...................................................................................................
III.
Cum Grigore devenea prea sumbru, Predeleanu îl întrerupse glumeţ:
- Da, Grigoriţă, dacă te-ai pripit? Cine-i de vină? Iacă, ţi-aş fi dat acuma o nevastă mai straşnică decât Tecla. Uite, pe dumneaei!
Olga se roşi până-n vârful urechilor, dar izbucni totuşi în râs, ca să-şi ascundă încurcătura. Grigore o privi lung şi răspunse:
- Evident, evident.... Cine ar fi bănuit că din ştrengăriţa de acum cinci ani are să iasă o domnişoară atât de nostimă?..... Regrete zadarnice, dragă Victore!
- Nu te grăbi cu regretele, onorate domn! protestă Olga revenindu-şi. Întâi ar trebui să te întrebi dacă te-aş fi luat eu!.... Şi pentru că m-aţi pus în joc, ei bine, să vă spun:bărbatul meu va trebui să fie un tip vesel, elegant şi, mai presus de toate, dansator perfect.....Iată!.... Nu un ursuz ca dumneata!
- Bravo! strigă Victor. Bine ca te-ai demascat, domnişoară! Vasăzică un dansator doreşti.... Poate să-ţi procurăm unul de la operetă, ce zici?
Grigore o privea stăruitor, ca şi când gluma i-ar fi răscolit în suflet crâmpeiele de visuri ce s-au înăbuşit înainte de a se contura în forme. Olga i se părea completarea Teclei. Avea toate calităţile ei, dar colorate mai viu şi, în ochii ei, sub scânteierile şăgalnice, parcă palpita o umbră sentimentală. Clătină din cap, să-şi alunge închipuirile, şi rosti domol:
- Prea târziu........
7.
- Domnu Titu..... Ghici ce surpriză am să-ţi fac? zise doamna Alexandrescu misterios, oprindu-l în antreu. Nu ghiceşti?.... Atunci poftim încoace!
Titu Herdelea tocmai se despărţise de Grigore Iuga după masa de la Predeleanu. Era, fireşte, în costumul cel bun, pimpant şi elegant ca un mire. Doamna Alexandrescu îl conduse în camera ei, unde aştepta o doamnă micuţă, foarte blondă şi mirată, drăgălaşă şi simpatică.
- Uite! făcu doamna Alexandrescu, arătând-o triumfătoare.
Tânărul îi sărută mâna ceremonios zicând:
- Sunt fermecat, doamnă Mimi!
- Cum ai cunoscut-o aşa dintr-o dată! se minună doamna Alexandrescu.
- După frumuseţe şi încă după ceva! răspunse Titu.
Mimi râse. Era măgulită de galanteria tânărului. Gânguri:
- Mi-a spus mama că eşti poet. M-am convins acum şi eu.
Îi ceru insistent, secondată de maică-sa, să explice şi restul. Tânărul Herdelea mărturisi că, scotocind prin lăzile din antreu, a dat peste un roman pe care nu-l cunoştea şi a vrut să-l citească. Doamna Alexandrescu îi permisese să examineze biblioteca ginerelui ei, numai să aşeze toate la loc cum au fost. Pe câteva file din carte a găsit o întrebare scrisă cu creionul: "Puişorule drag, mă iubeşti?" A înţeles că Mimi trebuie să fi făcut întrebarea viitorului ei soţ. După scris şi după întrebare, el a încercat să şi-o închipuiască şi a văzut-o în închipuire aşa cum e ea. Ba fiindcă în carte n-a găsit niciun răspuns la întrebarea aceea gingaşă, şi-a luat voie să răspundă el: "Te iubesc mult, puişorule drag!"
- O, o! adevărat? făcu Mimi cu o surpriză plăcută. Vezi, eu nici nu-mi mai aduc aminte.
- Asculta, domnu Titu, interveni doamna Alexandrescu. Sa nu te apuci sa faci curte lui Mimi, ca ginere-meu e gelos foc si ar fi in stare cine stie ce sa faca.....
- Fugi, mamica, nu mai ponegri asa pe Vasile, sa creaza domnul ca barbatul meu e un badaran!
Titu se apara ca nu si-ar permite sa creaza nimic, adaugand ca sotul unei doamne atat de incantatoare n-ar fi de mirare sa faca si crima pentru ea. Afla apoi ca doctorul a fost mutat la Bucuresti intr-un post foarte bun, la primarie, ca au venit sa se intereze de locuinta, fiindca, peste vreo doua saptamani, el trebuie sa se prezinte la slujba si ca ea va ramane aici pentru cateva zile pana va gasi o casa potrivita....
- Ti-am spus eu, domnu Titu, ca e un baiat foarte distins, zise doamna Alexandrescu. Daca n-ar fi asa de salbatic.... Adineauri a adus-o pe Mimi pana aici, a intrat doar sa zic bonjur si a sters-o... Stii dumneata de ce. I-am spus, adauga catre fiica-sa, ce-mi face din cauza bietului Jenica....
Mimi schimba vorba. Titu ii veni in ajutor, oferindu-se sa o insoteasca, daca are nevoie, in cautarea unei case si regretand ca tocmai acuma, zilele acestea, trebuie sa plece si el la mosia unui prieten...
Pe cand alta data nu stia cum sa fuga mai repede, acum de-abia se dadu dus. Mimi i se paru interesanta si ispititoare.
"Ma tin de prostii in loc sa-mi vaz de necazurile mele! isi zise dupa ce se retrase in odaita lui. E draguta, nici vorba, dar acuma nu e momentul sa-mi pierd vremea cu aventuri d-astea."
Nu putea sti cand va pleca cu Iuga. El i-a spus: doua-trei zile. Deci trebuie sa fie gata in orice clipa. In camera era frig si intuneric. Se facuse ceasurile sase. Intai sa se schimbe, sa nu-si strice degeaba hainele cele bune. Mare lucru e sa ai o haina cumsecade. Parca altfel te simti. Mai stapan pe tine si pe altii. Ce noroc ca s-a intamplat sa fie tocmai gatit cand a cunoscut pe fata gazdei. Tot Mimi ii umbla in cap. Destul! isi aduse aminte ca pingeaua de la gheata de purtare din dreapta s-a descusut putin. Tot n-are nicio treaba si e frig. Ia sa mearga la cizmar cu ea, inainte de a se strica mai rau.... Trecu, in capul gol, la Mendelson, in fundul curtii. Din antreu, a mai auzit ciripitul doamnei Mimi; inca nu plecase. Cunostea pe cizmar, de altfel, ca pe toti chiriasii ceilalti care, fiind toti saraci, alcatuiau un fel de familie mare, cam certareata si zgomotoasa. Mendelson ocupa doua camarute, amandoua spre curte. Una avea fereastra, cealalta usa de intrare. Atelierul era in colt, dupa usa. Aici ciocanea si cosea si bombanea toata ziua, ghemuit pe un scaunel cu trei picioare, batranul Mendelson, sfadindu-se cu muierea, ori dascalindu-si ucenicul, daca n-avea alaturi vreun musteriu cu care sa taifasuiasca. Desi impinise cincizeci de ani, niciun fir alb nu i se ivise inca in parul negru, stufos, vesnic incalcit ca si barba. Se falea ca a invata meseria de la Rapaport si ravnea din tot sufletul sa-i pice o comanda de incaltaminte noua, dar era multumit si cu reparatii, numai sa fie si sa iasa un ban. Titu il nimeri bocanind de zor la un pantof de dama.
- Numai doua secunde sa ai rabdare, domnul Herdelea, zise cizmarul fara sa se opreasca din lucru. Doar sa ispravesc tocul doamnei Tanasescu, ca se duce diseara la teatru si, uite, asteapta domnul Tanasescu... Poftim, stai jos un minut!.... Misule, unde esti? Da un scaun domnului Herdelea!
Titu dadu mana cu Misu si cu Tanasescu. Asezandu-se, mai vazu un militar, pe care insa nu-l cunostea, in coltul cel mai intunecos al camarutei.
Dupa o mica pauza, refacandu-se parca atmosfera, Tanasescu vorbi cu glasu-i batranesc:
- Daca-i pe desptate, domnu Misu, apoi s-o incepem de la inceput, ca asa se cuvine. Fa-i dumneata dreptate taranului, nu zic, dar mai intai nu lasa de batjocura pe cei care au slujit statul o viata intreaga, si nu l-au furat, si nici invarteli n-au facut, si au ajuns la batranete ca vai de pacatele lor!
Tanasescu era iesit numai de un an la pensie si avea o nevasta cu douazeci si cinci de ani mai tanara ca dansul. Cum Misu nu spuse nici da, nici ba, continua aproape manios:
- Sa nu ma silesti dumneata pe mine, care ti-am muncit pana m-ai stors ca pe o lamaie, sa ma injosesc la batranete, ca nu sade frumos si nu-i drept!
Mendelson, socialist infocat, fost de cateva ori arestat si batut prin beciurile politiei, raspunse fara sa ridice ochii de la lucru:
- Dreptatea nu costa nimic si de aceea n-are circulatie in comert!
Misu, insa striga deodata cu imputare:
- Domnule Tanasescu, daca dumneata te plangi si suferi de nedreptate, atunci gandeste-te ce trebuie sa fie la tara, unde nu patrunde nicio raza de nadejde!
Pensionarul se supara de-a binelea.
- Ba sa ma mai slabesti dumneata cu toparlanii dumitale, intelegi? Ca taranul are si de mancare, si de imbracat, si de odihna, slava Domnului! Nu ne tot luati pe noi cu taranii, ca noi stim prea bine ce-i la tara! Mai aveti grija si de cei oraseni, ca noi ducem greul, si suferim,, si ne chinuim, numai Dumnezeu stie!
Regreta ca a fost cinstit in slujba si nu a strans avere, ca altii, sa nu-i mai pese de nimeni si de nimic in lume. Si o tinu asa, pana ce Mendelson ii intinse pantoful reparat si lustruit ca oglinda.
- Cu mosu nu-i chip sa discuti obiectiv, ca el din chestia pensiei lui nu iese, observa Misu ironic, dupa plecarea lui Tanasescu. De altfel, functionarii si pensionarii sunt stalpii burgheziei noastre. De aceea isi inchipui ca statul numai de ei trebuie sa aiba grija si ca lor li se cuvine tot.... Dumitale iti plac starile astea, domnule Herdelea?
Titu se simtea fericit si n-avea chef de controverse. Raspunse totusi ca sa zica si el ceva.
- Eu nu cunosc indeajuns starile de aici si nu le pot judeca, dar stiu ca nedreptate e pretutindeni si sub diferite forme. Dincolo intr-un fel, aici altfel....
- Dar in alte parti, oamenii lupta impotriva ei, se agita, tipa, pe cand noi o privim ca o stare normala! Asta e buba cea mare!
- Uneori si lupta e inulita! murmura Herdelea, convins.
- Iaca, asta e mai rea ca toate, domnule! Resemnarea asta! striga Misu. Credeam ca dumneavoastra, cei de dincolo, sunteti mai darzi pentru triumful dreptatii!
Lampa de petrol ce atarna din tavan peste mescioara incarcata cu cuie de lemn, si calapoade, si scule lasa restul odaitei intr-o obscuritate in care si oamenii pareau siluete de umbre. Misu, subtirel si slabut, in picioare, gesticula violent, ca si cand s-ar fi luptat cu intunericul. Titu mai statuse de vorba si cu tanarul, si cu batranul, ii socotea revoltati din pricina mizeriei, ii intelegea si aproba, desi el, fire discreta, nu-si cheltuia durerile in cuvinte aspre, ci isi tortura cu ele numai sufletul lui.Apoi ştia de la Gavrilaş că Mendelson e deocheat la poliţia de siguranţă şi nu voia să facă cor cudânşii şi să aibă, poate, cine ştie ce încurcături.
- Mişule, astâmpără-te, că eşti militar şi ai să dai de dracu! zise deodată bătrânul, speriat parcă de zelul fiului său.
- Da ce, pentru că-s militar, n-am dreptul să-mi spun o părere cinstită? Lasă că peste zece zile am scăpat de armată, dar şi până atunci, ce, am să mă jenez de dumnealui? Ce, dumnealui nu e proletar, ca noi?
- Ba ce mai proletar, domnule Mişu! făcu Titu şi mai în glumă, şi mai în serios. Atât de proletar că deocamdată tai frunze câinilor cu speranţa că voi găsi cândva de lucru!
După o tăcere tulbure, Mişu urmă cu un glas mai potolit:
- Măcar dreptul de-a ne tângui între noi să ni-l păstrăm, că altfel.... Ce zici, frate Petre?
Întrebarea o puse militarului care, în colţul cel mai întunceos, pe marginea patului de scânduri, şedea cu şapca pe genunchi, mut, neclintit, parc-ar fi fost de piatră! Surprins de întrebare, făcu un început de mişcare să se scoale în picioare, îşi luă seama şi se înţepeni mai tare pe loc. Răspunse gros, straniu, parcă din altă lume:
- De.....
Titu Herdelea întoarse capul spre el, uimit. În întuneric, desluşi o faţă osoasă, negricioasă, din care scăpărau doi ochi aprinşi. Mâinile mari, noduroase, sprijineau capela pe genunchi, împreunate într-o crispare stângace, înfricoşate parcă să n-o turtească.
- Dânsul mi-e camarad, explică Mişu. Am început miliţia în aceeaşi baterie şi am rămas prieteni. E băiat foarte de treabă. A ajuns căprar, uite tresa! Caporal Petre Petre! îl ştie tot regimentul.
- Petre Petre, repetă Titu, adăugând în sine: "Ce nume!".
Socotind că trebuie să-i adreseze un cuvânt, să nu-şi închipuie că se ţine mândru, zise:
- Mi se pare că nu eşti bucureştean?
- Nu, nu! făcu repede şi apăsat căprarul, ca şi când ar fi vrut să se apere de o ruşine. Sunt de la ţară, judeţul Argeş.
-Aşa, da!.... Fireşte! Mi-am închipuit. Necunoscând încă bine geografia ţării, Titu căută să-şi rememoreze harta, să vază unde vine judeţul Argeş. Adăugă ezitând:
- De pe lângă Piteşti?
- Aproape de Piteşti, aprobă căprarul, înviorat. Comuna Amara. Pleci cu trenul de aici şi mergi la Costineşti, la Costineşti schimbi, iei pe cel de Roşiori şi apoi cobori în gara Burdea, iar de-acolo numaidecât eşti la Amara.
Herdelea îşi amintea că şi Grigore Iuga a vorbit de Amara. Te pomeneşti că Petre Petre o fi chiar de pe moşiile Iuga. Îi stătu pe limbă să întrebe pe artilerist dacă a auzit de un boier Grigore Iuga. Îi fu ruşine de Mendelson, care ar putea crede că vrea să se laude cu cunoştinţe boiereşti.
- Îţi pare bine că scapi de oaste? întrebă apoi într-o doară.
- Rău nu mi-a fost nici la regiment, n-am ce mă plânge, zise Petre Petre domol şi grav. Dar, de, tot mai bine-i acasă, că, vedeţi dumneavoastră, omul de la ţară.....
Se încurcă şi tăcu.
- Desigur, continuă Titu, ca să-l scape din încurcătură. Tot omul trage la căsuţa lui, la pământul lui.... Ceva avere ai, pământ?
- Ba pământ nu prea avem şi tare ne-ar trebui! răspunse căprarul cu lăcomie. Pe aici se tot aude că poate s-or îndura boierii şi....
- Auzi, domnule Herdelea? strigă Mişu batjocoritor. Îţi place? La boieri e nădejdea lor! Să se îndure boierii!
Petre Petre se uită mirat, neînţelegând de ce batjocoreşte Mişu. Şi zise liniştit, simplu:
- D-apoi de la cine să tragem nădejdea, dacă nu de la boieri?..... De la cine n-are? Cine n-are uşor dă, că nu pierde nimic......
- Atunci o să mai aşteptaţi mult şi bine! făcu Mişu cu dispreţ.
- Om aştepta, ce să facem! mormăi Petre Petre, coborând ochii spre genunchi, la şapca pe care o mototolise cumplit.
Plecând, Titu dădu mâna pe rând cu toţi. Mâna lui Petre era grea, şi aspră, şi reavănă ca pământul.
CAPITOLUL II
PĂMÂNTURILE
1.
În gara Burdea, posomorâtă şi singuratică în mijlocul câmpiei, pe linia Costeşti-Roşiori, aştepta o brişcă galbenă, cunoscută, de la Amara. Când opri trenul, un băieţandru se repezi la vagonul în uşa căruia se arătase Grigore Iuga, strânse bagajele şi le duse la trăsură. Vizitiul Ichim, bătrân şi sfătos, ţina strâns din hăţuri pe cei doi telegari neastâmpăraţi, care-ţi rodeau zăbalele şi scormoneau cu copitele pietrişul.
- Bine-aţi venit, conaşule!
- Bine v-am găsit, Ichime! răspunse Grigore, suindu-se lângă tânărul Herdelea. Toate bune pe aici?
- Toate, conaşule, şi sănătate!
- Ei, dă-le drumul!
Un ţâţâit energic, şi caii porniră atât de brusc, că băieţandrul de lângă vizitiu se îndoi de spate. Din doul gării, brişca, după câţiva paşi, coti pe drumul nepietruit care tăia câmpia curmeziş până la Curteanca. Drept înainte, în zarea plumburie, , satul se zugrăvea ca un muşuroi uriaş, crescut cu bălării. Pe de lături, de jur împrejur, miriştea arămie se întindea nesfârşită, tăcută şi netedă. Numai ici-colo poposeau cârduri de ciori, punctând cu pistrui negri obrazul pământului. Cerul, căptuşit cu nori tomnatici, apăsa greu şi parcă-şi afunda marginile în orizont. Rari copaci, aliniaţi perpendicular, însemnau şoseaua judeţeană ce leagă Costeşti de Roşiori.
Când intrară în satul Curteanca, Grigore zise deodată lui Titu:
- Aici e reşedinţa lui Popescu-Ciocoiul! De la gară venim tot pe moşia lui. Până acum câţiva ani a ţinut-o în arendă. Vezi ce bine a ştiut să lucreze dacă a reuşit să scoată pe stăpânul său din casă şi să se instaleze dânsul. Dar poate că proprietarul îşi merita soarta. Nu l-am pomenit niciodată pe moşie....
Satul era numai câteva bordeie, în mijlocul cărora se înălţa conacul, o clădire informă cu un turn pătrat, vopsită toată în culoare sângelui şi înconjurată cu magazii diverse. Drumul spre Amara încrucişa şoseaua judeţeană în Curteanca, trecea pe lângă conac, spre marginea văii Teleormanului. malul cobora pieziş, ca o stâncă, vreo cinzeci de metri, până jos. Valea însăşi, largă mai bine de un kilometru, netedă ca-n palmă, cu pământul cel mai roditor, părea o nesfârşită panglică vrâstată cu grădini de zarzavat. Gârla încă nu se vedea nicăieri.
- Opreşte, Ichime! strigă Iuga înainte de-a începe coborâşul. Şi adăugă către Titu, puţin înduioşat şi mişcat: Vreau să-ţi arăt pământurile noastre, şi care au fost, şi care au mai rămas. De aici se văd toate ca pe o hartă....
Dincolo de valea Teleormanului, ce se afla acum la picioarele lor, pământul se încovoia prelung şi lin ca o spinare uriaşă.
- Râul Teleorman e linia de hotar din partea asta, rosti Grigore, ridicându-se în trăsură, şi indicând cu mâna şerpuirea uşoară a văii. De la satul Ioneşti, care se vede colo, departe, în stânga, şi până jos de tot, în dreapta, unde se varsă într-însul Valea Câinelui, care ne hotărniceşte de partea cealaltă. Limba de pământ între aceste două gârle a fost odinioară domeniul Iuga. Azi, nici jumătate nu mai e al nostru. De altfel, limba era destul de respectabilă, peste douăzeci de mii de pogoane. Vezi un sat dincolo de gârlă drept înainte, chiar pe drumul nostru?.... E Babaroaga. Dincolo de Babaroaga mai e un sat, Glianu Nou... se zăreşte luciul de tinichea al turnului bisericii, colo, puţin mai sus, în grămădirea de copaci.... Aşa! Partea din stânga a drumului a fost cea dintâi înstrăinată din pământurile familiei. Un străbunic a înzestrat cu ea o fată. Acuma îi zice moşia Vlăduţa, fiindcă conacul se află în Vlăduţa. Proprietarul e azi unul Stănoiu, care nici nu stă în ţară: nu ştiu ce face prin Italia, se pare c-ar fi în diplomaţie. Moşia o ţine în arendă un colonel pensionar, Ştefănescu, om foarte de treabă, cu trei fete de măritat, pe care nu le poate urni cu niciun chip, deşi sunt drăguţe şi au câte ceva zestre. Tot restul a fost un singur trup până la moartea bunicului, când s-a împărţit între tata şi un frate al său, Teofil, care apoi şi-a vândut treptat toată partea lui. Odinioară, vasăzică nu tocmai aşa de mult, tot pământul ăsta se numea simplu Moşia Amara ori Moşia Iuga. Acuma Moşia Amara e numai vârful limbii, partea din jos - am să ţi-o arăt mai pe urmă mai pe de aproape. În dreapta satului Babaroaga, e moşia nevestei mele, două mii cinci sute de pogoane, şi ţine până la drumul ce se vede mai devale, între Găujani şi Bârlogu. Dincolo de proprietatea Nadinei, spre Valea Câinelui şi în jos până la satul Lespezi, e moşia Lespezi a cumnatului meu Gogu Ionescu, omul dumitale. Amândouă sunt arendate aceluiaşi grec, un anume Platamonu, încă de pe când le îngrijea tatăl lor. Un arendaş harnic şi priceput, bun platnic. Se îmbogăţeşte văzând cu ochii. Cu toate astea, sau poate din pricina asta, nu prea se bucură de simpatii. Drept este că nici lui nu-i prea pasă de simpatii şi îşi vede de treburile lui... Aşa! Pe urmă vine moşia Vaideei, de la Lespezi înainte, între Amara şi Valea Câinelui. Vreo două mii de pogoane. E proprietatea unei bănci din Bucureşti, dar o exploatează în arendă de mai mulţi ani un moldovean cumsecade, Cosma Buruiană, pripăşit prin părţilea astea el ştie cum. Aleargă., asudă, horobăieşte grozav şi fără folos, căci la plata fiecărui câştigu dă din colţ în colţ. Tata ţine mult la el şi-l laudă, desigur, pentru că e păgubaş..... ce mai rămâne între cele două gârle e al nostru. Adică afară de un colţ de vreo patru sute de pogoane împrejurul satului Izvoru, chiar la confluenţa apelor, care ţine de domeniul Ghica. Fiindcă s-a ciopârţit aşa, acum ne-am apucat şi noi să ciopârţim măcar cu numele ceea ce mai avem: moşia Ruginoasa, moşia Amara, moşia Bârlogu, fiecare după satul lângă care se află. Am să te lămuresc mai bine când vom ajunge la Lespezi ca e tocmai pe spinare şi se vede tocmai la Izvoru, ba uneori şi până în judeţul Teleorman, care începe la numai câţiva kilometri din jos de Izvoru. Aidem, Ichime! O luăm peste Gliganu şi oprim niţel la Lespezi, sus.
Înainte de a porni caii, Grigore mai strigă:
- Stai! Stai! un minut!.... Să profit de ocazie şi să-ţi prezint pe vecinii din partea asta. Poate să-i întâlneşti cât vei sta la noi şi barem să ştii de unde să-i iei!... Pe colonelul Ştefănescu ţi l-am spus. trecem deci la dreapta. La Găujani nu e nimeni. În satul următor, la Humele, are o moşie mică, foarte bine îngrijită şi un conac ca o bomboană generalul Dadarlat din Piteşti. Mai încolo, alături de şosea, pe dâmbul acela, se vede bine cătunul cu conacul, e moşia Goia, tot aşa, numai de câteva sute de pogoane, a lui Ioniţă Rotompan, prieten bun cu tata, boier sadea, legat de pământ şi muncitor; are o fată măritată cu un magistrat la Roşiori. La Orodelu, mai la vale, în dreptul Izvorului, dincoace de gârlă, e proprietatea Perticari, cu un castel şi un parc care merită să fie văzute. Poate să şi mergem odată, să le vezi şi dumneata, dacă vom avea răgaz. Fireşte, moşia e arendată, castelul şi parcul însă sunt rezervate pentru proprietarii care vin destul de des să petreacă aici. Domeniul familiei Matei Ghica se întinde de la Izvoru până în judeţul Teleorman şi a exploatat în regie de un administrator care, în patru ani, şi-a chivernisit o moşioară proprie la marginea Bucureştilor, oferind totuşi proprietarilor numai deficite peste deficite. Şi la Izvoru e un conac simpatic şi confortabil, air boierii stau aici de cum se desprimăvărează până toamna târziu. Noi însă nu suntem în relaţii cu dânşii, nu ştiu de ce, aşa am apucat... Gata, am isprăvit!.... Dă-i drumul, Ichime!
Grigore se simţea în largul lui, vorbea şi explica cu mare volubilitate şi cu o plăcere care-i îndulcea glasul. Titu Herdelea privea, asculta, tăcea.
Brişca porni în trapul reţinut al cailor pe drumul ce cobora într-o serpentină severă pe malul escarpat ca o faleză.
