Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

........................................................
                                                 10.

                       În fiece minut descoperea prilejuri noi de bucurie şi iubire, ca un copilaş, în faţa căruia lumea şi viaţa de-abia începe a-şi dezvălui tainele. Stătea de vorbă mai ales cu ţăranii, aflând în inima sa vorbe de mângâiere prin care să le câştige încrederea şi să le dăruiască în schimb iubire.
    Peste vreo patru zile doamna Bologa, indignată, îi aduse vestea că blestematul de Pălăgieşu l-a făcut "tâlhar" şi "trădător" în faţa tuturor domnilor, seara, la "cazină", ba s-a lăudat că are să-l înveţe minte şi omenie, de să-l pomenească cât va trăi. Apostol, fără să spună un cuvânt, îşi luă chipiul şi porni grăbit spre piaţă, lăsând pe maică-sa îngrozită, "că acuma de bună seamă o să omoare pe afurisitul de buzat", regretând că i-a mai spus ce-a auzit chiar de la biata Marta. Doamna Bologa petrecu un ceas spăimântător, frângându-şi mâinile, plângând şi mai dojenind pe Rodovica asta, care "s-a obrăznicit şi s-a lenevit de tot, că nu-i chip să mai trăieşti cu ea...." Pe urmă Apostol sosi, senin şi mulţumit.
    - Ce-ai făcut, dragul mamei? îl întrebă doamna Bologa tremurând.
    - I-am cerut iertare, mamă..... răspunse Apostol cu bucurie în glas şi cu o flacără de fericire în ochi.
    Trei zile înainte de împlinirea lunii, locotenentul Apostol Bologa primi ordin telefonic să se prezinte imediat la serviciu.
    - Se vede că se îngroaşă lucrurile de au început să suspende concediile, zise Apostol liniştit şi încrezător, către maică-sa, comunicându-i ştirea.
    - Ba mare minune dacă n-o fi mâna "buzatului"! strigă doamna Bologa revoltată, mai ales gândindu-se că Apostol s-a şi umilit înaintea blestematului.
    De mult simţea Apostol că are o datorie de împlinit, dar mereu i-a lipsit curajul. Acuma îşi dădu seama că a trecut vremea şovării. După-amiază bătu la poarta avocatului Domşa, găsi pe Marta acasă, îi sărută mâna, o privi în adâncul ochilor şi o rugă să-l ierte cu atâta patimă, că  fata se zăpăci, zâmbi ruşinată, apoi izbucni în lacrimi, murmurând că numai ea a fost vinovată........
    Doamna Bologa îl petrecu la gară, pe jos, în zori, căci trenul pleca foarte de dimineaţă. Petre, cu povara în spinare, gâfâia mai tare ca odinioară..... Apostol era aproape vesel. Vorbea cu maică-sa, plin de duioşie, şi-i zicea mereu:
    - Pretutindeni sunt oameni dornici de iubire, mamă, şi pretutindeni te însoţeşte Dumnezeu!..... Acuma ştiu, mamă, şi acuma mi-e croită cărarea vieţii, dreaptă şi luminoasă.....
    Când şuieră sirena, doamna Bologa, lângă scara vagonului, îi şopti cu grijă:
    - Ia seama, dragul mamei, că mâine intrăm în Săptămâna Patimilor... Du-te şi  la biserică, du-te şi  nu  uita pe Dumnezeu!
    Apostol zâmbi blând şi-i răspunse cu o privire fierbinte de credinţă.
    Trenul porni încet. Doamna Bologa rămase pe peron, sorbind privirea lui încrezătoare, ca o mângâiere cerească. Apoi coroana în floare a unui măr o învălui ca într-o haină de mireasă, în clipa aceea prin inima lui Apostol trecu o undă de amărăciune, ca o presimţire neagră în mijlocul unei mari veselii..........

                                                       Cartea a treia
                                                              1.

                         Când văzu cea dintâi casă din Lunca, după o cotitură de deal, Apostol Bologa tresări iarăşi, parcă fără veste i s-ar fi mohorât sufletul. Dar împunsătura de ac se stinse ca o scânteie, lăsându-i în inimă u nou belşug de bucurie. Scoase capul pe fereastra compartimentului, grăbit, având siguranţa că îl aşteaptă cineva. Din depărtare descoperi cireşul bătrân care, în cinstea sosirii lui, se împodobise cu o minunată cunună de flori albe în locul coroanei de muguri plăpânzi de acum o lună...
     În gară pâlcuri de soldaţi se năpustiră asupra trenului ce pufăia şi se smuncea cu înverşunare înainte de a se opri. Ochii lui Apostol însă alergau nerăbdători printre oameni, mereu de ici-colo, cercetând aproape cu frică până ce, cu o lucire de fericire nestăpânită, se poticniră. Pe peron, în acelaşi loc unde rămăsese, ca şi cum vreme de patru săptămâni nici nu s-ar fi clintit de acolo, stătea Ilona, scormonind, cu priviri din ce în ce mai îngrijorate, prin toate vagoanele, pe rând, încât faţa ei, în încordarea aşteptării, părea mai aspră şi slăbită. Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacără sălbatică, şi buzele îi încremeniră într-un surâs speriat......
    Apostol Bologa sări jos, mişcat şi zăpăcit, neştiind ce să facă. În inimă îi ardea pornirea de-a se repezi la Ilona şi de-a o strânge în braţe în faţa lumii întregi. Dar o nătângie stăpânitoare îl ţinu lângă vagon, să aştepte pe Petre cu   bagajele.
    - Hai, băiete, hai mai repede! murmură el către ordonanţa care se lupta pe scara vagonului cu soldaţi grăbiţi să urce.
    Cu coada ochiului se uita numai la fata groparului, gândindu-se cu teamă ce nenorocire ar fi dacă ar pleca tocmai acuma, înainte să-i audă el glasul. Totuşi, când ajunse în faţa ei, se opri mirat, prefăcându-se că de-abia acuma a văzut-o, şi-i zise cam rece:
    - Ce cauţi aici, Ilona?
    Fata se făcu de asemenea a nu-l fi zărit şi răspunse cu uimire:
    - Uite, uite, domnul locotenent!..... Ai şi venit?..... Tata zicea că mai ai vreo trei zile..... De altfel, pe dumnealui îl aşteptam, că s-a dus la oraş după nişte..... Dar poate c-o să sosească cu celălalt tren.....
    Îşi sorbiră o clipă privirile cu atâta înfrigurare, parcă între ochii lor s-ar fi întins un fir de mătase roşie. Apostol îi dădu mâna şi văzu că Ilona coboară pleoapele şi că buzele zâmbitoare îi tremură; mâna era însă rece.
    Apoi Bologa trecu înainte,  repede, să nu facă vreo prostie dacă nu se va grăbi. În ulicioara gării, întoarse capul. Fata se ciorovăia cu ordonanţa, cerându-i să ducă şi ea un geamantan, iar Petre refuza cu mândrie, explicându-i că n-are nevoie de ajutorul nimănui şi că de altmiteri bagajele sunt mai uşoare fiindcă domnul locotenent a lăsat acasă multe mărinţişuri nefolositoare la război. Apostol nu se putu stăpâni să nu se amestece:
    - Lasă, Ilona..... De ce să te osteneşti tu? Poate duce soldatul şi mai greu.....
    Fata groparului zambi multumita, parca numai atata ar fi asteptat, si pe urma, in vreme ce Bologa isi continua drumul, incepu sa descoasa pe Petre, pe ungureste, cum a petrecut acasa, desi Petre nu-i prea intelegea intrebarile. Apostol, cu vreo doi pasi inaintea lor, auzea bine intrebarile ei, stia ca ea de la el ar dori raspunsurile si inima il durea de bucurie.
    Pana acasa, din toate gradinile le radeau pomii infloriti, iar pe marginile ulitelor li se scuturau in cale numai petale usoare, ca la nuntile din povesti. In odaia lui, Apostol gasi atata miros de floare, ca se tulbura, suspina si se uita recunoscator la Ilona, care, deodata incurcata, ii zise, ca si cum ar fi raspuns la o intrebare:
    - De cand ai plecat dumneata, m-am culcat eu aici, c-a vrut sa se culce ofiterul care a venit in locul dumitale, dar si tata a zis ca mai bine sa ma culc eu, ca dumneata tot trebuie sa te intorci si de ce sa o ia un strain si s-o strice, cand dumneata azi-maine.....
    Se opri, rosie foc, parca i-ar fi spus o taina grozava. Bologa avu aceeasi impresie, vru sa-i multumeasca dar simti ca, de va rosti o singura vorba, nu-si va mai putea stapani lacrimile de bucurie si se va face de ras soldatului, care se apucase sa-i descarce bagajele si sa aseze toate cum au fost acum o luna..... Atunci, ca o salvare, ii veni in minte serviciul si trecu grabnic in cancelarie. Cei doi soldati se sculara in picioare, iar el, ca sa-si mai reverse generozitatea ce-i umplea sufletul, le stranse mana zambind si intrebandu-i cum merge slujba si ce s-a intamplat mai de seama in lipsa lui. Sergentul dadu sa-i explice ceva, dar Apostol, aruncandu-si ochii prin niste hartii indiferente, nu-l asculta deloc, fiindca toate gandurile ii fugeau inapoi, in odaia unde ramasese Ilona si de unde Petre nu se mai urnea, ca si cum anume n-ar fi vrut sa-i lase singuri. Apoi, inainte ca sergentul sa sfarseasca lamuririle, se intoarse dincolo si, fara sa se uite la Ilona, zise nerabdator, catre ordonanta zeloasa:
    - Bine, Petre..... ajunge..... Lasa ca mai faci si alta data..... Acuma...... ajunge.....
    - Apoi am si ispravit, don locotenent, raspunse Petre, usurat, iesind indata, sa-si potriveasca si culcusul lui din tinda.
    Cand se pomeni singur cu fata, Bologa rosi mai rau ca adineaori Ilona. Isi zicea ca atat Petre cat si fata au inteles gandurile lui si-i era rusine, parc-ar fi planuit o crima. In acelasi timp insa simtea o trebuinta arzatoare sa-i spuie ca i-e draga si tot atunci isi dadea seama ca ar fi ridicol sa faca declaratii de amor unei tarancute care nici nu l-ar intelege, ba poate ar si rade de dansul. Ilona parea si mai tulburata. De unde cat a fost Petre aici, s-a miscat si ea, asezand cate ceva, acuma statea langa pat, nestiind ce sa faca cu mainile, uitandu-se la Apostol cu o curiozitate infricosata si mai ales asteptand din clipa in clipa sa se intample o minune.
    In sfarsit, dupa o tacere apasatoare, Apostol Bolga se aseza pe lavita, intre ferestrele dinspre ulita si vorbi deodata cu glas rece si strain, cum ar fi vorbit cu un soldat oarecare:
    - Dar tatal tau ce-a mai dres de cand am plecat?
    Ilona se repezi asupra intrebarii parc-ar fi fost chiar minunea asteptata si raspunse cu mandrie grabita si aproape jignitoare:
    - Tata ce-a facut, zici?..... Apoi munca si necazurile, ce crezi ca-i nimic? Ca doar avem si noi niste pamanturi, ca oamenii de treaba, si trebuie sa muncim cum putem daca vrem sa traim..... Numai Dumnezeu stie.....
    Apostol o privea si o asculta cu luare aminte si totusi nu pricepea nimic. Glasul ei insa, cu ondularile aspre ca un cantec salbatec, i se prelingea in suflet prin toti porii, ii alinta toti nervii. Si in aceeasi vreme ochii lui se odihneau pe buzele ei, putin carnoase, rosii-inchise si umede, care se miscau convulsiv, indarjite si cu un fel de imputare tainica.
    Cand tacu Ilona, Bologa se zgudui, ca si cum i s-ar fi rupt ceva in inima. Ii intalni ochii si zari acolo infricosarea ce se cuibarise brusc si in sufletul lui. Apoi, in tacerea dintre ei cazu, ca o izbavire, un strigat gros din ograda si deodata se inviorara amandoi, iar fata, cu glas mai dulce si cu ochi razatori, intreba:
    - Dar dumneata ce-ai mai facut pe-acasa, bine?..... E frumos pe la dumneavoastra?
    - Ca si pe aici, Ilona..... doar ca la noi e mai departe razboiul..... putin mai departe.....
    - De noi stiu ca nu ti-a fost dor, vezi bine..... Cum sa-ti fie dor, ca acasa omul..... urma Ilona ascunzandu-si intr-un zambet intrebarea.
    - Mi-a fost dor de tine, Ilona, zise Apostol, de asemenea zambind, dar cu o voce mai groasa ca de obicei, care se silea sa coboare in inima ei.
    Ochii fetei palpaiau cu luciri nervoase, in vreme ce buzele raspunsera cu graba:
    - Vai, Doamne, am avut o presimtire grozava ca ai sa te intorci inainte de-a se implini vremea si de trei zile am asteptat toate trenurile, nu stiu de ce...... toate, toate trenurile, toata ziua......
    Pe fereastra dinspre gradina batea soarele in asfintit. O fasie de aur tremura piezis, peste masa, pe podeaua galbuie, pana aproape de usa, despartind pe Ilona de Apostol ca o punte fermecata. Fericirea tresalta in inima lui ca niste junghiuri dureroare si prin creieri i se invartea in cerc acelasi gand: daca Ilona si-ar da seama ce vorbeste, i-ar fi rusine si l-ar parasi. Se scula brusc in picioare, vrand sa o roage sa nu plece, desi fata vorbea mereu, cu aceleasi strafulgerari ciudate in ochi. Balta de lumina dintre ei radea si-si oglindea rasul parca numai in obrajii Ilonei. Atunci Apostol uita de ce s-a ridicat si se gandi cum sa treaca el prin pata de soare fara s-o tulbure. Si tot gandindu-se, se pomeni c-a pasit in suvoiul razelor poleite si se opri buimacit, fiindca si fata se apropiase, ca si cum ar fi ademenit-o cine stie ce putere tainica. Buzele ei se mai miscau, dar el nici glasul nu i-l mai auzea. Sopti ragusit:
    - Multumesc...... Ilona..... pentru ca......
    O privea si se vedea in ochii ei ca intr-o oglinda. Ridica bratul putin, parc-ar fi dorit sa-i stranga mana, si deodata ii cuprinse mijlocul. Fata se lasa moale in imbratisarea lui cu o ramasita de protestare supusa:
    - Vai de mine..... ca si dumneata, zau asa.....
    Impreunandu-se, buzele lor fierbinti se crampotira, cu o patima furioasa, cateva clipe. Apoi Ilona isi veni in fire, se smulse ca o soparla, isi potrivi naframa pe cap dintr-o singura miscare si pieri pe usa afara.....
    In acelasi moment vraja din odaie se stinse ca un vis. Apostol se uita imprejur cu frica si i se parut ca s-a trezit intr-o casa straina. Panza de soare ramasese pe loc, dar avea o melancolie de amurg in sclipirile-i tremurate. Pe urma toata odaia se umpluse parca numai cu gandurile lui, ca un stol de pasarele scapate dintr-o colivie.
    "Ce inseamna romantismele astea caragioase de licean amorezat? isi zise cu o revolta pe care o simtea el insusi falsa si care totusi credea ca o sa-i molcomeasca parerea de rau ce i se gramadea in inima. Atatea mofturi, atata zbuciumare pentru....."
    In vremea aceasta insa, in alte parte a creierului ii fierbea intrebarea tot mai atatatoare: "Unde s-a dus Ilona?"
    Isi aluneca mainile prin parul castaniu, ca si cum ar fi incercat sa-si ostoiasca gandurile. Apoi se apropie de fereastra stanga, sa-si mai racoreasca sufletul privind afara. Ograda era ingramadita cu uluci, si peste drum, intr-o gradina, albeau pomii infloriti, inviorand inserarea. Ici-colo coperisuri de case, dranite mucezite insemnau pete negre la poalele coastelor de brazi, tivite pe jos cu livezi grase. Langa poarta, razimat de uluci, statea un infaterist foarte murdar si zdrenturos, cu casca pe ceafa, cu o mutre paroasa de maimuta, vorbind cu cineva din tinda, vesel si multumit si aratandu-si mereu dintii albi, lucitori. Privirea lui Apostol vru sa-l ignoreze, dar inima lui intreba: "Cu cine vorbeste infanteristul?" Era sigur ca taifasuieste cu Ilona, si fata i se stramba de manie, aproape fara sa-si dea seama. Soldatul il zari in fereastra si deodata i se stinse rasul si dintii cei albi se ascunsera intr-o seriozitate putin speriata; lua pozitie, isi indrepta casca, saluta grav si pe urma, fara graba, uitandu-se pe furis spre geamul primejdios, se tari mai departe in ograda, pana ce disparu din ochii locotenentului.
    "Adica ce-mi pasa mie cu cine a vorbit badaranul, chiar daca a vorbit cu ea?! raspunse Bologa intrebarii care-i tot sfaraia prin minte. Am sa ajung de rasul lumii cu asemenea....." adauga apoi nervos, asezandu-se iarasi pe lavita, unde statuse adineori cand fusese si Ilona in odaie.
    Cauta sa se gandeasca la altceva, dar simti ca nu e in stare, iar din fundul inimii auzi un glas limpede: "Ilona mi-e draga....." Apoi nu se mai impotrivi glasului si sufletul i se insenina si i se umplu de o noua bucurie mare, ademenitoare, in care Ilona intruchipa toata lumea. Si el se lasa in bratele acestei bucurii cu sfiala si uitare de sine, ca o fecioara in bratele primului iubit. Avea impresia ca inima i se topeste incet-incet, raspandint in jurul lui fiori de dragoste. Amurgul cenusiu ploua pe geamuri, printre muscatele somnoroase, invaluindu-l intr-o retea de fericire......
    Intr-un tarziu se smulse din ispita visarilor, isi puse chipiul si iesi. In usa tinzii, infanteristul murdar statea mereu de vorba cu un artilerist in capul gol, iar Bologa, vazandu-i, se bucura. In tinda se mai gandi la Ilona, dar nu se opri si nici n-o cauta din ochi. In ograda de asemenea se gandi la ea si totusi nu intoarse capul. Racoarea amurgului parca-l dezmeticea dintr-o betie.
    Ajunse in ulita si nu coti spre mijlocul satului, ci tocmai dimpotriva, ca si cand ar fi vrut sa fuga de o primejdie. Merse vreo cinci minute, si ulicioara se imparti brusc in doua pe malul garlei galagioase. Pe cer, chiar in varful magurii ale carei poale se scaldau aici in apele raului, se ivi luceafarul alb, rece ca un ochi din alta lume. Bologa, parc-ar fi regasit o comoara uitata, sorbi cu lacomie lumina cereasca.....

                                                                      2.

                                A doua zi, Apostol Bologa, reluandu-si serviciul, isi aduse aminte de obligatiile reglementare si instiinta, prin telefon, pe aghiotantul regimentului ca, in urma ordinului telegrafic, ieri dupa-amiaza a sosit in Lunca.
    - Va sa zica ai luat cunostinta, camarade, si nu mai e nevoie sa ma prezint in persoana, fiindca ni s-au aglomerat lucrarile pe aici, sfarsi Apostol, dar cand sa inchida telefonul, ii veni in minte si adauga cu putin imputare: Apropo, era sa si uit..... Inca un moment! Ia spune-mi, prietene, de ce mi-ati mancat trei zile din concediu?..... N-as putea afla si eu?
    - Habar n-am, raspunse, grabit, aghiotantul. Intreaba si tu la divizie, daca te intereseaza.....
    Bologa sovai. In creieri retraia clipa cand a aratat doamnei Bologa cuprinsul telegramei si siguranta ei ca ordinul de chemare a fost provocat de denuntul lui Palagiesu. De ce s-a dus el oare tocmai atunci sa-i ceara iertare? Si de ce s-a simtit atat de fericit cand notarul s-a lasat rugat pana a binevoit sa-i intinda mana?..... Acuma se rusina pana in sinea sa de umilita de atunci, dar rau nu-i parea, ci mai degraba c-ar fi savarsit o fapta buna prin care si-a usurat inima si a curatit-o. Atunci nicio clipa nu s-a gandit la denuntul lui, atat de putin ii pasa de lume si de toate cele ce erau afara de sufletul lui. Azi Palagiesu a sarit brusc deasupra. Daca intr-adevar a fost denuntul notarului la mijloc?..... Aghiotantul generalului e un las cu spinarea de trestie si poate ca nu-i va spune nimic, totusi n-ar strica sa-l descoasa putin, sa faca lumina, orice s-ar intampla pe urma. Drumul drept e totdeauna cel mai bun.
    - Ordinul excelentei..... personal al excelentei..... Eu nu cunosc motivul, zbarnai aghiotantul generalului Karg in telefon.
    - Atunci sa ma prezint excelentei? intreba Apostol.
    - De ce? Tu vezi de serviciu si taci mulcom! Daca va fi nevoie, te voi chema, n-ai grija..... Acum sunt in perspectiva evenimente mari, foarte!..... Toata lumea trebuie sa fie la datorie!
    Apostol Bologa nu-si putu stapani o strambatura de dispret, cand lepada receptorul, caci aghiotantul care nu fusese niciodata in transee si care ar fi fost in stare sa perie in fiecare zi toti generalii armatei numai sa nu intre el in foc, pomenind de "evenimente foarte mari", isi ingrosase vocea ca un viteaz de cafenea.
    Peste un minut, Apostol se trezi studiind cu o atentie incordata harta noua, sosita in lipsa lui, cu situatia exacta de pe front. Nu mai era o schita aproximativa si invechita, ca odinioara, ci harta adevarata, precisa, in care se putea ceti locul tuturor unitatilor, incepand de la companii, ba pe alocuri chiar de la plutoane. Ii placea mai ales ca azi se orienta mult mai bine ca atunci, pe teren. Atunci a fost atat de miscat, atat de infrigurat, din pricina hotararii de-a trece negresit. Sau poate din pricina boalei? Daca nu cumva din pricina lasitatii; fiindca orice clipa petrecuta aici ii slabea increderea in propria-i vointa si-i rodea insasi credinta..... Urmari cu creionul drumul de atunci, pana la adapostul capitanul Klapka. A, dar de aici mai e cale buna pana la infanterie!..... Si ce aproape i s-a parut pe "teren"! Fireste, pentru ca uite ce mai cotituri pana la primele linii..... Daca tii drumul principal, uite, dai tocmai la husarii descalecati.... Dar escadronul lui Varga?..... Al treilea..... Uite-l!..... Ce curios e aici frontul..... Ei pe o muchie, ceilalti pe alta muchie de munte, si la mijloc, gol..... gol...... peste o mie de metri..... Oare de ce s-a fixat asa linia, de ce nu s-au apropiat, fie husarii, fie ceilalti?..... "Iaca, pe aici as fi putut trece atunci daca as fi stiut..... Si daca ma intalneam cu Varga?..... Mi-a spus doar ca m-ar aresta si......"
    "Acuma imi pierd vremea degeaba, fiindca numai Dumnezeu stie ce va fi!" isi zise deodata Bologa, ca si cum s-ar fi speriat de ceva necunoscut.
    Ridica ochii de pe harta. In fata lui, la masa cealalta, printre vrafurile de registre si hartoage, vazu capul sergentului, cu fruntea incretita si cu crestetul tuguiat, pe care, din spate, pe fereastra colbuita, cadea o lumina de argint vechi. Afara, in ograda, si mai departe, pana la picioarele dealurilor ce inchideau zarea, stapanea atata liniste si pace, ca sufletul lui Apostol Bologa se umplu iar de nadejdi, si mai ales de o incredere adanca. Ii parea rau numai ca niciun petec de cer nu-i infrumuseta orizontul.
    Tocmai cand inima ii era stapanita de multumire, in ograda aparu Ilona, care venea de undeva, imbujorata, obosita, cu ochii scaparand de manie. Si parca ar fi cazut de pe o culme ametitoare, Apostol simti ca din suflet i s-au desertat brusc impacarea si linistea, iar in locul lor s-a ivit o ingrijorare ciudata si o dorinta darza. Dadu sa sara de pe scaun, sa alerge la Ilona, s-o ia in brate si sa n-o mai lase sa plece de langa dansul. De aseara, de cand a fugit din odaie, n-a mai vazut-o deloc..... Unde a umblat si de ce n-a venit?
    Ramase totusi in birou, coborandu-si privirile iarasi pe harta cu pozitiile trupelor. Pe buze il frigea sarutarea de aseara si in suflet i se zvarcoleau urmele linistei de adineori, in creieri insa ii clocoteau ganduri si intrebari furtunoase. Isi dadea seama vag ca intre Dumnezeu si iubirea lui e o prapastie si nu era in stare sa intelegea ce rost are prapastia aceasta? Daca Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde intr-insul?

                                                                        3.

                                    Dupa-amiazi, Apostol Bologa pleca la depozitul general de munitii, sa ia o intelegere cu comandantul, care locuia mai sus de gara, intr-o cocioaba darapanata, ca sa fie aproape de depozitul sapat in pantecele dealului. Acolo dadu peste locotenentul Gross.
    - Ce faci aici, prietene? se cruci Apostol, strangandu-i mana cu bucurie.
    - Lucrez, cu un mic detasament, la amenajarea depozitului, de vreo patru zile, raspunse pionerul, de asemenea bucuros.
    Comandatul era dus undeva si Bologa se hotari sa-l astepte, mai ales ca avea pe Gross sa-i tina tovarasie. Dupa cateva intrebari insa, locotenentul zise deodata:
    - Sa nu crezi, Bologa, c-am uitat imputarea ta de odinioara, stii, in curtea generalului, in Zirin!
    - Ce imputare? facu Apostol nedumerit.
    - Ei, nu-ti aduci aminte? urma Gross aproape batjocoritor. Apoi da, fireste, atunci numai de frontul romanesc tremurai si poate nici nu ti-ai dat seama ce mi-ai spus..... Dar eu n-am uitat, amice! Uite, si acuma e aici imputarea ta, ca un cui, aici, in suflet..... Si totusi n-ai avut dreptate! Sapte luni am rumegat vorbele tale si de atunci te astept cu raspunsul..... Mi-ai spus, mai pe subtire, ca sunt las pentru ca una vorbesc si alta fac......
    - A, da, murmura Bologa, rusinat. Da..... adica nu tocmai las..... In sfarsit, atunci aveam atata venin in inima, dragul meu.....
    - Sunt las, sunt chiar ipocrit, recunosc! sasai Gross aprig, infuriat parca de sfiala camaradului. Fiindca nu mi-a sosit inca vremea!..... Dar cand va sosi vremea, voi fi cumplit, Bologa, n-ai grija!..... Acuma primesc ordinele, scrasnesc din dinti si execut..... Nu ma plang si nu plang pe nimeni, ci adun picaturile de ura pentru ziua care va veni negresit, care se apropie!..... Aici orice sinceritate intampina numai gloante. Astfel lasitatea mea este o arma de lupta si de rezistenta..... Trebuie sa rezistam pana cand va rasari soarele nostru, trebuie sa rezistam si sa traim daca vrem sa rasara soarele!
    Bologa se buimaci de ura ce ardea cu flacara in ochii locotenentului si zise cu tristete:
    - N-ai sa fii fericit niciodata, Gross, din pricina uri tale!
    - Nici n-am nevoie de fericire..... cel mult de razbunare! Fericirea e pavaza lasitatii, pe cand razbunarea.....
    - E tot un fel de fericire, zambi Bologa, intrerupandu-l.
    - Fireste, daca intelegi asa fericirea, se supara Gross. Atunci cand ti-e sete, fericirea e un pahar cu apa!
    - Fericirea e totdeauna iubire, zise Apostol Bologa schimbat, privindu-l cu o usoara mustrare.
    - Si iubirea e Dumnezeu, adauga Gross razand ironic. Da, da, cunoastem!..... Inceputul si sfarsitul e Dumnezeu, fiindca habar n-avem de unde venim si unde ne ducem si, prin urmare, inlocuim intunerecul cu un cuvant mare si gol.....
    - Cand simti pe Dumnezeu in sufletul tau, nu mai ai nevoie nici de explicatii, nici de trecut si viitor, zise iar Bologa, linistit. Cand crezi aievea, te-ai ridicat deasupra vietii!
    - Ce-i, Bologa, ai nebunit? intreba brusc locotenentul, foarte serios.
    - Toate stiintele trecute si viitoare nu vor putea inabusi in sufletul omului glasul lui Dumnezeu! urma Apostol cu o inflacarare umila. Pretutindeni te izbesti de intrebari, numai in Dumnezeu gasesti impacarea fara indoieli! Vesnic te chinuieste rostul vietii daca n-ai pe Dumnezeu in suflet si niciodata nu stii unde-i binele si unde-i raul, caci ce-a fost bine azi, maine va fi rau..... In clipa cand Dumnezeu ar parasi pe om, definitiv, fara speranta, lumea ar deveni o masina imensa fara conducator, osandita sa scartaie la infinit, fara rost, ingrozitor de fara rost..... In asemenea lume, viata ar fi un chin atat de cumplit, ca nicio fiinta simtitoate nu ar mai putea trai!..... Ar fi intr-adevar sfarsitul lumii.....
    Gross il privi cu dispret, zambitor mai intai, apoi cu mirare si la sfarsit izbucni adanc indignat:
    - De mii de ani se zbuciuma omul implorand binefacerile Dumnezeului iubirii, si din an in an mai rau! Fiindca iubirea e zestrea fricosilor si a neputinciosilor...... Martirii intru Hristos primeau moartea proslavind pe Dumnezeul iubirii, si totusi Dumnezeu..... Victoria crestinismului a fost dobandita prin umilita si lasitate, de aceea a intronat pe pamant domnia falsitatii, prefacatoriei si nedreptatii...... Dumnezeul iubirii a ucis mai multi oameni decat toti ceilalti zei impreuna!
    - Iubirea n-a ucis niciodata, Gross, zise Apostol netulburat. Numai oamenii ucid in numele ei! Dar cand va veni adevarata stapanire a iubirii.....
    - Dragul meu, il intrerupse Gross, mai agitat, stapanirea iubirii adevarate nu poate veni niciodata, pentru ca ar fi o absurditate. Cand s-ar convinge omul ca, in afara de viata de aici, de viata noastra pamanteasca, il asteapta aievea dincolo de moarte o viata noua, fericita, in clipa aceea, da, cu adevarat s-ar sfarsi rostul nostru pe pamant. De ce as trai eu aici, in ticalosie, cand, cu ajutorul unui glonte, pot ajunge, intr-o secunda, in imparatia fericirii? Cine crede sincer in viata de apoi si totusi tanjeste aici, e imbecil, prietene!
    - Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu, aici ca si dincolo, raspunse Bologa. Daca Dumnezeu e pretutindeni, n-ai nevoie sa alergi la el fortand zavoarele mortii!
    - Da, da..... Asa vorbiti de doua mii de ani! murmura locotenentul de pionieri, iar dispretuitor. Mereu cu iubirea in gura si cu sabia in mana! Mereu ipocrizia..... Si nu ipocrizia ocazionala si temporara a luptatorului, ci ipocrizia dogmatizata, devenita instinctiva si inconstienta!
    Plimbandu-se de ici-colo, prin odaita stamta, Gross se uita din cand in cand la Bologa, parc-ar fi sovait sa-i destainuie toate gandurile. Apoi se opri nehotarat. Ochii lui mici scaparau, iar glasul i se incalzi si capata mladieri stranii:
    - Iubirea a dat faliment, ca si umilinta, smerenia...... Omul vrea sa fie acuma mandru si stapan si egoist, sa lupte si sa-si biruiasca vrajmasii, oricare si oriunde ar fi ei..... De aceea trebuie sa maturam ruinele din sufletul omenesc si sa pregatim venirea zeului nou, care nu cere inchinare si injosire, ci lupta si inima darza! Pana azi ne-a fost rusine de ura din sufletul nostru, desi e sora buna cu iubirea..... Pana azi am ascuns-o si am inabusit-o ca pe o biata cenusareasa sau ca pe o ramasita animalica!..... De azi incolo va trebui sa-i dam locul de cinste in viata omeneasca, fiindca oamenii nu mai vreau sa moara, ci sa traiasca si sa lupte...... Cand mori luptand, moartea e rascumparata, si cand izbutesti prin lupta, victoria e mai dulce..... In locul ipocriziei trebuie sa vie franchetea, chiar brutala! Numai ura va zdrobi minciuna care otraveste lumea!
    Apostol Bologa, uluit, aproape spaimantat de inflacararea locotenentului, ingana:
    - Bine, Gross, credeam ca esti socialist si ca.....
