"Când îţi plouă în suflet, fă-ţi umbrelă dintr-o bucurie."
                                            Emil Cioran

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

..............................................................
                                         13.

                      Plutonierul stătea în mijlocul ogrăzii, rezemat într-un picior, cu mâna în şold, cu ochii închişi, parcă i-ar fi fost teamă de lumina soarelui. Zărindu-l aşa, Apostol Bologa îşi reaminti brusc că l-a văzut în Zirin, la execuţia lui Svoboda, instruind în spatele spânzurătorii pe caporalul scund şi negricios care avea să fie călău. Apostol se scutură ca de un gândac greţos şi se urcă în automobil  fără să se mai uite la el. Numai când porni maşina, întoarse capul. Ilona era în poartă; gura  zâmbea, ochii   plângeau........
    Pe şoseaua netedă, automobilul zbura. Bologa  privea drept înainte, văzând în acelaşi timp spatele şoferului şi al plutonierului,botul maşinii şi panglica sură, şerpuită, ce venea şi se pierdea sub roţile vertiginoase. Gândurile lui însă alergau când înainte, când înapoi, fără astâmpăr, ca un cârd de păsări rătăcite. Oare de ce în cheamă generalul? Poate că reclamaţia lui Pălăgieşu...... dar tocmai acuma?...... Şi Ilona, cum a rămas în poartă..... parcă şi-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna...... De ce şi-a luat rămas bun?
    Şoseaua pătrundea într-o pădure de brazi. Înainte de a ieşi din pădure, Apostol auzi un glas care-i risipi gândurile. În aceeaşi clipă văzu faţa cenuşie a plutonierului, întoarsă spre el, împărţită în două de un rânjet.
    - Numaidecat ajungem, domnule locotenent, la locul unde sunt spanzurati spionii, zicea plutonierul, si, parca n-ar fi miscat deloc falcile, ranjetul ciudat ii ramanea neclintit. Merita sa vedeti cum atarna si acuma ca niste......
    Automobilul, trecand peste o groapa, curma vorbele plutonierului. Bologa, uitandu-se mereu in fata lui, tacu si intinse doar gatul, ca si cum ar fi vrut sa vaza mai bine.
    - Mai este o cotitura, urma plutonierul, cu mandrie in glas.
    - Doua, doua, striga soferul, fara a intoarce capul.
    - Asa-i...... da...... doua, exact! zise iar plutonierul, rusinat, dar cu ochii tot spre locotenent, asteptand poate un raspuns.
    Glasul plutonierului enerva cumplit pe Bologa. Isi smulse privirea din fata lui si o ridica mai sus, inainte. Sufletul intreg i se ghemui intr-o asteptare chinuitoare. Dar cand sosira la cotitura a doua, ii fulgera deodata prin creieri numele lui Klapka, de care se lega, ca o dantela in jurul unui nasture, padurea spanzuratilor...... Si numaidecat asteptarea se schimba intr-o groaza de mii de ghimpi, care-i intepau inima din ce in ce mai dureros.
    Cotitura ramase in urma.  Soseaua cobora intr-o groapa larga, cu fundul de livezi si ogoare. In mijlocul groapei, ca un smoc de par pe o chelie de peruca cu marginile rasfrante, innegrea o braniste.
    Masina parca nici nu mai atingea pamantul. Plutonierul sa uita iar inapoi, repede, crezand ca locotenentul va porunci sa micsoreze iuteala. Apostol nu vedea nimic...... Panglica sura, copacii branistii......
    In cateva clipe automobilul inghiti cele patru sute de metri cat tinea paduricea, si totusi lui Bologa i se paru c-a mers o vesnicie, atat de bine a vazut tot. Pe dreapta erau patru, fiecare de cate un copac, toti cu capetele goale, leganandu-se foarte usor, parca numai de vantul starnit de goana masinii. Cei doi de la margini intorceau spatele si aveau opinci in picioare.  Unul din mijloc, cu niste bocanci plini de noroi, privea cu ochi negri cat cepele in santul soselei, si, din fata umflata, violeta, scotea limba vanata spre trecatori. In stanga atarnau trei, uitandu-se pe soseaua dreapta, nepasatori si neclintiti, dar cu crestele lipite de crengile de deasupra. Doi erau intr-un arin batran, mai sus ca ceilalti, iar mai incolo, pe o craca subtire, care te miri cum nu se rupea,  se vedea unul singuratic, cu mainile legate la spate, scurt si slab, ca un copil, cu fata toata cafenie, ca si cand ar fi fost muruit cu lut gras. Din acelasi copac si la aceeasi inaltime se mai intindea o creanga groasa, libera......
     Apostol Bologa ii vazuse pe toti asa de lamurit, ca ar fi putut spune despre fiecare cati nasturi avea pe hainele murdare si zdrentuite....... Si totusi, in ochii lui, cei sapte se multiplicau neincetat, iar branistea se transforma treptat intr-o padure fara margini, spintecata de un drum fara sfarsit...... Si in fiecare copac al padurii nemarginite, de-a lungul soseslei nesfarsite, i se parea ca atarna alti oameni, mereu altii, toti cu ochii dupa el, cerandu-i socoteala......
     Automobilul gonea acuma alaturi de linia ferata pe soseaua dreapta si neteda ca o rigla. Branistea nici nu se mai vedea. Inainte, la vreo doi kilometri, lucea turnul bisericii din Faget si, ceva mai aproape, rosea coperisul garii, care era chiar la marginea satului. Apostol se uita drept inainte, dar in ochii lui jucau spanzuratii, numai spanzuratii, din ce in ce mai multi si mai mustratori...... Apoi deodata, in mijlocul lor aparu iar fata plutonierului, cu zambetul suparator, ce-i descoperea dintii galbui, cu o gaura neagra in gingia de jos, si iar auzi glasul enervant, care incerca sa fie linistitor:
     - Cele doua santinele pe care le-ati vazut stau numai ziua, ca sa nu-i ciuguleasca corbii, pantru ca pe aici sunt multi corbi, foarte multi..... Noaptea le retragem, fireste...... noaptea nu umbla corbii. Intai fusese ordonat sa atarne numai trei zile, dar pe urma excelenta, avand in vedere inmultirea cazurilor criminale, a hotarat sa ramana acolo spanzurati pana la noi ordine......
    Bologa nu zarise santinelele si de-abia acuma bagase de seama ca plutonierul e stirb. Glasul i se parea cu totul strain si parca iesea dintr-un beci umed. Intelegea fiecare vorba si se mira cum poate vorbi plutonierul atat de linistit, ca din carte. Apoi simti o nevoie crancena sa zica si el ceva si balbai ragusit:
     - Ingrozitor!
    Plutonierul nu auzi bine si casca ochii cenusii spre Apostol care, furios, tipa asa de ascutit, ca si soferul se uita o clipa inapoi:
    - Ingrozitor!
    - Ingrozitor...... am inteles! facu plutonierul speriat, fara zambet, intorcand repede capul.
    Indata ce ramase singur, in fata lui Apostol incepu iarasi sa rasara padurea spanzuratilor...... Dar acuma parea ca sunt toti la fel si in privirea tuturor straluceste aceeasi insufletire stranie, ademenitoare, ca si focul din ochii oamenilor care pronesc la asalt. Apostol se cutremura. "Acelasi om, spanzurat de nenumarate ori, ca o predestinare nesfarsita....." Si deodata isi zise: "E Svoboda...... privirea lui......" In aceeasi clipa isi aminti cu precizie chinuitoare cum a votat condamnarea cehului, cat a fost de trufas ca a avut onoarea sa faca parte din Curtea Martiala, cum s-a amestecat, din exces de zel, si cum a dat mana de ajutor la pregatirea executiei, cum a apucat streangul, incercandu-l daca e destul de rezistent...... In amandoua palmele simtea atingerea aspra a funiei. Amintirea aceasta i se prefacu in suflet intr-un simtamant de rusine si parere de rau, atat de cumplit, de mustrator, parca ar fi stat in fata lui Dumnezeu in ziua Judecatii de Apoi.  Simtamantul straniu il stapani numai o secunda, si totusi parca ii deschise larg portile adancimilor nepatrunse, unde clocotesc explicatiile tuturor tainelor vietii.
     Apoi vedenia spanzuratilor pieri brusc, si in inima lui Apostol cobori o liniste mare. Privirile lui imbratisau muntii, si vaile, si cerul..... Prin rapaiala motorului furios auzea limpede zumzetul frunzelor tinere de fag si clinchetul sec al acelor de brazi din departare. Verdele mohorat al padurilor se ingana intr-o armonie calda cu albastrul alburiu al vazduhului......

                                                                                                                             9.

                                      Automobilul opri scurt in fata unei ograzi largi, cu poarta deschisa. Bologa sari jos, astepta doua clipe pe plutonierul care spunea ceva soferului si intrara impreuna, in vreme ce masina trecea mai departe.
      Două case mari, bătrâneşti, mărgineau ograda. Cea din dreapta,cu gradinita de flori in fata, varuita de curand, avea vreo cinci odai. In trei locuia generalul Karg, iar in celelalte doua, din fund, proprietarul, insusi primarul comunei. Casa din stanga era a unui invatator care a murit, anul trecut, in Italia. Tinuse pe sora primarului. Vaduva cu cei cinci copii a fost nevoita sa se mute la o ruda, in sat, fiindca in casa i-au instalat birourile comandamentului. Mai inainte ograda a fost despartita de un gard de uluci, pe care militarii l-au pus pe foc, incat acuma fantana cu cumpana statea stinghera ca o amenintare...... In fund se vedea un rand de acareturi noi. Mai incolo era gradina cu pruni infloriti, mergand pana sub coasta de molifti. In fata soproanelor, mai multi soldati spalau doua automobile, alaturi de un intreg parc de motociclete. Prin coridorul si inaintea usii caselor din stanga se imbluzeau soldati de toate armele, asteptand ordine si, in asteptare, se trageau si se impingeau, pufnind in ras si vorbind in soapte, caci generalul nu permitea niciun fel de zgomot care sa-i tulbure ocupatiile.....
    Langa fantana, pretorul diviziei statea de vorba cu un civil de vreo cincizeci de ani, rumen, chipes, blajin la infatisare, imbracat jumatate nemteste, jumatate taraneste. Pretorul, burtos, cu mustata sura, isi insotea cuvintele cu gesturi apasate, iar omul se uita speriat in ochii lui, dand mereu din cap in semn de aprobare. Cand vazu pe Bologa, pretorul se intoarse si-i striga usurat:
    - Ei, bine c-ai sosit, dragule!...... In sfarsit!..... Am scapat de o grija teribila..... Inchipuieste-ti, s-a imbolnavit locotenentul din Curtea Martiala si cat pe-aci sa nu mai putem functiona, desi maine avem o afacere extrem de grava...... Excelenta nu mai ingaduie sa retragem ofiteri din front pentru completarea curtii...... In sfarsit, poti sa-ti inchipui prin ce emotii am trecut!
    Dandu-i mana, Apostol intreba:
    - Pentru aceasta ma cheama generalul?
    - Desigur...... Probabil vrea sa-ti dea personal instructii, stii obiceiul lui, zise pretorul cu o insufletire ce contrasta neplacut cu grasimea lui. Fiindca trebuie sa starpim prin orice mijloc tradarea, Bologa!..... Ce-i aici e nemaipomenit! Orice miscare se face, a doua zi dusmanul o stie..... Pana si intentiile noastre cele mai secrete dusmanul le cunoaste...... Ei bine, asta nu mai merge! Din moment in moment ne asteptam la evenimente importante si iata-ne inconjurati numai de spioni, parca am fi in tara inamica..... Eu, fireste, am constiinta impacata! Eu de mult mi-am facut datoria si am raportat excelentei ca aici nu miroase a patriotism. Excelenta nu m-a ascultat. Avea incredere. Zicea ca suntem acasa..... Acuma poftim, acasa!...... Chiar aseara mi-au adus jandarmii doisprezece banditi, adunati de prin paduri, din spatele frontului!...... Doisprezece! Ce zici?...... Frumos numar!...... Tocmai spuneam primarului cat sunt de revoltat...... Un furnicar de tradatori......
    Apostol Bologa il intrerupse cu imputare si plictiseala:
    - De ce nu ma lasati pe mine in pace, capitane? Ce aveti cu mine?
    Primarul aproba din cap, inviorat putin. Preotrul insa se supara si raspunse indignat:
    - Apoi, fireste, asa vorbiti toti si va coditi, ca si cand Curtea Martiala ar fi ceva...... de mana a zecea! Nu va dati seama ca, in fond, de noi depinde toata vitejia voastra...... Razboiul nu se castiga numai cu tunuri si cu "ura", domnule! Asta a fost odata!...... Azi mai mult face creierul decat bratul!...... N-ar fi rau sa patrundeti si voi serviciile imense pe care le aducem noi patriei, n-ar fi deloc rau!...... Numai mentalitatea voastra e de vina ca divizia n-are o Curte Martiala permanenta, cum scrie la legea de organizare, si ca trebuie sa aducem membrii cu arcanul de cate ori se ivesc cazuri de judecat! Lipsa de ofiteri nu poate fi o scuza serioasa....... Sa munceasca fiecare cum muncesc eu si atunci nu va mai fi lipsa de ofiteri tocmai pentru o institutie atat de necesara, atat de indispensabila, cum e Curtea Martiala la o divizie....... Adica eu cum sunt si pretor, si magistrat-instructor, si procurorul curtii, intr-o singura persoana? Fireste ca muncesc de-mi crapa ochii..... Sa faca si altii ca mine!..... Caci, sa stiti, baieti, nu exista victorie fara Curtea Martiala!
     Preotrul era capitan activ si, ca sa scape de front, se convinsese ca serviciul lui va hotari soarta razboiului. Se temea cumplit de moarte si bubuitul tunurilor il ingrozea, incat isi astupa urechile. Vesnic i se parea ca e prea aproape de front resedinta carteirului, si isi dibuia beciuri speciale unde sa se ascunda de aeroplanele vrajmase. Se credea totusi erou si avea un dispret aproape curajos fata de barbarii din transee. Acuma, vazand la spatele lui Bologa pe plutonierul cu fata cenusie si deoarece Bologa examina casele si acareturile, indiferent, parca nici n-ar fi vrut sa-l mai asculte, pretorul strriga cu mandrie si resemnare:
    - Haidem, plutonier, la munca!..... Noi nu cunoastem odihna..... Asta-i soarta noastra!..... Mai avem cateva interogatorii si trebuie sa incheiem dosarele, caci maine e zi mare.....
    Arunca o privire dispretuitoare lui Bologa si porni grabit, leganandu-si burta, spre casa din stanga, urmat de aproape de plutonierul credincios.
    Apostol ofta usurat..... Apoi, dupa un rastimp, intreba pe primarul care nu stia ce sa faca:
    - Generalul e aici?...... Dumneata poate ca......
    - Doarme, raspunse repede primarul. Totdeauna se odihneste dupa pranz cate doua-trei ceasuri..... Dar de-acu trebuie sa se scoale, ca s-a cam inserat.....
    Pe cand Bologa se gandea sa caute pe aghiotantul generalului, se pomenira cu groparul Vidor, care tocmai intrase pe poarta. Vazand pe Apostol, groparul se innoura:
    - Vai de mine, domnule locotenent!..... De cand ai venit?
    - Serviciul, murmura Apostol. Uite, m-au chemat la Curtea Martiala.....
    - Nu mai spune! se spaimanta groparul. Pe dumneata?..... Oare de ce?
    - Judecator, zise Bologa, zambind foarte ciudat.
    Vidor se inchina de trei ori. Cand afla insa primarul ca "dumnealui vrea sa ia pe Ilona", se insenina si vorbi mai cu inima:
    - Apoi, daca-i asa, sa n-ai grija, domnule locotenent, ca n-ai s-o duci rau la noi! De-o fi sa zabovesti mai mult, n-o sa te lasam pe drumuri. Uite, colo, in fund.....
    Arata cu degetul un mic chiosc de barne, cu o usa si cu un geam, cu coridor in fata si cu trei trepte de scanduri, lipit de casa din dreapta.
    - Crezi ca as incapea eu in coliba aceea? zise Apostol, cercetand din ochi chioscul cu luare-aminte.
    - Cum nu!...... La nevoie omul incape si-n gaura de sarpe, urma primarul bland. Am facut-o, acu-s vreo sapte ani, in gluma, fiindca ma tot ruga nepoata-mea, care nu-i aici acuma si a crescut fata mare, sa aiba si ea o casa de papusi. Ei, azi asa, maine asa, fetita nu ma slabea..... Intr-o zi, hai, zic, sa-ti fac casa de papusi, ca pe-aci lemne avem destule, si de pomana...... Si uite-asa, am ridicat-o cu mana mea..... Avea inlauntru patucean si masuta si scaunel..... toate ca pentru papusi..... Dar si omul mare se putea adaposti binisor. Acuma e goala. Dumnealor o pastreaza, cum s-ar zice, ca temnita pentru ofiteri, si de aceea sta mereu pustie. Numai vreo saptamana a stat, asta-toamna, cand erau aici bosniacii, un stegar tanar de tot, cine stie pentru ce vina. De atunci n-a mai calcat nimeni.....
    Apostol nu-si mai putu lua ochii de la chiosc. Primarul tacu zapacit, iar groparul se muta mereu de pe un picior pe altul, ca si cum ar fi vrut sa intrebe ceva si n-ar fi gasit cum sa inceapa.
    - Dar ceilalti unde-s? intreba apoi brusc locotenentul.
    - Dincolo, sopti primarul, intelegand. Sunt doisprezece...... Sunt romani, saracii, si nici unul n-are sa scape dupa cat de infocat e capitanul.....
    Bologa urmari privirea primarului si, in fata unui hambar de piatra, vazu o santinela cu baioneta la arma.
    - Acolo? mormai el, mai stins.
    Primarul dadu din cap. Pe urma, cu glas care parca voia sa stearga un gand, zise:
    - Poate ca s-o fi sculat domnul general.....
    Apostol porni masinal dupa primarul satului. Groparul se tinea de ei, mereu incurcat. In usa a doua se ivise primareasa, cu cocul carunt in crestetul capului. Fiindca nu auzea bine, primarul, ca sa nu strige, ii vorbi miscand tare din buze si aratand pe Bologa:
    - Dumnelui e ofiterul care vrea sa ia pe Ilona.....
    Femeia zambi larg, incantata, spre Apostol. Barbatul ii puse mana pe brat si continua:
    - Acu a venit aici..... pentru cei de colo!
    Zambetul primaresei se schimba indata intr-o strambatura de spaima, in vreme ce primarul ii facu semn ca Bologa trebuie sa vorbeasca cu generalul.
    - E o fiinta foarte miloasa nevasta-mea, explica primarul, ca sa nu creada locotenentul cine stie ce despre spaima femeii. Mai ales de cand a vazut pe bietii oameni cum pleaca la spanzuratoare, cu alai, s-a imbolnavit de groaza. Noi barbatii suntem mai tari la suflet si rabdam multe, dar femeile..... De altfel chiar domnul general o respecta foarte mult, adauga putin mai mandru. Ea ii gateste, ea il ingrijeste.
    Atunci groparul, morocanos, ca si cum l-ar fi oprit cineva sa vorbeasca, reteza scurt avantul primarului zicand:
    - Ia mai stai, cumnate, oleaca..... Vorba e, cum ramane Ilona singura?
    - Asta-i acuma, facu celalalt, putin suparat ca l-a intrerupt. Las-o sanatoasa, ca n-are s-o manance nimeni..... Intai sa vedem ce s-alege cu dumnealui..... Pe urma, daca o f nevoie, o aducem si pe ea aici si ispravim! Ei, esti multumit?
    Groparul nu mai zise nimica, ci intra in casa dupa primareasa care se retrasese pe nesimtite. Primarul insoti pe Apostol pana la usa generalului:
    - Uite-aici!
    Apostol Bologa deschise. Aghiotantul il intampina nerabdator:
    - Ai venit de mult?..... Trebuia sa-mi spui..... Excelenta-sa a intrebat de trei ori de tine.....
    Disparu, mititel, pe o usa si, peste trei secunde, il conduse in biroul generalului, cu perdelele lasate si lampa, in tavan, aprinsa.
    Generalul Karg se plimba multumit, cu mainile la spate, cu o tigara de foi intre dinti, slobozind rotocoale albastre. Avea fata cam buhaita, ca dupa un somn lung, cu visuri placute. Aghiotantul se strecura la masa de scris si incepu sa claseze niste hartii. Generalul mai masura de doua ori odaia, parca si-ar fi pregatit un discurs, apoi, cu doua degete, scoase tigara din gura si se opri inaintea lui Apostol. Il privi cateva clipe, incrunta spancenele si vorbi declamator, dar fara asprime, intocmai ca odinioara, in tren:
    - Te-am numit la Curtea Martiala in locul celui bolnav..... bineinteles provizoriu, fiindca nu-mi place sa descompletez serviciile frontului pentru..... din principiu..... Azi insa Curtea Martiala a devenit tot atat de importanta ca si birourile de informatii, de pilda. Poate chiar mai importanta, caci pana ce nu vom distruge nesiguranta in spate, luptatorii nu vor avea nicio siguranta in fata!...... Nu doresc sa-ti dau instructii si nici sa te indemn sa-ti indeplinesti cu sfintenie obligatiile reglementare in noua insarcinare. Te-am chemat la raport numai sa-ti atrag atentia asupra insemnatatii covarsitoare ce o are in clipele acestea justitia militara in legatura cu mersul razboiului!..... Da..... Din nenorocire, si spre rusinea noastra, s-au ivit aici, in ultimul timp, numeroase cazuri triste printre civilii care ne inconjoara..... Cazurile acestea sunt mult mai periculoase decat dusmanul cu care ne luptam cavalereste, fata in fata..... Impotriva spionilor si tradatorilor din sanul nostru, vitejii din transee ar fi dezarmati daca nu i-ar apara bratul justitiei militare..... De aceea trebuie sa procedam fara mila fata de criminalii dinlauntru! Asta-i datoria sacra a fiecarui soldat constiincios si disciplinat! Noi condamnam!..... Sper deci sa-ti faci datoria si aici ca in luptele cu inamicul din afara, Bologa! Esti inteligent si corect, am toata increderea in dumneata, si chiar de aceea te-am insarcinat..... Ai avut odata o nesocotinta, dar am tras cu buretele, am uitat-o. De asemenea n-am tinut seama de anume reclamatii despre atitudinea d-tale nemilitareasca din concediu. Eu judec pe soldat dupa cum se poarta pe front, iar d-ta acolo..... (Se uita la pieptul lui Bologa) Ar trebui sa porti decoratiile! Le-ai dobandit prin sange si vitejie..... Prin urmare, atata aveam sa-ti spun inainte de-a intra in serviciu..... N-am obiceiul sa ma amestec in dezbaterile curtii si nici sa calauzesc bratul justitiei..... Nu cer decat dreptate severa si fara mila! Atata, si nimic mai mult!
    Generalul tusi si tacu. Apostol se uita in ochii lui cu o stralucire fixa.
    - Ai inteles? intreba generalul, ocolindu-i instinctiv privirea.
    Apostol Bologa, cu buzele stranse, pleca fruntea.
    - Atunci, inainte! striga generalul si-i intinse mana.
    Tigara i se stinsese. Aghiotantul, care nu fuma, dar purta vesnic chibrituri, se repezi, politicos si fericit, sa aprinda tigara generalului.....

                                                               10.