- Aşa-s gârlele noastre pe aici, se grăbi Iuga, observând nedumerirea tovarăşului său din pricină că nu descoperea nicăieri urmele râului. Mai tot anul le treci cu piciorul, sau chiar seacă de tot, dar şi când se înfurie câteodată, cam primăvara, apoi se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea. Furii d-astea grave totuşi se întâmplă rar. De aceea, cum vezi, nici măcar de o punte n-avem nevoie. Sus, la Ioneşti, pe şoseaua judeţeană, s-a făcut un pod pentru orice eventualitate, dar s-a rupt acum câţiva ani, nu l-a mai dres nimeni şi lumea trece tot pe lături, ca şi aici. Valea Câinelui însă, cu toate că e mai mică, e mai mânioasă, face mai multe stricăciuni, aproape în fiecare an, şi nici nu seacă niciodată!
Trecură valea. Drumul continua drept ca o aţă, şi în puţine minute intrară în Babaroaga, un sat amărât, două uliţe încrucişate, nişte căscioare murdare, prin ogrăzi mulţi copii şi orătănii, ici-colo vreun ţăran pipernicit, iar pe un dâmbuleţ, mai afară, o bisericuţă de lemn ca o jucărie stricată. Titu Herdelea deschise gura să întrebe ceva, dar Iuga i-o luă înainte:
- Aici odinioară au fost numai colibe pentru argaţii de pe domeniu. Satul s-a înfiripat fără voia nimănui, de aceea e cum e....
După ce ieşiră din Babaroaga, urmă:
- Ai observat încrucişarea uliţelor în mijlocul satului?
În stânga era drumul spre Ioneşti si, mai departe spre Costeşti, iar în dreapta, traversând moşia Nadinei, spre satul Bârlogu, al nostru, afară e o harabaie de casă, într-o margine, pe care ţăranii au botezat-o conac, deşi serveşte numai ca magazie, fiindcă arendaşul şade în Gliganu, iar nevastă-mea, înainte de-a se mărita, când a venit pe aici, de două sau trei ori, a tras la conacul din Lespezi, al fratelui ei, în orice caz mai prezentabil...
Vreun sfert de ceas, în trapul cailor, brişca merse printre moşiile Vlăduţa, la stânga, şi Babaroaga, la dreapta. Priveliştea era monotonă. Aceeaşi câmpie, pleşuvă, pustie, cu pământul răscolit de brazde printre care firicelele de grâu de toamnă, abia răsărite, păreau nişte plăpânzi fulgi verzui pe un trup înfrigurat.
- Uite, aici şade Platamonu, arendaşul moşiilor Nadinei şi a lui Gogu, zise iar Grigore când fură în satul Gliganu, arătând la stânga o curte mare, împrejmuită cu uluci, în mijlocul căreia, ascunse de coroanele veştede ale copacilor, se întrezăreau clădiri albe cu acoperişuri de ţiglă.
Poarta era deschisă larg, tocmai atunci ieşea un bărbat cu faţa prăjită de soare, uscat, vioi şi energic, cu o pălărie veche, într-o haină scurtă de piele, cizme cu turecii moi şi înalţi.Când auzi clopoţeii şi vâzu brişca de la Amara, se opri pe podeţul dinainte porţii si salută ceremonios şe respectuos:
- Să trăieşti, coane Grigoriţă!.... Bine te-ai întors, cu cu noroc!
Iuga răspunse rece, ridicându-şi pălăria.
- Arendaşul? sopti Titu cu ochii la omuleţul de pe podeţ. Grigore dădu din cap, iar când se mai depărtară puţin, murmură:
- Nici mie nu mi-e simpatic, cu toate că nu mi-a făcut nimic. Apoi, cu glasul de mai înainte:
- Uite, acuma sosim la altă răscruce, aproape de capul satului. Daci mergi drept înainte dai de moşia lui Gogu, iar mai încolo, trecând peste Valea Câinelui, ajungi îndată la Gliganu de Sus, şi ceva mai departe, în satul Rociu, care se află pe şoseaua Piteşti-Fierbinţi, şi unde are o moşie frumoasă actualul nostru prefect, Boerescu. Drumul din stânga vine de la Şerbăneşti, adică satul până unde se întinde moşia lui Gogu. Noi însă acuma cotim la dreapta, spre Lespezi şi Amara. Proprietatea Nadinei ţine până în şoseaua pe care am apucat, iar la stânga continuă pământurile lui Gogu....
Cam pe la mijlocul drumului, între Gliganu şi Lespezi, vizitiul opri, cum i se poruncise. De aici câmpia cobora lin până la împreunarea celor două văi. Vederea era mai largă, parcă s-ar mai fi curăţat aerul. Jos, spre miazăzi, se deschisese o fâşie de cer albastru.
- Ei, acuma să-ţi mai arăt şi restul! zise Grigore. Iată, se zăreşte în stânga Valea Câinelui! Colo, în dreptul satului Lespezi, ăsta din faţa noastră, sfârşeşte moşia lui Gogu şi începe Vaideei. Dincolo de Lespezi se vede cum continuă şoseaua pe care vom ajunge în curând la Amara, satul celălalt, mai mare şi mai arătos. Linia şoselei prelungite până în Valea Câinelui însemnează marginea moşiei Vaideei. Tot ce se află la dreapta liniei ţine de noi până în cealaltă vale a Teleormanului, peste care am trecut.... Acuma, tot la dreapta, dar aici, aproape, cătunul cela cât un cuib e Bârlogu. Până acolo, adică până la drumul dintre Lespezi şi Bârlogu, merge moşia Nadinei şi apoi continuă până la Teleorman.Cum vezi, aproape am ocolit întreg domeniul nevestei mele....Intre Bârlogu si Amara, mult mai devale, se vede inca un sat - Ruginoasa, chiar in centrul proprietatii noastre. Acolo, avem acuma acareturile de capteneie si unelte mai bune. La orizont, se zareste si de aici satul Izvoru. Pata rosie e coperisul castelului Ghiculestilor. Padurea aceea, la stanga Izvorului, e a noastra. Sunt vreo trei sute de pogoane. Atata s-a mai salvat. Cu un secol in urma, Amarase afla la marginea padurii care cuprindea toate locurile astea.... Uite, in stanga, pe Valea Cainelui, se vede si satul Vadeei! De acolo, drumul care albeste ca o panglica merge la Mozaceni. Mai incoace, dar peste garla, se vede foarte bine satul Cantacuzu. Mosia de peste trei mii de pogoane, se zice ca a fost candva a Cantacuzinestilor, dar azi e a unui capitan de la Pitesti, Lache Gradinaru..... De altfel, pe aici, ori incotro treci, numai mosii boieresti ai sa vezi. Colo e Buta, mai incolo Negrasi, pe urma Zidurile, pe urma Dumbraveni...
In Lespezi, ii mai arata conacul lui Gogu, destul de intretinut, fiindca el mai vine din cand in cand, adus de nevasta-sa, cxariea ii place viata la tara, macar ca o variatie dupa petrecerile capitalei.
Apoi ajunsera la Amara. Satul, mai mare, era coplesit de aceeasi saracie, cu aceleasi casute acoperite cu paie, aceleasi ograzi pline de balarii. Grigore insa atrase atentia lui Herdelea, cu o mandrie nedisimulata, asupra bisericii de piatra cu turnul poleit, ridicata de bunicul sau, si asupra scolii noi, cladita de tatatl sau, iar intr-o ulicioara, in stanga, ii arata si conacul mosiei Vaideei, in care locuia arendasul Cosma Buruiana si care fusese casa de argati inainte de a se faramita domeniul.
- Stai, Ichime, sa ne dam jos, sa vaza boierul mai bine ce avem noi pe-aici! striga deodata Grigore, sarind din brisca, urmat de Titu. Voi luati-o inainte!
Pe dreapta, incepea gardul de uluci oe sub zidire de caramida, cu stalpi patrati din loc in loc. Era conacul Iuga. In dosul imprejmuirii un sir de plopi batrani strajuiau ca un front de ostasi de garda. Printr-o poarta deschisa, se vedea ograda cu cladirile pentru logofeti, argati si alti slujitori, cu grajduri, cotete, hambare.... Mai incolo, dupa vreo suta de pasi, venea intrarea principala la casele boieresti. Poarta era inalta si larga, cu trei arcade de zid unite deasupra, intr-o cusca de porumbei. Intrand cu Titu, Grigore ii spuse cu o unda de tristete:
- Acuma, ai sa vezi ce a fost in stare sa faca iubirea!
...................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu