Răscoala, Liviu Rebreanu

                I.

                SE MIŞCĂ ŢARA!

             Capitolul I. RĂSĂRITUL

      1.
     - Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e mai rău, şi prost, şi leneş!
      Ilie Rogojinaru sfârşi, gâfâind de convingere. Îşi şterse chelia sfătoasă cu o batistă mare şi îşi smuci mustaţa groasă, pleoştită, din care câteva fire se încurcaseră, supărându-l, în colţurile gurii. Era arendaşul moşiei Olena-Dolj. Slăninos şi burtos, cu gât de taur şi cap rotund, avea nişte ochi căprui săltăreţi şi o figură jovială, parcă pornită mereu numai spre bucurii.
       Se uită la tovarăşii săi de compartiment, văzu că nu i-a convins şi continuă să gâfâie mai tare. Atunci Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, îmbrăcat cu multă cochetărie, tuşi uşor, să-şi dreagă glasul, şi rosti sentenţios:
      - Domnul meu...... domnule Rogojinaru, un lucru rămâne indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma trudei acestui ţăran, aşa prost, şi leneş, şi rău, cum îl categoriseşti dumneata!
       Arendaşul fu atât de uimit, că nici nu mai putu răspunde. Scoase iar batista, să-şi răcorească tâmplele. În clipa aceea apăru conductorul trenului, reclamând, cu respectul cuvenit clasei întâi, biletele spre Bucureşti. Rogojinaru se însenină, ca şi când i-ar fi venit mântuirea:
      - Cum, şefule, sosirăm?! Ei, bravo! Bine-am mers, n-am ce zice....
     - Adineauri am lăsat Chitila, observă conductorul, schiţând un zâmbet drept răspuns la bonomia arendaşului şi luând biletele de la ceilalţi călători.
       În răstimp, dintr-un portofel ca o geantă, Rogojinaru scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului cu o mândrie ostentativă:
      - Poftim, şefule!.... În vremurile astea grele se mai cârpeşte omul cu câte-o economie, că n-o să se facă gaură în cer fiindcă un creştin merge gratis cu trenul.....
      Numai conductorul surâse iarăşi, retrăgându-se cu degetele la cozoroc, milităreşte. Arendaşul, însă, cuprins subit de griji, se apucă să-şi adune geamantanele, coşurile şi legăturile pe care le răsfirase în compartiment, profitând că ceilalţi nu prea aveau bagaje.  Modreanu îşi luase de mult pe genunchi geamantanaşul de piele fină cu cartea de vizită scoasă în evidenţă.  Un căpitan de jandarmi, înalt, cu figura speriată, care se urcase numai la Găeşti, n-avea decât sabia şi o mapă,  iar tânărul brun, cu mustăţi mici, negre, retezate englezeşte, îşi aşezase trusa de voiaj pe mescioara de la fereastra compartimentului.
        Trenul duduia şi fumega ca un animal apocaliptic. Directorul regreta că s-a coborât să discute cu un om atât de vulgar. Căpitanul urmărea ostenelile lui Rogojinaru cu o curiozitate plină de admiraţie. Tânărul, de când plecase conductorul, se uita pe fereastra vagonului, în care apăruse silueta capitalei. De-a lungul liniei răsăreau şi piereau table cu reclame pe stâlpi anume, ori pe calcane de case singuratice. Perechile de şine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. Roţile pocneau tot mai des peste încrusişări, treceau de pe o linie pe alta, cu o siguranţă maşinală. Pe urmă se iviră suburbiile murdare, case dărăpănate, uliţe desfundate, contrastând violent cu sclipirile ce vesteau mai încolo palatele.
         După ce umplu cu bagajele-i preţioase locurile libere de pe canapele, după ce scoase şi pe coridor vreo două coşuri, ce nu mai încăpuseră înauntru, arendaşul se ghemui cum putu pe o margine, lângă un geamantan, şi se adresă direct tânărului, care privea pe fereastră, reluând firul convorbirii de adineaori:
       - Şi uite-aşa, domnule, cum vă spuneam, cu ţăranii...Pe mine mă puteţi crede pe cuvânt şi fără greşeală,, că am o experienţă veche de tot în chestii de agricultură şi de ţărani. Sunt acuma de şaizeci de ani fără unul şi din ei vreo patruzeci tot la ţară i-am irosit şi între săteni. Am luat-o de jos, cum se cuvine, şi la treizeci de ani  ţineam cu arendă o moşioară cu peste cinci sute de pogoane în Teleorman. Iar de atunci mi-au mai trecut câteva şi mai măricele prin mână, aşa că îmi cunosc ţăranii cum nu cred să-i mai cunoască mult în ţara românească. Nu zic că toţi sunt ticăloşi, cum zic alţii, nu. Doamne fereşte, sunt creştin şi m-ar bate Dumnezeu. Dar mărturisesc cu mâna pe cruce: să te ferească Dumnezeu să ai nevoie de ţăran, că ţăranul atunci te strânge de gât, când te doare mai tare!
     Băgă de seamă că nici măcar căpitanul nu-l mai asculta. Fiindcă tocmai şi trenul începuse să-şi încetinească goana, îşi aduse iar aminte de bagaje, se sculă să treacă în coridor, să fie mai aproape de ieşire, şi să poată prinde negreşit un hamal şi o trăsură. Din uşă se întoarse, însă, să-şi ia rămas bun. Întinse mâna lui Modreanu, cu care venise de la Craiova împreună, şi socotea că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin de s-ar întâmpla să aibă vreo nevoie la Interne. Deşi cu tânărul care se suise la Costeşti vorbise mai ăuţin şi nici nu i se recomandase, arendaşul chibzui că la despărţire trebuie să ştii cu cine ai călătorit şi deci îi spuse încrezător:
     - Îmi dai voie, domnule, sunt Ilie Rogojinaru.... Mi-a părut bine că am venit împreună, cu toate că nu ne-am prea lovit în păreri.
     Nu tocmai încântat, tânărul se ridică totuşi puţin şi, strângând mâna întinsă, răspunse:
     - Grigore Iuga.
     Arendaşul tresări, se îndreptă şi strigă:
     - Iuga?..... Iuga ai zis?......Te pomeneşti că eşti chiar feciorul domnului Miron Iuga de la Amara?
      - Te pomeneşti! surâse tânărul, intrigat puţin de entuziasmul patetic al arendaşului.
    - Fugi, nu ma nebuni!... D-apoi bine, boierule, eu cunosc pe conu Miron de cand eram copil, as putea zice, macar ca trebuie sa fim cam de aceeasi varsta! Ca doar acum vreo douazeci si cinci de ani am tinut o mosie numai la cateva poste de proprietatea dumneavoastra de la Amara. Ce mai face conu Miron? Bine, voinic, sanatos?.... Strasnic om, ce sa va spun! adauga el cu mandrie, intorcandu-se brusc spre capitanul de jandarmi si Modreanu, Stiti, boier sadea, nu d-astia de au umplut tara si targurile! Ei, bata-te sa te bata toate noroacele! urma apoi iar catre Iuga, clipind din ochi cu mare bucurie. Dar vad ca sosim.... Sa traiesti, cucoane, sa-ti traisca parintele, ca-i un om si jumatate!
     Ii scutura mana inca odata si, apucand un cosulet la care tinea mai mult, se repezi afara, in coridor, mormaind in treacat catre capitan: "Salut! Salut!". Modreanu cu geamantanasul in mana, asteptase nerabdator sa ispraveasca arendasul, ca sa poata iesi. Pentru ca nici el nu facuse cunostinta cu Iuga, dadu indiferent din cap si se strecura dupa Rogojinaru, care se infipsese chiar langa usa vagonului.
    - Cine-i individul, domnule Rogojinaru, ca te vazui prea multumit de cunostinta? intreba Modreanu, plecandu-se la urechea arendasului fiindca pufaitul locomotivei sub bolta garii innabusea vocile.
    - Ehei, iubitule! facu Rogojinaru cu mai mare respect parca decat adineaori in fata tanarului Iuga. Sapte mii de pogoane, prima calitate, in Arges, jos, aproape de Teleorman!.... Sapte mii, domnule Modreanu, intelegi? Si niste gospodari cum nu-s altii in toata Muntenia. Batranul nu ti-ar arenda un petic de pamant, mai bine sa-i tai mainile. Asa ceva mai rar, ce sa-ti spun.... Ei, te-am salutat, cucoane, ca vad ca ne-am oprit, si sa ne mai intalnim sanatosi!..... (Deschise portiera.) Aide, hamal, hamal!... Aici, baiete!..... N-auzi, bre? Ce, esti surd?..... Unde te uiti, zapacitule? Nu ma vezi? Ce, esti orb?..... Vino repede si ia astea!
       Locomotiva gafaia rar, extenuata. Printre respiratiile ei dominatoare, glasurile oamenilor ce coborau din vagoane si ale celor ce-i asteptau pe peron umpleau cuprinsul garii cu un zgomot aspru din care se ridicau, ici-colo, izbucniri de rasete, cate-o vorba vesela,  cate-o pupatura mai plescaita si mai ales tipetele staruitoare dupa hamali. Toata lumea era grabita, unii chiar fugeau, ca si cand i-ar fi alungat cineva din urma.
       Grigore Iuga ramasese linistit la locul sau, asteptand sa se dea jos cei ce se imbulzisera pe coridoare.Din geam, vazu pe Modreanu cum isi ferea geamantanasul de insistentele hamalilor, pe capitanul inalt cum, departandu-se, se uita speriat imprejur, parca ar fi cautat pe cineva, pe Rogojinaru, umeros si leganat, tinandu-se dupa omuletul impovarat cu geamantane si legaturi, dascalindu-l necontenit atat de energic, ca glasul lui parca domina tot vacarmul garii.
       In sfarsit, cand se mai potoli valmasagul, tanarul Iuga cobori si el, gasi anevoie o trasura si porunci sa-l duca in strada Argintari. Birjarul aouca pe Calea Grivitei, lata, murdara si galagoiasa, cu fel de fel de magazine, in fata carora vanzatorii se razboiau cu trecatorii sovaitori sa-oi faca negresit clienti, cu zeci de hoteluri, hanuri si ospatari, menite sa adaposteasca scump si prost pe calatorii pe care Gara de Nord ii varsa capitalei, mereu altii, si mereu mai multi. Pe trotoarele largi se vanzolea o lume pestrita intr-un amestec oriental: muncitori si functionari, apoi tarani umbland in grupuri ca niste oi speriate, servitoare in costume taranesti unguresti, soldati pirpirii, vagi domnisoare foarte fardate, tragand cu ochiul la toti barbatii, ucenici si elevi de liceu harjonindu-se si izbindu-se de oameni si de ziduri, bragagii, bulgari de lux cu clopotei de alama, turci cu acadele....
        In vreme ce trasura alerga pe cuburile de granit, Grigore Iuga, ca totdeauna cand sosea de la tara in Bucuresti, privea furnicarul de oameni de pe strazile zgomotase cu un simtamant de sfiala. Dupa viata molcoma de la mosie, forfoteala aceasta il obosea si-l intrista, cel putin in primele momente, pana se reobisnuia cu ea.
     Pe bulevardul Coltei, aproape de intretaierea cu strada Argintari, unul din caii trasurii aluneca si cazu. Birjarul se repezi intai cu sudalmi, apoi cu biciul. Degeaba. Trebui sa sara de pe capra, sa dea drumul streangurilor..... CUm nu mai erau decat vreo suta de metri pana acasa, Grigore cobori, plati si continua drumul pe jos.
      A doua casa din strada Argintari era a lor, adica a ei, a nevestei lui. Grilajul de fier cu varfurile poleite avea o poarta monumentala la mijloc. In fata casei, o gradinita ingrijita, cu cateva ronduri de flori, cu poteci prundite. Cladirea insasi, cu etaj, aratoasa si inzorzonata, oprea atentia trecatorilor mai ales prin scara de marmora rosie aparat sus de o uriasa scoica de sticla lucitoare.


            2.
          Intrand pe poarta, Grigore Iuga vazu in capul scarii pe servitorii lui in conciliabul cu un domn strain.
      Feciorul, intr-o livrea putin groteasca (fantezia Nadinei), veni sa-l intampine, si-i raporta indata ca tanarul inaltut si blond e un domn din Ardeal, ca a mai fost pe-aici de cateva ori  si cauta pe conasul Gogu. Intre timp si strainul coborase treptele si se apropia de Iuga, iar cand servitorul pleca cu trusa stapanului, scoase palaria si spuse foarte incurcat:
     - Ma recomand: Titu Herdelea, poet....
     Grigore raspunse numai cu un zambet nehotarat, care pe tanarul Herdelea il zapaci mai rau. Lavaliera vanata cu picouri albe ii acoperea gulerul tare si inalt. Isi trecu palaria in mana stanga si incerca sa zambeasca si el fara a reusi. Dupa o pauza, care i se paru un secol, isi lua inima in dinti si, potrivindu-si palaria in cap cu bagade de seama, ca si cand n-ar fi fost sigur daca face bine sau nu ca se acopera, urma cu un glas invaluit de emotie:
     - Sa ma iertati, domnule, ca ma gasiti aici, dar am fost poftit sa trec negresit, inca de asta-vara, adica acum vreo doua luni, de catre domnul deputat Gogu Ionescu, la baile din Sangeorz, in Transilvania....
     - A, din Transilvania? murmura Grigore cu un interes care incuraja pe interlocutorul sau sa confirme mai apasat:
    - Da, ma rog, din Transilvania... As putea adauga ca sunt chiar putin neam cu domnul deputat, fiindca, nu stiu daca stiti, sora mea Laura, e maritata cu preotul George Pintea din Satmar, iar sora lui George e sotia domnului deputat Ionescu.
   - Asa? facu Iuga, mai inviorat, luandu-i mana si scuturandu-i-o.  Incantat!..... Si afla ca, atunci, esti si cu mine putin neam, cum ziceai, pentru ca nevasta mea e sora cu Gogu Ionescu.
    Titu Herdelea dadu din cap surazand. Cunostea relatiile casei. Venind deseori sa se intereseze de Gogu Ionescu, aflase de la servitori toate amanuntele si chiar mai multe decat ar fi vrut.
   Lui Grigore ii placu infatisarea modesta a tanarului si mai ales timiditatea lui, pe care zadarnic se silea sa o ascunda. El insusi era sau cel putin se socotea tot asa de dezarmant cand intamplarea il punea in situatii neasteptate. Il lua de bbat ca pe un vechi prieten, spunandu-i:
     - Fiindca ne-am intalnit aici, aidem pana sus sa stam putin de vorba!
    Titu rosi de bucurie.
     Urcara impreuna pana pe platforma de sub scoica, unde Grigore se opri sa-i lamureasca impartirea casei, sa nu-si inchipuiasca tanarul cumva ca el ar fi putut avea asemenea fantezii arhitecturale. Cladirea cuprindea doua case complet deosebite, care insa in loc sa aiba intrarile laterale separate si numai fatada comuna, aveau o singura intrare principala. Socrul lui Grigore, cand a facut casa, cu vreo zece ani in urma, a pretins cu orice pret o scara monumentala de marmora cu o scoica deasupra, cum avea si Nababul, desi palatul - asa-i zicea dansul - era destinat de zestre celor doua odrasle ale sale, cand se vor aseza, fiecare cu gospodaria lui proprie. Nadina, sotia lui Grigore, se si tanguia acuma si-i imputa batranului ca a construit casa indinadins ca locatarii sa se poata spiona reciproc si permanent.  Usa colosala, de stejar si fier impletit, daruind aparent casei o infatisare unitara, de fapt o despartea: aripa dreapta inchidea domeniul lui Gogu Ionescu, cea stanga, pe care o tinea larg deschisa feciorul,  introducea in apartamentele Nadinei.
      - Nevasta-mea e plecata in strainatate de vreo trei luni si casa e toata in naftalina, adauga Iuga, trecand cu musafirul sau din hol spre etaj, unde, intr-o camera de rezerva, i se improvizase un dormitor, ca sa aiba un refugiu cand vine in Bucuresti in lipsa Nadinei. De altfel, eu numai iarna sunt bucurestean, si inca si atunci cu intermitente; restul anului stau la tara si pentru ca trebuie, si pentru ca acolo ma simt mai bine. Nevasta-mea are oroare de tara, tocmai cum mie mi-e sila de oras. Dar ia sezi, te rog! Ma vei ierta daca eu, printre vorbe, am sa ma primenesc si sa ma curat putin.... E unu si jumatate! Si la trei am intalnire cu negustorul meu. Deabia va fi timp sa imbuc ceva, undeva, la repezeala....
     Titu Herdelea ii povesti apoi pe indelete cum a debarcat in capitala de aproape patru saptamani, cu mari sperante in spijinul lui Gogu Ionescu, care-i fagaduise ca-i va face rost sa intre la un ziar, ca astfel sa-si implineasca visul de-a imbratisa cariera scrisului, si cum a avut dureroasa surpriza de a nu-l gasi in tara. Mai grav e insa ca, pana una-alta, a cheluit peste o treime din putinii banisori, cu care a venit, ba i-e frica sa nu fie silit, tot asteptand zadarnic, sa nu cheltuiasca si bruna de rest inainte de a afla vreo ocupatie, si sa se pomeneasca intr-o buna zi vagabond printre straini.
      - N-as vrea sa-ti spulber iluziile, - zice Grigore aproape gata primenit, - dar bunul meu cumnat nu prea e omul in care sa-ti poti pune toate nadejdile. E foarte simpatic, e un suflet minunat, numai ca-i cam lasa-ma sa te las. Doar daca nevasta-sa s-ar tine de capul lui poate ca s-ar mai misca, fiindca ea singura are farmecul si darul de a-i stimula energia somnolenta.....
     Dupa o clipa de spaima, tanarul Herdelea spuse cu noua incredere:
    - Atunci tot as putea spera, caci cumnata-mea mi-a aratat mare simpatie cand ne-am intalnit, asta-vara....
    - Nici prea multa sa nu fie, surase Iuga. Gogu e gelos ca un turc si ar fi in stare sa te expulzeze din tara daca ar intra la banuiala ca....
    In visarile lui, Titu intrezarise o zi cand Eugenia, pe care la Sangeorz o vazuse de o rara frumusete, ii va cadea in brate, cucerita de versurile lui devenite celebre. Dar sa abuzeze de sentimentele femeii iubite pentru a dobandi avantaje i se parea atat de rusinos, ca se facu deodata palind pana-n varful urechilor. Grigore observa amaraciunea lui si se grabi sa-l potoleasca:
    - Esti naiv, amice, si tare ma tem ca n-ai sa te procopsesti la noi! Iti trebuie indrazneala, si cinism, si aroganta, daca vrei sa reusesti, cel putin pe vremurile astea. CIne umbla cu scrupturi feciorelnice e osandit mai inainte sa fie strivit de cei ce nu cunosc nici macar din numel astfel de semntimentalisme romantice!
       Gata de plecare si luandu-si servieta, adauga cu alt glas:
     - Ai luat masa?
     - Inca nu, balbai, surprins, Titu.
     - Daca-ti face placere, sa mergem sa mancam impreuna!
     Desi foarte magulit, tanarul raspunse ca el ia masa la o familie ardeleana si, fiindca n-a anuntat, oamenii la-r astepta nemancati cine stie pana cand, incat n-ar vrea sa.... Nu s-ar fi prapadit el de grija gazdelor, daca nu s-ar fi sfiit sa mearga cu Iuga la vreun restaurant mare, imbracat slabut, cum era acuma. Purta un costum cam costeliv, ca sa nu-si strice hainele cele bune pana ce va avea posibilitatea sa-si cumpere altele. De altfel si Grigore il poftise numai de forma, caci nu mai starui, ci adauga repede:
     - Fireste, fireste.... Cu toate astea as vrea sa ne mai vedem. Stii ce?... Luam masa impreuna diseara! Iti convine? Ai timpul si dumneata sa-ti vestesti gazda, voi fi si eu mai liber, mai linistit.... Atunci asa sa fie! Sa zicem, la Enache! Cunosti?.... In strada Academiei. La opt!.... Asa!


        3.
      Titu Herdelea alerga pe trotuar cu palaria putin pe o ureche si cu fata atat de stralucitoare de bucurie, ca oamenii intorceau capul dupa el, parc-ar fi fost beat.  Ii batea strasnic inima. Si balbaia:
     - In sfarsit, multumesc lui Dumnezeu!.....Ce om de treaba! Se cunoaste indata ca e boier.... In sfarsit mi se pare ca mi-a ajutat Dumnezeu....
     Prin strada Romana iesise in calea Victoriei. Coti acuma spre strada Verde, ca sa ajunga mai drept in Buzesti,  unde avea o camera mobilata si unde, in vecini, lua masa la familia Gavrilas.
     De bastina din Amaradia, Gavrilas se gasea in tara de vreo zece ani si era agent secret in politia capitalei, insarcinat cu controlul hotelurilor. Astfel, cand, intr-o dimineata, a descoperit in registul de calatori de la "Hotel English" numele Herdelea printre cei sositi in ultimele zile si cand a vazut mai ales ca a venit din Ardeal, a ghicit imediat ca trebuie sa fie feciorul lui Zaharia. Fara multa ezitare, a urcat in camera lui Titu si l-a sculat din somn sa-i ureze bun sosit si sa-i ofere serviciile lui prietenesti, ca sa nu fie jumulti ca toti strainii care pica in acest oras frumos, dar foarte stricat. In aceeasi zi i-a gasit o odaita buna si ieftina, chiar alaturi de locuinta lui, iar pe inserat l-a dus si l-a instalat. Pe urma l-a poftit sa cineze cu familia lui, sa-l cunoasca si nevasta-sa.
        In afara de sotii Gavrilas, din familie facea parte si domnisoara Marioara Radulescu, o fetita de vreo optsprezece ani, dragalasa si vioaie ca o veverita, eleva la scoala profesionala. Din pricina ei n-a putut Gavrilas sa-i propuie lui Titu sa locuiasca chiar la dansii. Doamna Gavrilas, maruntica, grasa si rosie, cu fata vesnic lucioasa, socotise totusi ca ar fi putut lua in gazda si pe Titu. Odaia in care sta Marioara avea doua paturi si tinerii s-ar fi invoit cum e mai bine, ca doar amandoi sunt cuminti. Gavrilas, insa s-a impotrivit, spunand ca asa ceva nu se cuvine si ar putea starni vorbe urate.... Peste cateva zile, pentru ca Titu nu se obisnuia cu mancarurile de pe aici, s-a inteles cu doamna Gavrilas sa-l primeasca si pe el la masa, platind o suma modesta si potrivita. Venind astfel zilnic in casa, Marioara i-a marturisit ca se simte slabuta la limba romana si ar avea nevoie de o meditatie serioasa. Galant, Titu s-a oferit sa o mediteze el gratuit, spre marea bucurie a doamnei Gavrilas, care o iubea ca pe copilul ei, si tinea mult sa-si treaca bine toate examenele. Prima lectie a inceput chiar in seara aceea, dupa cina, in odaia lui Titu, unde puteau fi mai linistit si nesuparati de nimeni. Prima lectie s-a prelungit pana la miezul noptii. Tanarul a explicat a doua zi doamnei Gavrilas, care fusese cam ingrijorata, ca a tinut-o mai mult, fiindca, intr-adevar, fata a fost foarte neglijata. Marioara insasi a recunoscut ca mai placute lectii ca Titu inca nimeni nu i-a dat, si ca ar fi bucuroasa, daca Titu ar putea sa o invete cat mai des, ca sa fie sigura de izbanda. Cand sosi acuma Titu Herdelea ii gasi la cafea.
         - Ti-am pus lingurile in brau, nenisorule! in intampina Gavrilas, pufnind rar dintr-o tigara rasucita de el insusi cu multa meticulozitate.
        - Numai fata asta-i de vina, domnu Titu, se scuza doamna Gavrilas, tragand cu ochiul spre Marioara care zambea siret. Ca zicea ca e moarta de foame si ea nu mai asteapta nici pe printul....
       Titu se simtea atat de fericit, ca trebuia sa se racoreasca. Se repezi deci la Marioara, o lua in brate si incepu s-o sarute pe gura, pe ochi, pe obraji, pana ce toata o ciufuli, ba-i mai rasturna si ceasca de cafea pe fata de masa, spalata si calcata de insasi doamna Gavrilas si pusa numai atunci intaia oara.
       - Na, apoi astea mie nu-mi plac, se supara Gavrilas, silindu-se sa-si apere propria-i cafeluta amenintara, in vreme ce doamna Gavrilas isi frangea mainile amutita, parc-ar fi asistat la un cataclism.
      Fata insa se arata magulita de explozia aceasta si primea vijelia de sarutari gangurind ca o turturica.
      - Victorie, domnule Gavrilas! racni in  cele din urma Titu, zvarlindu-si palaria pe pat cu gesturi de general triumfator.
     Si povesti pe nerasuflate cum a intalnit pe Grigore Iuga, ce-au vorbit, cum era gata-gata sa nu mai vie deloc la dejun si cum diseara va manca la Enache. Pozna cu rasturnarea cafelei si prapadirea fetei de masa, fu repede iertata si uitata. Gavrilas fusese cativa ani un fel de ajutor de administrator la o mosie de prin Vlasca, unde a facut si ceva gologani, incat avea mare respect de mosii si mosieri, singurele institutii solide din Romania, impotriva restului nutrind eterne nemutumiri, deoarece, in trei ani, de cand intrase in politie, n-aizbutit sa dobandeasca nicio avansare, desi ar fi meritat cu varf si indesat, fiind un functionar constiincios si cu mai mula carte decat altii, dar fara proptele la cei sfinti.
     - Daca ai putea sa te infingi administrator la mosia lui macar vreun an, doi, stiu ca ti-ar pune Dumnezeu mana-n cap si te-ai face om! observa Gavrilas, mai tarziu, ganditor si cu o privire de admiratie invidoasa spre Titu, care infuleca zdravan din tocana ardeleneasca pastrata calda. Gavrilas era tot atat de mic de statura ca si nevasta-sa, avea musteti groase si prea mari pentru chipul lui, fruntea foarte incretita si o roseata pe toata fata, parc-ar fi fost vopsit pentru o reprezentatie la circ.
      Urma o dezbatere ampla asupra perspectivelor tanarului. Se amesteca si doamna Gavrilas cu amintiri discrete despre administratorul din Vlasca. Numai Marioara tacea, pufnea din cand in cand spre Titu si-l bombarda cu cocoloase de paine, la care insa el nu lua seama, fiind acuma ocupat cu chestii serioase.
        Incetul cu incetul, totul entuziasmul proiectelor se potoli. Gavrilas, obisnuit, sa atipeasca dupa-amiaza cate-un ceas, incepu sa caste si apoi se intinse, oftand, pe pat. Marioara se carabani la scoala, iar doamna Gavrilas se apuca sa spele vasele. Pleca si Titu acasa la el, sa se pregatesca pentru masa de la Enache.
       Locuinta lui era chiar in corpul de case de alaturi. O poarta de lemna darapanata dadea intr-o curte lunga, murdara, cu sumedenie de camarute, toate inchiriate. Apartamnetul dinspre strada, doua odai cu antreu la mijloc, era tinut de doamna Elena Alexandrescu, femeie trecuta de patruzeci de ani, inca aratoasa, vaduva unui ofiter pe care ea il pomenea cand maior, cand colonel si care murise locotenent. In camera din fata, sedea doamna impreuna cu Jean Ionescu, copist la interne, tinerel si berbant. In antreu se gaseau numai doua lazi cu carti, biblioteca doctorului Vasile Popescu de la Pitesti, sotul fiicei doamnei Alexandrescu, Mimi. Odaia din fund, cu doua ferestruici spre curte, un pat de tabla, un lavabou, o masa rotunda, trei scaune, un dulap hodorogit si cateva fleacuri, botezate bilelouri de familie, era a lui Titu. In curte, mai incolo, statea un cizmar evreu, Mendelson, cu cinci copii, dintre care cel mare isi termina armata la artilerie, apoi un placintar bulgar cu dugheana in vecini, un croitor vaduv de curand cu patru copii mici, un pensionar cu sotie tanara, avand in gazda un student.....
       De cum pasi in curte, tanarul Herdelea auzi ciripiturile multumite ale doamnei Alexandrescu si intelese ca Jean trebuia sa fi plecat la birou.Usa dinspre antreu era larg deschisa, iar doamna de arnja in oglinda cu puful de pudra intr-io mana si batonul rosu in cealalta, ca o porumbita batrana si cocheta. 
      - Sarut mana, doamna Alexandrescu! striga Titu amabil ca totdeauna, scotand din buzunar cheia de la camre lui si potrivind-o in broasca.
     - Bonjour, bonjour, domnul..... raspunse gazda incantara de chiriasul ei, care se purta atat de cuviincios. De ce esti asa de grabit? Poftim incoace nitel, ca doar n-am sa te mananc, adauga apoi cu un glas de sirena ragusita, continuand operatia de pictura faciala, in vreme de Titu, din pragul camerei lui, dupa ce deschisese usa, isi arunca palaria pe masa. Sunt singura. Jenica, saracutul, s-a dus la minister.... Vino, vino, n-ai frica! Jenica nu-i gelos, cu toate ca ma adora.
     Isi aduse aminte de pat, vazu niste adancituri si se repezi sa le netezeasca, murmurand cu o satisfactie plina de mandrie:
     - Uite - asa-s barbatii neastamparati.... Parca poti scapa de insistentele lor?
    Titu se simti jenat si, ca sa schimbe vorba, se grabi sa-i spuie ca diseara va veni poate mai tarziu, pentru ca are sa petreaca la restaurantul  Enache cu un domn.
     - Ah, Enache,  ce delicios se mananca la Enache! suspina romantic doamna Alexandrescu. N-am mai fost insa, de cand traia raposatul, fie iertat....
     Se pierdu un rastimp in glorificarea bietului Mache, care s-a prapadit asa tanar. Ii arata o fotografie, sa-i dovedeasca ce frumos barbat a fost. Ii spuse ca numai gratie zestrei ei reglementare a putut marita pe Mimi, caci altfel, prin cate necazuri a trecut, nici n-ar fi avut cu ce s-o urneasca din casa. Pe urma, sfarsindu-si pictura, incepu sa-i istoriseasca pe larg cate certuri si aproape scandaluri a avut bietul Jenica din pricina ei cu parintii lui, care sunt niste oameni foarte bine, dar cu idei foarte invechite in unele privinte si n-au vrut sa-i admita in ruptul capului sa traisca cu ea, ci au umblat din rasputeri sa-l insoare cu o uratenie despre care ziceau ca ar fi o partida stralucita. Jenica insa, cat e dansul de dragul, altfel, are o fire voluntara si le-a declarat categoric ca mai degraba rupe cu toata familia orice relatie, decat sa se desparta de iubita lui, care, pe langa ca e o femeie superba, il si ingrijeste admirabil si-l iubeste cu adevarat. Si asa, batranii au fost siliti sa cedeze, insa astazi sunt buni prieteni si absolut intimi. De altmiteri, si ea a avut destule mizerii si mai are, din cauza lui Jenica, cu ginerele ei. Mimi n-ar zice nimic, fiindca ea stie cat a suferit sarmana maica-sa si s-a jertfit, si ca macar acuma are dreptul sa-si traiasca si ea traiul. Dar ginerele e baiat de la tara, cu moravuri de la patruzeci si opt, si i-a declarat verde ca el nu-i va mai trece pragul cat va fi cu Jenica, nedorind sa se gaseasca fata in fata cu peste ei. "Auzi, Jenica peste, el care e functionar si..." Ba a oprit si pe Mimi sa o vaza, asa ca draguta de ea, cand vine prin Bucuresti, trebuie sa se  intalneasca apropae pe furis cu mama ei, care a nascut-o si a crecut-o.
        - Of, Doamne, greu se mai plateste si putina fericire ce i-e scrisa omului! suspina sfarsind doamna Alexandrescu, cuprinsa de induiosare.
       Tanarul se zapaci de tot ascultand destainuirile atat de intime, mai ales cand luara o intorsatura trista. Se scula incet, gandindu-se ce-ai mai putea sa spuie ca sa-i stearga amaraciunea. Doamna Alexandrescu isi regasi singura voiciunea, pornindu-se sa-si laude fata, frumusetea ei, inteligenta ei, dragalasia ei si fagaduind lui Titu ca-l va prezenta negresit, ca sa o cunoasca si sa-si dea seama ce inseamna o fiinta intr-adevar adorabila... Neavand nicio treaba, doamna l-ar fi tinut la taifaspana noaptea, ca si alte dati. Titu ardea de nerabdare sa se pregateasca pentru intalnirea de diseara care poate sa insemneze o intorsatura in viata lui. Tocmai cibzuia cum sa se retraga fara sa o jigneasca cumva, cand auzi in curte o voce strigand:
      - Domnul Titu Herdelea!
      Cateva glasuri rasunara indata afara:
      - In fata, in fata!
     - E factorul, explica doamna Alexandrescu.
     Titu facu numai trei pasi pana in antreu, unde se si ivise factorul. Era o scrisoare de acasa. Saluta pe doamna Alexandrescu si intra in odaia lui, cuprins subit de emotie.
     Prima scrisoare de cand s-a asezat in Bucuresti..... Rupse plicul si sorbi cu infrigurare cele sase pagini de scris marunt in care doamna Herdelea, in stilul ei evanghelic, presart cu maxime morale si povete intelepte pentru "dragul mamei instraina", ii spunea toate cate s-au petrecut prin Amaradia dupa plecarea lui, de la moartea lui Ion Glanetasu si pana la logodna Ghighitei cu invatatorul Zagreanu.

      "Cununia insa vom face-o dupa Craciun, ca sa ne putem infatisa cu vrednicie. O sa le dam lor casa din Pripas, ca sa nu mai stea asa pustie si sa le poarte si lor noroc, cum ne-a purtat noua.... Ne-ar fi drag sa fii si tu la nunta, biata copila si acum plange gandind ca tu poate n-ai sa poti veni. Dar tu sa-ti vezi de soarta ta si sa cauti sa te chivernisesti cat mai bine si sa nu pierzi nadejdea in Dumnezeu, ca Dumnezeu nu lasa pe cei drepti si cu credinta. Trabuie sa ai rabdare multa, dragul mamei, ca pe acolo nu zboara pui fpripti si placinte calde, omul sa nu despreseze, ci sa lupte cu toate piedicile pana ce izbandeste cu ajutorul lui Dumnezeu.... Are sa inceapa in curand frigul si iarna, si nu stiu daca tu ai haine grosute. Sa iei seama si din cei dintai bani sa-ti cumperi ori, daca pe-acolo-s prea scumpe, sa trimiti bani, sa-ti faca Strulovici, ca-l stii ce frumos lucreaza, si ieftin...."
  
          Intr-un post-scriptum, Ghighi adauga ca ea nu se cununa, orice ar face batranii, daca nu vine si el la nunta, si-i mai spunea ca va merge negresit la balul studentilor, dar inca nu stie cu ce rochie, ca ea ar vrea sa-si faca una noua, mai ales ca e si logodita, si toti ochii vor fi pe ea.
       In alt post-scriptum, batranul Herdelea il indemna sa nu uite a scrie ceva pentru "Tribuna Bistritei", cum a fagaduit cand a plecat, caci directorul si acuma asteapta darile de seama pentru serbarile "Astrei". De asemenea sa-i trimta gazete din tara, sa vada si domnii nostri foi romanesti adevarate, iar cand va publica de ale lui, sa poata arata tuturor ce face feciorul lui in Romania.
       Titu reciti scrisoarea de cate ori, de parca ar fi vrut s-o invete pe dinafara. Completa din sufletul lui toate vestile. Se simtea din nou acasa, in Ardeal, in lumea unde fiece amanunt, oricand de neimportant, avea o rezonanta vie pentru intreaga lui fire. Sub farmecul amintirilor, cuprins de o nostalgie dureroasa, vru sa se apuse pe loc sa raspunda, ca si cum, numai astfel si-ar fi putut usura inima. Pe masa erau cateva carti aduse de acasa, biblioteca lui, apoi caiete cu insemnari, cu crampeie de poezii, cerneala, tocuri... Numai hartie de scrisori n-avea. Cautand un petic de hartie potrivita isi aduse aminte de Iuga, cobori in realitate si hotari sa amane raspunsul pana ce va putea comunica lucruri mai multe si poate mai bune.
       De altfel, de facuse ora sase si, deci, era momentul suprem sa se gateasca pentru diseara.  Mai cu seama ca trebuia sa-si aranjeze  unele mici lucruri, sa-si mai coasa cate ceva, sa-si lustruiasca ghetele, sa-si perie costumul negru de camgarn pe care nici nu prea l-a imbracat aici, incat s-ar putea duce cu el si la Palat. Voia sa fie foarte exact la intalnire, caci omul civilizat intai dupa exactitate se cunoaste. Mai bine sa astepte el cateva minute decat sa fie asteptat.


                   4.
           - Ai intarziat, prietene! zise Grigore Iuga zambind si intinzandu-i mana. Mi se pare ca te-ai bucurestenizat si dumneata?..... Dar ia loc colea, langa mine!..... Noi nu te-am asteptat, ca ne-a fost foarte foame.....
          Un chelner lua palaria si pardesiul lui Titu in vreme ce el, uluit, nu stia daca sa marturiseasca adevarul sau sa lase pe Iuga sa creada ca n-a fost exact la intalnire. Se pomeni murmurand cu un glas strain, confuz:
        - Ba eu sunt pe aici de mult, mi-am si azvarlit odata ochii inlauntru, iar pe urma m-am plimbat prin fata restaurantului tot asteptandu-va si ma si mir cum de nu v-am vazut cand ati intrat......
      - Nu te scuza, ca si noi am intarziat un sfert de ora! il intrerupse Grigore amical. Asa suntem noi romanii toi.... Dar sa cunosti pe prietenii mei!
      Facu prezentarile. Avocatul Baloleanu, desi numai cu cativa ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic, avea o barbuta cafenie tunsa energic si un inceput de chelie pe care o ascundea cu fire imprumut.  Ochii albastri-verzui ii sticleau inteligent si siret. Manca mult, se vaita ca bautura il baloneaza si nu se putea retine oricat medicii il prevenisera ca e predispus la obezitate. Il pasiona politica. Fusese deputat cand i-a fost partidul la putere, devenind sef de organizatie la Ialomita, unde avea, dobandita mai recent, o mosie de vreo sase sute de pogoane. Clientela putina, dar solida, ii asigura venituri considerabile, care ii dadeau faima de mare avocat, pe cand de fapt el nu pledadecat prea arareori si privea chiar cu putin dispret pe confratii de la bara, pe latratori, cum ii poreclise el in gluma. Totusi se bucura de trecere la Palatul de justitie, pentru ca era socotit om politic de viitor si facea multe servicii prin influenta lui la marimile zilei. Celalalt tovaras de masa, Constantin Dumescu, directorul Bancii Romane, cu ochelari de aur, span, parul blond-caramiziu, smead si putin adus de spinare, parca trupul i-ar fi fost prea lung, parea un taciturn. Era burlac si prieten bun cu tatal lui Grigore.
      Cei doi primira pe Titu fara entuziasm, ca si cand le-ar fi stricat atmosfera. Tanarul, dupa invitatia lui Iuga, se adanci in studiul listei de bucate, infricosat, necunoscand inca mancarile din tara si mai ales numirile lor. Ii era apoi necaz si nu se putea dumiri cum de n-a observat pe Grigore cand a sosit, incat acuma are sa creaza ca nu e om de cuvant, desi el a venit cu jumatate de ora mai inainte, numai ca sa nu intarzie, dar n-a indraznit sa intre si sa ocupe o masa.
     Dupa o scurta tacere, Baloleanu relua convorbirea intreupta de aparitia tanarului, zicand cu un aer de superioritate:
     - Asa, draga Grigorita, cum iti spuneam.... Problema taraneasca nu se poate rezolva fara sacrificii din partea celor ce stapanesc pamantul. Asta-i lege! Toate celelalte, toate consideratiile secundare sunt paliative. Taranul vrea pamant. Scurt. El atata stie  si asta il doare.
     - Iarta-ma, Alexandre, zise Iuga, calm, cu o lucire in ochi, care arata ca discutia ii framanta sufletul, dar asa cum o pui tu, problema devine un simplu pretext de propaganda electorala sau de demagogie ieftina si primejdioasa. A starni pofte e foarte usor. Mai greu e sa le si implinesti. Cum vrei tu sa ma convingi pe mine, proprietar, sa daruiesc taranilor pamantul  pe care-l muncesc, impreuna cu dansii din mosi-stramosi, cand in acelasi timp tuinsuti cumpreri mosii si.....
      Putin vexat, avocatul nu-i dadu ragaz sa continue:
     - Pardon, pardon! Sa punem lucrurile la punct! inainte de toate sa fim intelesi ca nu discutam chestia din punct de vedere particular, personal. Eu am vorbit facand abstractie ca tu, intamplator, esti mare proprietar sau ca eu, tot intamplator, fac politica. Suntem, mai presus de orice, oameni care cunoastem problema taraneasca si din carti, si din experienta, care ne interesam de ea cum se intereseaza toata lumea, fiindca de rezolvarea ei depinde soarta noastra si chiar viitorul tarii, nu-i asa? Vasazica o dezbatere academica. Sunt sigur, de altfel, ca, de-ar fi nevoie de sacrificii, conu Miron si cu tine ati fi care dintai sa faceti gestul....
     - Ba te inseli grozav, dragul meu! protesta Grigore. Tata n-ar consimti niciodata sa se desparta de mosia de care-l leaga un trecut de greutati si de mandrie. Pentru el pamantul inseamna viata insasi, ca si pentru taran, stii prea bine, ca ai fost pe la noi si cunosti situatia. Dar nici eu, cu toate ca nu ma simt atat de intransigent, n-as fi dispus sa fac cadouri, nu taranilor, care nu cer, ci demagogilor marunti de la orase, care vor sa-si creeze merite electorale agitand pe sub mana teorii pe care cei cu raspundere le repudiaza si pe care nici insisi agitatorii nu se gandesc sa le puie in practica!
     - Uite conservatorul! zambi Baloteanu catre Dumescu, apoi intorcandu-se iar la Iuga: Un moment, iubitule! Pentru ca adineauri m-ai pus in cauza pe mine, tin sa precizam lucrurile... Ei bine, crezi tu ca mica mea proprietate, castigata cu sudoarea unei munci cinstite de zece ani,  de inca si azi mai am datorii pe ea, crezi tu ca tocmai cele cateva biete sute de pogoane ale mele au sa rezolve problema? Si totusi, iata, declar aici solemn, desi sunt om sarac, ca intr-un caz de nevoie, eu pun la dispozitia tarii peticul meu de mosie, fara sa cracnesc! Esti multumit? Am fost clar?
      - Evident, cum sa n-o oferi statului, daca ai putut s-o arendezi indata ce-ai luat-o? facu Iuga apasat, fara a-si ascunde dispretul.
     Jignit si scandalizat ca s-a gasit cineva, ba inca un bun prieten, care sa-i pretinda lui, avocat de vaza si om politic, sa se infunde la tara, Baloteanu spuse ironic:
    - Doar n-am sa-mi ceri acuma, puiule, sa ma las de meseria mea pe care, de, o cunosc nitelus, ca sa ma apuc de agricultura?
    - Iti cer, daca vrei sa ai pamant! Cine are pamant sa-l munceasca si sa-l iubeasca, ori sa renunte! Tu, dragul meu, ai luat mosia ta de sub nasul satenilor care umblau s-o cumpere si s-o imparta intre ei. Te-ai dus, i-ai inlaturat, si a treia zi ti-ai trimis arendasul sa stoarca bani din ea pentru tine si pentru el. Pe de o parte impiedicati pe taran sa cumpere pamant cand se ofera prilejul, iar pe de alta parte ma indemnati pe mine, care asud alaturi de tarani, sa ma despart de mosie, s-o arunc, uite asa, ca pe un dinte stricat!
     - Ei, draga Grigorita, observa avocatul mai moale, sunt prea putini proprietari ca voi. marea, imensa majoritate a pierdut de mult contactul cu pamantul. O masura generala nu se poate lua dupa cei putini, ci dupa ceilalti.
     - De ce n-ai lua intai masuri fata de cei ce s-au instrainat fata de mosiile lor? De ce va ganditi numaidecat sa distrugeti o clasa sociala, poate cea mai loiala, cea care reprezinta bogatia de baza a tarii? A, fireste, n-au ramas multi proprietari la datorie.  A inceput sa le vie unora greu sa stea la tara, sa li se para dezonorant a munci pamantul sau chiar a munci in general.  Prefera sa traga venituri grase si sa el risipeasca in petreceri. Locul lor l-a luat arendasul, care stoarce arenda pentru boier si alta, mai buna, pentru el insusi. Atunci evident ca taranul geme, si se zvarcoleste, si ameninta, cand in surdina, cand fatis. In vreme ce eu, proprietar, muncind si economisind, de-abia scot din mosia mea cat sa pot trai onorabil, arendasul, vecinul meu, plateste zeci de mii de galbeni proprietarului si isi umple si el desagii. De unde diferenta? Din buzunarul arendasului sau din mizeria taranului?.... N-am dreptate, nea Costica? sfarsi Grigore, adresandu-se totodata lui Dumescu. Spune dumneata, am ori n-am dreptate?
       Directorul de banca sedea cu ochii in farfurie si asculta jenat, fiindca amandoi vorbeau tare, incat lumea de la mese dimprejur se uitau la ei. Intrebarea totusi il surprinse. Nu urmarise discutia decat superficial. Lui, om de cifre, dezbaterile la un pahar i se pareau futile, daca nu comice. O problema grava nu se limpezeste intre un snitel vienez si o placinta cu mere. Cel mult se incurca si mai rau. Inainte insa de a-i raspudne el, de la masa de alaturi interveni cineva cu un glas familiar:
      - Imi dati voie.....
     Toate capetele se intoarsera, mirate de amestecul unui strain in conversatia lor.
     - Sunt Ilie Rogojinaru si am avut fericirea sa ne cunoastem azi in tren cu domnul Iuga. 
     Arendasul era singur la masa. Venise mai tarziu si, vrand-nevrand a auzit discutia. Neturburat de mirarea lor, isi muta scaunul putin mai aproape si urma, parca i-ar fi cunoscut pe toti de cand lumea:
     - Numai pentru ca domnul Iuga spunea ca arendasii ar fi asa si pe dincolo.... Acu, nu ca sunt si eu arendas, dar cred ca dumnealui greseste vorbind de rau despre niste oameni care nu merita atata hula. Sa nu fie cu suparare, cucoane, dar iarasi nu ne lovim in pareri, zau asa! Arendasul nu e chiar o pacoste pe tara, cum ziceti dumneavoastra si cum scrie prin gazete. Nu, nu! Ca sa poata scoate arenda, plus un oarecare venit pentru ostenelile lui, arendasul trebuie sa munceasca de trei ori cat un proprietar. Taranul nu lucreaza nici mai mult, nici mai ieftin la arendas ca la boier, ba mai degraba dimpotriva. Iau martori chiar pe domnul Iuga sa va spuie cinstit daca invoielile cu arendasii vecini cu Amara sunt mai grele decat pe mosiile dumnealor. Arendasul insa, impins de nevoi, a facut economii la cheltuieli, a cultivat mai intens pamantul, a pus in circulatie terenuri care inainte erau parloaga, a introdus masini, in sfarsit, a ridicat nivelul exploatarii agricole. Toate astea nu valoreaza nimica? Or fi ei si arendasi ticalosi care asupresc taranii, cum sunt si printre proprietari, dar sa-i osandim asa, in bloc, fara circumstante usuratoare, nu e drept si nici bine!
       Grigore Iuga, enervat de interventia insolita a arendasului, raspunse apasat si dispretuitor:
      - O fi, stimate domn, dar daca nu apareau arendasii intre proprietari si tarani, azi n-am mai avea o chestie taraneasca in Romania! Nasterea arendasilor a impiedicat trecerea pamantului in mainile taranilor, cum ar fi fost natural si sanatos. Proprietarul care s-a saturat de mosie ar fi vandut-o satenilor daca nu se imbulzea arendasul, oferindu-i un venit mare si sigur, fara nicio munca si bataie de cap pentru dansul!
    - Asta se poate, admise Rogojinaru cu un suras candid. Se prea poate. Nu zic ba...Cu conditia ca taranul sa fi fost intr-adevar harnic si intreprinzator. Mie insa, care am o veche experienta in privinta asta, dati-mi voie sa raman convins ca arendasul a intervenit tocmai pentru ca taranul roman e lenes si nepasator, asteptand sa-i vie totul de-a gata da le boier sau, in vremea din urma, de la stat... Uite-asa, domnilor.... Scuzati-ma daca sunteti de alta parere, dar eu....
      Baloleanu avu un gest de consternare, fara a putea protesta. Grigore, abia stapanindu-si revolta, intrerupse vehement pe arendas:
     - Te-am auzit si in tren vorbind cum vorbisi acuma, onorate domn. Nu ti-am raspuns, fiindca mi se pare monstruos ca un om care traieste si se imbogateste din exploatarea taranului sa afirme totusi, cu atata insistenta, ca taranul e lenes. Dar chiar presupunand ca ar fi cum zici dumneata, imputarea sau ocara dumitale n-ar privi pe taranul nostru, ci pe cei ce l-au emancipat numai de forma si l-au lasat, in fapt, mai incatusat ca pe vremea robiei. In loc sa-i fi dat invatatura si educatie cetateneasca, a fost mentinut cu sila in intuneric. Nu ne-a trebuit taran-cetatean ci, taran-animal. Si acuma, culmea batjocurii, il mai si insultam ca e rau si trandav. ... A, intreaba-l pe dumnealui, continua aratand brusc pe Titu, care incremeni, ca-i ardelean, si a venit de curand incoace, intreaba-l daca taranul dumnealor e lenes si lipsit de initiativa! Si nu uita ca acolo romanul se afla sub jug strain! A avut insa conducatori cu tragere de inima, care l-au invatat si i-au deschis mintea, a avut pilde care l-au indreptat pe calea cea buna. Noi vorbim mereu despre tarani si ne multumim cu vorba goala si niciodata nu facem nimic cinstit si dezinteresat pentru ei!
       Avantul lui starni mici surasuri ironice primprejur. El insusi isi dadu seama ca a devenit patetic, ca tonul lui nu cadreaza cu locul, si tacu mai jenat chiar decat Dumescu, care incepuse sa dea semne de nerabdare. Rogojinaru, desi avea replica gata, ca sa nu mai invenineze lucrurile, se multumi sa mormaie ceva in farfuria lui.
     Doar Baloleanu, zice incet ca pentru masa lor:
     - Foarte just, draga Grigorita, foarte adevarat! Bietul taran nu stie decat sa rabde, pentru ca nimeni nu la- invatat altceva. Iar cand nu mai poate si-i ajunge cutitul la os, atunci e nastural sa izbucneasca in iures de foc si sange. Numai la noi se ,mai pomenesc, in plin secol de civilizatie occidentala,   rascoale de tarani exasperati, cand ici, cand colo, pentru ca numai la noi taranul nu gaseste nicaieri dreptate. pana ce avem sa ne trezim cu o catastrofa sa zguduie tara din temelii!
     Tot el insa, intelegand ca discutia s-a impotmolit, cauta sa schimbe fagasul. Aduse vorba despre recolta care ar fo fost destul de buna, dar nu se poate valorifica din pricina crizei financiare, apoi despre situatia guvernului, pe care el o socotea subreda, in speranta ca in curand va reveni la carma partidul lui. Trecand la politica externa, ajunse la fratii ardeleni si la Titu Herdelea. Acuma se mai inviora si Dumescu, nationalist fervent, care visa vesnic numai cucerirea Transilvaniei.Grigore le spuse ca tanarul Herdelea ar dori sa-si faca un rost in tara si Dumescu, fiind vorba de un ardelean, ii oferi indata un loc de functionarla banca lui, deocamdata modest, fireste, ramanand sa se vaza ulterior daca va merita mai mult. Iuga multumi refuzand: ce sa caute un poet la banca, afara, cel mult, de vreun imprumut de franci, fara girant, fara dobanda si fara termen de plata? Titu insusi tacuse, dar se bucura ca Grigore n-a primit. N-a trecut el Carpatii ca sa ajunga functionar la banca. Mai curand la vreun ziar ar fi sa i se gaseasca vreo intrebuintare, adauga Iuga. "Da, da, la vreun jurnal" repeta si tanarul cu insufletire. Baloleanu era bun prieten cu directorul "Universului", caruia ii castigase un proces dubios. Fagadui ca va interveni, numai Titu sa aiba grija sa-i reaminteasca, daca nu cumva ar uita.
      - Pe mine sa ma iertati acuma, zise pe urma avocatul, pregatindu-se de plecare. Mi-am lasat nevasta sa manance singura numai de dragul tau, Grigorita, ca nu te-am mai intalnit de un veac. Sper ca si tu sa-mi faci placerea de a veni intr-o zi sa dejunezi cu noi, sa te mai vaza si Melania mea, ca mereu vorbim de tine. Poftesti cand vrei tu, oricand, nici n-ai nevoie sa anunti, ca acasa.....
      Intre Grigore si Dumescu se incinse o controversa asupra notei, fiecare revendicand pentru sine obligatia de plata. Grigore iesi biruitor, numai amenintand cu o suparare eterna. In fata restaurantului se despartira. Iuga ramase cu Titu. Chiar atunci aparu in usa si Rogojinaru, cu o tigare de foi intre dinti, cu o umbrela straveche la subtioara.
     - Cucoane! zise dansul catre Grigore, cu glas dulce, parintesc. Dumneata esti tanar si te aprinzi iute, pe cand eu sunt batran si nu ma supar cu una, cu doua. Nu stiu cand ne-om mai intalni, dar sa sea Dumnezeu sa nu zici niciodata: " A avut dreptate afurisitul de Rogojinaru..." Noapte buna!
     Grigore Iuga il privi o clipa si nu raspunse nimic. Familiaritatea arendasului il sacaia. De altmiteri, se simtea obosit si, mai ales, plictisit. Discutia de la masa ii racaise nervii. Isi propusese de atatea ori sa nu mai vorbeasca despre lucrurile acestea si totusi mereu isi calca hotararea.
     Coborara in calea Victoriei fara a schimba un cuvant. Se pornise un vant aspru, prevestitor de ploaie rece. Norii se lasasera jos, aproape pana pe acoperisurile caselor. Cate un vartej de aer se rasucea pe strada, maturnad praful, ridicandu-l si aruncandu-l pe trotuare, intre picioarele rarilor trecatori. Grigore isi aduse iar aminte de Rogojinaru: "Vezi, el a presimtit schimbarea vremii si a venit cu umbrela...." O trasura venea in goana dinspre sosea cu un domn intre doua femei, hohotind de veselie, parca toata lumea ar fi fost a lor.
      Titu Herdelea pasea tacut si prudent.Vedea ca Iuga n-are chef de vorba si nu vroia sa-l supere. Isi facu in gand bilantul serii si cibzuia ca poate fi multumit.  Daca ar intra la "Universul", s-ar putea socoti angajat definitiv si bine. Nu e un ziar subtire, dar pare a fi solid si raspandit. Ar fi preferat "Adevarul", care e mai simpatic, mai opzant si mai intelectual. Pentru inceput e bine si asa. Numai sa nu uite avocatul sa vorbeasca cu directorul. Are sa treaca maine negresit pe la Baloleanu.... Adica nu, sa se consulte intai cu Iuga.
      Trebuia sa ia seama, sa nu faca vreo gafa, sa-l ofenseze si sa-l piarza. Cand i-a scos Dumnezeu in cale un om atat de extraordinar, nu mai conteaza cateva zile de asteptare....
       Prin piata Palatului regal i se paru totusi ca tacerea a fost prea lunga. Cumpanind despre ce i-ar putea vorbi, isi aminti cu cat interes a discutat Grigore despre nevoile taranesti. Ii zice deci, ezitand, parca i-ar fi pipait sufletul:
      - Nici n-am pomenit, atata ce se vorbeste pe aiciea despre tarani si mereu despre tarani. Toata lumea, pretutindeni, intruna: chestia taraneasca, problema taraneasca, sa facem asa, sa facem altfel.... De ce atata discutie? Pana si la mine in curte, toti chiriasii, cum se aduna la taifas, repede ajung la tarani, s-apoi da-i si da-i cu problema si cu chestia.... Barem un cizmar jidov si mai ales feciorul lui, care-i mare socialist, nu ma intalnesc odata sa nu-mi bata capul cu fel de fel de solutii si cu proorocirea ca, de nu se rezolva chestia taranilor, are sa vie revolutia sa faca praf si cenusa Bucurestii!
       Grigore tresari ca trezit dintr-o visare. In aceleasi clipe, aceeasi intrebare si-o pusese si el, cautandu-i raspunsul. Murumura cu privirea spre norii maniosi ce se valtoreau peste capetele lor:
     - Poate sa fie numai o moda trecatoare, dar poate sa fie o durere straveche, care apasa sufletele ca o palca nabusitoare. Cine stie?


                  5.
          Grigore Iuga se perpelea in pat fara somn. Rasfoiese gazetele de seara si nu retinuse nimic. Gandurile ii rataceau tulburi, neostoite, rascolind amintiri, amaraciuni, planuri, sperante si izgonind mereu linistea sufletului. Stinsese becul de pe noptiera de cateva ori si tot de atatea ori il reaprinsese, ba sa refaca un calcul salvator, ba sa controleze un pret al zilei, ba sa observe un amanunt pe fotografia Nadinei, care, din perete, deasupra patului, il urmarea cu ochi galesi. Pravalita, trei sferturi goala, pe o blana de urs, cu bratul rezemat pe capul fiarei, sanii ei mici parea incremeniti intr-un spasm voluptos, iar soldurile-i calde se alindau cu indemnuri, in vreme ce intreaga-i figura suradea, cu o candoare virginala si prefacuta. In rama grea, fotografia marita aproape natural era un cadou de ziua lui din partea ei. Atunci, cu trei ani in urma si numai un an dupa cununie, a mintit ca-l bucura cadoul ei, i-a multumit si a imbratisat-o, dar in sinesi a fost intristat si deceptionat. Avea pretentia, nemarturisita, sa-i apartie exclusiv lui macar goliciunea ei trupeasca. Il indigna inchipuirea ca sotia lui, dragostea lui cea mare, s-a putut arata astfel unui barbat strain, fie el chiar fotograful.
      Sosise in Bucuresti plin de incredere ca toate vor merge struna. A incasa rata a doua si ultima din pretul graului vandut si livrat, a aranja cu Dumescu, la Banca Romana, polita care ajunge luni la scadenta erau treburi ce se puteau lichida in doua ore. Dupa ce va ispravi afacerile, proiectase sa mai stea vreo doua-trei zile, sa se intalneasca cu prietenii, sa le reaminteasca prin prezenta ca traieste. Pe urma, inapoi la Amara cu restul de bani, care va fi suficient pentru nevoile curente pana la valorificarea porumbului. Era ordonat si meticulos. Cu atata se alesese in cei doi ani petrecuti in Germania. Isi intocmise programul de acasa in toate amanuntele. Polita cerealistului o avea in buzunar cu scadenta pentru maine. O considera aur curat. Semnatura celei mai importante firme de export de cereale din Romania se bucura de respect in toata Europa.
      In strada Bursei, primul punct din program, soarta a trimis o dunga brutala peste combinatiile lui. Seful firmei, un armean inalt, batran si rigid, l-a poftit in biroul sau particular, i-a oferit o cafea si o havana de contrabanda si l-a rugat confidential si staruitor sa-i ingaduie o amanre de o luna, una singura, pentru plata ratei. Grigore a incercat sa obiecteze ca e vorba de o polita, ca..... Au urmat explicatiile si considerentele. Timpuri exceptionale. Preturile au scazut brusc pe pietele straine in ultimele saptamani, aproape o prabusire. A cazut in balanta concurenta ruseasca, neasteptata; recolta muscalilor, de unde se anuntase compromisa, a iesit de o data arhiabundenta. Rusia e totdeauna cu surprize. Nu l-ar fi durut capul de asta. El, negustor prevazator, a facut toate aranjamentele in timp util. L-au nenorocit insa caile ferate, care n-au putut executa transporturile cand a trebuit. Apoi vapoarele care au stat, unele mai stau si azi, la Braila, de poamana, fiindca n-au avut ce sa incarce. Pierderile se ridica la peste treizeci la suta din valoarea marfii. Si, varf la toate, criza financiara, stupida, care s-a abatut asa din senin, a zdruncitat tot creditul si paralizeaza orice posibilitate de miscare.
      Grigore asculta si nu auzea. Precis era doar faptul ca nu va primi banii; restul erau vorbe. Ascultand isi zicea intruna ca, in ciudat tuturor explicatiilor, daca el ar refuza amanarea, armeanul totusi ar plati, caci n-ar putea lasa sa i se protesteze polita, si astfel sa-si ruineze toata intreprinderea. Refuzul insa ar insemna ruptura cu firma cu care tatal lui lucreaza de douazeci si ani si care de multe ori, in momente grele, le-a facut destule inlesniri.  Poate el sa-si ia raspunderea unui refuz? Sau, daca accepta amanarea cum sa aranjeze datoria de la Banca Romana, si cum sa se intoarca acasa cu mana goala? Nici n-a refuzat, nici n-a acceptat. Va raspunde maine dupa reflectiune matura.
...................................................................................................................................................