                    Afara coborase intunericul. Jur imprejur, de dupa dealurile negre, se inaltasera nouri lenesi, iar din padure o ceata laptoasa isi intinsese peste Faget panzele din care de-abia licareau stelele in crestetul inca senin al cerului. Ferestrele casei erau galbene si galeata fantanii plutea in ceata ca pe apa.....
    Apostol Bologa inchise bine usa. Intunericul de afara i se paru atat de amar, ca se infricosa. Merse spre poarta, ajunse in ulita si porni spre sat. Casele il priveau cu ochi galbeni, mirati. Drumul mijea ca o chemare staruitoare. Niciun gand nu-i lumina in minte, inima insa ii poruncea: "Inainte!..... Inainte!....." ca un comandant care nu ingaduia nicio sovaire. Ii lipaiau pasii pe ulita, parc-ar fi fost descult, iar pintenii zanganeau regulat, subtire si dulce, ca niste clopotei de argint, intr-o departare nehotarata. Intalni cateva siluete negre si doua carute venind de pe front, la pas, cu raniti.....
    Isi iutea mersul fara sa-si dea seama, ca si cum ar fi vrut sa ajunga undeva la ora fixa. Ii era cald si toata caldura i se gramadea in inima. Trecu pe langa gara cu acoperisul rosu si iesi din sat.....
    Unde se incruciseaza soseaua cu calea ferata isi aduse aminte ca, la intoarcere, Klapka a ocolit padurea spanzuratilor. O lua printre sinele care luceau stins ca doua sabii nesfarsit de lungi. Uneori se uita in stanga, dar ceata inghitea zarea si intunericul impreuna cerul cu pamantul. Se impiedica de traverse si gafaia. Pe-aci drumul parea mai greu. Cand dadu iar in sosea, auzi ropotele raului, aproape, ca niste soapte stranii.....
    Inainte de-a intra in Lunca, la gura drumului spre front, se opri brusc, parca l-ar fi izbit un pumn in piept. Se in creieri ii zbarnai intrebarea:
    "Adica unde ma duc?..... Unde?"
    Dar in aceeasi clipa simti o strangere de inima si murmura chinuit:
    - Am uitat acasa..... Doamne, ce-ma uitat acasa?.....
    Si drept raspuns, porni mai departe, spre Lunca.
    Casa groparului de-abia se deslusea in ograda. Apostol intra grabit, ca si cum ar fi intarziat. Usa tinzii era data la perete ca totdeauna de cand se inalczise vremea. Pasi in odaia lui, cauta pe masa, in locul obisnuit, chibriturile si le gasi. Aprinse si vazu in pat pe Ilona, imbracata, cu ochii deschisi ca si cum l-ar fi asteptat, sigura ca are sa vie. De altfel nici el nu se mira. Chibritul se stinse, dar Apostol, si prin intuneric vedea ochii ei. Apoi Ilona se ridica si Apostol o imbratisa cu disperare, sarutandu-i gura, ochii, parul..... Apoi deodata ii dadu drumul, spaimantat, mormaind:
    - Am uitat ceva si nu stiu..... Nu mai merge...... nu mai merge.....
    Auzindu-si glasul, se linisti, aprinse lumanarea si o aseza incet pe masa. Ilona il privea cu niste ochi speriati, simtind ca imprejurul lor pandeste o primejdie crancena.
    - Oare ce-am uitat, Doamne, ce-am uitat? zise Apostol, uitandu-se intrebator la ea.
    Atunci isi dadu seama ca minte si ca numai pentru Ilona a venit. Dar nu avu puterea sa lepede indata minciuna si incepu sa caute cu infrigurare, ravasind cartile pe lavita, la capataiul patului. Din intamplare ii cazu in maini harta cu pozitiile frontului, pe care, intr-o seara, o completase si o uitase aici.
    - Uite!..... Asa-i c-m gasit? striga triumfator catre Ilona, ca sa-si scuze minciuna.
    O desfasura, isi arunca privirea peste insemnarile cu creion rosu, o indoi frumos si o puse in buzunar. Apoi ridica ochii la Ilona si se cutremura. Isi zicea: "Trebuie sa-i explic", si cerul gurii ii era uscat iasca. Simtea ca "trebuie", mii de ganduri ii furnicau in minte, dar toate se ingramadeau si se spargeau, incat nu putea inchega nicio "explicatie". Sub valmasagul gandurilor insa un puhoi napraznic ii ducea sufletul departe, zdrobindu-i toate indoielile si sovairile.
    - Ilona..... ingana dansul, ingrozit ca nu are ce sa-i spuie.
    - Eu cunosc muntii mai bine, sopti deodata Ilona, ghicindu-i gandurile. Stiu toate cotloanele, toate potecile, toate paraiele...... Am sa-ti fiu calauza!
    - Nu, nu! trasari Apostol uimit. Tu nu trebuie sa......
    Ii tremura glasul. Tacu. Peste cateva clipe insa zise iar linistit:
    - Am sa ma intorc, Ilona, sa te iau!...... Crezi?
    - Cred! raspunse ea, privindu-l in ochi salbatec.
    Bologa isi puse casca si se uita imprejur. Odaia parca traia si respira incet amintiri de fericire. Ilona se zvarli in bratele lui si-l saruta......
    Apoi Apostol iesi. In tinda se gandi c-ar trebui sa se imbrace mai gros si sa-si ia revolverul. In mijlocul ograzii intoarse capul. Ilona suflase in lumanare. La poarta simti pasii ei grabiti, desculti, dar nu se mai opri. In ulita ii auzi glasul murmurat si intelese numai un cuvand: "Dumnezeu....." Isi facu cruce cu evlavie, ridicand ochii in sus. Cerul era negru ca si pamantul. Crucea insa ii aprinsese in suflet lumina increderii, iar impacarea ii arata calea.....

                                                         11.

                           La podul de peste parau ce venea dinspre front trebui sa astepte trecerea trenului. Ochiul locomotivei, insangerat, parca se napustea asupra lui Bologa, care statea razimat de rampa, linistit, intocmai ca odinioara, acasa, cand astepta cu maica-sa, seara, sosirea mixtului de Bistrita.
    "Nici nu m-am uitat la ceas, se gandi el, privind vagoanele negre si ascultand curios cum scartaiau rotile, parca n-ar fi fost unse de luni de zile. Trebuie sa fie trecut de noua...... Ce-mi pasa? Am vreme destula...... Numai Dumnezeu sa-mi ajute sa....."
    Apoi coti la stânga, pe marginea pârâului. Murmurul undelor neostoite se risipea legănat prin valurile de pâclă. Ici-colo, pedealuri, tremurau pâlpâiri de lumină, ca nişte licurici, însemnând case nevăzute. Drumul şerpuia cenuşiu în beznă. În pârâu, din când în când, fulgera câte-o lucire argintie.
    Deşi n-a umblat pe aici decât o singură dată, Apostol avea impresia că merge pe o cărare bătătorită de mii de ori. Nu dibuia deloc. Păşea pe întuneric ca pe trotuar ziua în amiaza mare. Nu era obosit.  În inimă simţea, ca o înţepătură, dorinţa de-a ajunge mai degrabă. Dar niciodată nu-i apăru în creieri  întrebarea "unde", ca şi cum nu l-ar fi interesat deloc sau ar fi ştiut prea bine unde trebuie să ajungă.
    Drumul urca mereu...... Pe urmă pârâul rămase în dreapta. Câteva stele albe tremurau, ca o cununiţă de speranţă, pe un colţ de cer, în vârful unui munte pleşuv.
    "Ce-ar face Klapka sa ma vaza acum?" isi zise Apostol cu mare bucurie cand sosi pe coama unde se aflau bateriile.
    Pe aici nu mai era ceata si totusi intunericul parea mai des. Bologa incerca sa gaseasca adapostul lui Klapka, dar renunta, fara macar sa se opreasca. In creieri incepu sa i se desfasoare harta cu pozitiile, sa-si cerceteze calea..... Isi amintea ca drumul principal merge tocmai pana in spatele regimentului de cavalerie descalecata, care formeaza aripa stanga a diviziei. La vreo cinci sute de metri insa se desprinde alt drum, spre sectoarele infanteriei, pe care trebuie sa-l urmeze dansul. Pe cand isi facea astfel socotelile, ii veni in minte, fara sa vrea, locotenentul Varga si se gandi zambind:
    "Varga ma asteapta mereu......"
    Merse linistit mai departe. Calea cobora printr-o vale seaca, stramba.
    "Numai de n-as intalni vreo patrula", isi zise Apostol, fara frica, parc-ar fi vorbit de altul.
    Pe urma, dupa cativa pasi, isi auzi cizmele bocanind pe cararea bolovanoasa, si pintenii ca un tarat de greier. Si iar ii trecu prin minte ca undeva trebuie sa coteasca in dreapta, spre regimentul de infanterie. Dar gandul acesta i se clatina in minte numai o secunda, ca si cum n-ar fi gasit de ce sa se agate. Se pomeni zicandu-si fericit:
    "Mare noroc ca n-am intalnit pe nimeni..... Cu adevarat ca sunt nascut intr-o zodie buna!"
    Ii venea sa rada si s-o ia la fuga, sa soseasca mai degraba. Drumul insa incepuse iarasi sa urce, mai greu. Apostol isi sterse de doua ori, in mers, sudoarea de pe obraji. In sfarsit, sosi intr-o poiana, unde cararea se pierdea.
    "Mi se pare ca aici se impart caile", socoti Bologa, dibuind zadarnic sa gaseasca drumul.
    Varfurile brazilor se conturau mai greu pe cerul mohorat, descriind cu o linie tremurata marginile poienii.
    Apostol porni spre punctul cel mai jos, unde trebuia sa inceapa alta vale. Si cum intra iar in padure, simti intr-adevar o carare umblata. Se opri, sa se odihneasca un minut si sa-si mai stearga naduseala pe gat si pe fata. Deodata isi stapani respiratia si asculta. In spate, in poiana, auzi zgomot de pasi. Se piti langa un trunchi gros. I se paru ca pasii se apropie si deslusi un glas inabusit rostind vorbe straine. Vazu doua umbre miscand la marginea padurii..... Se departau..... Apostol mai astepta un rastimp. Inima i se zbatea napraznic. In creieri ii aparu  iarasi harta cu pozitiile. Transeele infanteriilor sunt pe doua creste, dar ale romanilor sunt mai coborate.....
    "Atunci poate am trecut...... am iesit din liniile noastre! se gandi, uitand oboseala, umpandu-se de o bucurie lina. Slava Domnului...... De acuma, primejdia cea mare s-a sfarsit...... Doamne, nu ma lasa!"
     Se inchina, patruns de un fior de multumire si recunostinta, iar buzele lui murmurau franturi de rugaciuni fara cuvinte.
..............................................................

  "Mai degrabă taci, decât să fii ecou."
                 Pitagora

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

........................................................
                                         12.

                         Apostol ramase langa birou, in picioare, pana ce vazu pe Vidor intrand in odaia de dincolo, pe urma trecu si el, fara sovaire, dregandu-si putin glasul, in mers. Pe fata groparului citi un fel de spaima amestecata cu siretenie.
    - Bade, vorbi Bologa hotarat, mi-e draga Ilona si vreau s-o iau de nevasta, daca vrea si ea si daca mi-o dai si dumneata!
    Groparul Vidor se uita lung in ochii lui, fara sa clipeasca, si nu raspunse, parca n-ar fi inteles nimica sau ar mai fi asteptat lamuriri.
    - Imi trebuie raspunsul acuma, numaidecat! continua Apostol, enervat putin de tacerea banuitoare a taranului. Sa nu crezi ca mi-a traznit prin cap asa..... M-am gandit bine si am cumpanit.....
    Vidor intoarse ochii spre ferestrele dinspre ograda, ofta, se scarpina in ceafa, clatina din cap si apoi zise rar, uitandu-se cam piezis la ofiter:
    - De...... domnule locotenent, vorba mare ai spus, recunosc, ca stim si noi omenia si cuviinta, macar ca suntem oameni de rand, cum ne-a lasat Dumnezeu..... Apoi, nu zic, ti-o fi ea draga dumitale, fata, dar si eu sunt om batran si am patit multe si cu lingura cea mare am inghitit necazurile si de aceea nu cred ca-i pentru dumneata fetiscana noastra...... Ca ea, saracuta, nici avere n-are, nici invatata nu-i si nicidecum nu se potriveste cu dumneata, domnule locotenent!
     - Fiindca mi-e draga, ne potrivim, murmura Apostol tulburat, ca si cum n-ar fi asteptat impotrivire.
    Groparul se mai scarpina in cap, mai cerceta din ochi intr-ascuns pe locotenent, mereu nehotarat si banuitor. In sfarsit merse la usa si, din prag, striga:
    - Ilona!...... Ilona!...... Ia vina-ncoace, iute!
    Fata sosi indata, intrebatoare, cu degetele murdarite de vopseaua oualelor rosii. Cand ii spuse tatal sau ca ofiterul o cere de sotie, se inspaimanta, se uita la Bologa si izbucni in lacrimi. Groparul starui sa raspunda "domnului locotenent", dar toate fura in zadar: Ilona plangea si nici in ruptul capului nu voia sa deschida gura.
     - Ne pierdem vremea de pomana, domnule locotenent, zise in cele din urma Vidor cu dispret. Muierea tot muiere, din lacrimi n-o scoti nici cu sase boi..... De altmiteri, ce sa mai lungim vorba, ca fata trebuie sa faca precum ii poruncesc eu!
    Se mai uita o clipa la Apostol, apoi se duse la el cu mana intinsa, rostind apasat:
    - Mare cinste ne faci, domnule locotenent..... De-acu numai sa fie intr-un ceas bun si cu noroc si sa traiti!
    Apostol, luminat de bucurie, se apropie de Ilona, care isi acoperise obrajii cu sortul, plangand mereu inabusit.
    - Ilona! sopti el miscat. Vrei sa fii mireasa mea, Ilona?
    Ea isi dezveli fata si-i raspunse printr-o privire fierbinte, izvorata din plans si impodobita cu un suras de fericire. Si Apostol o saruta, fara sfiala, pe obrajii umezi de lacrimi.
    - Atunci sa mergem degraba la preotul satului sa ne logodeasca! zise Bologa, simtind pe buze gustul lacrimilor ei. Va astept in cancelarie.....
    Se intoarse in birou mai linistit de cum venise. Peste o jumatate de ora groparul batu in usa, vestindu-l ca sunt gata de plecare. Atat Vidor, cat si Ilona se imbracasera in haine de sarbatoare. Apostol observa ca fata isi pusese naframa verde de ieri si mai ales laibarasul de catifea rosi care-i rotunjea sanii.
    Preotul Boteanu se cruci de mirare cand se pomeni iar cu Bologa, si inca intovarasit de Vidor cu fata..... Intreba cu glas putin ingrijorat:
    - Ce-i Apostole? Ce s-a intamplat? Ca doar nici trei ceasuri n-au trecut.....
    - Tu m-ai invatat, parinte, si ne-am grabit sa-ti cerem binecuvantarea! zise Apostol zambind.
    Boteanu, nedumerit, ii pofti in odaia unde odinioara a primit pe Apostol si ceru nerabdator explicatii. Cand afla hotararea lui Apostol, se uita pe rand la toti trei, nemaiputandu-si ascunde mirarea. Apoi se scuza pentru o secunda, isi afara, desigur sa spuie si preotesei ce minune s-a intamplat, si reveni cu patrafirul, crucea si cartea de rugaciuni.
    - Daca-i asa, sa ne rugam Domnului sa va blagosloveasca unirea, murmura preotul, foarte bland, deschizand cartea.
    Citi rugaciunile obisnuite, cautand sa le invesmanteze in cat mai multa evlavie si solemnitate. Pe urma sarutara cu totii crucea, iar tinerii se imbratisara. Preotul mai adauga cateva cuvinte, indemnand mai cu seama pe Ilona sa pretuiasca norocul ce i l-a trimis Dumnezeu si sa se sileasca a fi vrednica de bucuria care i se harazeste din mila cerului. Fata planse si groparul se induiosa.
    - Acuma insa poftit si luati loc, sa cinstim un pahar de vin ceasul acesta de fericire, cum e datina stramoseasca! zise Boteanu, scotand si impaturind patrafirul.
    Ca si cum ar fi fost aranjate toate pe rotile, pe data sosi servitoarea cu sticla plina si cu paharele, si peste cateva clipe, insasi preoteasa, stralucitoare si nerabdatoare.
    - Uite, caprioara, prietenul nostru si-a ales mireasa pe Ilona! striga preotul, cu totul vesel, umpland paharele.
    Preoteasa felicita pe Apostol si-i lauda pe Ilona ca-i fata cuminte si...... In glasul ei insa era atata uimire, ca Apostol nici nu indrazni sa raspunda si se bucura cand "caprioara" trecu la Ilona, s-o descoase si sa-si astampere curiozitatea prin fel de fel de intrebari.
    Dupa ce preoteasa se mai potoli, Boteanu le spuse o veste grozava, pe care adineaori, indata ce a plecat Apostol, i-a adus-o un soldat ce se afla in gazda pe aici, prin vecini...... Soldatul tocmai se intorcea din Faget si acolo a aflat ca azi-noapte au fost prinsi, nu se stie unde, trei bieti tarani, despre care se zice ca sunt spioni si ca au trimis anume stiri de insemnatate vrajmasilor, prin front. Groparul interveni degraba, cu lamuriri mai complete: el a vazut cu ochii lui pe cei arestati. Generalul cel mare sade doar in casa cumnatului din Faget si cumnatul, fiind si primar, stie tot ce face si ce se petrece. Adevarul este ca de acum doua saptamani a venit porunca prin sate sa nu mai iasa nimeni, nici nu vitele si nici dupa lemne, pe aproape de front, dar oamenii, natangi si prosti, nu inteleg de vorba buna si parca inadins numai pe acolo umbla...... Militarii au tot inchis ochii si s-au multumit sa-i ia la goana. De vreo cateva zile insa divizia face pregatiri mari pe front, nu se stie cu ce scop si din ce pricina. Si atunci au bagat de seama ca orice ordin se da aici si orice miscare, peste o zi, doua, ajunge si la cunostinta dusmanului. In sfarsit s-a zis ca trebuie sa fie pe aici spioni, iar spioni nu pot fi decat taranii care, in ciuda poruncilor strasnice, se vara mereu prin zona frontului. Asa au pus mana azi-noapte pe trei si i-au adus intre baionete la Faget. Generalul e atat de manios, ca a poruncit sa-i spanzure pe toti trei, ca sa dea o plida strasnica. Maine are sa-i judece Curtea Martiala, si daca generalul cel mare a poruncit, apoi de buna seama ca o sa-i spanzure......
     - Cumnată-mea, săraca, a plâns ca o nebună de mila lor, sfârşi groparul. Doi sunt din Făget, oameni cunoscuţi, români, iar unul e de aici, de la noi..... Bietul Hrovat, domnule părinte, că trebuie să-l stii, de pe uliţa gării........ Vai de capul lui! Mă bătea gândul să-i spun nevestei sale, dar nu ştiu..... parcă mi-e groază!..... Şi iaca aşa!..... Tocmai era să-i povestesc dumnealui, domnului locotenent, dar cum m-a luat cu fata, am şi uitat, uita-m-ar moartea!
    - Doamne, iartă-ne păcatele şi apără-ne de primejdii! murmură preotul, închinându-se cu evlavie. Moartea ţine praznic mare în vremurile de azi..... O, Doamne, neînţelese sunt şi prea înţelepte hotărârile tale! Fie-ţi milă de slăbiciunile noastre şi nu ne lăsa fără mângâiere acum şi pururea, amin!
    Apostol Bologa îşi făcu cruce de trei ori, cu ochii muiaţi în lacrimi, cu inima însângerată de o milă mare.
    La plecare, preotul îi strânse mâna prelung şi-i zise:
    - Apoi să vii negreşit la Înviere, Apostole..... să-ţi mai întăreşti inima şi credinţa în Dumnezeu, că vezi bine cât de cumplite-s vremurile şi câtă nevoie are sufletul omului de sprijin şi de îndurare!
    - Negreşit! răspunse Apostol din toată inima.
    După-amiaza trecu ca părerea, în cancelarie, la lucru. Seara, la cină, spuse şi lui Petre că se va însura cu Ilona. Ordonanţa îi ură noroc numai cu jumătate de gură: aflase vestea de la însăşi Ilona şi nu putea pricepe cum să ia "domnişorul" de nevastă o ţărăncuţă şi săracă, şi proastă, când ar fi găsit atâtea fete de boier, numai să fi întins un deget.
    Porunci seara soldatului să-l trezească la vreme pentru Înviere. Pe la miezul nopţii se deşteptă în alintările Ilonei:
    - Scoală, leneşule...... Aide, să nu pierzi tocmai Învierea!
    Până să se dezmeticească, fata dispăru fără zgomot..... Se îmbrăcă în grabă. Răcoarea nopţii îi învioră paşii. Cerul era senin, vânăt, şi stelele pâlpâiau ca nişte luminiţe pe bolta unei imense catedrale.
    Curtea bisericii era plină de oameni şi totuşi mai soseau mereu,care singuratici, care în pâlcuri. Bisericuţa de lemn, veche, lăsată   într-o parte şi   proptită cu bârne ca să  nu se dărâme, cu turnuleţul răsucit puţin, cu uşa atât de joasă, că trebuia să te pleci intrând, de-abia se deosebea în întuneric dintre pomii bătrâni care-şi întindeau ramurile, ca nişte braţe ocrotitoare, până deasupra acoperişului......  Dinlăuntru, ca dintr-o peşteră, se auzea un glas chinuit, mormăind  când tărăgănat şi dureros, când aspru şi  ascuţit.
    - E prea devreme, şopti cineva lângă Bologa, căci părintele slujeşte aşa fel încât tocmai când se crapă de ziuă să isprăvească liturghia!
    - Mai bine prea devreme decât să n-ai loc nici măcar în curtea bisericii, răspunse altul cu imputare.
    Oamenii se îmbulzeau, şopteau. Ici-colo se stăpâneau râsete înăbuşite. Întunericul începea să se îmblânzească.
    În sfârşit uşa bisericii se lumină şi, peste câteva minute, preotul, cu Evanghelia pe braţ şi cu o lumânare aprinsă în cealaltă mână, se ivi în prag. Zeci de lumânărele se întinseră nerăbdătoare spre preotul  în odăjdii strălucitoare şi  în curând curtea bisericii se umplu de luminiţe galbene, plăpânde, ca o ceată sfioasă de suflete care aşteaptă, tremurând la porţile cerului, glasul  izbăvirii.
    Printre ţăranii ce se înghesuiau în jurul preotului, Apostol Bologa văzu şi mulţi soldaţi, cu feţele transfigurate de evlavie, bolborosind rugăciuni fierbinţi. Dar mai ales se miră, zărind, la o parte, cu lumânărica aprinsă, pe sergentul ungur de la cancelaria lui.
    Apoi începu slujba. Preotul Boteanu cânta blând, cu glas subţire, cu ochii închişi sau ridicaţi spre înălţimile cereşti. Lumina juca pe faţa  lui  slabă, dându-i  înfăţişarea unui  sfânt dintr-o icoană  veche. Împrejurul  lui  Apostol buzele oamenilor, uscate, se mişcau  repede, nesăţioase. Fumul de tămâie se răspândea  în   valuri  albastre şi credincioşii  îl sorbeau cu bucurie ca o mireasmă din altă lume.
    - ...... S-ascultăm sfânta evanghelie! cântă preotul, tărăgănat, uitându-se peste capătul mulţimii cu o privire care parcă vestea o taină nouă.
    Toată lumea căzu în genunchi. Apostol asculta dus, cu ochii pe buzele preotului. Cuvintele se legănau, pluteau şi se împreunau într-o melodie stranie, care-i picura în suflet nemărginită încredere. Încet, în neştire, plecă fruntea în pământ, simţindu-şi inima copleşită de ceva nespus de amar. Apoi deodată auzi iar glasul preotului, triumfător şi puternic, vesel ca o trâmbiţă de argint:
    - Hristos a înviat din morţi.....
    Apostol sări în picioare. Toţi oamenii cântau, cu feţele albe de bucurie. Şi glasurile fâlfâiau ca nişte steguleţe de pace şi se ridicau în văzduhul limpede şi se înălţau tot mai sus, până la tronul mângâierilor cereşti......

                                                               7.

