Răscoala, Liviu Rebreanu

...................................................................................
       X.

     - Dacă nevastă-ta are poftă de emoţii tari, să-şi aleagă alţi clienţi, nu pe mine, urmă Gogu Ionescu, smulgându-şi ochelarii de pe faţă.
    - Gogule, eşti caraghios! strigă un glas vesel de femeie. Ţi-e frică să mergi cu automobilul!... Să-ţi fie ruşine!
     Toţi râseră, Gogu se înfurie:
     - Desigur. Eu n-am temperament pentru aventuri şi nici n-am chef să-mi frâng gâtul pe şosele de dragul sportului automobilistic!
     Supărarea lui învioră pe ceilalţi, care între timp îşi scoaseră măştile şi ochelarii. O clipă mai stătură în fundul maşinii toţi trei, aşa cum călătoriseră, Nadina la dreapta, Eugenia la stânga şi între ele Raul Brumaru. În sfârşit, Nadina se ridică în picioare, zicând:
     - Toate ca toate, dar cu baba, adineori, a fost serios! Dacă Rudolf n-avea prezenţă de spirit, ori intra ea sub roate, ori intram şi ne răsturnam noi în şanţ.... Bravo, Rudolf!
    Şoferul zâmbi recunoscător, iar Nadina se aruncă drept în braţele bărbatului ei, continuând cu un glas convenţional tandru:
      - A, Grig, micule, ce dor mi-a fost de tine!
    Grigore îi sărută obrazul, jenat de cuvintele ei şi mai ales de felul cum le-a rostit. Numai acuma recunoscuse pe Brumaru. În acelaşi moment privirea lui alunecase dincolo de maşină, pe rondul cu flori roşii, inima înflorită pe care iubirea lui o aşternuse în faţa cuibului Nadinei.  Întinse mâna lui Brumaru, murmurând nehotărât:
    - Tu erai?.... Nici nu te recunoşteam sub deghizarea asta.... Nadina interveni repede, cu explicaţia:
   - L-am cules şi pe el, ca să fie compania mai mare..... Nu te superi?
   - O, se poate? Din.....
   Voise să zică "dimpotrivă", îşi luă seama, se întrerupse, ocoli maşina pe la spate, şi, sărutând mâna Eugeniei, o ajută să coboare. Câţiva servitori se învârteau să descarce lucrurile şi nu ştiau ce să facă. Nadina observă şi zise soferului:
    - Vezi, Rudolf, să nu se piarză ceva de-a coniţei Jenny!
   Titu Herdelea stătea deoparte foarte ruşinat că nimeni nu-l băga în seamă. Grigore îl văzu, îşi aduse aminte de el şi se grăbi să-şi repare greşeala:
    - Daţi-mi voie!.... L-am uitat, uita-l-ar necazurile!.... Să vă prezint  pe prietenul şi musafirul meu Titu Herdelea!....
    Tânărul se înclină surâzând discret. Nadina îl examină o secundă şi-i întinse mâna. Titu nu se uitase bine la ea; numai atâta văzuse, că e foarte frumoasă. Eugenia îi surâse drăgălaş, zicând:
    - Ce surpriză!
   - De altfel, voi trebuie să-l cunoaşteţi, că doar v-aţi întâlnit împreună! spuse Grigore lui Gogu, observând că prveşte pe Titu ca pe un străin necunoscut. E cumnat cu Jenny şi face poezii!
    - A, da, fireste! facu Gogu apropiindu-se de tanarul Herdelea. Asa-i!..... Ce mai faci?
    Tot nu-si amintea de el, dar nu voi sa arate ca nu l-a recunoscut. Se jena sa para ca n-are memorie, fiindca asta ar fi semn de batranete. Titu vazu incurcatura lui si avu  un cutit in inima, gandindu-se cum l-a mai invitat asta vara sa vie incoace si sa stea la dansul si toata ziua numai poezii sa scrie. Schimbara doua vorbe si apoi Gogu se intoarse iar spre Grigore:
    - Puiule, noi nici nu mai urcam, ne ducem acasa, la Lespezi,  ca am dat ordin sa faca foc si sa ne pregateasca masa.... Of, si cand ma gandesc ca tot cu masina trebuie sa mergem!
    Tanarul Iuga protesta ca nu poate sa nu se odihneasca macar cateva minute, fara sa mai puie cat s-ar mahni batranul.
     - Se vede ca te-a zdruncinat rau masina daca-ti trece prin minte sa faci asemenea mojicie! observa batjocoritor Nadina, adaugand apoi simplu: Aideti inlauntru!... Jenny draga, te rog!..... Raul!
    In hol ardeau lampile si era caldut, iar dulceata astepta oaspetii. Curand aparu si batranul Iuga, care imbratisa foarte afectuos pe Nadina:
   - In sfarsit, am mai pus si noi mana pe tine, strengarita frumoasa si nestatornica!
    Ea, magulita, il saruta, murmurand dragalas:
    - Cine-i mai dulce si mai adorabil ca taicutul nostru?
   Gogu profita sa se planga iarasi de peripetiile calatoriei. Au avut trei pane de cauciuc si doua la motor. Au omorat nenumarate gaste, rate, gaini si un purcel. Erau sa calce nu se stie cat de multi oameni si sa se ciocneasca cu diverse care si carute. Si asta se cheama, pentru Nadina, placere. De vina insa e numai Grigore, ca i-a permis sa-si cumpere automobil cand in toata tara de-abia sunt doua-trei duzini de descreierati cu asemenea dihanii periculoase. Nu e pacat sa cheltuiesti o avere ca sa platesti intai masina si apoi o leafa de profesor universitar unui parlit de neamt, care sa o conduca, in loc sa mergi binisor cu trenul ca toata lumea cu scaun la cap?
    - Mais voyons, Gogule, si c`est serieux tu est plue que ridicule (Dar, Gogule, daca e serios, atunci tu esti mai mult decat ridicol) zise Nadina. Cred ca-mi pot permite si eu o placere cum va permiteti voi atatea! Maine-poimaine, cand si barbierii vor avea automobil la usa frizeriei, n-are sa ma mai intereseze. Azi insa un "Benz" solid si elegant poate sa-ti dea frisoane!
    - Mersi, eu renunt la frisoane d-astea! striga Gogu cu mainile spre tavan, starnind ilaritate generala.
    Peste cateva minute isi luara ramas bun. Eugenia invita pe Titu sa mearga si pe la ei, desi ei nu sunt asa de bine aranjati la Lespezi.
    - Ai sa ne faci placere, adauga ea cu un suras bun. Dar sa nu amai, ca noi nu zabovim pe aici mai mult de cateva zile!
   - Am sa viu chiar maine! murmura Titu Herdelea fericit.
   - Foarte bine!..... Nu-i asa Gogule? zise Eugenia catre barbatul ei.
    - Mai incape vorba! aproba dansul. Ce zici tu e sfant!
    Dupa plecarea lor, Nadina povesti cate ceva din vilegiatura ei orelungita, adresandu-se insa mai cu seama batranului Miron. Deodata se intrerupse si spuse lui Grigore:
    - Micule drag, nu vrei sa te ocupi putin de Raul, sa-i dea o camera, sa se instaleze?.... Te rog, dragul meu.... El e mai strain!
     Tanarul Iuga conduse pe Brumaru.  Titu Herdelea ii insoti de teama sa nu fie aici de prisos. Observase putin pe Nadina si i se parea tot mai frumoasa, dar de o frumusete care-l cutremura si uluia.
    Miron Iuga ramase in patru ochi cu Nadina, o privi un rastimp atat de scrutator, ca ea se mira si intreba:
    - Vrei sa-mi spui ceva, taicutule?
    - Da! facu batranul cu seriozitate. Am aflat ca vrei sa vinzi Babaroaga!
   - A, asta e? zise Nadina cu un fel de deceptie. Te intereseaza?
    - Trebuie sa-ti inchipui cat de mult, raspunse Miron. Poate c-as cumpara-o eu.
    - Bine, sa stam de vorba! surase Nadina. Desi nu-mi place sa fac afaceri cu rudele, dar taicutul drag merita o exceptie. Vreo o arvuna de la mine? Uite!
    Il saruta pe amandoi obrajii. Batranul ii lua capul in maini, o privi in ochii lunecosi:
    - E foarte serios, Nadino!
    - Evident! confirma ea cu acelasi suras indiferent.
    Miron Iuga nu era tocmai multumit cu raspunsurile ei. I se parea ca prea a luat in gluma propunerea lui. Poate ca pentru ea vanzarea unei mosii n-are importanta unei tranzactii serioase, dar se mai poate sa fie si un fel de a se strecura.... Se retrase, ca s-o lase sa-si odihneasca putin si ea oboseala drumului. Astfel Grigore, cand se intoarse, o gasi singura intr-un fotoliu, cu ochii inchisi, parc-ar fi dormitat.
   - De ce l-ai adus aci pe asta? ii zise el cu imputare, observand ca ea e treaza.
    - Care asta? se mira ea. Apoi rase scurt, ironic: Pe Raul?..... O, o!..... Iar esti gelos, Grig? Nu te mai vindeci de boala asta urata?
   Se scula, intinse bratele in laturi, ca si cand ar fi asteptat o imbratisare. Corpul ei zvelt si nervos avea o vibratie nevazuta, care raspandea imprejur moleseala si ispita. Se uita la Grigore cu niste ochi blanzi in care palpita o neastamparare eterna. Gura ei fina sopti melodios:
    - Prostule mic.... Nu ma mai iubesti?
    Barbatul respira aerul ei, cauta sa reziste si isi dadea seama ca se pierde. Ii trecu prin gand cu o strafulgerare dureroasa ca isi bate joc de el. Pe urma i se topira toate gandurile in minte intr-o singura dorinta stapanitoare. Ea se apropiase si-si lipise corpul de el cu bratele mereu rasfirate. Nu mai vedea decat ochii ei, gura ei, sanii ei. O cuprinse brusc de mijloc si o rasturna in fotoliu, acoperind-o cu sarutari lacome. Nadina ii murmura la ureche cu acelasi glas:
     - Nu aici..... Nu vreau aici.....
    Ii aluneca din brate. Apoi il lua de mana. Si el o urma ca un caine credincios.


                 5.
       A doua zi, indata dupa dejun, Titu Herdelea se retrase sa se pregateasca pentru plecarea la Lespezi.Toată noaptea îşi făcuse planuri, iar dimineaţa le-a aruncat ca fiind inutlie.De la Gogu Ionescu nu mai avea nimic de aşteptat. Dacă nici măcar nu l-a recunoscut!
     Îşi amintea el, de când a venit, că satul Lespezi e aproape de tot, cam distanţa dintre Pripas şi Jidoviţa, pe care o făcea odinioară în fiecare zi de câte două şi trei ori. Pentru orice eventualitate vru să întrebe pe logofăt. În ograda conacului dădu peste un flăcău care i se păru cunoscut şi care scosese pălăria, zâmbind.
    - Ce faci pe aici, domnule căprar? zise Titu, aducându-şi aminte deodată de Petre Petre de la cizmarul Mendelson.
    - Iaca sosii şi eu acasă ieri şi am venit pe la curte, răspunse Petre.
    Tânărul Herdelea îi dădu mâna. Flăcăul se oferi bucuros să-l conducă el până la Lespezi, fiindcă tot n-are nicio treabă.Sub pretext că umblă să se intereseze de despăgubirea ce o făgăduise boierul cel bătrân pentru accidentul cu pădurea din iarna trecută, venise să vază niţel pe Mărioara. Din pricina musafirilor şi mai ales a Nadinei, însă, la curte era zarvă mare şi toate fetele alergau şi zoreau ca sfârlezele, încât de-abia a putut schimba două vorbe cu Mărioara. Era mulţumit şi cu atâta. Dăduse ochii, de altfel, şi cu boierul Miron care l-a lăudat că s-a purtat vrednic la oştire.
    Pe drum, din vorbă-n vorbă, Petre  se răcori, tânguindu-se că ar vrea să se aşeze şi dânsul, că biata Mărioara destul l-a aşteptat doi ani, dar nu ştie dacă se va putea înlesni să facă nunta  în iarna asta, că o nuntă costă bani mulţi şi nici fata n-are, nici el. Titu Herdelea, fără să vrea, îşi aduse aminte de Ion al Glanetaşului, care tot aşa se plângea de sărăcie. Îl mângâia cu câte o vorbă, cum se pricepea, mai mult ca să zică ceva.
     - Dar poate că s-or îndura boierii să ne dea pământ, că aşa se aude! zise Petre, uitându-se la el întrebător, ca şi când s-ar fi agăţat de un fir de nădejde.
    - Cum să vă dea boierii? se miră Titu. De pomană? Să împartă cu voi moşiile?
    - Apoi da, că dumnealor au prea mult şi noi n-avem deloc, făcu flăcăul. De altmiteri, am auzit şi la Bucureşti pe mulţi boieri că trebuie să se împartă moşiile la oameni, că nu-i drept ca tocmai oamenii să n-aibă pământ, care îl muncesc.
    Tânărul Herdelea clătină din cap:
    - De, bine ar fi să fie cum zici, dar eu, îţi spun verde, nu cred. Nimeni nu împarte de bunăvoie cu alţii ce are. Dumneata ai împărţi, spune drept?
   - Aşa-i, nici vorbă, murmură Petre abătut. Dar atunci noi trebuie să pierim, că nu mai putem duce povara.
    Merseră câteva clipe tăcuţi, apoi flăcăul urmă, parcă l-ar fi chinuit un singur gând:
    - Dacă dumnealor nu se îndură de bunăvoie, cine poate să-i silească?.... Noi n-avem nicio putere....
    Titu observă decepţia tovarăşului său de drum, îi părea rău că i-a sfărâmat o speranţă şi nu ştia cum s-o dreagă. Din fericire, ajunseră în Lespezi şi astfel putu schimba vorba:
    - A, dar e aproape de tot..... Nici n-apuci să porneşti şi ai sosit!
    Dintr-o dată le ieşi în cale, grăbit şi important, un om cu capul gol, cu părul lung şi încâlcit, cu o bărbuţă cafenie, rară, cu nişte ochi mari, negri, foarte vii, îmbrăcat într-un suman larg, cenuşiu, care-i ajungea până la genunchi, desculţ şi cu o traistă vărgată în băţ. Se adresă lui Titu, parcă l-ar fi pândit de mult, cu un glas limpede, cu privirea arzătoare:
    - Nu trece nepăsător, boierule, că s-apropie ziua judecăţii şi are să-ţi pară rău că n-ai ascultat glasul. Trâmbiţele dreptăţii sună şi oamenii nu le aud, că şi-au astupat urechile cu noroiul păcatelor. Şi vor veni călăreţi cu săbii de foc pe armăsari albi, iar oamenii se vor minuna şi nu vor pricepe că i-a trimis Dumnezeu să pedepsească lumea cea plină de rele.....
    Titu asculta năvala de vorbe, uluit mai ales de înfăţişarea omului. Petre îl ostoi:
    -  Lasă, măi nene Antoane, că dumnealui n-are vreme de braşoavele tale!
.......................................................................................................................