Răscoala, Liviu Rebreanu

.....................................................................
      IX.

           Câţiva încercară să mai spună ceva, dar Miron Iuga îşi pierdu răbdarea:
     - Acum hai, plecaţi! Am isprăvit. Că voi nu ştiţi ce-i omenia! Ţăranii mormăiră "sărut mâna" şi se cărăbăniră spre poartă.
      Îndepărtându-se, Lupu Chiriţoiu, le spuse aşa încât să audă şi boierul:
      - Are dreptate dumnealui, că moşia una a fost de la Izvoru până la Şerbăneşti. Că-mi aduc aminte că odinioară.....
     În acelaşi timp, însă, Matei Dulmanu bufni printre dinţi cu ură înăbuşită:
     - Nu-l mai satură Dumnezeu de moşii, mânca-l-ar viermii să-l mănânce!
     Miron Iuga rămase pe loc ca un stâlp. Se uita la dânşii şi nu mai auzea nici cârâitul găinilor, nici răgetul unei vaci care-şi chema viţelul despărţit. Prin creieri îi alerga mereu acelaşi gând:"Pământ şi iar pământ, atâta ştiu netrebnicii!" Când se întoarse, în portiţa dinspre conac, văzu pe Grigore cu Titu Herdelea. Hoinăriseră pe câmp ca să profite de vremea frumoasă.
     - Ce faci aici, tată? zise Grigore. Încă n-a sosit Nadina?
     - Nadina n-a sosit, dar i-au venit cumpărători la moşie, răspunse bătrânul.
    - Ce spui? făcu tânărul mirat. Şi anume cine, cine?
    Miron Iuga îl privi o clipă şi pe urmă spuse întorcând capul:
     - Ţăranii!

                4.
      - Dă-te jos de acolo, măi băiete, că-mi dărâmi portiţa, fire-ai al dracului! strigă baba Ioana, bosumflată ca totdeauna, către copilul lui Vasile Zidaru, care se legăna, căţărat pe ulucile porţii, lălăind cât îl ţineau plămânii.
     Ioana dădea de mâncare purcelului mai în fundul ogrăzii, care era una cu grădina. Îi ţinea ceaunul cu lături şi-l îndemna: "Mănâncă, băieţelul mamii, hai mănâncă!" Porcul însă îşi scoase deodată râtul din zeama de tărâţe şi trecu la celălalt ceaun gol, scormonind după rămăşiţe. Baba se supără: "Nebun eşti, ori nu ţi-e bine, măi porcule?....Na, aici, crapă, mânca-te-ar câinii!" În vreme ce porcul îşi scufunda iarăşi râtul până-n ochi în lăturile grase, câinele cel alb, cu mari pete negre, îndrăzni să se apropie de ceaunul gol, să vază de a mai rămas ceva şi pentru el. Baba Ioana îl alungă: "Ia mai du-te dracului şi tu şi nu-ţi băga botul!" Ascultător, câinele se retrase şi dădu din coadă fără a pierde nădejdea, uitându-se cu jind şi la porc, şi la stăpână, şi la celălalt câine, o corcitură de şase luni, care sărea pe la spatele babei şi hămăia rar, ca un copil jucăuş.
     Când văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hâlboreşte, îi luă ceaunul, mormăind:
    - Văd că te-ai săturat şi-ţi arde de joacă, nebunule, şi mă ţii aplecată de mă dor vinele de la picioare! Drept răspuns, purcelul grohăi mulţumit şi începu să caute pe jos dacă n-o fi căzut vreo bucată mai bună. Negăsind nimic, vru să plece după stăpâne-sa, dar legat cu sfoară de un pociumb, trebui să-şi oprească avântul. Câinii însă se ţineau după Ioana care, ajungând la uşa casei, , aşeză ceaunurile lângă prag zicând: "Na, mâncaţi şi voi, lua-v-ar dracii!" Cel mai mare se repezi la ceaunul gol, îşi dete seama c-a greşit, se strâmbă la căţelul care nimerise mai bine şi, negăsind ascultare de bunăvoie, îl înşfăcă de ceafă şi-l tăvăli puţin, ca să-l înveţe minte, iar pe urmă se apuca de mâncare, fără să se sinchisească de chelălăiturile tovarăşului mai mic şi nici de baba care îl probozea: "Nu vă învoiţi, ai, fire-aţi ai dracului!"
    Copilul lui Vasile se hăţănea mereu pe portiţă, parcă nici n-ar fi vorbit cu el adineori baba Ioana.
    - N-auzi tu, măi drace, că-mi rupi ţâţânile? strigă baba mai mânioasă. Mai du-te şi pe-acasă, şi lasă-mă să răsuflu, că destul mi-aţi mâncat sufletul toată vara cu celălalt smintit dimpreună! Ori tu n-ai părinţi să se strângă de pe uliţe şi din curţile oamenilor?
    Totuşi copilul nu s-ar fi speriat de mânia ei, dacă nu intervenea alt glas:
     - Nicule maica, vin` la mama!.... Auzi tu, Nicusor?.... De ce stai sa te blesteme dansa?
     Vasile Zidaru sedea peste drum si avea o muiere cat un granadir si rea de gura, de nimeni nu-i statea inainte. Copilul, balan si durduliu, nu stia decat de frica ei; altfel, toata casa il rasfata si-i rabda orice nazdravanii. Zidaru avusese trei fete si niciun baiat. Deabia dupa ce si-a maritat fetele a venit pe lume Nicu, de-i era rusine femeii c-a pedepsit-o Dumnezeu sa nasca tocmai la batranete si sa se trudeasca iar cu copil mic.
     Pe cand Nicu scobora de pe portita si trecea drumul, baba Ioana lua din casa doua oale si merse la fantana ce se afla nitel mai incolo, langa casa jandarmilor, la marginea ulitei. Cainii o insotira voiosi, grabindu-se sa miroasa toate portile si santurile, parc-ar fi uitat ceva. Nicu, desi abia apucase sa intre in curte, nu mai avu stare. Isi lua biciul si porni sageata dupa baba. Isi aduse aminte isa ca si ei au caini si se intoarse inapoi. Era o catea alba, schioapa de cand o impuscase intr-o noapte jandarmii, si atat de rea ca o tineau ziua legata ca sa nu muste vreun trecator. pana sa deznoade el sfoara, Ioana se inapoia cu oalele pline. Copilul o interpela, urmand-o in ograda:
    - Ne lasi sa ne jucam cu cainii matale si cu cateaua noastra?.... Ai?.... Ne lasi?
    Baba nu raspunse. Baietelul se obisnuise la ea, fiindca pana deunazi a tinut aici pe nepotu-sau Costica, tot de vreo cinci ani, negru ca un pui de tigan si strengar de n-avea pereche in sat. Ramas acum singur, Nicu isi gasea petrecere cand cu cainii, cand cu gainile sau cu pisica. Ioana insa il ocara si-l alunga, dar numai din gura, caci ii erau dragi copiii si-i placea sa simta fiinta de om pe langa casuta ei, cum avusese parte toata viata.
    Numai de un an statea aici, vecina cu ograda conacului. Avea casa ei mare si frumoasa in ulita cealalta, dincolo de conacul arendasului Cosma Buruiana. Acolo si-a petrecut zilele cu barbatul ei Ionita Craciun, pe care l-a strans Dumnezeu acu vreo zece ani. Nu s-a speriat insa de vaduvie, caci ea a purtat de grija gospodariei si cand traia Ionita. El cam avusese darul betiei si, ca sa poata petrece fara suparare, s-a tinut tot de slujbe pe afara, ba primar, ba pandar, ba cine stie ce, de a avut mereu leafa de cheltuit prin carciumi. Ioana a crescut copiii si i-a asezat pe toti bine. Feciorul a ajuns grefier la Bucuresti, doua fete le-a maritat dupa preoti, iar pe cea mai mica, pe Florica, cu Pavel Tunsu, in sat. A crezut ca Florica cu Pavel ii vor fi toiagul batranetilor si i-a luat in casa ei, sa traiasca toti impreuna. O chema feciorul mereu la Bucuresti, la dansul, ca sa nu se mai trudeasca si sa fie tihnita dupa atata amar de munca. N-a vrut sa se instraineze de pe locurile unde s-a nascut si a imbatranit. Implinise saizeci de ani, dar se simtea inca zdravana, macar ca i se cocarjise putin spinarea. Se hranea bine, nu-i lipsea ciocansul de tuica la nicio masa, porc avea, pasari avea, porumb avea, era grasuna si voinica, nu ca alte femei de varsta ei.

       Cand a inteles ca nu se poate invoi cu Florica, dupa ce a rabdat si a inghiti sapte ani, s-a hotarat sa o lase in plata Domnului si sa-si injghebeze alta gospodarie. Mai bine orice saracie, decat necontenita zarva, si sfada, si inima grea. Noroc ca nu apucase sa imparta toata averea copiilor si-si pastrase pe seama ei cateva petice de pamant, sa aiba de s-ar intampla ce nu dorea si ceea ce totusi s-a intamplat. S-au despartit anul trcut prin buna intelegere. Ginerele a ajutat-o mai mult decat fata. Fiindca avea locul acesta, langa conac, la ulita, si-a durat aici o casuta dintr-un cosar de porumb, adus pe roate, cu doisprezece boi. Ea singura l-a lipit cu lut pe dinafara si pe dinauntru, l-a varuit. Un om i-a carpit coperisul si i-a facut o vatra cu o inchipuire de horn, un cotet pentru galite si altul pentru purcel. Un vecin i-a daruit doua ferestruici care nu-i mai trebuiau. Numai trei ochiuri aveau sticla: celelalte le-a astupat cu hartie de la popa.... Florica, dupa ce a vazut cum s-a asezat maica-sa, s-a suparat ca o face de rusinea satului. Batrana i-a raspuns cu putina amaraciune:
     - Da, draga mamei, v-am rabdat destul.....
    Pe urma s-a impacat si Florica se, de cum s-a desprimavarat, a trimis pe baietelul cel marisor, pe Costica, sa mai stea pe la bunica-sa, sa-i mai tie de urat si sa scape de un mancator. Copilul a necajit-o pe Ioana toata vara si toamna, pana deunazi, i-a intors pe dos casuta, strangand dupa dansul o liota intreaga de alti nebunatici. L-a tinut insa, tocmai ca sa arate ca ei au nevoie de ea, nu ea de ei.
    Guraliva n-a fost baba Ioana niciodata, ci mai mult moroncanoasa, desi avea o inima ca untul cel proaspat. Mai bucuroasa boscorodea singura ori cu dobitoacele, care o intelegeau si o ascultau mai bine ca oamenii. Se multumea sa preintampine orice pornire de sfada cu un "fire-ai a dracului" modulat dupa cerintele imprejurarilor.

     - Uite, maică Ioană, că ăl mare nu lasă-n pace pe cocoş! zise deodată Nicu, care voia să lege şi pe câinele babei de sfoara căţelei şchioape, ca să se joace cu ei de-a caii.
     - Huo, potaie, ce ai cu cocoşul! făcu Ioana fără însă a se uita, zorită cum era să pregătească mâncarea găinilor ce începeau a se aduna acasă de pe unde hoinăreau toată ziua, fiindcă începea să se însereze.
     Mai trecu un răstimp până se putu aşeza în pragul casei, cu blidul cel mare în poală, strigând cum făcea în fiecare seară:
    - Păsărelele mamii, păsărele, păsări, păsă.....
    Găinile şi puicile veniră din toate părţile ca nişte copii ascultători; se îmbulzeau şi se ciocăneau la picioarele ei. Le numără. Lipseau două bătrâne şi cocoşul. Deşertă blidul, goni câinii să nu mănânce porţia galiţelor şi porni spre uliţă, chemând mai prelung:
    - Păsărelele mamii, păsărele, păsări, păsă.....
    Când deschise portiţa, auzi de sus un uruit zgomotos şi o trâmbiţă care tutuia ameninţător. Zări în marginea cealaltă a uliţei găinile scăldându-se într-o pojghiţă de pulbere, cu cocoşul lângă ele. Strigă necăjită:
     - Păsărele mamii......
     Automobilul se apropia în goana mare şi găinile nici nu se sinchiseau. Desperată brusc că o să dea maşina peste ele, baba se repezi să treacă, să le ferească de primejdie. Nu apucă însă să ajungă decât până în mijlocul uliţei. Şoferul răsuci aprig volanul şi automobilul ţâşni pe lângă ea ca o săgeată, gata să intre în lanţ ca să n-o calce.  Ţipetele de femei izbuncniră din maşină, iar peste drum, glasul nevestei lui Vasile Zidaru:
     - Nicule, unde eşti, că te omoară maşina!
     Baba Ioana încremenise pe loc. Cele două găini fugeau speriate, cocoşul însă, care stătuse să le apere, era prefăcut într-o grămpjoară de pene însângerate. Bătrâna îl luă de o aripă şi îl târî spre casă, bodogănind înăbuşit:
     - Fire-ar al dracului!


                  5.
      Cu un viraj îndrăzneţ, automobilul stopă scurt în faţa scării. Grigore, care auzise zgomotul eşapamentului şi semnalele sirenei, aştepta pe trepte împreună cu Titu Herdelea. Şoferul închise motorul, sări jos şi se repezi de deschise portierele să poată coborî boieri cotoşmăniţi în blănuri, pleduri, măşti şi ochelari ca nişte exploratori polari.
      Cel dintâi, Gogu Ionescu, izbuti să se descurce din învelitori şi să ia contact cu pământul. Stătuse lângă şofer. Era enervat şi plictisit din pricina emoţiilor călătoriei. Strânse mâna lui Grigore, declarând ursuz:
      - Dragul meu, bine te-am găsit, dar să ştii că pe mine nu mă mai prindeţi pentru astfel de experienţe! M-am săturat!
    - Ce s-a întâmplat Gogule, de eşti aşa de supărat?  întrebă tânărul Iuga, nedumerit.
.......................................................................................