                       În duminica Paştilor avu mai mult de lucru la cancelarie, totuşi la prânz făcu o pauză şi luă masa împreună cu Vidor şi cu Ilona. Groparul îi povesti a doua oară, cu amănunte noi, despre cei trei ţărani arestaţi şi, muncit de curiozitate, se repezi după-amiază până la cumnatul său, să mai afle noutăţi. Putea acuma pleca liniştit, fiindcă nu mai avea grija fetei.
     - De-aici înainte ai s-o păzeşti dumneata mai straşnic decât mine, zise către Bologa clipind şiret.
    Spre seară, înainte de a se întoarce groparul din Făget, se auzi prin sat că cei trei împricinaţi au fost osândiţi la moarte de Curtea Marţială şi că chiar mâine vor fi spânzuraţi. vestea umplu de groază pe săteni şi pătrunse ca o ştafetă sinistră prin toate casele, mohorând bucuria sărbătorilor.
    Totuşi, groparul Vidor aduse şi noutăţi. Mai întâi că osândiţii vor fi executaţi într-adevăr mâine dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui. S-au dus rudele, cunoscuţii lor, şi au îngenuncheat şi au plâns în faţa generalului, să-i ierte, să-i fie milă.......  Aş! Generalul e foc şi i-a alungat cu jandarmii. Pe urmă alta: azi-noapte au   mai  fost arestaţi încă patru oameni, tot din Făget şi tot în zona frontului, iar mâine osă-i judece şi pe aceştia.
    - În sfârşit, se vede că generalul şi-a pus în gând să ne spânzure pe toţi, rând pe rând, oftă groparul, foarte posomorât.
    Se mai duse pe la vecini să le povestească nenorocirea ce s-a abătut asupra oamenilor din senin, dar se întoarse degrabă acasă, se schimbă şi plecă iar la Făget.
    - Poate să le fiu de folos bieţilor oameni, cu meseria mea, zise luându-şi rămas bun de la Apostol şi Ilona, închinându-se, Doamne ce năpastă!...... Doamne, fereşte!......
    A doua zi Vidor veni acasă la amiază, numai să dea de ştire că cei trei au fost spânzuraţi într-o branişte, la marginea şoselei, jumătate calea între Lunca şi Făget.
    - Nici nu le-au ridicat spânzurători, povesti groparul, plângând ca o babă. I-au agăţat, ca pe nişte câini, pe câte o cracă de copac......Am vrut să le facem groapă, cum se cuvine creştinilor, dar nu i-au coborât din ştreang.....  Zice că-i porunca să atârne acolo trei zile şi trei nopţi, să-i vază toată lumea şi să se înveţe minte!... Doamne, Doamne, apără-ne! Până ce le-au pus laţul de gât, s-au jurat bieţii oameni că nu-s vinovaţi.....  Parcă a vrut cineva să-i asculte?... Ordin şi iar ordin!... Şi uite-aşa, a doua zi de Paşti! Doamne, mare eşti şi mare-i mila ta, Doamne!... Şi mai sunt patru închişi!.....
    Porni numaidecât înapoi, spre Făget, fără să ia ceva în gură, cu ochii arşi de lacrimi, gârbovit de spate ca şi cum într-o zi ar fi trăit zece ani.
    Peste vreo două ceasuri, tocmai pe când Apostol era mai ocupat, năvăli în cancelarie căpitanul Klapka strigând:
    - Bologa! Fericitule!...... Ai sosit din concediu?...... De mult?....... A, fericitule, fericitule!...... Dar baremi esti sanatos acuma?
    Imbratisa zgomotos pe Apostol, coplesindu-l cu intrebari. Era putin slabit la fata, numai barbuta de militian parea mai blonda, mai rara si mai neingrijita. Dupa cateva minute, Bologa il pofti dincolo, sa vorbeasca mai in tihna. Acolo gasira pe Ilona, care nu mai lasa pe Petre nici sa intre in odaie, geloasa si dornica sa-si serveasca ea singura logodnicul si sa-l ingrijeasca. Klapka, vazand-o, nici una, nici doua, o lua strengareste de gusa, alegandu-se cu o palma zdravana peste mana.
    - Aa! Apriga fetita! murmura capitanul uimit. Ce-i drept loveste tapan!..... Dar cine-i frumoasa, Bologa?..... Ehei, bine o duci tu aici! De aceea nu-ti mai pasa de noi!
    - E logodnica mea, zise Apostol zambind.
    - Cum? Logodnica..... ta? intreba  Klapka complet zapacit. Bine, dar asta-i nebunie, Bologa!...... Iarta-ma, poate ca sunt badaran, totusi...... nu pricep! Nu pricep nimic!
    - Ei, daca ar pricepe omul toate cate nu le pricepe, ce farmec ar mai avea viata? raspunse Bologa vesel. Mai bine sezi colea, odihneste-te putin si sa ciocnim oua rosii, ca e a doua zi de Pasti.
    Si, in vreme ce Klapka se aseza la masa aiurit, Apostol iesi in tinda si se reintoarse apoi impreuna cu Ilona, care aducea o farfurie cu oua rosii si alta cu pasca si cozonac. Capitanul se scula in picioare si, foarte galant si incurcat, zise catre Ilona:
    - Adineaori am fost rau-crescut..... dar n-am stiut ca...... am crezut ca....... sa ma ierti......
    Desi nu stia o boaba nemteasca, Ilona intelese ce vrea Klapka, se uita la el lung si apoi pufni intr-un ras atat de vesel, ca amandoi barbatii rasera impreuna cu ea.
    - Fetita...... adica logodnica ta e mare strengarita! zise Klapka dupa ce Ilona fugi afara, sa rada in voie. Oricum, adauga pe urma serios, logodna asta e un mister, pentru mine, fireste.....
    - Si pentru mine! sopti Apostol cu o falfaire de entuziasm. Dar nu numai logodna, ci toata viata, incepand cu sufletul meu si sfarsind cu infinitul instelat!
    Capitanul ii arunca o privire mirata si relua nehotarat:
    - Bine...... aşa se zice....... Astea-s dintre vorbele mari pe care toţi le simţim şi nimeni nu le înţelege aievea..... Logodna însă e ceva material, e un fapt precis. Ceva ce nu pricep în logodna asta sunt motivele care te-au îndemnat să-ţi legi viitorul cu o fetiţă, nostimă, negreşit, dar necivilizată..... În sfârşit, un om ca tine ce poate găsi într-o ţărăncuţă, şi încă unguroaică? Uite, asta nu pricep, dragul meu!
    - Sufletul e acelaşi la ţărăncuţă şi la contesă, răspunse Bologa cu mai multă însufleţire. Cel puţin în privinţa cuprinsului...... Numai forma a schimbat-o civilizaţia. Şi eşti sigur că schimbarea s-a făcut întru fericirea omului?...... Nu, nu, eu cred că civilizaţia a schimbat pe om şi l-a înrăit; omul primitiv e bun şi drept şi credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat!..... Imensei majorităţi a omenirii civilizaţia nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune faţă în faţă milioanede oameni şi care ucide mii şi mii de suflete într-o secundă! Binefacerile civilizaţiei se răsfrâng numai asupra câtorva privilegiaţi suferind de plictiseală şi de spleen. Pentru o mie cinci sute demilioane de oameni civilizaţia e o pacoste, dacă nu chiar un rafinat sistem de robire!
    - Oare fără binefacerile civilizaţiei ai mai putea tu însuţi să te ridici împotriva lor? întrebă Klapka cu un surâs.
    - Atunci n-aş fi simţit nevoia să le dispreţuiesc şi aş fi fost desigur mai fericit! strigă Apostol îndârjit. Civilizaţia dumitale stârneşte în sufletul omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ţi ofere niciun răspuns! Fiece "cucerire" a civilizaţiei a dărâmat câte-o bucăţică din fericirea omului, până ce nu i-a lăsat în suflet decât un morman de ruine...... În locul credinţei a pus formule, chiar pe Dumnezeu ar vrea să-l vâre într-o formulă ingenioasă, iar pe urmă, să-şi frece mâinile şi să zică: "Poftim, am cucerit şi pe Dumnezeu!"...... Însăşi muzica divină, care e viaţa, a tot despicat-o şi explicat-o, încât azi sărmanul om "civilizat" nu mai ştie încotro s-o apuce, dezgustat şi de sine însuşi..... Mi-e scârbă de civilizaţie, căpitane! Zece mii de ani de civilizaţie nu preţuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească!
    Klapka îl asculta din ce în ce mai nedumerit, îşi smulgea bărbuţa, nerăbdător, gândindu-se  mereu  să-l întrerupă şi  să-i  spuie că pentru altceva a venit el aici.......
    - Dragă Bologa, eu...... încercă Klapka să zică....
    Dar Apostol, grăbit, parcă i-ar fi fost frică să nu-şi piarză şirul sau parcă ceea ce spunea îl apăsa pe suflet şi vroi să scape mai repede de apăsare, continuă:
    - Numai un moment, căpitane..... Să înmormântez civilizaţia în inima mea, definitiv. Ea mi-a zdrobit  viaţa şi m-a chinuit douăzeci deani, neîncetat...... Ea m-a îndemnat să-mi călăuzesc viaţa după concepţii şi formule şi principii. De câte ori viaţa trăgea cu buretele peste construcţiile mele neroade, îmi făceam altele mai năzdrăvaneşi mă mândream că eu - Eu cu e mare - am izbutit să-mi croiesc soarta, să mă pun de-a curmezişul vieţii şi a lui Dumnezeu!..... A trebuit să mă izbesc cu capul de toţi pereţii până să mă smulg din ghearele rătăcirilor, până să mă regăsesc pe mine însumi, sufletul meu însetat de Dumnezeu şi de fericire!
    - Da..... da...... omul are nevoie de un sprijin sufletesc, murmură căpitanul.
    - Aşa-i? zise Bologa stăruitor, ca şi cum aprobarea  l-ar fi  întărit. Aşa-i?...... Aşa-i....... Un  sprijin,   căpitane!....... Credinţă,  multă,    nesfârşită, oarbă..... Credinţa-i Dumnezeu, căpitane!
    Atunci însă, parcă exuberanţa l-ar fi ruşinat, se uită la Klapka o clipă şi urmă cu alt glas, foarte schimbat:
    - Vorbesc, vorbesc şi...... Nu te supăra! Mi-e plină inima...... Te rog! adăugă zâmbind şi arătând farfuriile de pe masă. Sunt făcute de logodnica mea...... O cheamă Ilona...... Şezi! De ce stai în picioare?
    Se aşezară amândoi. Klapka îmbucă din pască şi vorbi mestecând:
    - Îmi aduc aminte când ai fost pe la mine, pe front..... Ştii, când un ofiţer român..... Cât era de zbuciumat...... Am crezut că te-ai supărat pe mine fiindcă nu m-am entuziasmat de planurile tale de fugă..... ţii minte? Ai plecat furios......
    - Da...... furios, zise Apostol dând din cap.
    - Ai avut noroc cu boala, reluă căpitanul înghiţind un gălbenuş tare. Nu ştiu de ce am avut şi încă mai am presimţirea că te-ar prinde dacă ai încerca să treci dincolo...... Nu ştiu...... De aceea îţi port mereu de grijă. Poate că-i o superstiţie...... Oricum, te-ai născut într-o zodie cu noroc, Bologa!...... Mai întâi pentru că ai scăpat de front...... Aici parcă nici n-ai fi în război......
    - Adevărat, parcă nici n-ar exista răboiul! făcu Bologa cu un surâs mulţumit. Sunt ca un funcţionar bătrân, ori ca un cal de tramvai. Toată ziua cu aceleaşi registre şi foi de muniţii... notez, controlez, adun... O maşină de cancelarie... Adevărat! Nu mă mai gândesc la război şi chiar la nimic... În realitate, fericirea îngustează cumplit orizontul omului, nu crezi?
    - Poate..... În orice caz pe front n-ai răgaz să uiţi unde te afli, ziseKlapka, oftând  şi  plecând ochii,   în care apăruse o  îngrijorare  grea. De vreo zece zile avem fierbere şi pregătiri şi ordine peste ordine încât te trec sudori reci... Ce-o fi, Dumnezeu ştie, vom ataca noi, sau aşteptăm atacul lor?... Am fost azi pe la cartier, chiar de acolo vin... Toţi sunt muţi şi gravi şi ridică din umeri: să-i ia dracul pe toţi!... Şi pretutindeni o vigilenţă extraordinară, mai ales că  în ultimele zile au început oamenii să dezerteze la duşman pe capete, cu deosebire românii.....  Numai azi-noapte am aflat c-ar fi şters-o vreo cinci infanterişti, aşa că-ţi închipui ce-i pe la noi!
    Klapka se uită la Apostol cercetător, ca şi cum ar fi vrut să vază ce impresie i-au făcut ştirile acestea. Apostol însă asculta liniştit, şi în ochii lui pâlpâia blând numai milă şi tristeţe. Căpitanul continuă cu mai multă inimă:
    - Si aici...... cu civilii...... Ai zice c-a turbat generalul. Am vazut trecand spre Faget..... Sunt trei spanzurati, la marginea soselei, intr-o padurice..... Mi-am adus aminte de padurea spanzuratilor..... Pana si calul meu s-a speriat si a pornit intr-un galop nebun..... Acuma, la intoarcere, nici n-am mai venit pe sosea, ci am luat-o pe linia drumului-de-fier, ca sa nu mai vad grozavia ceea..... Si Curtea Martiala de-abia si-a inceput activitatea! Tocmai cand sa plec incoace, am auzit c-ar mai fi condamnat patru tarani..... Un ceas a durat judecata si intr-un ceas patru spanzurati!
    Capitanul tacu iar, asteptand parca ceva. Ochii lui Bologa, inecati in lacrimi, il priveau lung, fix, adanc.
    - Dar tot la cartier, zise Klapka dupa o pauza, cu fata inseninata putin, am aflat ca vor sa retraga pe toti soldatii romani din front, si sa-i trimita aiurea...... Nu stiu daca si pe ofiteri..... Daca ar fi adevarat, ai putea rasufla si tu linistit!..... De aceea trebuie sa te astamperi acuma, Bologa, adauga deodata cu caldura. Sa fii multumit ca esti aici si sa astepti norocul!..... Ti-am mai spus eu odinioara ca norocul e salvatorul nostru......
    - Da....... norocul si Dumnezeu, ingana Apostol tulburat, inchizand pleoapele, incat doua siroaie subtiri de lacrimi i se rostogolira pe obrajii palizi si alunecara pe piept, insemnand doua pete sarate deasupra buzunarelor tunicii verzui. Acuma nu mai vreau nimic..... Acuma Dumnezeu imi poarta de grija si ma calauzeste..... Cum va orandui Dumnezeu, asa voi face, caci toate sperantele mele in Dumnezeu s-au adunat..... numai Dumnezeu......
    Klapka se ridica, vesel, cu o explozie de bucurie, si-l imbratisa strigand:
    - Ei, atunci pot sa-ti marturisesc ca numai pentru aceasta m-am abatut pe aici, Bologa!...... Te stiam nebun si muream de frica sa nuc azi in capcana! Daca ai sti ce bucurie mi-ai facut, m-ai saruta!..... Slava Domnului, de-aci incolo n-am sa mai tremur de cate ori vad vreun arestat pe front.....
    Apostol Bologa il saruta, miscat, pe obraji......
    In aceeasi seara sosi si ordinul ca Petre sa se prezinte in douazeci si patru de ore la regiment; in locul lui, regimentul va pune alt soldat la dispozitia locotenentului Bologa. Cand afla Petre, ruga pe Apostol sa nu-l lase si toata noaptea o petrecu citind "Visul Maicii Domnului" si zicand rugaciuni. A doua zi insa trebui sa plece...... Fiindca Apostol ramase mahnit, Ilona il asigura ca nu mai are nevoie de ordonanta de vreme ce ea e langa el, gata sa-l urmeze oriunde, chiar pe front.
    Groparul veni dupa-amiazi, zdrobit, si in loc sa mai povesteasca ce-a vazut, mormai plangand:
    -  Acuma sunt sapte....... sapte....... sapte......

                                                                8.

                               Apostol Bologa isi zicea si simtea ca acuma cea mai mare nenorocire pentru el ar fi despartirea de Ilona. I se parea ca viata lui incepe undeva, departe, dar de-abia de la Ilona se lumineaza, ca o odaita plina de soare si de bucurie. O fericire simpla, tumultoasa si copilareasca ii salasuia in suflet...... Statea in cancelarie, lucra cu ravna de slujbas constiincios, si vremea ii trecea repede, pentru ca la sfarsit il astepta Ilona. Iubindu-se, faceau planuri de viitor. Apostol ii zugravea cum are s-o invete carte, cum va imbraca-o mai frumos ca pe orice doamna si cum va fi ea cea mai frumoasa femeie din lume......Ilona, fireste, asculta fermecata, se invoia la toate, dar ii cerea mereu sa-i jure ca o iubeste si ca niciodata n-are sa se uite, nici cu coada ochiului, la alta femeie.....
    Joi după-amiază, exact la ora patru, Apostol îşi întrerupse lucrul la birou şi trecu la Ilona, să-i spuie c-a hotărât să facă nunta la Parva, cu alai mare şi cu lăutari, iar de cununat să-i cunune preotul Boteanu...... Nu apucă să sfârşească. Pe uliţa hopuroasă se auzi duduitul unui automobil ce se apropia  în goană. Bologa, mirat, se duse la fereastră şi văzu că maşina opreşte brusc în faţa casei. Se  întoarse spre Ilona  întrebător.  În ochii ei,   peste rămăşiţele bucuriei, lucea o spaimă.
    - Du-te repede, că te caută pe dumneata! şopti ea, agăţându-i-se de braţ.
    Apostol ieşi, nedumerit, în uşa tinzii. Pe poartă tocmai intra un plutonier  înalt, deşirat, cu faţa cenuşie şi uscată, fără mustăţi şi cu nişte favorite sure. Lui Apostol i se păru cunoscut, dar nu-şi amintea de unde.
    - Ordin urgent de la excelenţa-sa! raportă  plutonierul,  salutând respectuos, cu glas moale şi totuşi aproape obraznic şi poruncitor.
     Întinse un plic. Bologa se uită întâi la plic, apoi la plutonier şi, gândindu-se unde a mai văzut pe plutonierul acesta cu faţa cenuşie, zise:
    - Aştepţi răspuns?
    - Da, domnule locotenent, răspuns foarte urgent! zise plutonierul mai poruncitor parcă şi salutând din nou.
    Desfăcând plicul, Apostol nu se putu stăpâni să nu întrebe, nervos:
    - Te-am mai văzut undeva pe dumneata, plutonier!...... Unde serveşti, la ce birou?
    - La pretura diviziei, răspunse plutonierul cu un zâmbet urât.
    - Da? mormăi locotenentul, tot nedumerit, fiind sigur că l-a văzut aiurea, undeva, şi necăjit că nu-i vine deloc în minte unde anume.
    Îşi aruncă ochii în foaia de serviciu, iscălită de un aghiotant. Era invitat să se înfăţişeze imediat la comandamentul diviziei spre a primi ordine.
    - Bine, zise Bologa liniştit. Voi veni mâine dimineaţă, căci acuma tot e târziu şi până să ajung eu acolo, excelenţa.....
    - Aveţi maşina la dispoziţie, domnule locotenent, îl întrerupse plutonierul, stăruitor. Chiar am ordin să vă.....
    - A, da...... Aşa-i..... Atunci, bine...... Atunci aşteaptă puţin, făcu Apostol, plictisit numai pentru că trebuia să se despartă de Ilona.
    Intră în cancelarie, spuse că pleacă la cartier, apoi se duse dincolo unde Ilona îl aştepta tremurând, plânsă, cu o bănuială rea în inimă.
    - De ce te cheamă? şopti ea atât de încet, parcă odaia ar fi fostplină de vrăjmaşi la pândă.
    - Ei, cine ştie ce fleacuri, murmură Apostol cu glas indiferent, gătindu-se de drum.
    Apoi, după ce îşi puse casca, merse lângă ea, tulburat şi el acuma, simţind   în suflet o prevestire grea. Vru  să-şi ascundă   însă neliniştea şi bolborosi:
    - Ilona...... la revedere!...... N-ai nicio grijă...... Spune-i şi tatălui tău...... Adică...... da....... el e chiar în Făget, da..... Am să-i spun eu....... Fii liniştită, micuţo...... liniştită!......
    - Ia seama pe acolo! murmură Ilona cu obrajii lăcrimaţi, rugătoare şi înfricoşată. Dumnezeu să-ţi ajute!
    - Amin! murmură Apostol, închinându-se. Pe urmă o strânse în braţe şi o sărută, şoptindu-i în ureche, ca o mărturisire de dragoste:
    - Liniştită!...... N-ai grijă...... Mireasa mea......
.......................................................

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

........................................................
                                         11.

                         Acum stia ca intrebarea aceasta, sub alta forma, si mai cu seama ceea ce se ascundea in dosul ei, i-a incoltit in minte din clipa cand a zarit in gara, ieri, pe Ilona. I se clatina sufletul ca in bataia unor vanturi neimpacate si in suflet i se rascoleau alte intrebari, mereu altele. Iesi in ulicioara garii si se pomeni deodata cu Ilona..... In secunda cand o vazu, gandurile i se risipira, ca alungate de o putere irezistibila, si in inima ii ramase numai bucurie.
    - Unde umbli pe aici, Ilona? ii zise el cu lacomie, parca ar fi vrut sa-si verse tot sufletul in niste vorbe care altfel n-ar insemna nimic. Cum te-ai ascuns de nici nu te-ai mai aratat de aseara?
    - Mi-e frica de dumneata, murmura fata plecand ochii si ocolindu-l.
    - Sireato, sireato! facu Apostol, fericit de raspunsul ei. Dar eu tot te-am vazut adineaori, din cancelarie..... Veneai de undeva si era manioasa, si-ti sedea bine.....
    Ilona trecuse, fara a mai scoate un cuvant, iutindu-si mersul si disparand degraba, in vreme ce Bologa, intorcandu-se pe loc, o urmarea cu ochii aprinsi.
    Apoi, de dupa cotitura care inghitise pe Ilona, se auzi huruit de roti grele si in curand se ivi o caruta incarcata zdravan cu lazi de munitii. Apostol tocmai voia sa-si urmeze calea, cand, langa vizitiu, recunoscu pe locotentul de husari Varga care, sosind aproape, opri caruta si nu se dadu jos. Schimbara cateva vorbe si intrebari, cantarindu-se din ochi cu o curiozitate ciudata. In sfarsit, Varga zise, in gluma si totusi cu o privire iscoditoare:
    - Te-am asteptat sa te arestez, Bologa..... Se vede insa ca ti-au mutat gandul.....
    Apostol ii simti in inima privirea ca un cutit. Zambi incurcat si raspunse, de asemenea pe un ton glumet, dar neputandu-si ascunde o tremurare a buzelor:
    - A, n-ai uitat inca de convorbirea de atunci?..... Ei da, am lipsit la apel....... Crezi ca de aici incolo e prea tarziu?
    - Nu stiu..... tu trebuie sa stii! zise Varga, devenind indata serios.
    - Asa-i?..... S-apoi frontul e mare, prietene..... De ce numaidecat pe la tine? urma Bologa cu acelasi zambet.
    - Fireste...... negresit...... Dar eu te-am asteptat, nu stiu de ce...... asa..... ingana locotenentul de husari cu o licarire stranie in ochi. Hai, da-i drumul, baiete! adauga catre vizitiu, intinzandu-i mana lui Apostol si zicandu-i: La revedere...... Am sa te astept, Bologa!..... Fii sigur, am sa te astept.....
    Caruta porni cu zgomot scartaitor, in care ultimele vorbe ale lui Varga se pierdura ca intr-o prabusire. Apostol Bologa merse pe urmele carutei, cu surasul zugravit pe obraji, parca ar fi vrut sa mai spuna ceva husarului.
    Tocmai in fata spitalului isi dadu seama ca doreste sa vada neaparat pe Cervenco, ca si cum numai Cervenco ar fi in stare sa-i dezvaluie taina linistei adevarate si sa-i dea un leac impotriva tuturor chinurilor sufletului. Spitalul improvizat in localul scoalei avea doua sali cu vreo treizeci de paturi. In cea dinspre ulita, intr-un colt, zacea capitanul Cervenco.
    Un doctoraş cu obrajii pământii explică lui Bologa, înainte de a-l introduce, că Cervenco e de două săptămâni aici, cu un glonte, ricoşat, în piept..... "Glontele, pătrunzând de-a curmezişul, a frânt două coaste, şi-a pierdut forţa de penetraţie şi s-a oprit în plămânul stâng, în apropierea inimii, aşa că ni-e peste putinţă să-l ajungem şi să-l extragem..... Pe bolnav îl jenează îngrozitor şi, afară dacă o întâmplare norocoasă nu va interveni, poate să-i provoace o hemoragie mortală..... În sfârşit, noi sperăm.....în ajutorul lui Dumnezeu, dar bolnavul trebuie cruţat şi mai ales n-are voie să vorbească..... De altfel, are dureri cumplite şi......"
    Apostol Bolga se apropie de patul lui Cervenco în vârful picioarelor. Căpitanul, foarte palid, cu faţa în sus, avea ochii verzi ţintiţi în tavanul cu grinzi. Obrajii lui erau uscaţi, cu pielea lucioasă, întinsă pe oase, şi atât de albă, că barba cafenie, răsfirată peste învelitoarea sură, părea neagră. În ochi îi ardea o lumină cu pâlpâiri de suferinţă şi exaltare şi umilinţă, ca nişte tainice respiraţii sufleteşti.
    Bologa se opri la vreo trei paşi de pat, dar bolnavul nu întoarse privirea spre dânsul, parcă n-ar fi auzit nimic din ce se petrece pe lumea aceasta. De-abia când îi rosti numele, ochii lui Cervenco răspunseră cu o lucire de bucurie.
    Pe urmă Apostol se aşeză la picioare şi rosti câteva cuvinte care nu cereau răspuns. Căpitanul bolnav zâmbi cu buzele şi cu ochii, blând, cu atâta bunătate, că inima lui Apostol începu să tremure repede, fricoasă, ca o pasăre speriată, simţind deodată mustrări dureroase şi încredere mare. Şi Bologa stătu acolo, în faţa bolnavului, aproape un ceas, fără a scoate o vorbă, sorbindu-i privirile din ce în ce mai însetat, ca şi cum din ele ar fi vrut să-şi adune un mănunchi de sprijin. N-ar fi fost în stare să-şi lămurească simţămintele din clipele acelea, dar sufletul i se bucura ca de o taină nemărginită.
    Când se ridică de plecare, văzu bine că buzele lui Cervenco se mişcă fără glas. El totuşi înţelese ce-i spune şi, drept răspuns, îl sărută pe amândoi obrajii. Şi ochii bolnavului îl petrecură până la uşă mai departe, prin zidurile sălii, până în uliţă.....

                                                                          4.

                                   Spre seară, groparul Vidor sosi acasă din oraş, unde fusese cu cumnatul său, şi îndată vru să afle de la Bologa cum stă pacea, că pe aici iar se aud veşti de bătălii.
    - Noi vom afla cei din urmă pacea, zise Apostol, fiindcă pacea o fac cei ce n-au cunoscut niciodată războiul!
    În aceeaşi seară, trecând din cancelarie în odaia sa, găsi acolo pe Ilona care, fără sfială, aproape sfidător îi zise:
    - Te-am aşteptat să-ţi spun că nu sunt supărată, dar mi-e ruşine.....
    Apostol o luă în braţe şi ea îşi ascunse obrajii pe pieptul lui.
    - Ilona...... Ilona..... murmură Apostol, strângând-o nebuneşte şi sărutându-i gura.
    Dar fata se smulse brusc din mâinile lui şi fugi afară, parcă s-ar fi spăimântat de ceva...... Peste câteva clipe veni într-adevăr Petre să aprindă lampa.
    Cele două zile următoare Aposol Bolga le petrecu într-o agitaţie cumplită. Serviciul în birou îl chinuia, ca şi cum ar fi stat pe cuie. În mintea lui se stinseră toate gândurile care nu priveau pe Ilona, precum inima şi toată fiinţa lui numai pe ea o râvneau în fiece clipă cu patimă disperată. Din cinci în cinci minute trecea în odaia de dincolo, mereu cu speranţa de a o vedea măcar pe Ilona. De câteva ori încercă să se gândească la Cervenco, la Dumnezeu, la iubirea omului...... Nu era în stare şi de altfel era convins  ca, prin asemenea incercari, ar jigni-o pe ea. Ar fi vorbit numai despre Ilona toata ziua si de-abia se stapanea sa nu intrebe chiar pe gradatii din cancelarie, ce parere au de "fata gazdei". Cu Petre statea mai linistit de vorba, il iscodea ce face "fetiscana ceea", unde se culca, pe unde umbla. Amanuntele cele mai marunte i se pareau nespus de fermecatoare. Groparul nu-l mai plictisea, ba il cauta si-l starnea la taifas si mai ales se bucura afland de la el cate ceva din copilaria "fetitei".
    De altminteri nici Ilona nu se mai ascundea si-si facea mereu de lucru pe acasa, sa fie mereu in ochii si in calea lui. Totusi, se ferea sa intre in odaia "domnului ofiter", sa n-o prinda tatal sau, dar mai cu seama fiindca ii era frica sa n-o gaseasca Apostol iar acolo si sa nu se intample cumva sa nu mai poata scapa din imbratisarile lui. Numai de doua ori a trecut pragul in cele doua zile si de amandoua ori Apostol a simtit-o, a alergat si nu i-a dat drumul pana ce n-a sarutat-o cu atata foc, ca era sa-si piarza si ea capul, ba a doua oara a dat si ordonanta peste ei.
    A treia zi, după asfinţitul soarelui, groparul spuse locotenetului că se duce la Făget, unde va zăbovi tocmai până sâmbătă după prânz, că are acolo o "tablă" de porumb şi ar vrea s-o are mâine cu uneltele şi vitele cumnatului, să isprăvească cu munca pământului şi să fie liniştit de sărbătorile Paştilor. Bologa uitase că e Săptămâna patimilor, cu toate că maică-sa îi amintise chiar şi în clipa pornirii trenului, mai întrebă câte ceva pe gropar despre sărbători, gândindu-se numai că Ilona va rămâne singură aici. După ce dispăru groparul, Apostol, fericit, dădu să caute pe Ilona, o aşteptă..... Nimic. Îl cuprinse o tristeţe chinuitoare când îi trăsni prin cap că fata o fi dormind undeva prin vecini sau la vreo rubedenie. Numai la cină şi întâmplător îi spuse Petre că "fetişcana" s-a încuiat în odăiţa din fund şi nici nu crâcneşte, parc-ar fi îngheţat acolo "cine ştie de frica cui".....
    Ziua următoare i se păru strâmbă, sfărâmată şi plină de un miros acru. Nu văzu deloc pe Ilona. De-abia seara o întâlni, în tindă. Era grăbită. În cap o năframă de mătase verde ca iarba, iar pieptul strâns într-un lăibăraş de catifea roşie, ca în corset. În cancelarie nimeni; în  cealaltă odaie însă Petre horobăia, mormăind rugăciuni. Apostol, care tocmai ieşea din cancelarie, o surprinse pe când ea căuta să se strecoare nesimţită. Îi veni să ţipe de bucurie şi totuşi încremeni în faţa ei, privind-o doar cu nişte ochi lacomi şi plini de spaimă. Şi ea se opri, îngrozită, şi se clătină puţin pe picioare..... Astfel trecură câteva clipe, amestecate cu rugăciunile ordonanţei din odaia ofiţerului.
    Apoi Apostol şopti cu o lucire nouă:
    - De ce te ascunzi de mine, Ilona?
    Fata, ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea, păli şi răspunse îndată la altă întrebare ce tremura în ochii lui:
    - Lasă-mă..... Trebuie să mă duc la biserică..... E Vinerea mare...... Denii...... Şi poimâine sunt Paştile.....
    Apostol îi văzu numai buzele şi nu-i auzi glasul. Pe urmă privirea îi coborî pe sâni gata parcă să spargă laibărul care-i apăsa. Deodată se făcu roşu, o apucă de mână şi-i şopti cu altă înflăcărare, că fata îşi feri obrajii:
    - Ilona, am sa te astept la biserica......
    Fiindca ea tacu, Apostol continua mai fierbinte, infingandu-si ochii aprinsi in ochii ei speriati:
    - Trebuie sa vii, Ilona..... acuma trebuie..... de la biserica..... negresit...... te astept.....
    Ilona se cutremura si dadu sa treaca. El ii atinu calea sa-i auda raspunsul inainte de toate.
    Se ciocnira piept in piept si Apostol o stranse brusc in brate si o saruta prelung, parc-ar fi dorit sa-i sorba tot sufletul dintr-o data. fata, cu bratele moarte, murmura aproape deznadajduita:
    - Doamne...... Doamne, iarta-ma.....
    - Sa vii, Ilona..... Ilona! balbai Bologa dandu-i drumul in vreme ce ea, cu pasi moi, iesea din tinda intunecoasa.
    Apostol Bologa ramase cateva clipe in tinda, aiurit, nesigur daca a fost aievea Ilona sau poate numai inchipuirea lui vesnic nesaturata si-a batut joc de dansul. Pe buze ii ardea sarutarea ei si in inima o fericire atat de vie, ca incepu sa strige, in nestire, ca si cum ar fi incercat sa inabuse un glas tulburator:
    - Petre!...... Petre!.....
    Ordonanta aparu in pragul odaiii, crezand ca s-a intamplat ceva. Apostol isi veni in fire, se uita foarte vesel la Petre o clipa si-i zise, numai ca sa nu taca:
    - Ce faci, Petre? Gata cina? Patul?..... Mi-e foame, Petre, si sunt asa de multumit, asa de.....
    Soldatul raspunse grav, parca veselia stapanului i-ar fi cazut greu:
    - Am pregatit tot, don locotenent..... ca pe urma sa ma pot duce la biserica.....
    - Bine, bine, Petre..... Du-te...... unde vrei! striga Apostol, de-abia stapanindu-se sa nu-l imbratiseze, intr-atata bucuria din sufletul lui simtea nevoia sa se imparta si sa se desfete.
    Nu intra in odaie, ci se repezi afara, ca si cand ar fi vrut sa-si vesteasca fericirea deodata cerului si pamantului. Racoarea serii il dezmetici. Se intoarse inapoi. In fata casei ii aparu ca o strafulgerare prin creieri sa mearga si el la biserica. Intr-o clipa se hotari si in cea urmatoare isi lua seama, zicandu-si ca va fi multime mare acolo si nu va putea vedea pe Ilona si poate nici la sfarsitul slujbei nu o va intalni, iar pana sa vie dansul acasa.....
    Pe ulita treceau din cand in cand oameni singurateci spre biserica. In odaia lui era aprinsa lampa si, prin ferestrele mici, cu perdelute albe netrase, vazu patul asternut.
    "Dar daca n-are sa vie?" ii rasari in minte pe neasteptate si in aceeasi secunda ii zburara din suflet toate bucuriile.
    Un fior de frig il strabatu din cap pana-n picioare. Intra in ograda, mahnit, cu un carbune aprins in inima. Petre plecase. Era singur in toata casa. Pe masa il astepta mancarea rece. Nici n-o atinse. Lua o carte de pe policioara de la capataiul patului si se aseza la masa sa citeasca, sa-si omoae vremea si mai ales sa-si ostoiasca gandurile. Literele se incurcau, fugeau si se valmaseau. Si inima-i era plina de mustrari nedeslusite.
    "Daca nu vine, inseamna ca nu ma iubeste si atunci......"
    Ultimul cuvant ii ramase suspendat ii creieri ca un varf de floreta. Atunci..... Atunci..... Isi dadea seama ca iubirea aceasta il departeaza de toate credintele si nazuintele lui si totusi simtea ca fara de ea i s-ar istovi inima si viata insasi si-ar pierde orice rost, iar lumea ar deveni un pustiu fara margini. Nicio clipa nu s-a gandit unde il va duce iubirea Ilonei, ca odinioara cand a iubit pe Marta si cand a stiut ca va lua-o de nevasta. Acum nu era capabil sa se gandeasca la nimic, ci dorea pe Ilona, cu toate simturile si gandurile, neincetat, parca toata fiinta lui ar fi fost amenintata de pieire daca nu i-ar fi jertfit ei toate clipele.
    Teama ca Ilona nu va veni il ustura pana in maduva oaselor. Cartea ii tremura in maini si lumina lampii incepu sa-l enerveze. Tranti volumul pe lavita si se plimba de ici-colo, din ce in ce mai repede, ca si cum ar fi vrut sa grabeasca mersul vremii si apropierea clipei hotaratoare.
    In sfarsit nu mai putu rabda lumina si stinse lampa. Mai umbla cateva minute prin odaie, dar nelinistea nu-l parasi. Imbracat cum era, se lungi in pat. Intunerecul si tacerea il mangaiau. Isi auzea bataile inimii, ca niste galgairi inabusite. Ca sa insele vremea, se apuca sa numere; nu ajunse nici pana la zece si pierdu sirul.....
    Trecu asa o vesnicie..... Apoi deodata auzi, pe ulita, glasuri..... Vru sa se ridice, dar imediat se razgandi si ramase nemiscat..... "Ar fi trebuit s-o astept afara", isi zise cu disperare ingrozitoare in suflet. In aceeasi clipa pasii ei rasunara in ograda. El ii recunoscu, desi niciodata nu si-a dat seama ca-i cunoaste...... Pasii intra in tinda si se inmoaie, apoi se opresc sovand..... Apostol simte sovairea si iar isi aude limpede bataile inimii..... Pe urma clanta se misca fara zgomot si nici usa nu scartaie, deschizandu-se putin, de-abia atata cat ii trebuie ei ca sa se strecoare.... Iar ii fulgera prin gand lui Apostol sa sara din pat si iar ramane tintuit pe loc, incercand sa-si mulcomeasca inimia si infricosat sa n-o sperie..... "De ce nu inchide usa?" isi zice apuca de o noua disperare. Dar chiar atunci aude zavorul si sufletul i se aprinde intr-o scanteiere de bucurie.
    Ilona incremeni doua minute langa usa..... In tinda se auzira alti pasi, grei, tarati..... Bologa si Ilona se cutremurara ca si cand fiecare in parte ar fi asteptat ivirea unui vrajmas pedepsitor...... In curand zgomotul din tinda se potoli..... "A fost Petre", se gandi Apostol usurat, auzind indata fosnet de fusta apropiindu-se..... Fata se opri langa pat, mereu nehotarata si ingrozita. Inima din piept i se zvarcolea atat de aprig, ca Apostol ii auzi zvarcolirile..... Apoi Apostol nu se mai putu stapani. Intinse bratul spre ea si degetele lui atinsera sanii stransi in laibarasul de catifea..... Ilona scoase un tipat inabusit.
    - Ilona..... Turturica mea salbatica! sopti Bologa ragusit, luandu-i mana rece si incercand sa se ridice.
    - Mi-e frica..... mi-e frica..... iarta-ma! murmura fata, vrand sa se fereasca, cuprinsa brusc de o vointa noua de impotrivire.
    Dar tot atunci simti ca nu mai are nicio putere si se pleca asupra lui, inganand cu patima:
    - De acuma nu-mi pasa..... chiar sa ma omoare!
    Ii aluneca piciorul pe podele si cazu moale, pe pat, suspinand langa Apostol.....

                                                                     5.

                                  A doua zi, Apostol Bologa se simti ca dupa o betie rusinoasa. Ii era sila de sine insusi, parc-ar fi savarsit o crima. Se repezi de dimineata in cancelarie, gasi pretexte sa ocarasca pe cei doi slujbasi si chiar pe Petre..... dar de lucru nu se putea apuca. Iesi afara, cautand sa fuga de remuscari.
     "Am navalit ca o vijelie in viata ei, am rascolit-o si nu m-am gandit decat la mine!" isi zicea intr-una scarbit, ratacind de ici-colo.
    Apoi deodata ii rasari in ochi zambetul Ilonei, fericit, supus, stralucitor de iubire si credinta.
    - Nu iti pare rau, Ilona? o intreba dansul sovaitor.
    - Nu! raspunse fata hotarata.
    - Ai incredere in mine, Ilona? urma el tremurand.
    - Da! raspunse ea cu inflacarare.
    In fata ei radea bucuria intreaga, netulburata de ganduri si nepasatoare de lume, triumfatoare si ispititoare. Uitandu-se lung in ochii ei, Bologa ii vazu inima toata, calda, simpla, salbatica, si in caldura aceasta i se topi ingrijorarea incetul cu incetul. Intelese ca Ilona pretuieste mai mult decat toate tainele lumii, si o clipa, sau poate mai putin, i se paru ca tot universul se preface deodata in neant, lasandu-l numai pe el cu ea in fata lui Dumnezeu.
    - Acuma insa trebuie sa plec, zise apoi fata, ca azi am mult de lucru..... sa fac oua rosii, cozonaci, pasca..... Doar maine e Invierea......
    Mai zabovi un minut, parca inima nu ar fi lasat-o sa se desparta de Apostol. Pe urma fugi in casa, razand..... In acelasi moment Bologa auzi foarte deslusit din cancelarie, pe ferestrele deschise, glasul sergentului:
    - Mi se pare ca locotentul nostru a pus ochii pe fata groparului.....
    - Ce-i drept, n-ar gust rau, raspunse caporalul, razand gros si infundat.
    Apostol Bologa arunca o privire spre ferestre si deodata se insenina, ca si cand ar fi gasit cheia intelepciunii, si mormai:
    - E cam dimineata, dar...... trebuie!
    Porni fara sa se mai uite inapoi, si nici nu se opri pana la poarta preotului Boteanu. In fundul ograzii, in usa grajdului, popa vorbea cu cineva, in capul gol, cu spatele spre ulita. Apostol deschise portita. Scartaitul tatanilor facu pe Boteanu sa intoarca indata capul. Soarele ii umplu fata de lumina. Mai arunca doua vorbe in grajd si veni repede spre poarta. Cand recunoscu pe Bologa, incepu sa zambeasca atat de vesel, parca nu l-ar mai fi vazut de pe bancile scoalei, "cum ar fi trebuit sa zambeasca acum o luna", gandi Aposol fara sa vrea.
    - Apostole, Apostole, ai mai venit pe la noi?..... Ce vant bun te aduce, zise peotul, induiosat.
    Bologa ii intinse mana, imbarbatat de seninatatea lui, bolborosind cuvinte neintelese. "Cat de strain a fost atunci si acuma e blajin!" isi zicea uimit de schimbarea preotului.
    - Haidem, Apostole, in veranda noastra taraneasca! relua Boteanu,, cuprinzandu-i mijlocul si indreptandu-se spre gradinita din fata casei.
    Parca acuma toata infatisarea casei parohiale ar fi fost mai prietenoasa. In cerdac era o masa acoperita cu fata alba si trei scaune imprejur, iar pe stalpi si pe parmaclac vrejile si frunzele vitei slabatice isi sorbeau verdeata.
    - Pofteste, Apostole, te rog! striga popa, frecandu-si mainile cu mare bucurie. Ia loc aici..... E foarte bine aici..... Si preoteasa are sa ne aduca niste cafele cu lapte cum n-ai mancat nici la Peste!..... Scuza-ma numai o secunda, Apostole..... o secunda!
    Apostol sezu, in vreme ce Constantin Boteanu se repezi i casa, sa vesteasca pe preoteasa ca a primit un oaspete. Cerdacul se rasfata in caldura blanda a diminetii. Pe masa, cateva muste se alungau imprejurul unei pete de cafea neagra.
    - Deunazi m-am suparat pe tine, parinte, zise Apostol catre preotul care se intorcea multumit. Eram atat de amarat, poate mai amarat ca azi, si n-ai vrut deloc sa ma intelegi si nici macar sa-mi daruiesti o vorba buna!
    Imputarea din glasul lui Bologa innoura o clipa fata preotului, ca si cand i-ar fi reamintit de o suferinta. Raspunse mai bland, plecand ochii:
    - Erai tare aprins, Apostole, iar eu de-abia sosisem..... Omul cand sufera, e mai egoist si nu simte suferinta aproapelui..... Numai moartea ne impaca aievea cu lumea si cu Dumnezeu!
    - Iubirea nu? intreba Apostol repede, aproape infricosat.
    - Iubirea cea mare şi adevărată e numai la Dumnezeu......
    Din casă izbucniră deodată plânsete prelungi şi nătânge de copii. Pe ulită trecea un detaşament de soldaţi, în direcţia frontului, obosiţi, abătuţi, cu capetele plecate, ca nişte vite mânate spre zalhana. În cerdac însă ardea lumina soarelui ca un râs de fată frumoasă.
    - Copilaşii...... veşnic fără astâmpăr, murmură Boteanu cu alt glas. Şi biata preoteasă toată ziulica trebuie să-i muştruliască.....
    Apostol zâmbi. Preotul urmă iarăşi înviorat:
    - Dar am auzit c-ai fost dus pe acasă, Apostole..... De aceea nu te-am mai zărit..... O, Doamne!..... Barem pe acolo n-a trecut războiul.....
    - Îmi amintesc cât erai  tu de studios în Năsăud, odinioară, Constantine, zise Bologa, parcă i-ar fi fost frică să nu uite ceva. Şi mă gândesc, cum te-ai putut obişnui aici, departe de lume, fără cărţi, fără oameni de seama ta?..... Trebuie s-o duci greu de tot.
    Popa Boteanu roşi, dar în aceeaşi clipă îi izvorî în ochi o lumină smerită, care răspândea în jurul lui valuri de încredere şi simpatie. Răspunse fără şovăire şi cu un zâmbet de împăcare:
    - Grea a fost lupta mea, Apostole, şi lungă a fost..... Dar Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a deschis inima şi m-a mângâiat..... Căci viaţa e pretutindeni, în firul de nisip ca şi în sufletul omului..... Şi pretutindeni oamenii au nevoie de milă, să dăruiască şi să primească. Sunt bune ele şi cărţile, însă numai viaţa poate să te apropie de Dumnezeu! Cât timp trăieşti între cărţi şi din ele, ţi se pare că acolo-i toată înţelepciunea..... Apoi, când ieşi în lume, îţi simţi sufletul trist şi fără sprijin, măcar de ai fi mistuit toate bibliotecile de pe faţa pământului. Aşa am păţit şi m-am zbuciumat cumplit şi am crezut că nu voi găsi alinare nicăieri..... Pe urmă, încetul cu încetul, în mijlocul naturii, m-a luat puhoiul vieţii şi m-a dus prin suferinţe şiamărăciuni, înainte, fără să-mi dau seama  încotro... şi aşa  într-unceas, ori poate într-o singură secundă, m-am trezit cu sufletul plin de înţelegere! Am simţit  puterea şi slava şi bunătatea lui Dumnezeu  în inima mea, şi  în simţământul acela am aflat dezlegarea tuturor tainelor, Apostole!..... De atunci nu mai am nevoie de cărţi, ci numai de Dumnezeu. Ş-apoi  Dumnezeu e mai aproape de omul simplu,care trăieşte afară, în  vârtejul   vieţii......  Mult  mai  aproape!... Credinţa fuge de cărţi şi nu poate sălăşlui statornic decât  în sufletele care o doresc cu înflăcărare!
    Apostol Bologa îngână cu obrajii aprinşi:
    - Părinte, simt cuvintele tale în inima mea..... le simt, părinte!
    Preotul clătină din cap şi zise tot zâmbind:
    - Dintre toţi oamenii, filozofii simt cel mai anevoie adevărul dumnezeiesc, pentru că ei caută cu mintea cea slabă pământească pe Dumnezeu, şi nu cu inima credincioasă şi atotcuprinzătoare! Când omul îşi uită obârşia cerească şi scormoneşte în noroi ca să afle rostul tainelor lui Dumnezeu, cum să se înalţe sufletul şi cum să culeagă înţelegere şi împăcare?
    Intrebarea preotului pluti un rastimp in razele de soare, apoi se destrama intr-o tacere prelunga. Apostol se uita in pamant, coplesit de o apasare crancena. Popa Constantin statea in picioare, la cativa pasi, cu fata in revarsarea de lumina..... Deodata Apostol Bologa ridica ochii spre el, insetati si indurerati.....
    - Constantine, murmura Apostol cu o voce groasa, ca si cum ar fi vorbit din adancurile sufletului, eu toata viata m-am razboit cu Dumnezeu!..... Auzi?...... M-am luptat in fiece minut, cautandu-l, adorandu-l si blestemandu-l! Am simtit totdeauna ca am nevoie de Dumnezeu si Dumnezeu m-a chinuit ingrozitor!..... Am avut clipe cand l-am simtit in inima mea si nu l-am putut pastra acolo! De ce, parinte, nu l-am pastrat? De ce n-a alungat el indoielile, toate, sa nu se mai reintoarca niciodata?..... Si fiindca clipele acelea au fost nespus de fericite si pline de liniste, de aceea am alergat fara odihna, blestemand si cercetand pretutindeni..... Lupta aceasta ma sugruma mereu si frica mi-e ca nu se va ispravi niciodata, poate nici dincolo!
    Ochii lui Apostol se zvarcoleau in lacrimi, cu licariri disperate, asteptand parca izbavirea suprema de la omul din fata lor.
    - Crede, Apostole, si Dumnezeu va cobori in inima ta, cand va bate ceasul, si nu te va parasi in vecii vecilor! zise preotul cu un glas impletit numai din nadejde si imbarbatare.
    Bologa, ca si cum intr-adevar glasul i-ar fi picurat in suflet un balsam minunat, urma mai linistit, privind mereu in fata preotului:
    - Vreau sa cred...... Si uneori imi simt fiinta curata si primitoare ca un potir! Dar zadarnic implor si zadarnic bat la toate portile, nimeni nu-mi raspunde!..... Cred, cred, parinte! Toate fibrele inimii mele numai credinta ravnesc, chiar cand ma sfasie indoielile si intrebarile!..... M-am razboi cu ispitirle urii si le-am izgonit din sufletul meu..... Sunt in stare sa ma umilesc, sa ma injosesc si sa-mi presar cenusa pe cap, numai sa dobandesc un strop de credinta neclintita.....
    Tacu o clipa si apoi continua cu o voce noua:
    - Ma plimb vesnic intre doua prapastii, Constantine!..... Vesnic, vesnic!..... Prapastie afara, prapastie in sufletul meu..... Si la fiece poticnire ma uit in fundul prapastiilor...... la fiece poticnire..... Si asa a fost totdeauna...... De cate ori nu mi-am dat seama ca omul nu poate merge singur pe drumul vietii, fara o calauza sigura, si totusi mereu am fost incercat!...... Dar drumul vietii e plin de rascruci, si la fiece rascruce am fost silit sa ma opresc, sa chibzuiesc, si niciodata n-am nimerit calea cea dreapta si m-am intors inapoi si nici inapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers.....
    - Şi eu am purtat crucea ta, Apostole, şi Dumnezeu, când am fost mai disperat, mi-a trimis credinţa cea tare ca stânca şi m-a mântuit! rosti preotul limpede ca o vestire, trecând alături de el. Numai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă! Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu!..... Numai în credinţa neclintită vei găsi şi tu călăuza fără greş în viaţă, căci numai ea te poate îndemna la fiece pas şi-ţi poate spune în fiece minut cum să-ţi împaci sufletul!
    Apostol Bologa plecase iar capul în pământ, ascultând cuvintele preotului ca o binecuvântare. Şi când tăcu Constantin, nici el nu mai zise nimic, parcă în sufletul lui s-ar fi coborât aievea o călăuză fără greş.
    Atunci intră în cerdac preoteasa, aducând în mână un coşuleţ cu pâine prăjită, iar după ea, servitoarea bătrână, păsind cu mare băgare de seamă ca să nu verse ceştile pline, aşezate pe o tavă de lemn înflorit.
    - Pune-o colea binişor! şopti preoteasa după ce zâmbi cu sfială spre Bologa.
    - Încă n-ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? întrebă deodată preotul cu mândrie. Poftim, priveşte-o şi spune-mi dacă ai mai văzut aşa căprioară drăgălaşă?
    - Vai, Constantine, nu ţi-e ruşine? zise preoteasa roşind până-n vârful nasului şi făcând semn servitoarei să plece.
    Preoteasa era durdulie, plină de sănătate, cu obrajii bucălaţi şi cu nişte ochi verzi spălăciţi şi foarte blânzi. Apostol îi sărută mâna, murmurând câteva cuvinte.
    - Acuma o să ne ierţi, domnule, adăugă preoteasa, mereu roşie de ruşine, aranjând masa. Ca la ţară şi ca în război..... Altădată aveam şi noi mai bine, dar cât a fost popa internat, cătanele ne-au prăpădit......
    - Lasă, că-i bine, căprioară, zise Boteanu, mângâind-o cu drag. Că doar Apostol nu-i străin..... Ehe, tu erai în feşe când noi puneam lumea la cale în Năsăud!
    Preoteasa mai stătu până ce se aşezară la masă, având maregrijă să spună că ea a potrivit cafelele, dar să mai poftească zahărori şvarţ dacă nu li se pare bună, apoi se scuză roşind din nou, fiindcă în casă se porniseră iar nişte scâncete subţiri, şi ieşi zâmbind foarte încurcată.
    - O femeie rară, Apostole, începu îndată preotul cu o voce caldă de iubire. Ea a fost norocul meu..... Am cunoscut-o la un bal de teologi în Gherla, binecuvântat fie balul acela!..... De altfel e chiar fata înaintaşului meu de aici,  care a murit în anul când ne-am cunoscut. Soacra trăieşte..... aici la noi..... Nu-ţi poţi închipui tu ce înseamnă o femeie care te iubeşte aievea, până la sacrificiu..... Preoteasa mea e dintre femeile acelea, Apostole! Când ţi-oi povesti odată pătimirile noastre, ai să înţelegi poate de ce o iubesc din tot sufletul....... Las că e şi fată cultă, a învăţat patru ani la Blaj.....
    Apostol îl întrerupse brusc, înfingându-şi privirea în ochii lui:
    - O iubeşti mult..... ca şi pe Dumnezeu?
    Boteanu rămase o clipă uimit, cu linguriţa rezemată în fundul ceştii. Apoi răspunse hotărât, aproape solemn:
    - Da...... mult, ca şi pe Dumnezeu! ..... Iubirea e una şi nedespărţită, întocmai ca credinţa! Inima mea cuprinde în aceeaşi iubire pe Dumnezeu, şi pe tovăraşa vieţii mele, şi pe mama copiilor mei!..... Prin iubirea adevărată sufletele unite se apropie de tronul Atotputernicului......
    În ochii lui Apostol se aprinse atunci o strălucire aşa mare, că preotul Constantin  de-abia îşi putu stăpâni mirarea.

                                                                6.

                              Apostol Bologa se întoarse la cancelarie liniştit şi se aşternu pe lucru cu o sârguinţă de om care şi-a potrivit viaţa pe ore şi minute. Numai din când în când zvârlea ochii pe fereastră, parcă ar fi aşteptat pe cineva, dar fără nerăbdare şi fără vreo strângere de inimă, sigur că cel aşteptat va sosi negreşit la timp.
    Pe la unsprezece groparul Vidor intră pe poartă, posomorât şi cu o legătură în mână. Atunci Apostol se sculă de la birou şi aşeză tocul în călimară. Doar degetele îi tremurau puţin. Uşa cancelariei era deschisă şi în curând groparul apăru în prag dând bună-ziua ofiţerului, ca totdeauna. Bologa răspunse simplu, adăugând fără să mai aştepte obişnuitele întrebări despre pace ale bătrânului:
    - Aş vrea să-ţi vorbesc ceva..... ceva foarte important...... acuma...... numaidecât......
    Groparul, curios, vru să intre în cancelarie, dar Apostol il opri:
    - Dincolo...... la mine..... Vin si eu indata!
    - Bine, prea bine, zise Vidor, uitandu-se nedumerit spre cei doi gradati, ca si cand ar fi vrut sa citeasca vreo explicatie pe fetele lor. Bine...... Atunci ma duc sa dau fetei legatura si vin......
........................................................