    - Ca sub eticheta mea se piteste tot un fel de fatarnicie? zise Gross, luandu-i vorba din gura, cu vocea iar aspra si neplacuta. Dar meritul cel mare al socialismului in istoria omenirii este tocmai indrazneala de a propovadui pe fata ura, de-a imparti pe oameni in doua tabere, care sa se urasca in veci! Pe cand diversele forme ale crestinismului macelaresc omenirea in numele iubirii, noi am declarat fara ipocrizie ca uram pe cei puternici si pe cei mincinosi, ca vom lupta impotriva lor fara crutare pana ii vom dobori. Voi vorbiti de iubire si de Dumnezeu, dar numai ca, sub scutul lor, sa puteti urmari mai lesne alte scopuri, nemarturisite! Tu insuti esti o pilda vie, de aceea te-am si observat de cand te-am cunoscut. Pentru mine esti un caz interesant, Bologa, sa nu te superi!..... Tu, in strafundul sufletului tau, esti un mare sovinist roman, nu protesta, c-asa e cum zic!...... Imprejurarile te-au aruncat in razboi, ca si pe altii, si sovinismul tau a fost nevoit sa puna, rand pe rand, diferite masti ca sa poata scapa de primejdie. Ai fost erou, te-ai distins prin vorbe si fapte.... pana cand razboiul sau soarta sau dracul, dorind sa-si bata joc de tine, te-a trimis deodata in fata romanilor tai..... N-am sa uit niciodata disperarea ta cand te-am intalnit in curtea generalului, pe frontul rusesc, iti aduci aminte..... bietul tau sovinism te chinuia, iti sfasia inima si cauta ceva!..... Ai fi ucis bucuros si cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai sa nu fii silit a trage in ai tai..... Aici ti s-ar parea o crima sa omori, pe cand aiurea, oriunde, ti-ar fi indiferent sau ai socoti ca ai facut o vitejie...... Ei, si acuma ai nascocit iubirea si pe Dumnezeu, in dosul carora sa poata dainui sovinismul, linistit...... pana se va ivi un prilej bun sa-ti iei talpasita!..... Si toate acestea, in numele iubirii, Bologa!..... Apoi nu vezi ca e..... e oribil?..... Si nu atata sovinismul tau, ci tocmai ipocrizia, poate inconstienta, in care se cocoleseste!
    Apostol se clatina, parca l-ar fi palmuit. O manie nebiruita in imbujora o clipa obrajii si pe urma se pierdu intr-un val de scarba. Buzele subtiri ii tremurau raspunzand:
    - Ura te orbeste, Gross, si te face sa vezi naluciri!
    - Acuma ma urasti, Bologa, zise locotenentul cu un suras satisfacut. Daca insa ai fi sincer cu tine insuti, s-ar cuveni sa-mi multumesti ca ti-am recunoscut taina cea mare. Nu stiu daca altii vor fi tot atat de intelegatori ca mine, Bologa!..... Eu nu ma supar ca aici imi vorbesti de iubire si Dumnezeu, iar acasa atati pe bietii oameni nu impotriva razboiului in sine, ci impotriva ungurilor..... Eu cel mult te voi compatimi cand generalul......
    - Ti-a spus generalul tie ca eu?..... intreba Apostol neincrezator.
    - Generalul nu sta de vorba cu mine decat despre afaceri de serviciu..... A spus-o insa deunazi, la popota, aghiotantul, prietenul tau.....
    - Mie aghiotantul imi spuse, adineori, le telefon, ca nu stie nimic! facu iar Bologa cu putina ingrijorare in glas.
    Gross stranse din umeri, dispretuitor, acuma cu spatele la Bologa, care, din ce in ce mai tulburat, ar fi dorit lamuriri si nu cuteza sa i le ceara. Dupa un rastimp, locotenentul de pionieri se intoarse si continua linistit, mangaindu-si barbisonul retezat:
    - S-apoi, dragul meu, te-as jigni daca as lua in serios metamorfoza ta religioasa, fiindca, pentru mine, adevaratii credinciosi sunt sau prosti, sau sarlatani! Prost si sarlatan nu esti, prin urmare ar trebui sa te cred smintit ca pe Cervenco..... Si inca Cervenco, prin paroxismul iubirii pentru iubire, e mai aproape de mine decat oricare altii. El iubeste asa de mult omenirea, incat, in realitate, uraste pe toti oamenii, concins ca numai el e om adevarat..... L-am vazut ieri si m-a miscat..... E aici, in spital, cu un glonte in plamani..... Sa-l vezi cu ce pasiune sufera! Parca ar fi Mantuitorul, care voieste sa rescumpere pacatele omenirii intregi a doua oara...... Si doctorul Meyer crede ca, cel mult in zece zile, trebuie sa moara, sarmanul mantuitor!
    Apostol Bologa se simti deodata foarte obosit, nu mai raspunse nimic, ci, sculandu-se, se uita imprejur, parca n-ar fi vazut pe Gross, si intrebandu-se cum a ajuns aici. Pe urma zise incet, in soapta, ca pentru sine:
    - Nu vine capitanul..... si nu mai pot astepta..... trebuie sa plec......
    Porni spre usa deschisa, in prag isi aduse aminte de Gross, care il privea dispretuitor, se intoarse, ii dadu mana fara o vorba si iesi afara, in soarele primaverii, in vreme ce locotenentul ii striga din urma batjocoritor:
    - Noroc, Bologa, si drum bun!
    "De ce-mi ureaza drum bun?" se intreba Apostol, peste cateva minute, strecurandu-se printre vagoanele din gara, ca si cum de-abia atunci i-ar fi sosit in creieri cuvintele lui Gross. Inainte de-a cauta macar un raspuns, il fulgera o noua intrebare: "Dar daca are dreptate?"
..........................................