Răscoala, Liviu Rebreanu

..................................................................................................................................
     IV.

        In perspectiva aleii de brazi tineri, castelul nou aparea ca un suras de femeie frumoasa. Herdelea stia ca tanarul Iuga l-a cladit de dragul Nadinei. Alb, cu o vasta veranda primitoare, cu ferestre luminoase, cu patru turnulete ca niste sulite de aparare, era invesmantat jur-imprejur cu iedera, ce-si intindea pe alocuri verdeata pana la geamurile etajului de sus. Aleea se largea si, in fata casei, cuprindea un rond mare in forma unei inimi vesnic aprinsa cu flori rosii.
      - Fantezia cu inima inflorita trebuie sa mi-o treci cu vederea, facu gazda zambind, cand vazu ca Titu examineaza atent rondul. A fost a unui biet indragostit si gusturile indragostitilor sunt cum sunt. Daca am pastrat-o si o cultiv mereu, este numai pentru ca vreau sa ma conving pe mine insumi ca n-am renuntat la iubire. Rase sec si, dupa o pauza, continua cu alt glas:
     - Ca sa te familiarizezi deplin, iti propun sa facem un ocol, sa vezi tot. Nu te superi ca te-am plictisit cu atatea explicatii?! A fost prima si ultima oara.
    Conacul cel nou era asezat in mijlocul unui parc ingrijit meticulos de Grigore insusi. El a adus brazi, carora de altfel nu le mergea prea bine in regiunea asta de ses. Potecile cu prundis marunt serpuiau printre chioscuri si ronduri de flori, printre grupuri de copaci speciali si peluze tunse in fiecare saptamana. Gardul viu care inconjura parcul era dublat de un grilaj de sarma inspre ograda celalata, ca sa nu patrunda gaitele de acolo. Numai porumbeii zburataceau pe alee si prin fata castelului, mai cu sfiala insa ca in curtea de dincolo, unde se simteau in largul lor printre orataniile fara numar.
    Ocolira prin dreapta. In spatele castelului, la vreo suta de pasi, se afla vechiul conac, vast, scund, batran. Infipt parca pe jumatate in pamant, cu un cerdac sprijinit pe stalpi, care impodobea fatada ca un portic primitiv. Batranul Iuga continua a-si pastra locuinta in care s-a nascut si, cum el sedea aproape permanent la tara, casa veche parea mai vie decat cea noua.
    - Asta e imparatia noastra! zise Grigore cand ajunsera iarasi in fata castelului, unde astepta vizitiul in semn ca a descarcat tot ce fusese in brisca.
     Pe Titu Herdelea il rodea de mult o intrebare, pe care totusi parca nu indraznea s-o rosteasca. Acum, ca si cand ar fi fost pe punctul sa se desparta pentru totdeauna de lamuririle lui Grigore, intrebarea il durea. O puse subit, cu privirea arzatoare.
    - Mi-ai aratat atatea mosii boieresti, mosii peste mosii, mari si frumoase. Dar pamanturile oamenilor unde sunt?
    Grigore Iuga tresari. Nu asteptase acuma intrebarea, desi, pe cand ii explica, pe drum, in cateva randuri, i-a fulgerat si lui prin minte si chiar s-a mirat ca Titu nu i-o pune. Isi reveni repede si raspunse:
    - Apoi vezi, pamanturile oamenilor, asta e chestia taraneasca!.... Pamanturile! Nu prea sunt, si unde au fost s-au cam spulberat..... Dar asta-i alata poveste!
    Titu Herdelea nu intelese si totusi nu mai starui. Simtea ca a rascolit o rana.


            2.
        - Bine-ai venit, tinere, si sa te simti la noi ca acasa! zise Miron Iuga, intrerupand prezentarea lui Grigore si inabusind raspunsul emfatic pe care Titu si-l pregatise inca din tren.
     Intr-un halat de casa, lung ca un caftan, batranul Iuga stranse barbateste mana tanarului Herdelea. Il privi o clipa drept in ochi, parc-ar fi vrut sa-l cantareasca definitiv dintr-o data. Avea niste ochi negri atat de patrunzatori, ca-ti scormoneau sufletul si-ti citeau gandurile. Era mai inalt si mai chipes ca Grigore, cu infatisarea voluntara a omului obisnuit sa porunceasca si sa fie ascultat. Mustata groasa romaneasca, putin carunta, ii impodobea fata, iar glasul metalic, energic si totusi cald, te cucerea. Mainile osoase, puternice, pareau in stare sa tina coarnele plugului, cu toate ca erau fine si mai ales cu degetele foarte delicate.
     Indica musafirului un scaun aproape de dansul si apoi se uita la fiul sau intrebator. Grigore stia ca batranul e nerabdator sa afle ce-a facut la Bucuresti. Ii povesti cum a umblat si cum, gratie culantei exceptionale a lui Dumescu, s-a putut intoarce cu geanta mai plina decat a sperat.
    - Vasazica tot Dumescu! murmura Miron Iuga multumit. Numai prietenii cei vechi sunt saritori la nevoi.... Dar pe armean ai facut bine ca nu l-ai strans de gat. Foarte bine!
    Ramase un rastimp cu ochii la Grigore, pe urma se intoarse iarasi spre Titu, pe care infatisarea si primirea batranului il cam zapacise. Il intreba despre parinti si frati, apoi cum, cand si de ce a trecut Carpatii... Auzind ca face versuri si vrea sa scrie in gazete, Miron Iuga avu un gest dispretuitor. Il observa si Titu, si Grigore, si amandoi se uluira. Ca sa-l imblanzeasca, Herdelea incepu sa vorbeasca despre unguri, despre suferintele si persecutia romanilor si alte asemenea lucruri de efect sigur.  Batranul asculta atent si la sfarsit zise:
     - Tocmai fiindca poporul o duce greu cu stapanirea, conducatorii lui trebuie sa-l paraseasca. Dragi imi sunt ardelenii care vin incoace, nu zic, dar mai dragi mi-s cei care stau pe loc, acolo, sa infrunte primejdiile, sa atraga asupra lor fulgerele asupritorilor, ca astfel poporul sa fie la adapost. Multimea nu poate trai fara conducatori sau ajunge sa vegeteze intr-o viata animalica. Pastorul care-si paraseste turma e mai rau ca acela care o conduce gresit, caci turma singura se risipeste, pe cand cu pastori, buni sau rai, tot nu se pierde....
     Grigore se simti atat de jenat, mai ales ca Titu schimba fete-fete, incat intrerupse cu un glas de protestare:
     - Bine, tata, dumneata ai aerul ca-l dojenesti pentru ca dorul de libertate l-a indemnat sa vie intre noi unde, in orice caz, are mai multe posibilitati sa-si dezvolte talentul. Nu uita ca neamul romanesc, tocmai pentru ca soarta l-a despartit intre atatea dominatii straine, trebuie sa-si pastreze vie cel putin unitatea sufleteasca, iar unitatea aceasta numai cantaretii si scriitorii o pot intretinea!
     - Foarte just! aproba Miron. Dar daca toti cantaretii si scriitorii, cum zici tu, se vor muta la Bucuresti, in tara libera, atunci poporul ramas dincolo ce va face? Unitatea e necesara, fireste. Nu insa intre cantareti, ci pentru sufletele celor multi. Dimpotriva, cantaretii vor canta mai sincer acolo, simtind si ei durerile, decat aici, unde patriotismul a ajuns mai mult articol de parada.
    - Nu, nu, esti profund gresit, tata! insista Grigore din ce in ce mai aprins. Unitatea sufleteasca o face in primul rand limba unitara. Apoi, daca scriitorii nostri se vor inchide in provinciile lor, in mod fatal vom avea despratiri tot mai pronuntate si in grai, iar in cele din urma, nici nu ne vom intelege frate cu frate!
     Neclintit si calm, batranul urma:
     - O mie sau doua mii de ani, de cand om fi existand, prin vremuri poate mai aspre decat cele de acum, vad ca ne-am pastrat graiul cu totii la fel, fie aici, fie in Transilvania. Scrierile ce le-am avut, multe-putine si bune sau slabute, au circulat si peste granitele ce ne-au despartit si vor mai circula, fara indoiala. Si scriitorii, fiecare la locul sau, si-au facut datoria, cum s-au priceput. Dezertarea insa eu n-o admit sub nicio forma si pentru niciun motiv. Maine sau cand va veni ceasul sa luam Ardealul, eu am nevoie acolo de conducatori firesti, de oameni care au iesit din poporul de acolo, si care sa poata pune umarul la carmuirea tarii.
    Discutia se prelungea fara ca vreo unul sa cedeze din convingerea sa, in vreme ce tanarul Herdelea asculta cu un suras fad si umil, vrand sa aprobe in acelasi timp pe amandoi si chiar dand dreptate in sinea sa amandurora, dupa fiecare replica. Spre fericirea lui, fu anuntat arendasul mosiei Vaideei, pe care il chemase Miron.
     Cosma Buruiana avea treizeci si cinci de ani, sapte copii si o nevasta draguta, care promitea sa-si mai sporeasca numarul urmasilor. A fost logofat pe la diferite mosii din Teleorman pana ce in sfarsit i-a ajutat Dumnezeu si a putut lua, acum patru ani, pe seama lui, proprietatea Vaideei de la Banca Agrara, cu o arenda modesta fata de preturile ce se plateau in regiunea aceasta. Cu multi ani in urma, pe cand era la mosia Statescu, a fost batut cumplit de niste oameni care se plangeau ca i-ar fi inselat la dijmuit. De atunci traieste intr-o frica de tarani, sora cu moartea.
    - Cucoane Miroane, ce va spuneam eu mereu? zise dansul, indata ce se aseza pe scaun, cu o infatisare amarata, parca ar fi baut otet. N-ati auzit ce-am patit? Adica de unde sa auziti ca si eu adineori aflai pocinogul.... M-au pradat, cunoane Miroane! O jumatate de vagon de porumb, pe putin, azi-noapte, din hambarul cel nou!..... Pandarii nu stiu, n-au vazut, argatii nu, nimic, in sfarsit, nimeni nu stie ce-a fost si cine-a fost. Si doar trebuie sa fi umblat toata noaptea, nu unul, ci multi.... Si de-abia sapataman trecuta il dijmuisem, de, cinstit, parti drepte, cum ma stiti.... Acum vedeti si dumneavoastra norocul meu!
     Miron Iuga deveni grav si mohorat auzind jelania arendasului, spre deosebire de Grigore, care avea pe fata numai batjocura.
    Batranul compatimea pe Buruiana c-a suferit atata paguba, totusi mai mult il ingandura faptul in sine. Daca taranii au ajuns sa fure in grup o cantitate asa considerabila, chiar sa nu fi fost cat spune arendasul, e semn rau. Cand fura unul, treaca-mearga; il prinzi sau nu-l prinzi, n-are importanta. Un caz izolat. Cand se aduna insa mai multi pentru pradaciune, atunci se schimba lucrurile.
     - Uite rezultatele vorbelor de claca cu care ati impuiat urechile taranilor! facu Miron apasat, adresandu-se mai cu seama fiului sau. Cata vreme taranul a stiu ca trebuie sa se tocmeasca cu mosierul, ca sa poata trai amandoi, au mers toate bine. De cand le-ati bagat in cap toti gargaunii au inceput fapte d-astea. Si e numai inceputul! Fii sigur ca vor urma altele si mai urate!
     - Sa nu exageram lucrurile, tata, zise Grigore cu o usoara ironie in glas. Au mai furat taranii si alta data, se de la altii. Ei si? Parca nu se fura de cand lumea? De ce sa tragem concluzii atat de negre dintr-o intamplare atat de obisnuita?
    Batranul Iuga nici nu socoti de trebuinta sa-i mai raspunda. Sofismele lui Grigore le cunostea prea bine. La toate, el gaseste explicatii si scuze. Umbla ganditor de ici-colo un rastimp, apoi se opri hotarat, spunand:
     - Sa-mi trimiteti incoace pe primar si pe seful postului de jandarmi! De unde or fi, sa-mi gaseasca imediat hotii! Pe urma vom mai vorbi.... Dar si panadarii tai, faini barbati, n-am ce zice! intai ei ar trebui batuti pana vor marturisi cine-s hotii. Da, da! As putea pune ramasag ca ei stiu, daca nu cumva sunt si ei din banda!
     Arendasul se inchina ingrozit:
    - Vai de mine, cucoane Miroane, vreti sa-mi dea foc, sa ma nenoroceasca de tot? Eu umblu cu dansii, cum umbli cu buba coapta si vedeti ce-am patit. Daramite daca i-as lua cu raul.....! Sa ma fereasca Maica Precista!..... M-am plans dumneavoastra asa, ca unui paritne care totdeauna m-ati ajutat si m-ati ocrotit, dar incolo.....
    - Am sa ma ocup eu de chestia asta mai de apropae, mormai Miron inchis. Eu o consider de o importanta exceptionala.
     Ceilalti tacura. Grigore nu mai voia sa se amestece, vazand inversunarea batranului, iar Titu, mai ales dupa scena de adineaori, se simtea mahnit si nu-l interesa controversa.
     Miron Iuga chemase pentru altceva pe Buruiana. Acuma insa numai furtul ii era in minte si, dupa cateva momente, zise iarasi, fara sa se uite la cei din casa, parc-ar fi vorbit singur:
     - Lasa ca nu-i intaia oara ca se fura ca-n codru pe aici. Numai in toamna asta au fost vreo cinci cazuri. De doua ori au fost chiar la noi, lucruri mici, dar au fost.
     Iar tacu si isi morfoli singur gandurile si in sfarsit, ca si cand ar fi descoperit ce cauta, adauga sever:
     - Raul trebuie curmat din radacina. O pilda la timp e mai eficace decat represiunea violenta, cand boala s-a intins si s-a adancit.
     Cosma Buruiana, infricosat de intorsatura ce-o lua intamplarea pe care el o povestise mai mult ca sa demonstreze boierului cat este de ghinionist, incerca sa indulceasca putin lucrurile:
     - S-au schimbat mult taranii, coane Miroane! S-au desteptat de sunt chiar prea destepti. De altmiteri, toata lumea e azi prea desteapta si de aceea merge din rau in mai rau. Apoi taranul, daca s-a despteptat, numai pamant vrea si iar pamant, si nu se uita de se poate ori nu se poate, ci o tine una si buna....
     Titu socoti momentul potrivit, acuma cand parea ca s-au mai potolit spiritele, sa observe si dansul cu blandete:
    - Asa e taranul pretutindeni, ma rog. Si la noi, in Transilvania, tot dupa pamant se zbate. Si nicodata nu-i ajunge. Si e bine ca e asa.Cat timp taranul va iubi cu atata patima pamantul, e sigur ca nimeni nu i-l va putea smulge....
     Batranul se uita la el lung si atat de batjocoritor, ca tanarul isi intrerupse cuvintele si pleca ochii perplex, neputand intelege ce o fi gresit de si-a atras atata nemultumire. Arendasul, insa, ca sa-i faca placere boierului, interveni zelos:
     - Altele sunt imprejurarile prin partile dumneavoastra, domnu.... (nu intelesese numele lui Titu si ingana niste sunete in loc) Acolo pamantul trebuie luat de la straini, care vi l-au rapit in timpul veacurilor, pe cand aici pamanturile ale boierilor au fost din neam in neam, si boierii le-au tinut, si le-au aparat de toate urgiile....
     - Fii pe pace si fara grija, ca in curand si la noi va fi sa si dincolo! zise Grigore dispretuitor. Chiar azi mai bine de jumatate din mosiile boieresti se afla in mainile tuturor veneticilor pe care numai dragostea de pamant nu se poate spune ca-i doare. Ce va fi maine, Dumnezeu stie, dar parca tot mai folositor ar fi pentru tara daca mosiile ar ajunge in mainile taranilor, caci de la ei mai greu o sa le ia strainii decat de la noi. Nu din alt motiv, dar cel putin ei sunt multi.
     Batranul se uita si la dansul ca adineuri la Titu, si nici lui nu-i raspunse nimic. I sa parea atat de evident ca vorbeste prapastii, ca se mira numai cum un baiat inteligent ca el nu-si da seama.
     Buruiana insa, simtindu-se si direct atins, raspunse mieros, dar si putin indignat:
     - Coane Grigorita, vorbiti cu pacat, zau asa, coane Grigorita! Ce spuneti dumneavoastra in gluma, sa fiti sigur ca are sa se intample, uite crucea! Le-a intrat oamenilor in cap sa puie stapanire ei pe pamanturile boierilor si sa vedeti ca asa va fi. N-ati observat dumneavoastra ca unde se aude de o mosie de vanzare, taranii se si reped s-o cumpere si s-o imparta? Iata, chiar la noi, ca ma tot tineam sa va spun, cucoane Miroane, umbla vorba ca oamenii vor sa cumpere mosia conitei Nadina!
     Miron Iuga, ridica deodata fruntea, zicand mirat:
     - Cum s-o cumpere?..... Ca s-o cumpere ar trebui intai sa fie de vanzare.
     - Apoi asa vorbesc ei, c-ar fi de vanzare.
     - Auzisi, Grigorita, zise batranul necajit.
    - Auzii, facu tanarul dand din umeri.
     - Mi se pare ca de pe la Platamonu ar fi iesit vorba, continua arendasul cu importanta. Fiindca, dupa cate am prins eu intamplator de la oameni, parca si grecul umbla s-o cumpere, iar oamenii, ce zic, de ce s-o ia grecul si sa n-o luam mai bine alde noi.....
     - Cum ies zvornurile astea asa, Grigorita? zise Miron, acuma enervat. Misuna cumparatorii pe mosia nevestei tale si tu parca habar n-ai avea!.... Cu toate astea trebuie sa fie ceva, ca oamenii n-au innebunit din senin.
    - Chiar asa e, cucoane, se amesteca iar Buruiana. Se zice, adica zic oamenii, ca cuconita  insasi ar fi spus grecului ca nu-i mai prelungeste arenda, macar de i-ar da oricat, si indoit decat ii da azi, pentru ca dumneaei vrea negresit sa vanza si sa scape de tot balamucul cu arenda, si cu oamenii, si celelalte.... Iac-asa, coane Miroane!
     Pe batranul Iuga vestea aceasta il impresiona mai mult chiar decat povestea cu furtul. Incerca sa mai descoasa pe arendas, dar nici arendasul nu cunoastea alte amanunte. Pe urma se inchise si nu mai zise nimica.... Un fecior ii pofti la cina. Buruiana, sculandu-se sa se retraga, intreba cam nedumerit:
     - M-ati chemat, cucoane Miroane, sa-mi spuneti ceva si eu v-am tinut cu necazurile mele, sa ma iertati.....
    Miron incerca sa-si aminteasca pentru ce l-a chemat si se infurie mai rau pentru ca nu-si putea aduce aminte. Vru totusi sa-i spuie ceva ca sa-l concedieze delicat si nu gasi nimic. In sfarsit, fara sa intoarca ochii spre dansul, mormai mohorat:
     - Acu lasa, ca m-ai suparat destul..... Du-te cu Dumnezeu!


                 3.
        Titu Herdelea nu se simti cu adevarat bine decat cand, dupa cina, ramase singur in camera ce-i fusese pregatita si unde il adusese Grigore, explicandu-i sa nu puie la inima cuvintele batranului, ca el asa a fost totdeauna, original in pareri si gesturi, dar are un suflet minunat.... Voia tanarul sa nu tie seama si totusi statuse pe ghimpi la masa si inghitise cu noduri, caci Miron Iuga fusese si mai ursuz, nu i-a adresat nicio privire si s-a hartuit toata vremea cu fiul sau pe fel de fel de maruntisuri.
     Odaia lui era la etaj, in cladirea cea noua, cu o fereastra spre curtea conacului si alta spre parc. Grigore se reintoarse la tatal sau, in casa cea veche, unde si mancasera. De altfel, viata acolo si-o petrecuse si el. Numai cand avea oaspeti dormea dincoace, ca sa nu le fie urat si sa nu para castelul pustiu. I-a aratat lui Titu, in celalalt colt, dormitorul cochet in care stapanea fotografia Nadinei.
     Tanarul Herdelea se mai invarti putin prin camera, se gandi ca Grigore ar putea sa revie sa mai stea de vorba, isi zise apoi ca si-au luat noapte buna si deci, pana maine dimineata, slobod este sa faca ce-i place. Nu era tarziu. In soba ardea focul cu un duduit adormitor. Mai bine sa se odihneasca.
      A doua zi se scula mai de dimineata de cum obisnuia la Bucuresti. Fireste, toata lumea era de mult sculata. Inainte de amiazi tandali primprejurul conacului. Fiindca Grigore Iuga avea de descurcat noste socoteli cu un slujbas, anume Isbasescu, care tinea contabilitatea gospodariei, in afara de diverse alte insarcinari, Titu Herdelea se simtea incurcat si nu stia ce sa faca sau incotro s-o apuce. Logofatul Leonte Bumbu, un taran dezghetat, inalt si osos, cu o infatisare energica de sergent reangajat, l-a plimbat putin prin curtea cea mare si i-a aratat la repezeala grajdurile cailor si un sopron incuiat, care fusese transformat in garaj pentru automobilul conitei Nadina, cand venea la tara.Dar se vedea ca omul are alte treburi, ca si ceilalti de la conac. Se chibzui c-ar fi mai intelept sa dea o raita prin sat in loc sa stea aici de prisos. Se razgandi deocamdata. Poate ca ar fi nedelicat fata de amfitrioni.
     La masa, insusi Grigore il indemna sa se considere absolut liber pe miscari, scuzandu-se ca azi e ocupat pana peste cap cu balamucurile, dar ca de maine incolo va fi cu totul la dispozitia lui.
    Coborand mai tarziu, Titu intalni pe alee o fetiscanca cu niste ochi negri si cu un zambet care-i alungara indata uratul. Era subtirica, desculta si cu o basmaluta albastra legata cochet pe cap.
    - Asculta, fetito, ii zise oprind-o. Esti de aici, de la curte?
    - Sunt numai de cateva zile, raspunse fata. M-a adus tusa Profira, a de-i bucatareasa boierului al batran, ca de mult ma tot chema sa viu negresit, sa-i dau ajutor, ca tare i-e greu si deloc nu se invoieste cu celelalte fete....
    - Si cum te cheama?
    - Marioara! zise ea, adaugand dupa o scurta pauza: a Irinii lui Vlad Ciungu.Maica-mea, ca taicutu a murit acu patru ani, e sora cu tusa Profira.
    - Ei, bravo, Marioara, facu tanarul, ocrotitor. Dar pentru ca esti fata asa draguta, spune-mi, aveti invatator in sat?
    - Cum nu, conasule! Avem. Foarte de treaba si tanar. E chiar aici, si-i insurat, si-i traiesc parintii, ca stau toti impreuna....
    - Sade departe?
    - Nu-i asa departe, conasule.... Cum iesi in ultia, faci stanga si mai mergi nitel si vezi o casa cu flori in geamuri. Acolo sade.
    - Bine, Marioara, multumesc si sa-ti jucam curand la nunta! zise Titu, ciupind-o galant de obraz.
    - Sa dea Dumnezeu! raspunse fata mai domol si rosind putin.
    Schimbul de cuvinte mai inviora pe Titu Herdelea. Coti la stanga pe ultia satului. Ploase binisor azi-noapte, dar in cursul zilei a fost putin soare, incat pamantul s-a zbicit. Ii venise in minte sa faca mai inati o vizita invatatorului; el insusi era fiu de invatator si deci se cuvenea. A treia casa, pe stanga,dupa conacul Iuga, acoperita cu tabla rosie, avea o tablita de tinichea pe perete, intre ferestre. Era postul de jandarmi. Apoi ajunse la incrucisarea cu ulicioara ce duce spre satul Vaideei, in care Grigore ii aratase mai in fund conacul lui Cosma Buruiana.Chiar in colt vazu carciuma cu streasina foarte lata si o batatura in fata, cu usa larg deschisa. Doi tarani se tocmeau afara cu Carciumarul voinic si gras, taran si el, care statea in prag si cu palaria pe ceafa. Vazand pe Titu, Carciumarul saluta foarte respectuos.... Mai incolo, tot de dreapta, despartita de carciuma numai prin cateva case, venea primaria, cu ograda mare, apoi pe stanga, scoala si pe urma iar pe dreapta, biserica. In dreptul bisericii tanarul se opri: n-o fi trecut oare de casa invatatorului? Un copil i-o arata cu degetul: numai nitel mai inainte.
     Casa nu se deosebea intru nimic de celelalte. Doar curtea era mai curata si in geamuri intr-adevar radeau niste miscate insangerate. Deschise portita. Un dulau schiop si zbarlit se arunca la dansul, latrand atat de furios, de parca sa-l sfasaie. Din cerdacul imbracat cu vita salbatica ii cobori intr-ajutor o taranca sprintena, care alunga cainele.
     - Aici sade, ma rog, domnul invatator? intreba Titu nehotarat.
    - Aici, aici, poftiti!.... N-aveti frica, nu musca, da-l incolo de nebun! Face si el galagie ca sa-si plateasca viata! adauga femeia, vazand ca strainul trage cu coada ochiului spre dulaul care, pana sa se potoleasca, mai hamaia din cand in cand neincrezator si ragusit.
    In cerdac aparuse un barbat de vreo treizeci de ani, cu fata supta si ochii negri, care ardeau straniu, cu mustata mica, rasucita. Purta un veston negru de sub care atarnau de jur imprejur poalele camasii taranesti inflorite.
    - Eu sunt invatatorul, domnule!
    Titu Herdelea se prezenta ceremonios si explica in cateva cu vinte cum a ajuns la Amara. Intrara in casa. Invatatorul ii recomanda pe nevasta-sa, taranca de adineaori. Cu stangacia sfiiciunii, acuma parea si mai simpatica. Pe Titu numai costumul taranesc il nedumerea. Cu mentalitatea-i ardeleneasca, el isi inchipuia ca invatatorul, adica reprezentantul intelectualitatii in sat, trebuie sa fie imbracat oraseneste, ca astfel sa se poata bucura si prin exterior de un prestigiu deosebit in fata poporului.
    - La dumneavoastra si stapanirea doreste, probabil, sa aiba dascal cu prestigiu, pe cand la noi.... observa invatatorul cu un gest de dezgust.
     Dascalita Florica sosi cu dulceata.
    - Vai, doamna, nu trebuia! protesta Herdelea, luand insa cu placere.
    Femeia se rosi, se scuza, surase, disparu. Dupa o scurta sovaire, invatatorul se crezu dator sa inconstiinteze pe oaspetele sau ca domnii de la curte nu vor fi prea incantati cand vor afla despre vizita aceasta. Mai ales batranul Iuga, care i-a si interzis sa mai calce pe la conac, fiind odata a cutezat sa ceara o foarte usoara imbunatatire a invoielilor.
     Titu Herdelea sa spaimantase. In vreme ce invatatorul vorbea, el se gandea daca intr-adevar n-a facut o greseala venind la un om care, pe drept, sau nedrept, nu e bine vazut de Iuga. Se linisti, insa, auzind ca e vorba de batranul care si cu dansul se poarta destul de prost.
     Pe urma invatatorul, incalzindu-se, ii spuse ca oamenii vor pamant si ca nu mai pot trai din ceea ce prisoseste boierilor, invoiala, chiar cinstita, impune taranului sa dea jumatate din rodul lui proprietarului. Muncind cat munceste azi, dar pe pamantul lui, omul ar avea un trai de doua ori mai bun. In realitate, insa, trei sferturi din truda saracilor merge sa intretie huzureala celor ce stapanesc pamanturile. Mai fericiti au fost sclavii de odinioara, care erau hraniti, imbracati si ingrijiti in schimbul robiei, pe cand taranii nostri, robotind mai rau ca robii, nu ajung sa-si castige nici macar manacarea omeneasca si trebuie sa cerseasca si sa ramaie vesnic datori la ciocoi, ca sa nu moara de foame.....
     Ion Dragos, invatatorul,vorbea din propria experienta, traind si el la rand cu taranii. Numai intamplarea l-a facut sa ajunga dascal. Fiind copil silitor si cu mare dragoste de carte, invatatorul de pe vremuri a rugat pe boierul Miron sa-si faca pomana si sa sprijine pe baiatul lui Dragos, ca sa poata intra bursier la scoala normala. Batranul a intervenit si baiatul nu l-a facut de rusine, a fost elev stralucit si a luat diploma cu distinctie. Soarta voind ca tocmai in anul acela dascalul cel vechi sa se prapadeasca, Miron Iuga l-a adus in locul vacant, sa fie un indrumator pentru popor. Asa a spus atunci boierul, asa a crezut si tanarul Dragos. Mai tarziu boierul s-a cait ca l-a adus, iar invatatorul si-a zis ca a fost adus aici sa fie sluga recunoscatoare. Pana ce deunazi Iuga a cerut revizorului scolar sa-i caute un om cu care sa se poata intelege si care sa nu-i bage zazanie intre tarani, ca Ion Dragos. Revizorul il cunoaste, il pretuieste si n-ar vrea sa-l sacrifice; de aceea sovaie si mai incearca sa temporizeze, sperand ca batranul se va inmuia. Miron Iuga insa nu e o fire care sa-si schimbe gandurile si, cand va observa taraganeala revizorului, se va adresa chiar ministrului, prieten de-al lui, sau va pune pe cuscrul sau, deputatul Gogu Ionescu, sa-i mature pe amandoi.
     Biata nevasta-sa nici nu banuieste ce primejdie ii paste, si nici ceilalti ai casei. Se zbuciuma singur si asteapta. Sta in casa parinteasca impreuna cu un frate, scapat anul trecut din armata, si cu batranii. Din pamantul ce l-au avut, jumatate l-au dat zestre unei surori, cea mai mare dintre ei, maritata cu un taran. El insusi a luat o fata saraca, fara nimica, numai pentru inima. De n-ar fi salariul, asa putin cat este, ar fi vai de toti. Ba maine-poimaine poate sa mai vie si vreun copil, desi pana azi, in voi ani, nu s-au vrednicit, macar ca au dorit.
     - Bine, dar nu exista nicio lege care sa....? intreba Titu, plin de indignare.
    - Legile sunt pentru noi, cei mici si umili, zise invatatorul Dragos cu tristete.... Pentru incatusarea noastra.....
    Glasul si infatisarea invatatorului dovedeau sinceritate fara umbra. Titu Herdelea, ascultandu-l, se minuna cum se poate sa se tolereze niste stari atat de barbare. Chiar daca Dragos ar exagera, ca toti ce sufera greu, si inca durerle lui trebuie sa fie crancene. Isi zise ca va vorbi negresit cu Grigore Iuga, care trebuie sa faca dreptate.
    - Domnule invatator, ai rabdare! zise dansul cu insufletire. Dreptatea trebuie sa triumfe.
    - Se poate, dar pana atunci noi vom pieri, raspunse Dragos cu amaraciune. De sute de ani asteptam dreptatea, domnule, si nu mai vine. Poate ca in realitate nici nu exista. O fi numai un basm pentru oameni necajiti.


         4.
      Primarul Ioan Pravila dadu buzna la jandarmerie. In odaita de la mijloc era cancelaria, in cea dinspre ulita locuia seful postului cu nevasta, iar in cea din fund, mai marisoara, oamenii.
      - Ei, domnule sef, acu sa te vedem pe unde socatem camasa! rabufni primarul cu fata strambata de ingrijorare.
     Plutonierul Silvestru Bioangiu atipise putin dupa-masa si numai adineori se sculase si trecuse in cancelarie. Era inca buhait si mahmur si primarul in intrerupse tocmai dintr-un cascat binefacator.
    Vru sa-l repeaza cu "ce se napusteste asa peste crestini", mai ales cand auzi ca-l ia si cu "domnule sef", titlu care i se parea ca-l coboara, pe el, cogeamite plutonier vechi. Dar vazandu-i mutra ingrozita, fu cuprins si el de spaima, incat deodata ii sari leneveala si intreba:
     - Ce s-a intamplat, omule?
     - Pozna mare, nene, belea mare, glasui Pravila, parca mai prapadit el insusi din pricine efectului ce-l produse asupra sefului.
     Primarul era mijlociu de statura, cu ochii mici, vicleni si obrajii tabaciti si incretiti. Venea glont de la conac si avea in urechi proaspat glasul boierului cel batran: "De unde stii, sa-mi aduci hotii, primare, ca altfel pe tine te iau de guler!" Parca niciodata nu-l nimerise atat de proclet pe boierul Miron, incat a fost bucuros ca l-a dat afara.
..................................................................................................................