Răscoala, Liviu Rebreanu

...................................................................................................................
    V.

           - Are dreptate si boierul, zise plutonierul cand intelese despre ce era vorba. Daca are, are. Nu-ti spun eu mereu ca aici toti sunt talhari? Acu vezi bine si dumneata....
       Silvestru Boiangiu, mustacios si tantos, si voinic munte, glasuind astfel, cauta sa-si racoreasca inima speriata. Primarului ce-i pasa la adica? Se spala pe maini. De ce sunt jandarmi in sat? Acum cateva luni Miron Iuga s-a plans comandantului companiei, venit in inspectie si poftit la masa la conac, ca jandarmii sunt slabi si seful cam molcut si de aceea iau au inceput sa se inmulteasca rautatile taranilor. Capitanul, fireste, a tabarat asupra plutonierului, l-a facut albie de porci si i-a pus in vedere ca-l azvarle tocmai in fundul Dobrogei daca va mai da motive de nemultumire domnului Iuga care asa si pe dincolo.... Si iata ca din senin ii pica pacostea asta pe cap, cand abia se mai linistise si el putin.
      - Am sa fac o ancheta de sa ma pomeneasca satele astea de hoti de codru si pe lumea cealalta! declara Boiangiu scrasnind.
     Se sfatuira indelung. Era limpede ca hotii trebuiau cautati numai in Amara, in Vaideei si in Lespezi. In fruntea banuitilor pusera pe pandarii arendasului Cosma Buruiana. Plutonierul trimise un jandarm sa-i aduca numaidecat la post. Apoi luara pe rand pe toti cei mai deochiati din toate trei satele, oprindu-se la cate unii, inlaturand pe altii, mai revenind asupra catorva. Pana la sfarsit, Silvestru Boiangiu isi intocmi o lista de vreo treizeci de oameni, pe care voia s-o mai rumege dupa ce va fi ascultat pe pandari....
     Jandarmul intra cu trei tarani in cancelarie. Drept introducere plutonierul carpi fiecaruia cate doua perechi de palme zdravene, iar pe urma le zise suparat:
    - Acum sa-mi scpuneti cine a furat porumbul arendasului?
    - Spuneti, mai baieti, spuneti degraba, sa nu va mai zaboveasca oasele de pomana, aduga primarul cu un glas parintesc si plangator. Trebuie sa-mi gasiti pe hoti din fundul pamantului, altmiteri e foc mare, ca voi trebuie sa-i stiti de n-oti fi cumva chiar voi.....
    Iacob Mitrutoiu, cel mai batran si garbovit putin, cu urmele degetelor plutonierului pe obrajii galbejiti, se jura ca el n-a fost de serviciu in noaptea aceea si a dormit acasa cu copiii, precum pot marturisi toti vecinii lui si tot satul. Ceilalţi doi se scuzară ca ei au avut poruncă de la boier să păzească hambarele de la curte, cele cu grâu, iar despre hambarul cel nou nici n-a fost pomeneală.Totuşi ei au tras cu urechea şi într-acolo, dar n-au auzit nimica. Adevărat că hambarul cel nou e mai depărtişor de conac, încât bătrânii au şi spus boierului, când l-a clădit, că nu e bine aşezat aşa de stingher......
       Vorbele pândarilor fură primite cu batjocură şi cu o nouă serie de ghionturi. Toţi tâlharii se apărară că nu ştiu, n-am văzut, n-am auzit. Dar cum să nu simţi nimica tu, pândar, plătit cu bani grei să păzeşti avutul stăpânului, când se fură un vagon de porumb numai la câţiva paşi de tine?..... Irimie Popa, mai chipeş şi mai îndrăzneţ, nu se putu opri să nu zică:
     - Ce vagon, domnule plutonier, păcatele noastre? Că paguba să tot fi fost doi-trei saci, dacă a fost.... Şi nici boierul Cosma nu s-a putut plânge de mai mult, uite crucea, dom plutonier! Doi-trei saci poate, dar ce vagon?
     Plutonierul îl plesni cu dosul palmei peste gură răcnind:
     - Eşti obraznic după ce furi?.... În faţa mea cutezi să..... Obrăznicia ţăranului îi vârâse un ac în inimă. Strigă un jandarm odihnit şi-i ordonă să aplice indivizilor o bătaie românească, să le fie ţinere de minte. Dar pe urmă îi iertă şi le dădu drumul cu condiţia ca mâine dimineaţă să se prezinte la primărie cu hoţii, altfel va fi vai şi amar de ei.
     - Adică asta cum vine, primarule? întrebă Boiangiu când rămase singur cu Pravilă. Boierul Miron ţi-a spus de un vagon de porumb, iar arendaşul reclamă trei saci?
    - De, ştiu eu? ridică din umeri celălalt. În interesul anchetei, chestia asta trebui lămurită mai întâi. Fiindcă într-un fel se anchetează un vagon şi alta e când sunt câţiva saci. Prin urmare primarul va merge la faţa locului să constate cât şi cum s-a furat.
      - Dar să nu te culci pe o ureche, nea Ioniţă! adăugă plutonierul. C-apoi şi dumneata dai de dracu cu mine, aşa să ştii!


                 5.
        Titu Herdelea, ascultând jelaniile învăţătorului, se simţea aproape ruşinat şi vinovat că se află pe aici ca musafir al asupritorilor nordului. Numai când Dragoş scăpa şi câte-o vorbă mai blândă despre Grigore Iuga, îşi revenea în fire zicându-şi că în definitiv el e invitatul lui Grigore. Totuşi, spre a-şi manifesta făţiş solidaritatea cu învăţătorul şi cu mulţimea oropsită din care face parte şi dânsul, în clipa plecării stângându-i mâinile mişcat, frăţeşte, îl rugă să-l însoţească până la preotul satului, să cunoască barem şi pe celălalt îndrumător al poporului.
       În ogradă intrase şi oprise un car cu doi bouleni jigăriţi. O babă uscată se iuţea să închidă poarta, în vreme ce un flăcău se apucase sa desjuge, iar un moşneag scotea apă din fântâna cu roată pentru adăpatul vitelor.
     - Uite-mi toată familia! zise învăţătorul Dragoş, arătându-i, supă ce Titu îşi luase rămas bun, în cerdac, de la soţia lui.
     Tânărul coborî şi dădu mâna cu bătrânii şi apoi cu flăcăul, mai înalt şi mai spătos ca învăţătorul. Când să iasă în uliţă, flăcăul spuse fratelui său:
     - Ar fi bine să te abaţi niţel şi pe la primărie, că, mi se pare, iar umblă să-i bată pe oameni de pomană jandarmii, iar pe pândarii de la arensaşul Cosma i-au şi bătut.
     Doamna Dragoş însă interveni înfricoşată:
    - Ba să nu te amesteci, Ionel, şi să-ţi vezi de necazuri, că avem destule, că pe urmă iar o să zică boierii că ţii parte oamenilor şi o să te asuprească, şi iar....
    - Bine, bine, lăsaţi-mă-n pace acum! zise învăţătorul autoritar şi cam mândru, mai ales când şi bătrânii se grăbiră să-l povăţuiască la fel.
    Pe drum, Dragoş găsea câte-o vorbă bună aproape pentru fiecare om ce-l întâlnea. Titu Herdelea era obişnuit de acasă să fie prietenos cu ţăranii, dar i se părea că învăţătorul exagerează înadins, ca să-i arate lui cât se interesează de soarta tuturor.
    O femeie amărâtă îi opri, rugând pe Dragoş s-o înveţe ce să mai facă şi să înceapă că într-atâta i s-a urât de viaţa asta de necazuri, de nici nu ştie ce-o ţine să nu se arunce cu capul în jos într-o fântână. O întrebare a învăţătorului o stârni apoi să le povestească cum bărbatul ei a fost omorât în pădure astă-iarnă şi cum de atunci se luptă ea singură sa hrănească o casă de copii, că ceasul rău a făcut de a pierit şi un bou odată cu bărbatul, încât a trebuit să vândă mai pe nimic pe cel rămas, fiindcă bani n-a mai avut să-i cumpere altă pereche. Boierul cel bătrân a chemat-o atunci şi a mângâiat-o, şi i-a făgăduit că are să-i plătească dumnealui boul şi să aibă grijă de bieţii orfani, dar numai cu făgăduiala s-a ales, căci pe urmă, de câte ori s-a mai dus la curte şi s-a rugat, la boierii cei mari n-a putut pătrunde, iar logofătul, când a văzut că nu mai scapă de lacrimile ei, i-a spus că boierul s-a ţinut de vorbă şi a dat porunci domnului Isbăşescu să-i plătească paguba, dar că răposatul, fie iertat, a avut mulţi bani luaţi înainte, aşa că paguba trebuie să i-o scază din datorii şi încă tot nu se acoperă. Apoi, dacă n-a avut boi, de-abia au mai vrut să-i dea pământ şi aratul a trebuit să-l plătească în bani, şi bani n-a avut şi s-a împrumutat de unde a putut, şi uite-aşa acuma intră în iarnă cu porumb puţin, de n-o să le ajungă nici până la Bobotează, că sunt mulţi, şi la datorie mai are de dat, şi....
       - Apoi acu mai ai răbdare şi dumneata, că-ţi vine acasă băiatul cel mare de la oaste şi are să ia el cârma, făcu Dragoş, căutând s-o liniştească.
     - Of, măcar de l-ar aduce Dumnezeu! bâlbâi femeia cu glas mai plângător. Dar văd că alţii au venit şi lui Petrică nu-i dă drumul şi nu vine şi, Doamne, mult mă mai chinuiesc singură, si multe lacrimi vărs, şi nu ştiu ce am păcătuit de m-a bătut Dumnezeu aşa de rău....
    - Vine, n-ai grijă! reluă învăţătorul.Mâine-poimâine te pomeneşti cu el acasă!
     Femeia plângea şi se scuza că aşa plânge mereu şi nu se poate stăpâni de când au copleşit-o nevoile, de nici noaptea nu mai are odihnă.
     - A avut un bărbat foarte de treabă, îi spuse lui Titu învăţătorul, despărţindu-se de femeie. Păcat că s-a prăpădit. Norocul ei că băiatul cel mare bate în partea tătâne-su, dacă nu cumva să-l întreacă.
      Ajunseră în dreptul primăriei în faţa căreia Dragoş zărise de adineori oprindu-se o trăsură cunoscută. Din curtea primăriei tocmai ieşea arendaşul Platamonu însoţit de băiatul său Aristide, student la Bucureşti, foarte bine îmbrăcat şi frumuşel, cu trăsături fine, cu nişte buze cărnoase şi umede.
    Zâmbitor şi cordial, Platamonu merse spre Dragoş cu mâna întinsă, spunându-i c-a venit să-l roage ceva pe primar, dar a nimerit rău, fiindcă primarul are o anchetă gravă şi cine ştie pe unde aleargă acuma.
    - Dacă umbli să cauţi femei, apoi cuminte a-i făcut că l-ai luat pe dumnealui, că le cunoaşte prea bine! zise învăţătorul mai în glumă, mai în serios, arătând pe tânărul Aristide care se apropiase de el.
    Arendaşul râse zgomotos şi mulţumit:
    - Ei, tinereţea, sânge fierbinte! Mai bine să alerge după muierile de aici, decât să ia la oraş cine ştie ce boli, cu toate că acuma nici la ţară nu mai eşti sigur....
