................................................................................................................................................
VI.
Secretarul Chiriţă Dumitrescu era un băietan îmbrăcat nemţeşte cu o cochetărie rurală, cu cămaşa murdară şi fără manşete, dar gulerul de celuloid şters bine cu gumă, absolvent al unei vagi clase de liceu, încăput funcţionar comunal prin protecţia bucătăresei lui Iuga, căreia îi era nepot de frate. Acuma se trudea să-şi lege mai fercheş cravata verde la gât, nepăsător faţă de tot ce se petrecea, cu gândurile la fata grecului cu care a avut norocul să vorbeasca ieri şi care i-a zâmbit.
- Domnule Chiriţă, rogu-te, ajută-mi mătăluţă niţeluş la procesele-verbale! strigă deodată plutonierul, întocând spatele primarului. Eu dictez şi mata doar să scrii, ca să mergem mai repede.
- Parca n-am eu destule pe cap! protesta secretarul. Uite colea, cate ma asteapta! adauga aratand spre un teanc de hartoage, cu gatul insa, caci mainile ii erau ocupate cu cravata rebela.
- Serveste-ma, domnule Chirita, caci nici eu n-am să-ţi rămân dator! stărui Boiangiu cu o imputare amicala.
- Daca-i asa, iaca, las toate si te servesc, nene Silvestre! facu tanarul incantat ca reusise sa-si innoade cravata cum dorise si admirandu-se intr-o oglinjoara rezemata de calimara. Poti sa-i si dai drumul, ca eu m-am terminat! urma dansul dupa ce-si mai potrivi si frizura, asa ca un carliont sa-i atarne cuceritor pe frunte.
Cei zece tarani din Amara fusesera trecuti din ograda in antreul cancelariei sub paza unui jandarm postat la usa de afara. In sfarsit plutonierul Boiangiu se ivi in prag, ii masura pe toti tacut si sumbru doua clipe, apoi intreba:
- Ma, care esti hotul de-ai furat porumbul boierului?
- Noi nu suntem, don` plutonier, raspunsera cateva glasuri timide.
- Vasazica nu vrei sa spui cu frumosul, ai? continua seful cu un zambet acru. Bun!.... Aide, vino-ncoace tu, ala, cum te cheama?
- Pe mine, don` plutonier? .... Orbisor Leonte! zise omul intrand in cancelarie cu Boiangiu.
Cateva minute se auzira dinauntru numai plescaituri de palme si rabufniri de ghionturi, intretaiate de gafaielile sefului: "Spune, ma!.... Nu vrei sa spui?" si de vaietele omului din ce in ce mai prelungite: "Nu mai da, don` plutonier!.... Iarta-ma, don` plutonier!... Nu stiu! Nu-s eu, don` plutonier!" Taranii ramasi in antreu se uitau unii la altii, uluiti, si din cand in cand la jandarmul care statea in usa nemiscat, parc-ar fi fost de lemn. De-abia intr-un tarziu, Serafim Mogos, om cu cinci copii, carunt pe tample si cu o privire de intelept, ridica glasul:
- Mai fratilor, spune care ai furat, ma, sa nu omoare pe toti fara vina!
Se jurara care de care ca el nu. Apoi se deschise iar usa cancelariei de unde iesi, clătinându-se ca un beat, Leonte Orbisor, impins de spate de plutonier care racni:
- Să mi-l bagi la arest, jandarm, pana i-o veni din nou rândul să stea de vorbă cu mine!
Până să se întoarcă jandarmul din fundul curţii, Boiangiu se adresă mai domol celorlalţi:
- Mă, spuneţi care aţi furat! Spune, mă, cu binele, că vă bat până storc şi sufletul din voi!
Ţăranii tăgăduiau cu desperare. Atunci şeful, mai întârtat, strigă lui Mogoş:
- Aide tu, ăl mai ţanţoşul..... Poftim înlăuntru!
- D-apoi că pe mine să mă şi omori, don` plutonier, căci mâna dumitale mi-e viaţa, dar dacă n-am furat, cum să zic că am furat, don` plutonier?
Cu o lovitură scurtă în falcă îi curmă vorba şi, trăgându-l de umăr în odaie, închise uşa. Şi iar începură plescăiturile şi răbufnirile, gâfâielile şi vaietele....
Ancheta ţinu vreo două ceasuri. Între timp sosiră şi cei cincisprezece din Vaideei, escortaţi de doi jandarmi, tocmai bine, căci amăranii erau pe isprăvite şi şedeau în arest, ştergându-şi sângele şi mângâindu-şi fălcile. Plutonierul însă obosise rău de atâta muncă şi, când sfârşi instrucţia cu ultimul amăran, îşi îngădui să facă o pauză, să răsufle. Mai mult profită totuşi primarul care se repezi până la cârciuma lui Busuioc să-şi mai întărescă inima cu o ţuică. În trecere nu uită, nici la ducere şi nici la întoarcere, să îndemne părinteşte pe ţăranii ce aşteptau în ogradă:
- Măi oameni, de ce nu spuneţi voi, de ce sunteţi ai dracului?
Boiangiu nici în pauză nu stătu cu mâinile în sân: iscăli procesele-verbale, revizui lista altei serii de bănuiţi, pe care socotea să-i instruiască după-amiazi.....
În afară de cei cincisprezece se mai strânsese în ogradă un pâlc de oameni, parte din Amara, parte din Vaideei, care voiau să mărturisească pe sfânta cruce, că nici cei bătuţi şi nici cei ce-şi aşteptau rândul, nu sunt vinovaţi şi nici nu s-au mişcat de la casele lor în noaptea cu năpasta. Şi mai erau câteva femei, speriate şi bocite, fiecare cu o legăturică de merinde subţioară, pentru bărbaţii lor oropsiţi, ca să nu mai îndure şi foame, dacă s-ar întâmpla să-i ţie mai mult jandarmii.
Când reluă ancheta şi fură duşi în antreu banuiţii, plutonierul văzu nedumerit că au mai rămas ţărani în curte. Întrebă din prag:
- Da voi ce poftiţi, măi creştini?
Pantelimon Văduva, un flăcău rumen, luat la oaste şi urmând să se prezinte peste vreo săptămână la regiment, la Piteşti, aflându-se mai în faţă, răspunse repede:
- Noi am venit să mărturisim, don` plutonier, că dumnealor n-au nicio vină cu porumbul boierului.
- Aşa? făcu Boiangiu, apropiindu-se de el. Ia vino încoace, măi Pantelimoane, că doar tu eşti soldat!.... Carevasăzică umblaţi şi cu rebeliune?..... Paştele, şi arhanghelii, şi anafura care te-a făcut pe tine, Pantelimoane!
Cu o mişcare fulgerătoare îl înfăşcase de guler şi începu să-i care la pumni peste cap, peste obraji, pe unde-i nimerea. Ceilalţi, văzând una ca asta, o zbughiră în uliţă cu nişte râsete prosteşti amestecate cu spaimă, căci felul cum plutonierul vorbise flăcăului şi cum îl apucase la bătaie li se păruse întâi caraghios. Pantelimon însă izbuti să se smulgă din strânsoarea lui Boiangiu şi o luă la goană, după ceilalţi, având totuşi şi el pe faţa stâlcită de lovituri acelaşi râs uluit; numai când se şterse cu mâneca, din pricina unei dureri ce-i stăruia în falcă, crezând că l-a polidit sângele, îi dispăru râsul. Scuipă cu sânge, îşi muşcase limba în zăpăceala pumnilor.
În ciuda supărării, văzând pe ţărani râzând, plutonierul răcni aproape cu veselie:
- Stai, Pantelimoane!..... De ce fugi, măi Pantelimoane?
Îşi reveni îndată, se mohorî mai tare şi se întoarse la datorie. Bănuiţii, îngrămădiţi ca oile în tindă, auzind râsetele de afară, îşi luară şi ei nişte mutre zâmbitoare în speranţa că aşa vor câştiga bunăvoinţa plutonierului. Acesta însă crezu că vor să-şi bată joc de el şi, ca să le taie scurt pofta de veselie, împărţi la întâmplare o droaie de ghionturi, mormăind indignat:
- Rebeliune, ai, puturoşilor?.... Şi hoţi, şi obraznici,ai?.....
Peste câteva clipe, răcorit, se înfipse falnic în pragul cancelariei şi strigă, arătând pe unul din mulţime:
- Tu, ăla!.... Tu, tu!.... Aide, nu te codi, mocofane!
7.
În aceeaşi zi, Grigore Iuga luase pe Titu Herdelea mai de dimineaţă să-i arate mai de aproape moşia şi mai cu seamă instalaţiile gospodăreşti ce le aveau concentrate la Ruginoasa, sat nou, numai de vreo treizeci de case, făcute toate de bătrânul Miron şi dăruite oamenilor ca să-i aibă acolo, la îndemână.
Merseră, fireşte, pe jos.De la Amara la Ruginoasa e o plimbare de jumătate de ceas. Titu admiră mulţimea de vite, de cai, de păsări, de servitori, de hambare imense pe picioare înalte, apoi clăile uriaşe de paie şi de fân, stogurile de coceni, dar fără entuziasm deosebit, ci numai ca să facă plăcere lui Grigore, care într-adevăr se bucura.
De la Ruginoasa coborâră apoi până aproape de Izvoru, pe un drum de care, având în stânga moşia Amara şi în dreapta moşia Ruginoasa, aceeaşi câmpie dreaptă, pustie, monotonă, neagră sub cerul cenuşiu de toamnă. Numai la orizont se vedea peticul arămiu al pădurii Amara şi, mai la dreapta, coperişul roşu al castelului Ghica din Izvoru.
Se întoarseră în Ruginoasa, unde Grigore mai avea puţin de lucru. Pe urmă o luară pe alt drum, spre Bârlogu, iar de acolo, peste câmp, pe o potecă dreaptă, înapoi la Amara.
Mai mult decât locurile şi gospodăria, pe tânărul Herdelea îl interesa că în sfârşit avea prilejul să vorbească în tihnă cu Grigore Iuga. Nu îndrăznise şi n-avusese ocazia să-l întrebe măcar ce-a făcut la Baloleanu în chestia cu "Universul". Acum Grigore îi spuse de la sine, printre altele, că Baloleanu a aruncat o vorbă şi a primit o asigurare că va fi satisfăcut, dar el, Grigore, nu s-a mulţumit cu atâta, ci i-a luat cuvântul de onoare că până se înapoiază Titu de la ţară va fi aranjat tot. Deocamdată să nu se gândească totuşi la capitală şi la jurnale, ci să se simtă bine aici.
Titu îi mulţumi cu efuziune şi îi povesti apoi cum a fost ieri prin sat, la Dragoş şi la popa Nicodim. Grigore lăudă pe învăţător că e harnic şi inimos, adăugând că şi bătrânul îl preţuieşte, deşi îl consideră cam demagog, ceea ce chiar este într-un fel.
- Mie mi s-a părut foarte sincer, doar puţin exaltat! zise Herdelea.
......................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu