa se loveasca cu pumnii in cap, baiguind:
    - E nebun!..... A innebunit! Ce sa fac eu cu nebunul?.... Doamne, Doamne, ce sa fac?
    Apostol se apropie si zise miscat:
    - Poate ca nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule capitan.... Sunt ingrat ca nu te ascult, dar acuma.... zi-mi adio si imbratiseaza-ma!
    Capitanul se uita un rastimp la el, potolit brusc si cu fata grasana asudata de durere. Apoi il saruta pe obraji, plangand cu hohot si mormaind infricosat, iarasi cu insufletire:
    - Adio, draga prietene.... Adio.....
    Si il imbratisa pana ce, mulcomindu-si putin emotia, izbuti sa-i spuna rugator:
    - Poate ca te mai razgandesti.... Fagaduieste-mi cel putin ca ai sa mai chibzuiesti, te rog.... te implor!.... Ar fi ingrozitor sa cazi in mainile lor.... sa..... sa..... Spaimantator!......
    - Adio, raspunse Bologa, parca nici nu l-ar mai fi auzit, iesind repede.
    Afara amurgea. In apus urmele soarelui scapatat mai inseninau cerul spalacit.... Bologa pasea grabit spre bateria lui, cand, deodata, rasuna din urma glasul lui Klapka, ascutit, manios:
    - Telefonist!.... Telefonist! Unde-i telefonistul?
    Bologa intelese si zambi. Capitanul voia sa se asigure impotriva unor eventuale banuieli de complicitate.

                                                                  11.

                             Campul de lupta, pustiu si tacut, se legana in ceata inserarii. Stepa paraginita se desfasura nemarginita, neteda ca o foaie de hartie de impachetat, botita si patata, intepata cu copaci razleti, desfrunziti si sfasiati de obuze. Pozitiile se desenau ca niste dungi mohorate, tremurate, carligate si capricioase, fara inceput si fara sfarsit.
    In apropierea bateriei, Bologa se opri, cautand in zig-zagul de santuri postul cel mai inalt de observatie, unde a fost si azi-noapte. Cand i se paru ca l-a gasit, gandurile lui trecura mai departe, se tarara pe sub sarmele ghimpate, cinci sute optzeci si trei de metri, pana la marginea transeelor rusesti, unde ramasera fara calauza.
    "Acolo incepe viata noua si o lume noua!" isi zise cu inima inclestata.
    In adapost il astepta sublocotenentul care-i tinuse locul si care dorea sa afle ce i-a spus si cum l-a felicitat generalul. Ca sa scape de intrebari, Bologa, cu o veselie prefacuta, ii povesti o minciuna si schimba repede vorba. Pe urma zise ingrijorat ca vor trebui sa fie cu ochii in patru, ca nu se pomeneasca cu vreun atac bruscat, avand in vedere schimbarea diviziei. Sublocotenentul, vrand sa arate cat e de tare in prevederi strategice, declara grav ca el chiar se asteapta la o surpriza, daca cumva dusmanul a prins de veste ca divizia va fi inlocuita. In sfarsit, isi impartira rolurile: sublocotenentul va veghea, la postul de observatie principal, pana la ora doua, cand va merge Bologa sa-l inlocuiasca....
    Ramas singur, Apostol se aseza sa scrie cateva randuri mamei si Martei, sa le instiinteze cumva, prin cuvinte ascunse, ca nu mai pote sta aici si ca, in curand, le va trimite vesti mai bune.... Dar, inainte de-a asterne vreo slova pe hartie, isi lua seama; orice instiintare s-ar putea sa le pricinuiasca neplaceri..... In schimb se apuca sa studieze harta frontului cu o atentie infrigurata, sa traga linii cu degetul, sa-si aleaga un drum scurt, ferit.... Asa il gasi Petre cand ii aduse cina.
    - Stii ca azi mi-e foamen de as fi in stare sa te mananc si pe tine?! striga Bologa razand si gandindu-se: trebuie intr-adevar sa manance bine, caci dincolo cine stie ce-o fi.
    Indata dupa masa se culca, dand de grija ordonantei sa-l scoale negresit la unu dupa miezul noptii. Vrea sa se odihneasca, zicandu-si iar ca dincolo cine stie cum si unde va mai afla odihna.....
    Petre il destepta la ceasul hotarat si Apostol se scula voios, sprinten. In cateva clipe fu gata de drum. Se uita imprejur in adapostul tacut, chimbzuind ce anume sa ia cu dansul din ce avea aici. Sovai putin si nu mai lua nimic. Cel mult de revolver poata sa aiba trebuinta, sa-l scape de padurea spanzuratilor.... Porni spre iesire, azind pe Petre urandu-i, ca de obicei: "Doamne-ajuta, don locotenent...." Se gandi sa-i dea mana, in semn de ramas bun, dar isi continua drumul fara sa se opreasca si fara sa raspunda....
    Noaptea se umezise. Ploaia ameninta in vazduh cu rasuflari de vant. Bologa se bucura si privea cerul innourat ca pe un tovaras care vrea sa-i inlesneasca scaparea. Daca ar incepe sa ploua, fireste, ar fi si mai bine.....
    Trecand pe langa adapostul capitanului Cervenco, si mai avand o jumatate de ora de pierdut, se abatu sa-l intrebe de urat. Capitanul citea in "Biblie", cu ochii inlacrimati, ca si cand ar fi cautat sa-si aline o durere mare.
    - Ce-i, ce s-a intamplat? intreba Apostol uimit. Ce jeluiesti asa?.... Ai vreun necaz?.... Ceva de pe acasa?
    - Eu sunt copac fara de radacini, zise Cervenco amarat, adaugand cu o privire disperata: Bologa, auzi tu, in noaptea asta o sa ne atace rusii!
    Apostol pali, parca l-ar fi palmuit. Adineaori a vorbit si el de atacuri cu sublocotenentul, dar numai sa-i evite intrebarile plictisitoare si sa aiba un pretext de a merge la postul de observatie. Un atac insa i-ar rasturna toate planurile.....
    - Nu se poate.... N-avem nicio informatie, bolborosi dansul zapacit. De ce sa ne atace tocmai azi?
    - Bologa, e sigur, relua capitanul mai plangator. Crede-ma.... O patrula mi-a adus de aseara stirea ca se fac pregatiri grabite... Ai sa vezi, Bologa!.... Asa e totdeauna....
    Zece minute Cervenco nu mai conteni cu jelaniile, incat Apostol pleca buimacit, blestemandu-si clipa care l-a indemnat sa intre la ruteanul maniac. Afara insa, in tacerea framantata de vant si in intunericul necacios, ii veni inima la loc si-si zice ca Cervenco a inceput sa nebuneasca, de vreme ce viseaza numai incaierari, atacuri.....
    Sublocotenentul dardaia in observator si saluta pe Bologa ca pe un mantuitor.
    - La infanterie se zice ca o sa ne atace muscalii chiar in noaptea asta, sopti Apostol. Tu ai observat ceva?
    - As..... liniste si frig, raspunse sublocotenentul, dispretuitor. Infanteristii asta fac, se tem de toate umbrele..... Dar muscalii nu sunt prosti, sa ne atace azi, hodoronc-tronc, cand de-abia maine-poimaine vine schimbarea!
    Bologa ii stranse mana cu multumire si-i ura somn bun. Niciodata nu i-a fost atat de drag sublocotenentul ca acuma. Parca a vorbit din sufletul lui: doar nu-s prosti muscalii.....
    Se obisnui cu intunericul si se uita cu multa grija spre liniile de dincolo. Nu vedea si nu se simtea vreo miscare. Peste cateva minute insa un foc de pusca pocni asurzitor, undeva pe aproape. Desi cunoscu, dupa zgomot, ca nu e rusesc, totusi avu o strangere de inima. Alte focuri speriate izbucnira indata, apoi iar altele, si in drepata si in stanga, tot mai departate. Bologa se linisti; erau, desigur, santinelele speriate.....
    Pe la trei, spre a-si sterge orice urme de ingrijorare din suflet, porunci sa se inalte o racheta, sa vaza si sa se convinga. In lumina verzuie, terenul dintre transee parea mort. La dreapta, intre sarmele ghimpate, zacea cadavrul unui om. A fost ucis de acum doua zile, pe cand se intorcea din patrulare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui, din greseala sau de frica. Privirea lui Apostol trecu peste el ca peste un musuroi, grabita sa-si vada numai calea pe care si-o alesese pe harta. Un sant vechi, care incepe la vreo douazeci de metri si merge pana aproape de santurile rusilor....... Imprejurul observatorului sunt ramasite de tufe, lasate inadins pentru masacre.... De aici, tarandu-se prin cele doua palnii de obuze, poate ajunge nesimtit la santul cel vechi, caci posturile de ascultare sunt mai departe.... La celalalt capat al santului, va chema.... Atatea vorbe rusesti stie.... Pe urma....
    Lumina rachetei se stinse si Bologa ramase multumit. La cinci fix, cand incepe sa se subtieze intunericul, va porni.... Mai are deci doua ceasuri.... Era atat de hotarat, ca nu simtea nici emotie, nici nerabdare. Astepta, cu ochii inainte spre tinta, cu gandurile slobode. Vremea trecea peste dansul ca o apa lina, racoritoare.....
    Intr-un tarziu ii fulgera prin minte ca poate rusii il vor dispretui ca a dezertat, el, ofiter..... Si chiar in clipa aceea un bubuit prelung, ragusit, spinteca vazduhul. Apostol inlemni, intr-o asteptare ametitoare. Peste cateva secunde, care i se parura nesfarsite, izbucni un rabufnit mai greoi, ca si cand s-ar fi desfundat pamantul. Apoi indata altele, furioase si din ce in ce mai grabite. Un clocot napraznic fierbea in intunericul brazdat de dare luminoase.
    "Ce-i asta? se gandi Bologa uitandu-se la ceas si vazand ca e de-abia patru. Atacul?.... Va sa zica, totusi.... Atunci....."
    Apostol isi dadu seama ca tunurile rusesti s-au napustit asupra artileriei, care incepuse sa raspunda, cu teama insa si uluita de impetuozitatea dusmanului.
    "Acum ce sa mai fac?" isi zise dansul, cu receptorul telefonului in mana, ascultand duelul artileriilor.
    Deodata auzi, la dreapta lui, la cateva zeci de metri, un vajait sfarsind intr-o rabufnire scurta. Intoarse privirea intr-acolo si i se paru ca vede palnia de pamant improscand in bezna.
    "Iata ca au inceput sa dumice infanteria!" ingana disperat, simtindu-si creierul gol, ca un burete uscat.
    Mai trecu un rastimp. Primprejur obuzele cadeau tot mai des. Apoi un tiuit prelung ii sfasie urechile. Avu o strangere de inima si gandul fulgerator:
    "Asta-i pentru mine!"
    In fata, numai la cativa pasi, se despica cerul si un vartej cumplit smulse coperisul observatorului. Apostol primi un cutit in piept si o lovitura in casca. Apuca cu amandoua mainile teodolitul, ca sa nu se rastoarne. Apoi i se paru ca se ridica in sus si deodata se pomeni iar la pamant, cu o durere crancena in coapsa......
    "Sunt ranit sau poate....."
    Gandul i se rupse ca o ata.


                                               Cartea a doua
                                                     1.

                    O pata de lumina tulbure-cetoasa zacea pe pardoseala de lespezi albe ale salonasului de rezerva, la picioarele celor doua paturi de fier.
    Pe fereastra unica se uitau in odaie ramurile negre ale unui par batran, dardaind in gerul sfarsitului de februarie.
    Peretii, imbibati cu gemete si dureri, isi amestecau respiratia cu mirosul apasator de spital si cu caldura sobei de teracota din dosul usii.
    In paturile curate, cei doi ofiteri, in halaturi cenusii, stateau lungiti, cu ochii in tavanul inalt. La capatai, in perete, pe tablite negre, albeau numele lor: Locotenent Bologa, Locotenent Varga..... Pe mescioarele de noapte foile de febra se pierdeau printre sticlutele de medicamente, aratand ca suferintele cele grele au trecut peste dansii.
    In aerul incarcat de amintirile durerilor plutea o tacere nabusitoare, pe care Varga o sfarama deodata cu glas speriat, ridicandu-se din pat, ca si cand ar fi vazut o naluca:
    - De ce taci, camarade?.... Spune ceva, te rog din suflet, caci tacerea e mai dureroasa ca o rana de srapnel!
    Bologa intoarse fata alba si supta de suferinte spre dansul, dar nu deschise gura. Varga astepta un minut, intrebator, apoi se lasa iar pe spate, zicand mai mult pentru sine:
    - Se implinesc patru luni de cand bolim, mutandu-ne din spital in spital, tot mai aproape de front.... Mi s-a urat de moarte de doctorii si cu bandajele si cu surorile de caritate! Baremi de-ar veni mai curand concediul.....
    Apostol tacea. In trei luni de zile, cat fusese oprit de medici sa vorbeasca, fiindca avea plamanul drept sfartecat de o schija de obuz, indragise tacerea. In acel rastimp gandurile lui s-au obisnuit a se randui frumos, fara pripiri navalnice si mai ales fara dureri. De altfel, la inceput, mintea i-a fost senina, parca o mana mestera nevazuta i-ar fi sters din creieri toate amintirile. Cand si-a venit in fire intaia oara, la ambulanta diviziei, a vazut pe doctorul Meyer si pe Petre. Nu i-a recunoscut, dar a avut o bucurie atat de violenta, incat si-a pierdut indata constiinta. A doua oara s-a trezit intr-un tren sanitar, cu aceeasi bucurie in suflet si tot numai cateva clipe. In sfarsit, a treia data a deschis ochii intr-un salon alb, in spital. Patul era inconjurat de doctori.
    - Bravo, mortule! i-a zis zambind unul cu cotlete albe si mustati negre. Bine c-ai inviat.... Daca de sase zile mocnesti asa.....
    Apostol atunci a simtit fericirea de a trai ca un fior nespus de dulce si, cu buzele crapate de fierbinteala, a soptit abia perceptibil:
    - Nu ma doare nimic...... nimic......
    Vreo sapte saptamani mai mult al mortii a fost decat al vietii. In afara de rana din piept, mai avea o sfaramatura de os la piciorul stang si o crijelare adanca in coapsa.
    - Vindecarea ta e o minune, i-a spus doctorul cu cotlete albe si cu mustati negre, mai tarziu. Ai o vitalitate extraordinara, altfel de mult te-ai plimba in lumea dreptilor!
    Cand i s-a vindecat piciorul si coapsa, l-au trimis mai departe, spre regiunea unitatii lui, in spitalul de aici, fiindca acolo incepusera sa soseasca transporturi mari de raniti, din luptele noi. Aproape o luna a zacut singur aici, in salonasul de rezerva din fundul coridorului, la etajul inati. Petre statea toata ziua langa patul lui, cautand sa-i ghiceasca gandurile si sa-i indeplineasca dorintele. Dimineata si dupa vizita medicala ii citea "Visul Maicii Domnului", cu glas obosit de evlavie, si Bologa il asculta fara a intelege cuvintele, dar cu inima plina de o multumire calda, molesitoare..... Apoi, intr-o zi, ordonanta i-a povestit, cum s-a priceput, ce s-a intamplat atunci, in noaptea aceea..... Din povestirea lui, Apostol n-a aflat mare lucru: ca a fost ingropat la marginea unei palnii de obuz, in daramaturile postului de observatie, si ca acolo l-a descoperit Petre, pe la amiazi, dupa ce, cu ajutorul diviziei de schimb, muscalii au fost respinsi in pozitiile initiale..... Povestirea soldatului insa i-a adus aminte nadejdile din noaptea aceea si i-a pus iarasi in fierbere toate gandurile de atunci. A avut cateva clipe de neliniste, ca in fata unei vedenii dojenitoare. Pe urma, vreo trei zile, gandurile, dezlantuite intr-o toropeala prelunga, l-au chinuit si i-au sfasiat sufletul. Isi zicea ca toate sfortarile lui de a ocoli soarta s-au zdrobit si ca de azi incolo numai moartea l-ar mantui...... Moartea insa il ingrozea acuma mai mult chiar decat perspectiva de a trebuie sa mearga pe frontul romanesc. Degeaba incerca sa-si biciuiasca ambitia, invinovatindu-se de lasitate; dragostea de viata, din ce in ce mai impetuoasa, ii taia orice avant, nurmurandu-i neincetat in inima: "Intai eu, si pe urma cealalta lume!"
    Intr-o noapte fara somn apoi a gasit impacarea. La urma urmelor, soarta a facut bine ce a facut. De ce ar fi dezertat el la rusi, cand tocmai i se oferea prilejul sa treaca la romani? Pentru muscali ar fi fost un simplu si dispretuit dezetor, in vreme ce romanii il vor primi ca pe un frate, Dincolo dezertarea ar fi fost o crima dezonoranta; aici va merge ca un adevarat erou, cu fruntea sus, si va putea lupta indata contra dusmanilor adevarati..... Va sa zica, teama de frontul romanesc a fost fara temei. Noroc ca soarta l-a ocrotit....... Datoria lui e sa traiasca si sa triumfe. nu viata, ci moartea inseamna lasitate pentru omul care are un ideal in lume.
    De a doua zi gandurile au inceput sa se mulcomeasca, punandu-se toate in slujba linistii lui, ca niste servitori credinciosi. Impreuna cu linistea insa i s-a luminat in suflet mai vie si ura impotriva tuturor strainilor dimprejurul lui. Ura pe medicii care-l ingrijeau, pe surorile de caritate, pe ofiterii covalescanti si se bucura ca, din pricina ranei la plamani, era osandit sa taca. In ziua cand un general batran, inconjurat de o droaie de ofiterasi ferchesi, a venit sa-i agate pe piept medalia de aur pentru distrugerea reflectorului, Bologa s-a prefacut ca-i e rau numai ca sa nu fie silit a parea incantat.
.............................................