    Râseră cu toţii. Platamonu se declară foarte încântat de cunoştinţa cu Titu Herdelea, aminti că l-a văzut când a venit cu Grigore Iuga şi-l pofti să vie pe la ei, să-i cunoască familia şi să se împrietenească cu Aristide, care e un băiat de zahăr. De altfel zilele astea va trece şi el pe la curtea Iuga, deoarece a primit scrisoare de la coniţa Nadina că soseşte în ţară şi vine negreşit şi la moşie.
     Îndată ce se depărtară puţin, Dragoş murmură:
     - Nu e fată şi femeie tânără de care să nu se lege javra asta grecească! Tatăl despoaie de bărbaţi şi fiul pe femei.
    În faţa cârciumii erau acum mai mulţi oameni care vorbeau şi gesticulau cu aprindere. Când văzură pe Dragoş cu Titu, glasurile se potoliră. În mijlocul grupului se aflau pândarii lui Cosma Buruiană, care se plângeau că sunt nevinovaţi, şi primarul Ion Pravilă, care se silea să explice că hoţii trebuie negreşit descoperiţi.
   - Auzişi, domnule Nică, ce s-a întâmplat? strigă primarul din mijlocul oamenilor către învăţătorul care voise să treacă înainte.
    Trebuiră să oprească. Grupul de ţărani îi înconjură, ascultând din nou povestirea primarului, pe care pândarii îl întrerupeau mereu, încurajaţi de părtinirea tuturor. Pentru că Dragoş se codea să-l aprobe, Ion Pravilă ceru de-a dreptul părerea lui Titu, aşteptând o acoperire a purtării lui.
    - Apoi, oameni buni, eu sunt străin şi de-abia de ieri în sat, zise tânărul Herdelea puţin încurcat de privirile curioase care-l pipăiau din toate părţile. Nu cunosc împrejurările şi nici ce pagubă este, dacă este, şi....
     - Nu e pagubă deloc, conaşule, strigă brusc pândarul cel bătrân. Poftiţi şi dumneavoastră să vedeţi şi dacă.....
    - Tu ţine-ţi gura, Iacobe, şi lasă-l pe dumnealui să vorbească! îl opri primarul, grav.
     - Cum zic, nu ştiu ce e şi ce nu e, continuă Titu, dar atâta ştiu bine: că de obicei dracul nu-i aşa de negru cum spun cei fricoşi.
     Câţiva tărani râseră, iar unul observă:
      - Aşa, aşa..... Să nu-i nepăstuiască degeaba pe bieţii oameni, că-i păcat!
     Profitând de reaprinderea mai aprigă a discuţiei, Dragoş cu Herdelea îşi urmară calea cotind pe ulicioara dinspre Vaideei unde, aproape peste drum de conacul arendaşului Buruiană, şedea popa Nicodim Grancea, într-o casă arătoasă, cu multe acareturi şi o ogradă cât o grădină.
     Îl găsiră ajutând de zor la descărcatul unui car de dovleci. Era în potcap, cu o rasă cafenie soioasă, suflecată în faţă peste genunchi. Avea o barbă mare albă, cam înnegrită de murdărie. Se ţinea verde, deşi trecut de şaptezeci şi văduv de douăzeci de ani. Doar că nu mai vedea bine. Astfel şi acuma, nu recunoscu îndată pe Dragoş şi numai când îi auzi glasul, izbucni cu voiciune:
      - Bată-te să te bată, Ionică, căci nu te cunoşteam!.... Ochii, ochii m-au lăsat de tot. Şi la biserică, nu mai văd deloc buchiile. Toată slujba o fac numai din suflet. Ei, degeaba, bătrâneţile!
      Vorbind, se uită nedumerit la Titu. Când îi spuse învăţătorul cine e, preotul îi zise blajin:
      - Să trăieşti, taică! Şi să ierţi că ne găseşti aşa, că pe aici aşa suntem preoţii, mai nemernici şi mai fără învăţătură, cum am apucat din bătrâni. Ei, fiu-meu, săracul, el ştie carte multă, a făcut seminarul la Bucureşti şi a ieşit un popă, de i-a mers vestea până la Mitropolie, că are şi glas minunat, poate l-a moştenit de la mine, că glas bun am avut şi eu de mi-a mai rămas şi acuma ceva - uite, Ionică poate să mărturisească! Cât mă ustură inima că nu-i aici lângă mine, numai eu ştiu. taică, dar de, dacă boierul Miron nu se îndură să mi-l aducă......
    Feciorul preotului trebuise sa ia o parohie, de altfel destul de buna, tocmai prin Gorj, fiindca Miron Iuga n-a vrut sa-l primeasca in Amara, nimeni nu stia din ce pricina. Asta era jalea cea mare a preotului Nicodim si despre asta intretinu toata vremea pe cei doi musafiri, poftiti in casa, sa ia macar o dulceata. Mai avut totusi prilejul sa prezinte pe fiica-sa Niculina, femeie aproape de patruzeci de ani, mai mare ca băiatul, măritată cu un ţăran din sat, Filip Ilioasa. Servindu-i, Niculina nu înceta să se scuze că au găsit casa aşa de răvăşită şi pe ea desculţă. Avea şase copii, dintre care cel mai mărişor era în clasa a cincea de liceu la Piteşti. Trăiau cu toţii aici, în casa preotului, până ce se va milostivi Dumnezeu să înmoaie inima boierului Miron şi să aducă pe Anton în locul bătrânului Nicodim, că Filip are gospodăria lui părintească şi s-a aşezat la socrul său numai ca să nu-l lase singur la bătrâneţe.
     - Ai văzut? zise Dragoş în uliţă, când ieşiră petrecuţi până la poartă de toată familia preotului. Pretutindeni mâna lui Iuga. În mâna lui e viaţa noastră a tuturor, poate şi moartea.
     - E un caz special! răspunse tânărul Herdelea. Şi, desigur, trecător! Mâine-poimâine bătrânul Iuga se duce, iar tânărul.....
     - Nu, nu, te înşeli, nu e special, se aprinse învăţătorul. Aşa e pretutindeni, în toată ţara! Boierul sau locţiitorul lui, arendaşul. e stăpânul satului. El e legea, el e tot. Şi ca să vezi că nu-s nici pornit, nici absurd, îţi voi adăuga că Miron Iuga e mai de treabă decât cei mai multi alţii. El nici nu înşeală pe nimeni şi nici nu caută să stoarcă pe ţărani, ba chiar face bine unde poate şi unde crede de cuviinţă.Nu mai vorbesc de dărnicia lui pentru biserică,  pentru şcoală şi, în sfârşit, pentru orice lucruri de interes obştesc. Fireşte, în schimb, nu admite să crâcnească nimeni, convins că numai ce crede şi ce face dânsul poate să fie bine.... Vasăzică nu e vorba de un caz care ar fi mai rău, ci poate dimpotrivă. Şi totuşi vezi bine şi dumneata că de fapt suntem robi! Nu din pricina lui Miron Iuga, ci din pricina situaţiei în care ne aflăm. Iar asta nu se poate schimba prin dispariţia unui om. Urmaşul lui, oricât ar fi de bine intenţionat, va continua, va trebui să continue sistemul. Schimbarea adevărată nu va fi decât atunci când vor dispărea toţi şi când pământul va fi stăpânit de cei care-l muncesc!
      Simţind în glasul învăţătorului un fel de ameninţare ascunsă, Titu Herdelea observă împăciuitor:
      - Da, dar asemenea schimbări nu se pot face de azi pe mâine!
      - Nu, fireşte! rosti Dragoş mai întunecat.Ar trebui să se zguduie lumea din temelii, iar asta n-o doresc nici eu şi nici nimeni..... Numai vreo minune dacă s-ar întâmpla.....
      - Minune! murmură Titu. În ziua de azi numai oamenii mai fac minuni!
      - Oamenii, da, nu robii! adăugă învăţătorul cu o străfulgerare aspră în ochi.

          6.
       Ziua următoare, în zorii zorilor, primarul Ioan Pravilă se afla pe moşia arendaşului. Pândarul Zarofir Chelaru, slăbănog şi pământiu, se învârtea în jurul hambarului nou ca lupul când dă târcoale unui grajd bine zăvorât. Primarul se uită, cercetă, se suci şi, nedescoperind nicio urmă de spargere, întrebă deodată mânios:
      - Pe unde au pătruns hoţii, măi creştine?
      - De, parcă noi ştim? zise pândarul amărât. Să-ţi arate boierul, că uite-l, vine!
       Cosma Buruiană, zgribulit, fiindcă se lăsase o brumă groasă, sosea să fie de faţă la descinderea ce i-o anunţase de aseară pândarii. Primarul Pravilă îl întâmpină cu o imputare respectuoasă:
     - Ce-mi făcurăţi, cucoane, păcatele noastre? Nu puteaţi mai bine să ne spuneţi nouă şi să nu mai amestecaţi în treburi d-astea pe boierul Miron, că doar îl ştiţi cum se supără de tare şi ce pătimim pe urmă cu toţii.....
     Arendaşul încercă să ia lucrurile în glumă, dar când află ce poruncă straşnică i-a dat boierul cel bătrân primarului, se întristă rău. Uite, domnule, ce încurcătură iese dintr-o vorbă aruncată. Îi venea să-şi muşte limba că s-a apucat de-a trăncănit, încât acuma o să prindă ură ţăranii pe dânsul să nu mai aibă trai cu moşia. Dar cine să-şi închipuie că Iuga are să facă atâta tărăboi dintr-un fleac de nimic?.... Spuse primarului să nu se pripească şi să mai aştepte olecuţă, că va merge şi dânsul negreşit la cancelarie să declare că n-are nicio pretenţie şi să lase lumea în pace.
      Mulţumit, Pravilă porni spre sat. Pe drum însă se gândi că arendaşul degeaba îşi retrage jalba; dacă boierul Miron nu-i porunceşte nimic, el nu poate lăsa lucrurile baltă, că te pomeneşti că boierul Miron se supără mai rău şi-şi descarcă toată mânia asupra lui.În acelaşi timp, Cosma Buruiană îşi zicea că are să-şi aprindă paie-n cap cu declaraţia de renunţare şi se hotărî să tacă mâlc deocamdată.
       Plutonierul Boiangiu, în urma unui vis pe care nevastă-sa i l-a tălmăcit în rău, era mai dârz ca aseară. Aştepta la primărie să sosească Pravilă cu rezultatul descinderii. Trimisese să-i aducă cinsprezece banuiţi din Vaideei şi alţi zece din Amara, care se şi aflau în curte şi pe care tocmai se pregătea să-i instruiască. Voia să lucreze în cancelaria comunală, pentru că aici era, în fund, o odaie bună de arest pentru mai mulţi, pe când la sediul postului n-avea decât o cămăruţă în care nu încăpeau nici trei oameni.
         Primarul veni roşu, gâfâind şi înmuiat. Trecând prin faţa cârciumii, a intrat şi a înghiţit o jumătate de ţuică, să se încălzească puţin. Boiangiu îi declară că el nu va răbda să fie notat prost din pricina unor ţopârlani netrebnici şi nu vru să-şi schimbe hotărârea nici când auzi că arendaşul s-a domolit. Lui nu-i pasă de toanele domnului Cosma. El e militar şi-şi face datoria. Avea o privire atât de cruntă, că Pravilă se înfricoşă, parcă şi dânsul ar fi fost bănuit.
..............................................................................................................................