Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

...................................................
                              6.

                   Pe urmă, într-o zi, acum vreo lună, a fost adus în salonaş Varga, care fusese greu rănit în şoldul stâng, tot atunci, în noaptea ceea, şi din spital în spital ajunsese aici. În primul moment Apostol s-a bucurat şi, pentru că tocmai i se dăduse voie să vorbească puţin, îşi povestiră păţaniile. Varga îi explică amănunţit cum s-a desfăşurat atacul ruşilor, cum au pătruns până aproape de liniile artileriei şi cum au fost alungaţi înapoi printr-un contraatac fulgerător. Totuşi, în lupta aceasta, două regimente de infanterie au fost aproape complet nimicite, şi chiar husarii lui au suferit mult, mai ales în cursul contratacului, când a primit şi el schija care era cât pe-aici să-l lase şchiop, fiindcă un doctor cam smintit a umblat în ruptul capului să-i taie piciorul. Locotenentul de husari clocotea de revoltă că bătălia, în care au pierdut peste două mii de oameni şi în care era să-şi dea ortul popii, nici măcar n-a fost pomenită în comunicatele de război. Se mângâia numai cu speranţa într-un lung concediu de covalescenţă.
    Pe măsură ce Varga vorbea şi se frământa, Bologa se întuneca. Toate cuvintele lui, chiar privirea lui i se păreau duşmane şi se mira, cum a putut omul acesta să-i fie simpatic? Ca să nu mai trebuiască să stea de vorbă cu dânsul, îşi procură un vraf de cărţi şi se puse să caute în ele explicaţii şi dovezi. Două săptămâni a răscolit şi s-a trudit. Nicăieri n-a găsit de ce binele nu e bine pretutindeni şi totdeauna. În toate cărţile omul îi părea izolat de viaţa adevărată, singuratic şi abstract ca o formulă matematică. Cineva s-a aşezat la masă, plin de încredere în cunoştinţele şi experienţele sale de viaţă, şi a decretat că oamenii trebuie să fie aşa şi aşa, că e bine când faci cutare lucru şi e rău dacă faci cutare lucru. Şi, în schema lui, acel cineva vrea să vâre cu sila sufletele vii, să le încătuşeze, parcă viaţa s-ar modela după dorinţele sau concluziile cuiva. Dar viaţa merge mereu înainte, nepăsătoare, sfâşiind nu numai sistemele savanţilor, ci chiar minţile oamenilor, plăsmuind în fiece clipă situaţii noi, idei noi, pe care fantezia liliputană omenească niciodată nu le va putea înţelege şi cu atât mai puţin prevedea. Un capriciu al vieţii a pus faţă în faţă milioane de oameni, pe care i-a însemnat cu moartea în frunte, silindu-i astfel să descopere în sufletele lor taine nebănuite şi să ia hotărâri neaşteptate. În vârtejul vieţii cărţile sunt grămezi de vorbe fără înţeles. Omul trebuie să-şi ferească numai conştiinţa să nu-i sângereze.
    În vremea aceasta primi o scrisoare de la Klapka, plină de prietenie comunicându-i câte verzi şi uscate despre traiul pe noul front, lucruri mărunte, adăugând la urmă de tot, în treacăt, că "pe-aici tot ruşii am găsit, numai ruşi...." Bologa îşi zise îndată, fără grijă şi fără şovăire: "Nu face nimic..... Voi mai aştepta....."
    Varga încerca într-una să-i dezlege limba şi nu se putea dumeri: de ce s-a făcut aşa de ursuz Bologa? Pe el tăcerea îl apăsa şi-l amăra. De aceea a fost fericit când doctorii i-au dat voie să iasă din odaie, s-a împrietenit cu alţi camarazi de prin celelalte saloane şi mai mult stătea cu dânşii decât cu Bologa.
    Acuma, în aşteptarea vizitei medicale de după-amiază, husarul se prepelea ca peştele pe uscat, mai ales după ce toate sforţările lui de-a scoate o vorbă din Bologa au rămas fără ecou.
    - Ce ai, Bologa? izbucni în sfârşit Varga, jignit. M-ai exasperat cu muţenia!.... Nu mai vrei să vorbeşti cu mine, ori mă urăşti? Am fost prieteni şi.....
    - Nimic, nimic, murmură Apostol, fără să întoarcă ochii.
    Varga trebui să-şi oprească noile întrebări. Veni doctorul, însoţit de o soră de caritate drăguţă şi zăcută de vărsat.
    - Iată salonul minunilor cereşti! strigă doctorul, mic şi blond, frecându-şi mâinile, radios şi jovial. Pe cât văd, am să vă dau paşaport, curând-curând, domnilor! În orice caz, ar fi nimerit să începeţi a face mai multă mişcare, barem prin seră, dacă nu prin parc. Afară e încă iarnă, ce-i drept, dar ar trebui să vă mai dezmorţiţi oasele, domnilor!... Ar fi foarte, foarte bine!
    - Parca n-o sa ni le dezmortim iar pe front, doctore? zise Varga inviorat. Sper sa ne dai un concediu ce covalescenta, doctore! E imposibil sa ne trimiti numaidecat in lupta, cu ranile de-abia cicatrizate!
    - Desigur.... negresit! raspunse medicul cu zambetul scazut. Intrucat depinde de mine, fireste!.... Eu insa cel mult pot sa propun, decizia e pe alte maini si, sa va spun drept, doar sunteti barbati, toate comandamentele ne repeta intr-una ca se simte mare, mare nevoie de ofiteri, pretutindeni....
    - Am inteles, incheie Varga posomorat. Ne vei concedia direct pe front.
    Doctorul mai ingaima cateva cuvinte si se grabi sa dispara impreuna cu sora de caritate, mereu senina si surazatoare.
    Pe urma odaia se umplu, in cateva minute, de intuneric. Numai geamurile ramasera cenusii, ca niste ochi bilnavi, stinsi. Varga umbla de ici-colo, nervos, cu mainile la spate, dar pasii lui nu faceau atata zgomot cat tic-tacul aramiu al unui desteptator de pe mescioara de noapte. Intr-un tarziu, Apostol, sezand pe pat, cu ochii la ramurelele degerate de afara, care desenau arabescuri negre pe geamurile tulburi, incepu sa fredoneze un cantec vesel.
    - Bologa! Ce dracu, de cantece iti arde? se opri Varga cu imputare. Ori te bucuri ca ni s-au spulberat perspectivele de concediu?
    - Ma bucur, din inima, amice! raspunse Apostol cantand si gesticuland ca un actor de opera italiana. Razboi, razboi, razboi, inainte, la razboi!
    Locotenentul de husari inmarmuri si, in cele din urma, cinvins ca Apostol isi bate joc de dansul, iesi din camera trantind usa. Bpologa inceta cantecul brusc, parca de-abia atunci si-ar fi dat seama ce face. Ii paru rau si se lungi pe pat, cuprins de o tristete ciudata. Peste cateva minute veni Petre, aprinse lumina si-i intinse o scrisoare, intreband:
    - Oare nu-i de acasa, don locotenent?
    Bologa se arunca asupra plicului dar, vazand ca-i de la Klapka, nu se mai grabi sa-l desfaca. Presimtea ce cuprinde si, intr-adevar, citind, dadu peste trei randuri incurcate, din care intelese cu o claritate taioasa ca, de o saptamana, in locul rusilor, au aparut romanii. Se uita un rastimp catre Petre, ganditor, si apoi zise:
    - Nu-i de acasa.... E de pe front, de la domnul capitan.... De-acolo, nu de-acasa....
    Vobind, gandurile i se stramutara departe, cuprinzand intr-o fulgerare toata Parva si, deosebit, fiecare fiinta draga, incepanad cu maica-sa si cu Marta, fata de care se simtea vinovat pentru ca le-a scris numai de doua ori de cand zace prin spitale si mai cu seama fiindca noaptea ceea a vrut sa se desparta de ele fara sa-si ia ramas bun.
    "Mi s-a inmuiat inima indata ce am vazut ca s-a apropiat ziua plecarii!" isi zise dansul, uitandu-se la Petre.
    - Trebuie sa vie si de-acasa, don locotenent, rosti soldatul cu incredere.
    - Da... da.... trebuie.... acasa...... ingana Bologa, intorcandu-se cu spatele, incet, obosit.
    Varga reveni mai tarziu, neimpacat. Apostol tresari din mrejele gandurilor si zise bland:
    - Varga.... nu stiu ce am...... Iarta-ma!
    Locotenentul se insenina imediat si se apropie cu mana intinsa:
    - Imi pare rau, draga prietene.... Dar te-ai schimbat ingrozitor..... Odinioara ma iubeai, ne intelegeam.....
    - Odinioara! ofta Bologa cu ochii scaldati in lacrimi.
    Si mai statura zece zile pana sa plece....

                                          2.
               Trenul gafaia si asuda suind printre muntii cu piscurile carunte inca de zapada. Soarele inceputului de primavara presara pulbere de argint in vazduh. Padurile si poienile tresareau sub mangaierea razelor fierbinti. Viata noua, tanara, vijelioasa inviora navalnic infatisarea pamantului. Numai trenul, incarcat cu oameni si materiale de razboi, lung, scartaind si pufaind, parea un monstru din alta lume, pornind sa infrunte tineretea firii. Locomotiva se tara incet, asteptandu-se parca sa-i iasa in cale vreun dusman, se strecura ca o soparla uriasa pe subt coastele si rapele nepasatoare, ferindu-se de amenintari inchipuite la fiecare cotitura.
    Intr-un vagon rezervat pentru ofiteri, Apostol Bologa statea pe coridor, la o fereastra lasata jos, sorbind nesaturat privelistea muntilor, care-i aminteau de valea Somesului si-l faceau sa uite unde merge acuma. Din clipa cand  a pornit la gara, i s-a trezit in suflet o indarjire neastamparata, care-i fecunda iubirea si i-o pastra mandra si curata.
    Deodata usa compartimentului de la spatele lui se deschise cu zgomot si in ureche ii rasuna glasul lui Varga, foarte incantat:
    - Stii, Bologa, cine se afla in trenul nostru?.... N-ai sa ghicesti!..... Generalul Karg!.... Uine, acuma ne spuse Gross......
    Apostol se intoarse. Prin geamurile usii se vedeau in compartimente, in fumul de tigari, cativa ofiteri. Gross ranjea, batjocoritor, exlicand ceva cu gesturi violente.
    - Zice c-ai vorbit despre noi cu generalul, urma Varga. Ba zice, pe onoarea lui, ca generalul ar dori sa ne vada, mai cu seama pe tine, nu stiu de ce..... In definitiv, n-ar fi decat natural, ca doar am sangerat destul pentru patrie.... De altfel Gross a calatorit cu generalul in interes de serviciu, asa ca.....
    Lui Bologa ii era scarba de toti, cu Gross in frunte. Din pricina aceasta nici nu s-a amestecat printre ei si cu pionierul de-abia a schimbat doua vorbe indiferente.
    - Da?.... Ei vezi?...... Foarte bine! zise dansul, vrand sa arate curiozitate, cu dispret in privire.
    - Sa vezi insa ce m-am gandit eu, relua locotenentul de husari, cuprinzandu-l de mijloc. Daca izbutim sa vorbim cu generalul, trebuie sa cautam sa-l convingem ca meritam si nou un concediu dupa aproape cinci luni de spital si suferinte, nu-i asa?.... Eu am mare incredere in Karg, desi e sever si neinduplecat, caci noi, slava Domnului, am luptat vitejeste.....
    - Bine, fireste, n-ar fir au, raspunse Bologa, convins in sine ca sperantele lui Varga sunt copilaresti si dornic sa ramana iar singur. Dar daca zice Gross ca s-a interesat de noi generalul, de ce nu se insoteste si el?
    Varga arunca o privire in compartiment si apoi intoarse spatele cu dezgust, zicand:
    - M-a plictisit jidanul cu teoriile anarhice, draga prietene!.... Nu poti vorbi trei minute cu el fara sa-si bata jos de tot ce avem noi mai sfant, tara, credinta, trecut.... A inceput sa-mi fie greata si frica, zau, Bologa! adauga peste o clipa, iarasi inviorat. Daca as fi nevoit sa stau mult in tovarasia lui, m-as pomeni intr-o buna zi ca mi-am pierdut si eu toate sentimentele patriotice!
    - Sentimentele adevarate trebuie sa reziste oricarei ispite! glasui Apostol apasat.
    - Asa se zice, dar in realitate nimic nu rezista la infinit! zambi Varga. Asta chiar tu mi-ai spus-o odata, la Budapesta, la unchiul meu, si n-am uitat-o. Picatura de apa gaureste stanca.... Si-apoi parca nu te-ai schimbat? Poate ca tu nu-ti dai seama, dar eu, care am stat cu tine, intr-o odaie, aproape doua luni, si ti-am inghitit toate curiozitatile.... ehe! prietene, intreaba-ma pe mine!.... Unchiul, care te-a iubit ca pe copilul lui, daca te-ar intalni azi, nu te-ar mai recunoaste, Bologa, crede-ma!.... Repet, poate ca nu-ti dai seama, poate ca....
    Apostol Bologa deslusi, parca, in cuvintele husarului o provocare ascunsa. Ii raspunse cu ura, dar si cu o gravitate in care strabatea trebuinta de a-si dezvalui sufletul, de a-l pune in palma si de a-l purta, mandru si increzator, ca pe un potir in vazul tuturor:
    - Imi dau seama prea bine ca m-am schimbat.... Cum sa nu-mi dau seama, cand schimbarea s-a savarsit in chinuri, ca o noua nastere?.... Dar eu de-abia prin schimbarea aceasta am dobandit adevaratele sentimente firesti, cum ziceai tu.... De-abia, Varga!
    Locotenentul de husari se tulbura. Din tonul lui Bologa simti lamurit ca se afla in fata unui dusman. Ii zise incet, sec, rezemandu-se cu spinarea de usa compartimentului si privindu-l lung:
    - Bologa, sentimentele tale mi se pare ca sunt nefiresti..... Ia seama!
    - Ma ameninti? intreba Apostol ironic.
    - Sentimentele tale te mana drept in bratele dusmanului.....
    - Care dusman? repeta Bologa mai batjocoritor.
    - Dusmanul tarii, oricare ar fi! vorbi Varga, putin mai aspru. In clipa asta tu, prietene, esti dezertor in gandul si sufletul tau!
    Apostol Bologa tresari scurt, apoi zise repede, cu glasul mai cald, apucandu-l de maneca si implantandu-i in ochi privirea hotarata:
    - Asculta, Varga.... Tu ai fost odinioara om si te laudai ca, sub mundirul militar, vei purta vesnic o inima! De aceea iti zic acuma: da la o parte ratiunea cazona si spune ce-ai face tu daca, de pilda, fiind in armata ruseasca, te-ar trimite sa te bati cu ungurii, care au pornit sa te dezrobeasca?
    - Stai, stai.... nu-i asa, prietene! balbai locotenentul rosind. Mai intai patria....
    - Nu ocoli intrebarea, starui Bologa triumfator. Raspunde cinstit! In asemenea cazuri nu pot fi doua raspunsuri!
    Varga tacu. Intrebarea il incurca, si mai ales curajul lui Bologa. In sfarsit, zise sovaitor:
    - Exista o lege pentru toti si o singura datorie, care ne leaga prin juramant. Cand incepe cineva sa le judece prin prisma egoismului sentimental, atunci......
    - Lege, datorie, juramant sunt valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta! intrerupse Apostol cu vioiciune. Nicio datorie din lume n-are dreptul sa calce in picioare sufletul omului, iar daca totusi incearca.....
    Bologa sfarsi brusc, cu un gest vag, care spunea orice si nimic. Varga, surprins, ingaima cu ochii mari:
    - Atunci banuielile mele..... Atunci umbli cu ganduri de dezertare?
    - Ganduri? murmura Apostol cu un suras straniu. Gandurile sunt schimbatoare, Varga! Am insa o credinta vie in suflet...... asta, da! Si daca ea imi va porunci sa trec.... sa..... dezertez la inamic, adica la inamicul vostru, nu voi ezita niciun moment a-mi face datoria cea adevarata..... De altfel chiar voi, judecand cinstit si fara pornire, imi veti da dreptate si ma veti aproba! Sunt sigur ca si tu, in sufletul tau......
    - Nu, nu, Bologa, te inseli amar! zise Varga iarasi sec. Eu nu te voi aproba niciodata! Eu dispretuiesc crimele!
    - Da? intreba Apostol cu o mirare nepotrivita, adaugand indata cu ton jovial: Fii sigur, Varga, ca n-am sa-ti cer aprobarea!.... Cel mult, de s-ar intampla sa trec prin sectorul tau, si daca as avea ghinionul sa te intalnesc, cel mult atunci ar putea fi vorba..... Dar atunci, cine stie, poate ca am vorbi altfel......
    - Sa te fereasca Dumnezeu, Bologa! izbucni locotenentul, grav si amenintator. Eu te-as aresta, ba te-as impusca daca ai incerca sa te impotrivesti, cu toate ca mi-ai fost prieten!
    - Fii linistit! zise Bologa iarasi ironic. Am sa ma feresc de sectorul tau ca de foc..... Acuma esti multumit?
    - Tu poate glumesti, dar eu......
    - Nu glumesc deloc! declara Apostol, devenind dintr-o data sfidator.
    Locotenentul Varga era jignit personal de toate cate auzise. Seninatatea si hotararea cu care Bologa, un ofiter, ii declara ca va dezerta il infuriau. O clipa se gandi sa-l denunte si, astfel, sa-l pedepseasca. Dar politismul ii repugna. Si apoi prea au fost prieteni odinioara ca sa se desparta pentru niste lucruri care, in realitate, il priveau numai pe Bologa. Daca ar putea citi cineva in sufletele tuturor ofiterilor, s-ar ingrozi de ceea ce ar descoperi. Cei multi isi ascund gandurile, pe cand el, baremi, e sincer.
    - Astea-s prostii, prietene! zise Varga, după o pauză, cu glas schimbat şi cu o veselie poruncită pe faţă. Mai bine haidem la generalul Karg, să ne miluim de un concediu!
    - Aşa-i.... prostii...... surâse Apostol îmblânzit. Prostii sunt toate vorbele omului în ceasurile grele ale vieţii......
    Varga porni înainte pe coridorul murdar şi plin de soare tânăr. Trenul lăsase în urmă o cotitură şi vagonul se clătina parc-ar fi fost să-şi piardă echilibrul. Locotenentul de husari se sprijinea cu mâinile de pereţi, înjurând furios, în vreme ce Bologa, la câţiva paşi înapoi, mergea sigur, liniştit, ca pe o cărare.

                                                         3.

                                Trecură printr-un vagon ticsit de militari şi civili, amestecaţi de-a valma. Pe coridorul strâmt se îmbulzeau mai ales ţărani cu feţele speriate, păzindu-şi desagii sau legăturile, vorbind puţin şi încet, parcă s-ar fi temut să nu-i audă cineva. În colţul dinspre vagonul ofiţerilor, un preot român, înalt, slab, cu o bărbuţă rară şi îmbrăcat sărăcăcios, se sfătuia domol cu trei ţărani care, după port, păreau unguri.
    Apostol, făcându-şi loc pe la spatele preotului, auzi vorbă românească, şi întoarse capul o clipă, fără însă a se opri din mers. Zări o faţă cunoscută parcă..... În înghesuială nu avu vreme să se mai uite înapoi, dar îi rămase în ochi înfăţişarea preotului şi în minte întrebarea: "Cine o fi şi de unde îl cunosc?....."
    În vagonul următor călătorea generalul Karg. Aici coridorul era ocupat numai de ofiţeri de toate gradele tăifăsuind şi aşteptând fiecare norocul de a putea vorbi neoficial cu generalul. La compartimentul excelenţei erau trase perdelele cafenii, şi aghiotantul ieşise afară, din propria-i iniţiativă, să roage pe domnii din coridor să facă linişte, ca nu cumva să se supere excelenţa-sa....... Tocmai atunci sosi Varga, luă deoparte pe aghiotant şi-i şopti:
    - Ne spuse Gross că moşul doreşte să ne vadă, pe mine şi pe Bologa..... Adu-i aminte, dragul meu, te rog!
    Aghiotantul dădu mâna cu Bologa, pe care nu-l mai văzuse de la audienţa cu bucluc, şi apoi intră în compartimentul generalului, suspinând grav:
    - Să încercăm.....
    Peste cinci minute crăpă uşa, scoase pe jumătate corpul şi zise binevoitor:
    - Bologa, vino..... te rog..... Excelenţa-sa doreşte......
    Întâlni ochii lui Varga întrebători, dar strânse din urechi, cu faţa  mâhnită de regretare că "aşa-i ordinul".....
    Generalul Karg era vesel şi mulţumit. În sfârşit obţinuse, cu chiu cu vai, să fie propus pentru ordinul "Maria Theresia". Şedea lângă fereastră,  cu picioarele-i scurte întinse comod,  cu faţa-i negricioasă întoarsă spre Apostol Bologa, care intrase şi salutase printr-o înclinare militărească.
    - Ei, te-ai făcut sănătos? întrebă generalul, întinzându-i alene mâna cu multe inele şi măsurându-l cu o privire atentă.
    Bologa răspunse cu un surâs nehotărât. Avea faţa galbenă, suptă, cu buzele fără culoare; numai ochii ardeau, mistuindu-se într-un foc lăuntric. Generalul îl măsură iar din cap până în picioare şi apoi îi oferi un loc lângă dânsul. Pe bancheta cealaltă, în faţa excelenţei, şedea un colonel cu figura colţuroasă, pe care Apostol nu-l cunoştea, şi un maior slab, cu ochii scânteietori de inteligenţă. Aghiotantul, auzind iar gălăgie pe coridor, se strecură afară, să atragă din nou atenţia domnilor că excelenţa-sa poate să se supere.....
    Generalul îi puse fel de fel de întrebări despre cum a fost rănit, prin ce spitale a umblat, cum s-a vindecat, dar Bologa, răspunzând, vedea mereu în privirea lui o întrebare nerostită, care îl îndârjea întocmai ca adineaori provocarea lui Varga. Altmiteri Karg, prin tonul vorbelor şi prin blândeţea ce-i îndulcea toată înfăţişarea, îi arăta un interes într-adevăr sincer, aproape nefiresc de sincer. Pe urmă veni şi rândul întrebării aşteptate, luând însă o formă glumeaţă, prietenoasă:
    - Ei, aşa-i că nu s-a prăbuşit lumea fiindcă vii cu noi aici?
    Apostol văzu limpede în ochii generalului că cere un răspuns scurt: nu. De aceea nu-şi putu stăpâni o secundă de ezitare, care se stinse singură. Apoi vorbi cu o cutezanţă înfrumuseţată de claritatea glasului:
    - Niciodată n-am fost laş, excelenţă, şi deci am să vă mărturisesc şi acuma că în sufletul meu s-a prăbuşit o lume!
    Degetele grase şi încărcate de inele se agăţară nervos de mustaţa burzuluită, iar sprâncenele late se înfoiră când generalul, uluit, întrebă:
    - Adică cum?..... Ce lume s-a prăbuşit?
    Bologa surâse atât de senin, că încruntarea generalului se transformă într-o curiozitate nerăbdătoare, iar mâna îndată i se aşeză liniştit pe brăţara canapelei.
    - Am citit undeva, excelenţă, zise Apostol cu glasul de adineaori, că inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna...... Ce minunat ar fi, excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!
    Generalul se uită câteva momente la Bologa, apoi la ceilalţi, apoi râse cu poftă, cu gura căscată, cu mustăţile zbârlite, încât faţa i se încreţi ca o coajă de nucă stricată.
    - Foarte...... foarte..... interesant! mormăi dânsul râzând.
    Pe urmă, potolindu-se cu greutate şi cu o vădită ruşine pentru că nu şi-a stăpânit râsul, îşi reluă masca obişnuită şi serioasă, povestind colonelului cum i-a cerut Bologa să nu vie pe frontul românesc şi cum el totuşi l-a iertat, având de-a face cu un ofiţer foarte capabil şi conştiincios, deşi acuma vede că e şi încăpăţânat. Colonelul ascultă cu respect până ce sfârşi şi apoi, cu acelaşi respect, zise:
    - Eu, excelenţă, nu admit, fireşte, pentru că nu-mi permite legea, dar mă pun în situaţia locotenentului şi-i înţeleg amărăciunea.... E regretabil că cei în drept n-au luat măsuri generale în privinţa asta, ca să evite situaţiile delicate, în interesul capacităţii combative a armatei......
    Apostol se cutremură, ca şi când cuvintele colonelului i-ar fi străpuns ace în inimă, căci el astăzi nu mai dorea înţelegere, ci tocmai motive de ură şi îndârjire prin care să-şi aţâţe, înflăcărată, credinţa. Generalul însuşi rămase surprins o clipă, şi pe urmă răspunse convins, ba chiar cu un fel de mândrie:
    - Evident, evident că aşa este!.... Din punct de vedere uman, fireşte...... Dar dacă cei de sus nu s-au gândit la posibilităţile acestea?..... Nici eu nu pot lua asupra mea toate răspunderile...... Eu cel mult pot să uşurez, în anume cazuri, cum e cazul locotenentului, de pildă.... Da! Negreşit, trebuie să uşurăm..... Cum e încă slăbit de boală, vreau să-l feresc de greutăţile frontului şi o să-l întrebuinţăm într-un serviciu mai fără osteneli mari.... Uite, să treacă la coloana de muniţii! Aşa-i?..... Căci noi suntem umani..... Noi..... armata noastră...... Unde aiurea şi-ar mai bate capul un comandant să menajeze asemenea scrupuli?..... Ce zici, domnule maior? S-a mai pomenit atâta umanitate în vreo armată de când e istoria? Şi totuşi pe noi ne acuză duşmanii de barbarie!..... Ce lume! Ce nedreptate!
    Tocmai în acea clipă aghiotantul se furişă iarăşi înlăuntru. Generalul îşi curmă reflecţiile şi-i zise poruncitor:
    - Ia notă că locotenentul Bologa va fi repartizat la coloana de muniţii!
    În vreme ce aghiotantul scoase un carnet de însemnări, Apostol Bologa se uită la toţi pe rând, rugător, întâlnind însă pe toate feţele aceeaşi compătimire, scăldată doar în zâmbete diferite.  Se simţi umil şi mic, deşi sufletul îi clocotea de ură. A vrut să stârnească indignare şi iată că a găsit milă şi înţelegere. Văzu creionul aghiotantului alergând pe hârtie şi deodată strigă:
    - Excelenţă, aş dori mult să-mi reiau bateria!
    - Lasa, murmura generalul ocrotitor si din nou vesel. Trebuie sa te intremezi si sa aduni puteri intr-un serviciu mai usor, mai ferit de primejdii..... Imi pare bine ca ti-a ramas drag frontul, dar deocamdata sunt silit, in interesul d-tale, sa ma opun si sa te menajez!
    Bunatatea generalului, inexplicabila si neasteptata, il exaspera pe Bologa. Vru sa-i mai obiecteze ca serviciul la coloana de munitii e mai obositor ca la o baterie, dar chiar atunci isi aduse aminte de preotul roman din coridor, si indata ii rasari in inima dorinta de a-l cunoaste. Nu-l mai interesa nici generalul, nici frontul. Se scula, bolborosi cuvinte incurcate de multumire, stranse o mana grasa si moale, se inclina si iesi cu figura luminata.....
    Trecu grabnic in vagonul soldatilor, se inghesui printre taranii de pe coridor. Preotul era tot unde-l lasase. Il vazu de departe si fruntea i se imborboni de sudori. Acuma il recunoscu si se tulbura de bucurie.
    - Asa-i ca nu ma mai cunosti, parinte? ii striga, insufletit, intinzandu-i mainile.
    Preotul ingalbeni, parca l-ar fi surprins intr-o fapta rea. Cand Bologa isi spuse numele, in ochii lui izvori o licarire de insufletire, pe care insa o inabusi repede, uitandu-se imprejur, sa se asigure ca nu-l pandeste cineva. Preotul era Constantin Boteanu, unul din prietenii cei mai buni ai lui Apostol din liceu.
    - Si unde vine satul tau, Constantine? intreba Bologa fericit, nerabdator.
    - Apoi tocmai langa Faget, unde e comanda cea mare, nu stiu cum ii zice la catanie, raspunse preotul, incurcat si infricosat ca vorbeste romaneste cu un ofiter.
    - E romanesc? starui Apostol.
    - Parte si parte..... Noi ii zicem Lunca, dar pe ungureste se cheama......
    - Lunca! intrerupse Bologa, ca si cand ar fi cautat sa-l opreasca a rosti cuvantul unguresc. Si pe la noi este un sat Lunca..... Iti aduci aminte?
    - Cum sa nu..... tare bine! zise preotul. Dar pe-aici si romanii stiu ungureste, c-asa-i obiceiul, daca suntem printre unguri..... De altfel, asa e si bine.......
    - Ce bine, parinte? striga Apostol serios. Nu te gandesti ca sa, maine-poimanie, ramai fara parohie?
    - Cam asa-i, ce-i drept, murmura Boteanu zapacit, zambind umil. Ce sa facem? Noi n-avem nici putere si nici nu ne putem amesteca. Destul ne zdrobeste viata, de ma mir cum o mai putem duse in spinare.....
    - Cand omul are un ideal, infrunta toate greutatile! zise Apostol apasat, cu inteles.
    - Idealul nostru e Dumnezeu, raspunse preotul cu o sfiala in care-si ascundea o teama amara. Cand ai suferit ca noi, numai in Dumnezeu mai poti avea nadejde....
    Pe urma ii povesti lui Apostol cum, la intrarea ostilor romane, autoritatile l-au ridicat si, impreuna cu trei tarani fruntasi, l-au transportat in Tara Ungureasca, pe langa Dobritin...... Nevasta cu doi copilasi au ramas in grija Domnului.... Vreo trei luni nici n-a auzit de ei si a crezut ca s-au prapadit in focul razboiului. De-abia cand s-a intors roata norocului a aflat ca sunt sanatosi si-l asteapta sa vie acasa. Au trecut insa pe rand saptamanile, si de intors acasa nici pomeneala. S-a rugat de toti, s-a umilit, s-a ploconit...... In zadar..... Ba ca e zona frontului, ba ca romanii sunt suspecti, ba asa, ba altfel..... In sfarsit a cerut voie sa-si aduca baremi si familia acolo, langa Dobritin, pana ce va ingadui Dumnezeu sa se linisteasca vremurile. Apoi, pe neasteptate, i-au dat drumul acasa, punandu-i in vedere sa se poarte bine....
    Apostol Bologa zambea din ochi, in suflet era ros de nemultumire si deceptie. Frica preotului si umilinta care-i sublinia toate vorbele si privirile il izbeau ca niste cutite, desi cauta sa le treaca cu vederea. Ii povesti si el cum l-a impins soarta in razboi si pe urma, scuturandu-i mana:
    - Apoi sa stii, Constantine, ca am sa viu pe la voi, sa vorbim mai multe!
    Preotul raspunse spaimantat:
    - Ma rog.... Chiar mi-a scris preoteassa ca umbla multi militari prin casa noastra, ca doar azi asa sunt vremurile.....
    Bologa vru sa zambeasca, dar gura i se inclesta intr-un ranjet dureros.

                                                              4.

                                Biroul coloanei de munitii era in Lunca, pe o ulicioara dosnica, in casa groparului Paul Vidor. Cladirea privea cu fata spre ulita, avand la mijloc o tinda ingusta, cu usa vesnic deschisa, in drepata o odaie mai marisoara, in care se instalase cancelaria, iiar in stanga, alte doua odaite: in cea din fund se stransese groparul, si in cea dinainte, locuinta comandantului coloanei.
    Apostol Bologa lua in primire, de la locotenentul pe care venea sa-l inlocuiasca, biroul cu cele cateva registre si imprimate. Nu putuse dormi in tren si sosind in Lunca trasese direct aici, prapadit de oboseala. Asculta nepasator explicatiile inaintasului sau pana in clipa cand ii desfasura o schita a planului frontului si cu pozitiile tuturor unitatilor ce tineau de divizie. Atunci se aseza la masa, inviorat, parca i-ar fi dat o bautura fermecata, sorbind din ochi harta cu semnele albastre si rosii, incercand cu degetele tremuratoare sa urmareasca liniile capricioase. Dar capul ii era atat de tulbure de emotie, ca nu se putu dumeri si, sculandu-se iar in picioare, zise nehotarat:
    - Nu pricep nimic..... Imi huruie creierii. Am sa ma orientez mai tarziu....
    - Desigur, nici vorba, raspunse repede locotentul. De altminteri si schita e invechita, si va trebui s-o completezi.... Iaca, de pilda, colea, tocmai la margine, la sud, sectorul acesta.... uite, e ocupat acuma de husarii descalecati, deoarece umbla zvonul ca romanii se pregatesc sa ne atace.... In sfarsit, ai sa te orientezi si o sa te familiarizezi cu situatia..... Fireste, schita e numai pentru orientare, caci pe tine aici nu te intereseaza decat artileria noastra....
    Ca sa scape de el mai curand, Bologa ii dadu mana cu un suras neizbutit.
    - Esti foarte palid si slabit, camarade, zise locotenentul, luandu-si ramas bun. Eu cred ca nici nu esti inca vindecat pe deplin, cel putin dupa infatisare.... Ar trebui sa te ingrijesti foarte, foarte bine!
    Apostol pleca ochii, de-abia stapanindu-si un simtamant ciudat de revolta si umilire. Ramase in picioare, rezemat de dunga mesei. La alta masa lunga, un sergent si un caporal scriau, cu priviri furise spre noul comandant, scartand zelosi din penite. Ar fi dorit sa le spuna si lor doua vorbe, dar se simtea incapabil si-i era frica sa nu intalneasca si la ei mila. Atunci aparu in prag Petre, salvator, zicandu-i:
    - Don locotenent, am pregatit ceva de mancare, ca trebuie sa va fie tare foame...... Poftiti dincoace in odaie....
    Auzind graiul romanesc, cei doi gradati ridicara deodata nasurile spre ordonanta, mirati. Bologa observa miscarea lor si raspunse cu o mandrie copilareasca, parca ar fi cautat sa le sfideze uimirea:
    - Bine, Petre.... Chiar mi-e foame, caci in tren mai mult am rabdat decat am mancat!
    In tinda, prin usa ramasa intredeschisa, auzi glasul unuia:
    - Mi se pare ca si locotentul e valah.....
    Vorbele acestea aproape dispretuitoare, care alta data l-ar   fi jignit, acuma il linistira ca niste laude, incat trecu dincolo inseninat.....
    Odaia lui era curata, cu pat bun, cu ghivece de muscata in ferestre, cu blide inflorite pe pereti. La mijloc masa asternuta il astepta, iar in soba de caramida duduia un foc zdravan. Apostol isi roti privirea, multumit, si se opri brusc vazand langa soba o fetiscana de vreo optsprezece ani, cu naframa rosie-aprinsa in cap, cu niste ochi mari negri, care parca radeau, cu buzele umede si pline. Acuma isi aduse aminte ca a mai vazut-o si adineaori, cand a intrat in ograda, si n-a luat-o in seama, desi fata il cantarise din ochi cu o indrazneala neobisnuita.
...................................................