Răscoala, Liviu Rebreanu

......................................................................................
     VII.

        - Tocmai sinceritatea si exaltarea fac periculosi pe oamenii cu o cultura insuficienta! raspunse Iuga. De aceea si Dragos nu mai traieste in realitate si se crede tinta tuturor persecutiilor. Astfel de oameni starnesc, fara voia lor, multe nenorociri.....
       Sosira in Amara pe la amiazi. Cand sa intre in conac, intalnira tocmai pe invatatorul Dragos, palid si foarte emotionat, care venea spre ei. Saluta si vorbi cu un glas inecat:
       - Pornisem la domnul Miron, cu toate ca ma expuneams sa fiu izgonit, dar eram obligat sa incerc chiar imposibilul ca sa opresc ceea ce se.... Fiindca am avut norocul sa va intalnesc pe dumneavoastra, coane Grigorita, va rog sa ma ascultati si sa.....
     Ii spuse cum jandarmii schinginuiesc zeci de tarani, cum au venit femei si batrani la dansul si la preotul Nicodim, rugandu-i sa-i salveze, cum el, oricat ii sangera inima, nu s-a miscat, crezand ca plutonierul va osteni, dar se pare ca ancheta e de-abia la inceput si dupa-pranz urmeaza sa fie stalciti in batai alti nenorociti....
    - Pentru cativa saci de porumb, coane Grigorita! sfarsi invatatorul tremurand. Oamenii s-au oferit sa puie mana de la mana si sa despagubeasca pe arendas. Voi da si eu, vom da cu totii, numai sa....
    - Vrei sa mergem pana la primarie? intreba Grigore pe Titu.
    Pornira. In fata primariei si in ograda stateau palcuri de barbati si mai ales femei.
    Grigore fu intampinat in cancelarie de un "sarut mana" speriat al primarului, care se afla tocmai intr-o consfatuire cu plutonierul si secretarul in privinta programului anchetei pentru dupa-amiazi. Socotind ca conasul Grigorita a venit sa inspecteze mersul cercetarilor din ordinul boierului Miron, primarul Pralivla se tangui umilit ca de aseara se chinuieste, impreuna cu seful postului, dar in zadar, nimeni nu vrea sa marturiseasca. Plutonierul, incremenit in "drepti", declara ca el are sa-i dibuiasca totusi, numai ca-i mai trebuie timp, deoarece taranii sunt multi si dansul e singur cu  instruirea lor.
    Atunci Grigore ii sfatui sa suspende deocamdata interogatoriile, sa nu se faca zarva de prisos in sat, si sa porneasca pe alta pista cercetarile. Sa stabileasca intai precis cat s-a furat si mai ales cum, ca astfel sa poata deduce cam cine ar putea fi hotii. Primarul raporta ca el n-a gasit nicio urma de spargere si ca arendasul nu mai are pretentii.
    - Daca nu sunt deloc urme, s-ar putea sa nu fi umblat hotii? intreba Grigore simplu.
   - Apoi ca de n-ar spune domnul Cosma, eu nici n-as fi cunoscut c-au umblat! zise primarul cu o sinceritate care ii imbujora fata.
    - Niciun hot nu marturiseste de bunavoie cand n-a fost prins asupra faptului, spuse Boiangiu darz.
    Dupa plecarea lui Grigore, primarul mai ramase la sfat nitel cu Boiangiu. Pe Grigore il respectau, dar de Miron Iuga le era frica. Va fi deci cuminte sa mearga Pravila dupa-pranz sa raporteze batranului cum au lucrat si ce le-a poruncit conasul Grigorita, sa fie dansii la adapost de orice vina. Miron Iuga avu o tresarire cand auzi de interventia fiului sau. Aproba, insa, ce-a poruncit Grigore, observand doar ca asta nu inseamna incetarea cercetarilor si repetand ca hotii trebuiesc descoperiti...
     Seara, dupa cina, batranul Iuga zise:
     - As vrea sa-ti vorbesc ceva, Grigorita, intr-o chestiune care.... Titu Herdelea intelegand ca e de prisos, se scula imediat, murmurand:
    - Pe mine, va rog, sa ma scuzati.... Sunt si prea ostenit de cat am umblat azi....
    - Atunci noapte buna! facu Miron cu o umbra de recunostinta in glas.
    Cum iesi Herdelea, Grigore incepu sa protesteze ca iar a jignit pe prietenul lui, fara sa tie seama de.... Cu un gest, batranul ii curma vorbele:
    - Lasa asta, ca n-ar nicio importanta!.... Mai grav este ca tu incepi sa-mi sapi autoritatea in fata lumii si ca opresti pe oameni sa execute poruncile mele. Asta da, e foarte grav! Si asta nu se poate, dragul meu!.... Cat timp sunt inca in picioare, raman eu stapan aici, Grigorita! E dorinta mea, hotarat, stii bine... Cand voi disparea eu, vei face tu cum vei crede. pana atunci insa, te rog! Te rog, puiule!
    Era atata fermitate in tonul lui, ca Grigore se simti intocmai ca odinioara cand, copil nepriceput, ii primea dojenile fara cracnire, si cu o supunere fricoasa. Raspunse ca si atunci:
   - Da, tata.
    De abia dupa o pauaza indrazni sa adauge, tot ca un copil:
   - Am crezut ca sunt in vederile dumitale cand am incercat sa impiedic asuprirea celor nevinovati.
   - Nu! zise batranul scurt, parc-ar fi apasat un sigiliu pe un ordin irevocabil.


              Capitolul III  FLĂMÂNZII

                      1.
            Peste cateva zile primarul Pravila cauta intr-ascuns pe Grigore Iuga si-i marturisi ca nu se pot gasi hotii, pentru ca nici n-a fost furt. A mai cercetat cu de-amanuntul hambarul cu pricina in tovarasia plutonierului, au mai mustruluit pe cativa oameni care li s-au parut mai deochiati, dar degeaba. In sfarsit, s-au dus la Cosma Buruiana si dansul i-a spus ca intr-adevar s-a pripit cu jalba, caci si lui i se pare ca n-a fost nimic, ca tocmai se gandeste sa se spovedeasca boierului, si nu indrazneste de teama ca n-are sa-l ierte.
      - S-acu venii la dumneavoastra sa va dau se stire - urma primarul - ca sunteti mai ingaduitor si o sa puneti o vorba buna la boierul Miron, sa afle si dumnealui pentru care pricina nu i-am implinit poruncile cum a poftit si cum suntem datori.
     In aceeasi zi Grigore comunica vestea aceasta si tatalui sau care o asculta foarte calm, fara sa arate vrei mirare sau suparare, in sine insa era indignat impotriva lui Buruiana. Mai ales se simtea atins pentru ca trebuia sa recunoasca, chiar ocolit, in fata fiului sau ca a gresit.
    - Bine-ai facut ca mi-ai spus! zise la urma simplu, linistit. Si peste un rastimp, ca si cand ar fi vorbit singur: Vezi dumneata ce om si arendasul asta! Ei lasa ca am sa....
    Tacu brusc. Nu voia sa se deschida. Schimba vorba. De altfel zvonul despre vanzarea mosiei Nadinei ii ramasese in inima ca un cui. Fara sa se interesat direct, ceea ce i s-ar fi parut nedemn de dansul, din diverse parti si sub diverse forme, i s-a confirmat mereu. Insusi Grigore a recunoscut acuma doua sau trei zile ca intr-adevar a auzit parca odata pe Nadina pomenind asa ceva, dar nu i-a dat importanta, pentru ca nevasta-sa, cand spune lucruri d-astea , vrea doar sa-si arate mai mult dispretul pentru tot ceea ce priveste mosia. Batranul Iuga profita acuma sa intrebe cu ton de gluma:
     - La fel o fi si cu intrainarea proprietatii Babaroaga?
    Mirat de intrebarea neasteptata, Grigore totusi raspunse cu un gest de indiferenta:
    - Nu stiu. Se poate. Din partea mea n-are decat s-o vanza, daca-i place. E zestrea ei, si-o administreaza cum crede.....
    - Dar fara consimtamantul tau stii bine ca nu poate instraina nimic! facu Miron, privindu-l drept in ochi.
    - Consimtamantul meu il are anticipat! De vreme ce Nadina a preferat sa lase arendat pamantul in loc sa....
    - Vasazica are consimtamantul tau? facu batranul fara sa-l slabeasca din ochi.
    - Negresit! Fara discutie si oricand va dori ea! zise Grigore ferm si sustinandu-i privirea.
    - Oricui ar vinde? starui tatal. Chiar si taranilor?
    - O, mi ales taranilor! facu tanarul cu un ras scurt, sec. Decat sa am de vecin pe Platamonu sau alt asemenea boier, mai bine niste tarani flamnzi de pamant, care asa cel putin isi vor mai astampara foamea si ne vor lasa in pace!
    Parca de mult ar fi asteptat acest raspuns, batranul zise deodata, fara manie, cu glasul de imputare care stia ca impresioneaza pe Grigore:
    - Observ, dragul meu, cu mare-mare durere, ca demagogia ti-a strambat judecata cu desavarsire si incep sa ma gandesc cu spaima ce se va alege de biata asta de gospodarie cand voi inchide eu ochii. Nu stiu de ce, dar  mereu ma inspiteste amintirea lui Teofil, fie iertat, si mi-e sa nu mergi si tu pe urmele lui, de sa se iroseasca toate pe aici si sa ramaie numai praful si cenusa....
   - Din partea asta poti fi linistit, tata! glasui Grigore simtindu-se in dreptul sau. Iubesc si eu pamantul cat si dumneata, te asigur, dar iubirea nu ma poate orbi sa nu vad ca si taranii au dreptul sa traiasca!
    Acuma Miron Iuga se supara:
    - Adica eu nu-mi iubesc taranii si nu-i las sa traiasca? Eu, care am impartit cu ei tot ce-am avut si le-am purtat de grija, eu nu-i iubesc, si-i iubiti voi care, le impuiati capetele cu fagaduieli si vorbe goale! Aida de, Grigorita, sa fim seriosi!
    Continua mai potolit dupa o mica pauza:
    - Agricultura cere experienta si experienta e categorica in privinta asta: o mosie flancata de tarani e condamnata la moarte. Precis si fara apel!.... Cand vor ajunge cele doua mii cincisute de pogoane de la Babaroaga in mainile taranilor, as vrea sa te vad ce invoieli ai sa mai poti face cu dansii. Au sa-ti rada in nas si sa-ti dea cu tifla, baiete! Azi sunt (vru sa spuie ca sunt hoti, dar isi aminti de Buruiana si schimba).... sunt cum ii stim; atunci o sa-si bata jos de tine si mai tarziu o sa te bata de-a binelea. Multimii ii trebuie stapan si frau, altfel vine anarhia!
     Grigore asculta si nu incerca sa-l contrazica. Ii auzise de atatea ori parerile si stia ca nimeni nu i le poate schimba. De altfel, Miron merse pana la capat:
    - Consimtamantul tau, in cazul de fata, trebuie sa fie o arma de aparare pentru noi. Consimti intrucat instrainarea nu va insemna primejduirea proprietatii tale. Asta e ceva normal.... In realitate primejdia n-ar fi inlaturata decat daca ai face o sfortare sa cumperi tu insuti Babaroaga.
     Tanarul Iuga surase, atat i se parea de ciudata ideea. Raspunse ironic:
     - Nadina ar fi in stare sa se razgandeasca daca ar afla ca si eu sunt amator. Ea vrea sa ma smulga de la tara, nu sa ma intareasca aici... Dar de ce n-ai cumpara-o mai bine dumneata, tata, daca tii asa de mult?
    Miron Iuga ramase o clipa mirat, parca ar fi auzit o noutate mare. Apoi zise ganditor:
    - Asa-i, Grigorita, ai dreptate! La urma urmelor........



                       2.
         Fiindca se aratase o vreme frumoasa, Carciumarul Cristea Busuioc avusese grija sa tocmeasca lautari ca sa poata tineretul sa invarteasca hora toata dupa-amiaza, iar seara sa se veseleasca si batranii la un pahar de bautura. Era ultima duminica din octombrie. In alti ani, la data asta, era frig si zloata; acuma pe cerul senin ca vara soarele galbel lucea caldut, raspandind o lumina melancolica peste tristetea pamantului.
       Hora incepea pe batatura dinaintea carciumii, dar se intindea curand pana in ulita, unde se insirau fetele si femeile care priveau jocul. Asa, cand se intampla sa treaca vreo caruta - foarte rar, una, douat - toata lumea, jucatori si privitori, trebuia sa se ingramadeasca inapoi spre batatura, tipetele femeilor spreiate acoperind atunci taraitul infloritor al lautarilor.
     Acuma hora era chiar in sosea si se legana lin sub privirile fermecate ale femeilor si fetelor. Lautarii, numai doi (ii platea Carciumarul, care facea economie, cicand ca ori doi, ori trei, acelasi lucru, dar se cante bine si mereu), se framantu mai abitir ca jucatorii, mutandu-se de ici-colo, indemnanandu-se unul pe altul. Cizmele flacailor tropoteau greu pe ultia zbicita, pe cand fetele saltau gingas ca niste caprioare si abia de atingeau pamantul.
     Pe bancile de langa peretii carciumii odihneau cativa batrani, iar imprejurul lor, pe locul ramas slobod, stateau la sfat barbatii, ca in alte duminici. In Amara, la carciuma, obisnuiau sa se stranga oamenii, in sarbatori, de prin toate satele care au tinut odinioare de domeniile Iuga. A ramasa asa din batrani, cand aci veneau toti cu toate durerile, si cei din Lespezi, si cei din Vaideei si Barlogu, intocmai ca si cei de la Gliganu sau de la Babaroaga, fara a mai pomeni pe cei din Ruginoasa, care erau in Amara ca acasa.
      Serafim Mogos, cu tamplele carunte si cu ochii cuminti, povestea ce-a patimit de la jandarmi. Vorbind, insa, nu se uita la oameni, ci undeva departe, parca s-ar fi jeluit unui judecator drept. Un copil il tinea de mana si se invartea in jurul lui cand incoace, cand incolo, vesel ca un fluture alb langa un pom batran. Toti cunosteau intamplarile, ca doar s-a dus vestea anchetei in toate satele, mai erau de fata vreo trei dintre cei batuti, printre ascultatori, si totusi luau seama de jelania lui Serafim, parc-ar fi auzit intaia oara o poveste nemaipomenita sau parca s-ar fi complacut in evocarea unor suferinte care le rascoleau sufletele. Ignat Cercel, mai tanar ca Mogos de ani, dar la infatisare mai batran, cu priviri de caine de pripas, se uita numai la gura lui, clatina din cap, ofta si intrerupea mereu cu aceleasi vorbe:
     - Pai, ce sa facem, oameni buni, ce sa facem?
     Intreruperile aveau, fara voia lui, niste intonatii atat de ciudate, durere si umilinta resemnata, ca oamenii il sagetau cu priviri dispretuitoare, iar Toader Strambu, vaduv cu trei copii si fara un petic de pamant, izbucni in cele din urma furios:
    - Ce sa facem, ce sa facem? (Se inspaimanta insa singur de revolta lui si urma repede, morfolindu-si vorbele:) Dumnezeu stie ce sa facem......
    De altfel, si Ignat Cercel a fost batut, acum vreo patru ani, de plutonierul care fusese inaintea lui Boiangiu, tot pentru ca s-ar fi furat niste lucruri de la curte, dar batut asa de rau, ca a zacut doua saptamani si a ramas beteag pentru toata viata.
    Ca sa stearga mai bine urmele maniei lui Toader, Leonte Orbisor, mic, cu glas ascutit, cu fata vioaie, gasi cu cale sa obswrve impaciuitor:
    - Am patimit si eu cu Serafim si cu ceilalti laolalta, dar ma intorc si zic: stapanirea ce sa faca daca e furt? Si de ce sa fure munca altuia hotii?
    - Asa e, vezi bine!..... Sa nu fure! zisera cativa, dand din cap. Se facu o miscare nehotarata, ca si cand s-ar fi ridicat brusc o piatra de pe inimi. Si tocmai atunci Trifon Guju mormai intunecat, mai pentru sine, dar a auzit toata lumea, caci glasul era ursuz si patrunzator ca si fata-i vesnic incruntata:
    - D-apoi ca tot munca noastra e!
    Toti intoarsera deodata ochii spre el, ca si cand le-ar fi dezvaluit o mare taina sau macar o credinta intima a tuturor. Nimeni insca nu zise nimica si chiar Trifon, care obisnuia sa repete cand credea ca a spus o vorba mare, acuma tacu si lasa capul pe piept.
     Dupa un rastimp de tacere, framantata de cantecul lautarilor si de chiotele jucatorilor, incepura sa vorbeasca cu totii deodata, fiecare despre altceva si cu alte cuvinte. Nu se mai uitau deloc unii la altii, ci la hora din ulita, ca si cand le-ar fi fost frica de ei insisi. Glasurile lor se impleteau si se prelungeau intr-un oftat fara sfarsit.
     Hora zburda in cerc larg, se intindea ca un sarpe, atingea cu sfichiuri alintatoare, cand pe femeile de pe margini, cand pe barbatii din batatura carciumii. Bucuria jucatorilor izbucnea in franturi de strigaturi, in floricele de pasi ritmati. Privitorii se imbulzeau cuprinsi de aceeasi veselie, parc-ar fi cautat sa se topeasca cu totii intr-o sungura fiinta fara griji si fara necazuri.
    Cel mai vesele parea totusi Pantelimon Vaduva si toata lumea se bucura de veselia lui, pentru ca el peste cateva zile trebuia sa plece la oaste si cine stie cand va mai avea prilejul sa se veseleasca. El insusi gandea la fel, desi se lauda ca vrea sa se intoarca cel putin caprar, ca si Petrica a lui Petre, care are sa vie acasa tocmai cand el se duce. In sine lui insa avea groaza de necunoscutul vietii de soldat. A stat de vorba cu multi si i-a descusut; toti se mandeau cu militaria lor si spuneau ca tare-i frumoasa, dar si tare grea.
    Inima lui era si mai grea din pricina Domnicii, fetiscanca cea mica de saptesprezece ani incheiati, plinuta si roscovana, care se prinsese langa el in hora si se agata acuma de bratul lui ca un lastarus de iedera.Cand se gandea Pantelimon ca va trebui sa se desparta de ea, nici sa n-o mai vada cine stie cata vreme, il ustura sufletul de amaraciune. El a vrut sa se cunune cu Domnica inainte de a pleca la armata, cum au facut si altii. S-au impotrivit insa parintii lui, si ai ei. Ai lui sperau ca are sa uite pe fata lui Nacu pana va ispravi cu oastea si isi va gasi pe urma o pereche mai potrivita cu starea lui. Parintii ei, mai ales maica-sa, erau infricosati sa nu i se intample ceva lui Pantelimon la militarie, cum s-a intamplat cu bietul Florea Butuc care s-a insurat, fiind numai de optsprezece ani, cu Anghelina lui Nistor Mucenicu, i-a facut trei copii apoi s-a prapadit prin cele regimente, iar Anghelina a ramas de ti-e mai mare mila. Si inca Anghelinei, din pricina copiilor, au trebuit sa-i dea parintii lui partea ce s-ar fi cuvenit baiatului, incat femeia tot are o casuta in care sade sa n-o bata vanturile, pe cand Domnica poate ca n-ar apuca sa faca nici copil si, intr-un caz de primejdie, ar ramanea nici fata si nici nevasta, sa tie de urat celor dornici de alte muieri.
     Pantelimon, caruia inima ii juca mai sprinten decat inima, nu umbla cu astfel de socoteli. El se gandea numai ca va pleca si nu va mai vedea ochii cei caprui si sagalnici in care i se parea ca s-au adunat toate tainele lumii si nici gurita ei fierbinte, care-i fagaduia toate bucuriile. De aceea era acuma atat de vesel si de amarat, si chiuia si se sfarama la joc cat stia dansul mai frumos, sa-l vada si sa-l auda Domnica, si sa-si aduca aminte ca nu e flacau in sat mai bine ca dansul, si sa nu-l uite ori sa se indragosteasca de altul. Domnica intelegea ca Pantelimon face toate de dragul ei, se simtea mandra, ii strangea mana uneori si se lipea de el, si se uita imprejur, la oameni, parc-ar fi vrut sa spuie tuturor ca are sa-l astepte pe Pantelimon, orice s-ar intampla.
      Fruntea flacailor totusi era Nicolae Dragos, fratele invatatorului, o cruce de voinic, cu mustacioara pana corbului, inalt si spatos, destept si harnic cat patru. Nu-i lipsea decat o nevasta de seama lui, ca sa fie om intreg si fruntas in sat. De altfel, fata de la stanga lui, Gherghina lui Chirila Paun, arata ca si in privinta asta e intelept. Gherghina era singura la parinti si frumusica picatura. Chirila avea casa si cateva petice de pamant si gspodarie asezata aici, in Amara, dar de un an se mutase in Gliganu, unde il chemase ca logofat arendasul grec, cu contract si cu leafa buna, desi batuse mult saptezeci, era inca zdravan si muncea la sapa mai spornic ca un flacau.

      - Foaie verde matraguna,
      Veselia nu-i a buna!

       Un baietandru incepuse sa chiuie asa, cu ochii inchisi, ca un cocos tanar si fara pricepere. Pe tiganul cu vioara nu-l rabda inima sa nu riposteze pe data:

       - Foaie verde papadie,
       Viata-i numai veselie
        Pentru cine nu-i Ilie!

        Toata hora impreuna cu privitorii izbucnira intr-un ras galagios. Rase si baietandrul pe care-l chema Ilie Carlan. Incurajat de multumirea poporului, tiganul striga catre flacau:
      - Sa nu mai zici nimic, ca te iau cu carlanul!
      Alta navala de rasete de rasuna vazduhul. Dar hora, un lant de trupuri infierbantare, continua, serpuia mai avantata, parca nu s-ar fi oprit niciun moment de cand a inceput si nici n-ar mai vrea sa se opreasca niciodata.
     In carciuma, asezati la o masa lunga, in fund, vreo doisprezece batrbati fruntasise sfatuiau de multisor si n-ajungeau sa se inteleaga, cu toate ca isi mai ajutau indrazneala si intelepciunea cu paharele de tuica, servite de insusi Carciumarul Busuioc cu increderea cuvenita unor oameni de seama si siguri de plata.Busuioc de altmiteri lua parte si el la tocmeala, cât îi îngăduia negustoria, fiindcă era vorba doar de pământ, iar dânsul, ca orice om de omenie, tot numai pământ visa, că şi de cârciumărit s-a apucat de nevoie şi cu nădejdea să agonisească ceva, să-şi mai cumpere câteva pogoane bune şi să se facă om adevărat. Luca Talabă, un bărbat cât muntele, fost primar odinioară, îi adunase pe oameni la sfat.
       Ţăranii însă erau neîncrezători şi fricoşi. Se gândeau fiecare că poate să se supere boierii, că umblă să cumpere moşia cucoanei şi nici pământ de muncă n-o să le mai dea, să rămâie muritori de foame. Lupu Chiriţoiu, cel mai bătrân dintre toţi, cu pletele crescute până pe umeri şi cărunte ca un fuior de cânepă meliţată, cu ochii albaştri apoşi, întrebă cu un glas plin de îngrijorare:
       - Toate bune şi frumoase, măi oameni, dar ia să facem socoteala că boierul zice: nu pot să vă vând vouă moşia, că voi n-aveţi bani destui şi nouă ne trebuie toţi banii pe masă?
     Luca Talabă, sfătos şi cu o energie strălucitoare pe faţa-i încă tânără, îl opri:
    - Stai, moş Lupule, ţine-ţi firea! Păi dacă o întoarcem aşa, nu mai cumpărăm noi pământ până-i lume! Că atâţia bani n-om strânge niciodată să-i avem la chimir, ca să-i avem pe masă când or porunci boierii. Apoi dumneata, că eşti bătrân, pomenit-ai vreodată una ca asta?..... Cine vrea să vândă te mai îngăduie, te mai înlesneşte, nu te strânge de gât cum crezi dumneata, moşule!
     Cârciumarul tocmai sosise la masa lor cu o  litră pentru Matei Dulmanu, om tăcut şi mohorât, din Lespezi. Sări îndată în ajutorul lui Luca:
    - Când o fi la adicătelea, s-or mai găsi bani şi în bancă, iar boierii de la bancă te ajută dacă-i rogi frumos şi când e vroba să cumperi moşii, că banii sunt siguri şi-i scoate oricând din moşie....
    - Aşa-i, cum spune dumnealui! întrerupse Luca, mai hotărât. Şi în bancă găsim, dar pe urmă muncim, oameni buni, să muncim pentru al nostru. Deocamdată să punem mână de la mână ce avem şi ce-om mai putea aduna, noi, câţi suntem, şi alţii care-or vrea, să facem arvuna c-apoi nu ne-om lăsa noi de ruşine să nu plătim!
....................................................................................................................