.........................
XV.
- Foarte bine. Am recitit cererea şi sunt gata să începem. Vreau să fie consemnat că am constatat prezenţa în sală a copilului şi a avocatului acestuia, şi că mama copilului, ca părinte ce îl are în îngrijire, a primit azi-dimineaţă câte o copie după cerere şi după citaţie. Cu toate acestea, mama copilului nu se află în sală şi acest lucru mă îngrijorează.
Ajuns în acest punct, Harry făcu o pauză, părând că se concentrează asupra dosarului. Atunci Fink hotărî că venise momentul să se prezinte, drept care se ridică încet de pe scaun, încheindu-şi haina, şi se adresă Curţii:
- Domnule judecator, dacă-mi permiteţi, vă rog să se consemneze că eu sunt Thomas Fink, procuror general adjunct pentru Southern District of Louisiana.
Ochii lui Harry părăsiră încet paginile dosarului şi se fixară asupra lui Fink care rămăsese ţeapăn în picioare, încruntându-se într-un mod cât se poate de inteligent în timp ce vorbea şi luptându-se cu ultimul nasture al hainei.
- Sunt unul dintre semnatarii cererii în acest caz, şi, dacă îmi permiteţi, aş vrea să explic chestiunea legată de prezenţa mamei copilului.
Harry nu scotea niciun
cuvânt, mulţumindu-se să-l privească surprins pe vorbitor. Reggie nu-şi putu ascunde zîmbetul şi îi făcu cu ochiul lui Baxter McLemore.
Harry se aplecă în faţă, sprijinindu-şi coatele de tăblia mesei; părea intrigat de acest fluviu de cuvinte pline de înţelepciune al cărui izvor nesecat se afla într-o minte avocăţească atât de talentată.
Fink avea în sfârşit publicul pe care şi-l dorise.
- Domnule judecător, poziţia noastră, a semnatarilor cererii, este aceea că problema în discuţie este atât de urgentă încât această audiere trebuie să aibă loc imediat. Copilul este reprezentat de un avocat deosebit de competent, după părerea noastră, şi niciunul din drepturile legale ale copilului nu este prejudiciat de absenţa mamei. După cum am înţeles, prezenţa mamei este absolut necesară lângă fiul cel mic, astfel încât cine ştie dacă va avea posibilitatea să participe la audiere. Deci noi credem, domnule judecător, că este foarte important ca această audiere să aibă loc imediat.
- Chiar aşa? întrebă Harry.
- Poziţia dumneavoastră, domnule Fink, este pe scaunul de acolo, zise Harry foarte tare şi foarte rar, împungând aerul cu degetul în direcţia procurorului. Vă rog să vă aşezaţi şi să mă ascultaţi cu mare atenţie pentru că n-am să spun ce am de spus decât o singură dată. Iar dacă voi fi nevoit să repet, am să fac în aşa fel încât să primiţi în dar o pereche de cătuşe şi să petreceţi o noapte în superba noastră închisoare.
Auzindu-l
Fink se prăbuşi pe scaun, încercând din răsputeri să nu se sufoce de uimire. Harry continua să-l privească încruntat pe deasupra ochelarilor.
- Domnule Fink, fiţi atent la ceea ce vă spun. Aici nu este unul din tribunalele voastre elegante din New Orleans, iar eu nu sunt unul din judecătorii voştri federali. Asta este sala mea de judecată unde eu stabilesc regulile, domnule Fink. Regula numărul unu: în sala mea de judecată vorbeşti numai dacă eu îţi dau cuvântul. Regula numărul doi: domnul judecător nu va fi onorat cu discursuri, comentarii sau remarci pe care nu le-a solicitat. Regula numărul trei: domnului judecător nu-i plac glasurile avocaţilor. Domnul judecător a ascultat prea multe asemenea glasuri în ultimii douăzeci de ani, aşa că domnul judecător ştie cât de drag le este avocaţilor să se asculte vorbind. Regula numărul patru: în sala mea de judecată nimeni nu stă în picioare. Înţelegi aceste reguli, domnule Fink?
Fink îl privea stupefiat; încercă să dea din cap cum că a înţeles, dar corpul nu-i răspundea la comenzi.
Iar Harry nu-şi terminase încă discursul preliminar.
- După cum vezi, domnule Fink, sala este extrem de mică şi ţin să te informez că eu însumi am conceput-o cu multă vreme în urmă tocmai pentru astfel de audieri fără public.Toţi cei care ne aflăm aici ne putem vedea şi auzi foarte bine, aşa că ţine-ţi gura închisă şi fundul pe scaun, şi-ai să vezi că ne vom înţelege de minune.
Fink încerca
în continuare să dea din cap, dar rezultatul era acelaşi. Era însă hotărât să nuse mai ridice niciodată de pe scaunul ăla nenorocit, şi îşi încleştă mâinile pe braţele lui de lemn. Aşezat ceva mai în spate, McThune, duşmanul avocaţilor, reuşi cu greu să îşi înăbuşe un zâmbet.
- Domnule McLemore, înţeleg că domnul Fink vrea să reprezinte procuratura în acest caz. Sunteţi de acord?
- N-am nimic împotrivă, domnule judecător.
- Atunci şi eu sunt de acord. Dar încearcă să-l faci să stea pe scaun.
Mark era înspăimântat. Sperase ca judecătorul să fie un bătrânel cumsecade, plin de dragoste şi simpatie. Şi când colo...... Cu coada ochiului, aruncă o privire iute spre domnul Fink al cărui gât devenise stacojiu şi care gâfâia disperat, şi aproape că-i fu milă de amărâtul acela.
- Domnişoară Love, zise judecătorul şi vocea lui căpătase brusc o nuanţă plină de căldură şi de înţelegere, înţeleg că s-ar putea să faci unele obiecţii în numele copilului.
- Da, domnule judecător, confirmă ea şi, aplecându-se puţin în faţă, se adresă grefierei. În acest stadiu al audierii, avem să facem cunoscute mai multe obiecţii care dorim să fie menţionate în raportul şedinţei.
- Fireşte, zise Harry ca şi cum Reggie ar fi avut dreptul să ceară orice. Fink se făcu mic de tot şi se simţi îngrozitor de stupid. Uite ce se alesese din încercarea lui de a impresiona Curtea printr-o izbucnire de elocinţă.
Reggie aruncă o privire pe însemnările din carnet şi zise:
- Domnule judecător, solicit transcrierea şi pregătirea cât mai rapidă a procedurilor de astăzi în vederea unui eventual apel.
- Solicitare acceptată.
- Obiectez împotriva acestei audieri din mai mult motive. Mai întâi, din cauza înştiinţării necorespunzătoare a copilului,
a mamei acestuia şi a avocatului care-l reprezintă. Mama copilului a primit o copie după cererea de audiere doar acum trei ore, iar în ceea ce mă priveşte, deşi îl reprezint pe acest copil de trei zile, lucru acesta fiind cunoscut de toţi cei implicaţi în această cauză, am fost înştiinţată că audierea va avea loc astăzi, la această oră, abia acum şaptezeci şi cinci de minute. Situaţia este incorectă, absurdă şi constituie un abuz.
- Când v-ar conveni să aibă loc această audiere, domnişoară Love? întrebă Harry.
- Astăzi e joi. Ce părere aveţi despre marţea sau miercurea viitoare?
- Foarte bine. Să zicem marţi la ora nouă, fu de acord Harry cu ochii la Fink care nu se clintise de la locul lui, prea înspăimântat ca să răspundă la noua variantă. Bineînţeles că, până atunci, copilul va rămâne sub tutelă, domnişoară Love.
- Copilul nu are de ce să fie pus sub tutelă, domnule judecător.
- Dar eu am semnat un ordin de punere sub tutelă şi nu am de gând să-l revoc atâta vreme cât suntem în aşteptarea unei audieri. Legile noastre prevăd punerea imediată sub tutelă a presupuşilor infractori, iar clientul dumitale, domnişoară Love, a primit absolut acelaşi tratament ca şi alţii aflaţi în aceeaşi situaţie. În afară de asta, în cazul lui Mark Sway există şi alte consideraţii care sunt convins că vor fi abordate foarte curând.
- Atunci nu pot fi de acord cu o amânare dacă clientul meu rămâne sub tutelă.
- Foarte bine, zise domnul judecător. Atunci să se consemneze faptul că amânarea oferită de Curte a fost respinsă de copil.
- Să se consemneze de asemenea că amânarea a fost respinsă de copil deoarece copilul nu doreşte să rămână în Centrul de Detenţie pentru minori mai mult decât trebuie.
- S-a consemnat, zise Harry cu un uşor rânjet pe faţă. Te rog să continui, domnişoară Love.
- De asemenea, obiectăm împotriva acestei audieri deoarece mama copilului nu este prezentă în sală. Nişte circumstanţe excepţionale fac prezenţa ei imposibilă în acest moment şi, în plus, vă rog să nu uitaţi, domnule judecător, că biata femeie a fost înştiinţată de ţinerea acestei audieri cu numai trei ore în urmă. Copilul care se află în această sală nu are decât unsprezece ani şi are dreptul să fie însoţit de mamă. După cum bine ştiţi, domnule judecător, legile noastre sunt deosebit de favorabile prezenţei părinţilor în cursul unor astfel de audieri, ori, a continua în absenţa mamei lui Mark mi se pare a fi un lucru total incorect.
- Când va putea doamna Sway să fie disponibilă?
- Nimeni nu ştie, domnule judecător. Doamna Sway este practic închisă într-o cameră de spital împreună cu fiul ei cel mic care suferă de stres posttraumatic. Iar medicul nu-i permite să lipsească de acolo decât cel mult câteva minute. S-ar putea să treacă multe săptămâni până când doamna Sway să poată participa la audiere.
- Prin urmare, vrei o amânare fără termen?
- Da, domnule judecător.
- Foarte bine; amânarea se acordă. Bineînţeles că, până la data la care va avea loc audierea, copilul rămâne sub tutelă.
- Copilul nu are de ce să fie pus sub tutelă. Copilul se va pune de bună voie la dispoziţia Curţii ori de câte ori i se va cere. Nu se câştigă nimic din faptul că va fi ţinut sub lacăt până la data audierii.
- Domnişoară Love, în cazul acesta există anumiţi factori care complică mult situaţia şi nu sunt deloc dispus să-i dau drumul copilului mai înainte de a avea loc această audiere şi de a vedea ce şi cât cunoaşte. Este foarte simplu. În momentul ăsta, mi-e teamă să-i dau drumul. Pentru că dacă i se va-ntâmpla ceva rău, voi avea remuşcări pentru tot restul vieţii. Înţelegi ce spun, domnişoară Love?
Înţelegea, deşi nu voia să recunoască.
- Mi-e teamă, domnule judecător, că hotărârea dumneavoastră se bazează pe fapte nedovedite.
- Poate că da, dar cum în astfel de situaţii, autoritatea mea merge destul de departe, nu sunt deloc dispus să-i dau drumul până când nu am să aud dovezile părţii adverse.
-
Asta are să sune foarte bine la recurs, lovi ea şi lui Harry nu-i plăcu deloc reacţia avocatei.
- Să se consemneze că minorului i-a fost oferită posibilitatea unei amânări până când mama sa va putea lua parte la audiere, şi că amânarea a fost respinsă de minor.
Reggie reacţiona prompt.
- De asemenea, să se consemneze că minorul a refuzat amânarea deoarece minorul nu doreşte să rămână în Centrul de Detenţie pentru minori mai mult decât trebuie.
-
S-a consemnat, domnişoară Love. Te rog să continui.
- Minorul cere Curţii să nu dea curs cererii depuse împotriva lui şi susţine că afirmaţiile sunt neîntemeiate şi că cererea a fost depusă în încercarea de a se afla ce anume ar putea să ştie minorul. Semnatarii cererii, Fink şi Foltrigg, se folosesc de această audiere ca de o expediţie de pescuit informaţii pentru disperata lor anchetă penală. Cererea lor este un amalgam nefericit de "poate" şi de "dacă", plasat sub jurământ, fără cea mai vagă idee despre faptele petrecute în realitate. Sunt disperaţi, domnule judecător, şi trag orbeşte, în speranţa că până la urmă vor reuşi să împuşte totuşi ceva. Cererea lor ar trebui respinsă, iar noi ar trebui să mergem cu toţii acasă.
Harry aruncă o privire severă spre Fink şi zise:
- Personal, înclin să fiu de acord cu domnişoara Love, domnule Fink. Dumneata ce crezi?
Fink tocmai se relaxase puţin, urmărind cu plăcere cum primele două obiecţii prezentate de Reggie fuseseră respinse în cele din urmă de domnul judecător. Respiraţia aproape că-i revenise la normal, iar tenul îşi schimbase culoarea stacojie într-o nuanţă de roz ceva mai acceptabilă, când iată că judecătorul se declara de acord cu avocata şi aştepta un răspuns din partea lui.
Fink fu pe punctul de a sări în picioare, apoi îşi aminti de regulile expuse cu câteva minute în urmă şi îşi stăpâni pornirea, dar începu să se bâlbâie:
- Păi, ăă, domnule judecător, noi, ăă, putem să dovedim că afirmaţiile noastre sunt adevărate dacă ni se permite acest lucru. Noi, ăă, credem că ceea ce am arătat în cererea depusă este adevărat...
- Sper că aşa este, mârâi Harry.
- Da, domnule, şi noi ştim că acest copil împiedică desfăşurarea anchetei. Da, domnule, suntem convinşi că putem să dovedim acest lucru.
-
Şi dacă nu puteţi s-o faceţi?
- Păi, eu, ăă, vreau să spun noi, ăăă, suntem siguri că...
- Domnule Fink, îţi dai seama că, dacă vă ascult depoziţia şi văd că vă jucaţi de-a v-aţi ascunselea, pot să consider că vă faceţi vinovaţi de sfidarea Curţii. Şi, pe lângă asta, aşa cum o cunosc eu pe domnişoara Love, sunt convins că va trebui să vă aşteptaţi la un răspuns adecvat şi din partea minorului.
- Intenţionăm să-i acţionăm în justiţie mâine dimineaţă la prima oră, domnule judecător, îi sări Reggie în ajutor. Pe ambii semnatari, domnul Fink şi Roy Foltrigg. Acţiunea lor nu reprezintă altceva decât un abuz faţă de această onorată Curte, precum şi faţă de legile referitoare la minori ale statului Tennessee. De fapt, oamenii mei se ocupă deja de această chestiune.
De fapt, "oamenii ei" se găseau în clipa aceea în holul din faţa sălii de judecată şi se tratau cu ciocolată şi cu băuturi răcoritoare dietetice. Cei prezenţi în sală ignorau cu totul această realitate, aşa că ameninţarea ei era cît se poate de îngrijorătoare.
Fink îi aruncă o privire rapidă vecinului său pe nume George Ord care era ocupat cu întocmirea unei liste de priorităţi ale acelei după-amieze; lista cu pricina nu cuprindea nimic legat de Mark Sway sau de Roy Foltrigg. Ord trebuia să supravegheze douăzeci şi opt de subalterni care aveau de rezolvat sute de cazuri şi, în consecinţă, nu dădea doi bani pe povestea cu Barry Muldanno şi cadavrul lui Boyd Boyette. Pur şi simplu, nu intra în jurisdicţia lui. Ord era un om ocupat, mult prea ocupat ca să mai joace şi rolul de "menajeră" a lui Roy Foltrigg.
Pe de
altă parte, nici Fink nu era un ageamiu în ale meseriei şi, de-a lungul vremii, îşi primise partea lui de procese pe muchie de cuţit, de judecători ostili şi de juraţi neîncrezători. Aceasta îi permise să aibă o revenire demnă de toată stima.
- Domnule judecător, cererea în chestiune aduce mult cu o inculpare. Adevărul pe care-l conţine nu poate fi pus în evidenţă în lipsa unei audieri, de aceea, dacă audierea respectivă are loc, noi vom fi în măsură să ne susţinem prin dovezi afirmaţiile cuprinse în cerere.
- Bine, am să vă ascult argumentele şi dacă ele sunt edificatoare, atunci am să vă aprob cererea şi abia atunci vom continua cu audierea.
Reggie ridică uşor din umeri, ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva.
- Doreşti să mai adaugi ceva, domnişoară Love?
- Deocamdată nu.
- Atunci cheamă-ţi primul martor, domnule Fink, zise Harry şi te rog să fii cât mai scurt şi să nu te pierzi în amănunte nesemnificative. Altfel, ai să mă faci să mă ridic în picioare şi să accelerez personal această poveste.
- Da, domnule. Primul nostru martor este sergentul Milo Hardy, de la Poliţia oraşului Memphis.
În tot acest timp, Mark rămăsese nemişcat la locul lui. Nu prea înţelesese dacă Reggie câştigase sau pierduse această hărţuială avocăţească, şi de fapt, în adâncul sufletului, nici nu-i păsa de toată tevatura asta. Pentru că, după părerea lui, sistemul era, pe undeva, incorect şi asta deoarece permitea ca un copil să fie adus într-o sala de judecată în mijlocul unor avocaţi care se certau şi se împungeau reciproc sub privirea dispreţuitoare a judecătorului-arbitru, aşteptându-se ca el, copilul, să-şi păstreze stăpânirea de sine în mijlocul acelui bombardament cu texte de legi, paragrafe de regulamente, întîmpinări şi alte chichiţe juridice. Da, da, un asemenea sistem era absolut incorect.
Acesta era, pe scurt, sentimentul care-l făcea să rămână insensibil la tot ceea ce se întâmpla în jurul lui şi să privească ţintă un punct de pe podea aflat foarte aproape de locul unde era instalată grefiera. Ochii lui erau tot umezi şi, cu toate că se străduia din răsputeri, nu putea să pună capăt lacrimilor.
În aşteptarea sergentului Hardy, în sala de judecată se lăsă liniştea. Domnul judecător se aşeză mai bine în jilţ şi îşi luă ochelarii de la ochi.
- Să se consemneze şi următoarele, rupse el tăcerea, întorcându-şi privirea spre Fink. Tot ce se întâmpla aici este absolut confidenţial şi secret. Prin urmare, interzic tuturor celor prezenţi acum în sală să reproducă în alte circumstanţe cele discutate astăzi, aici, sau să abordeze într-un alt context aspecte ale procedurii de faţă. Vreau să-ţi spun, domnule Fink, că ştiu foarte bine că dumneata trebuie să faci un raport pentru Procurorul general din New Orleans; şi mai ştiu tot atât de bine că domnul Foltrigg, în calitate de semnatar al cererii adresate nouă, are dreptul să cunoască tot ce se-ntâmplă în această sală. Şi chiar te rog ca atunci când ai să-l vezi să-i spui că absenţa domniei sale m-a supărat foarte mult. Din moment ce a semnat cererea aceea, trebuia ca astăzi să se afle printre noi. Dumneata îi vei prezenta tot ce s-a-ntâmplat aici, dar vreau să-ţi atrag atenţia că îi vei povesti numai domnului Foltrigg personal căruia îi vei spune, de altfel, să-şi ţină gura şi să nu sufle o vorbă despre ceea ce va afla. Înţelegi, domnule Fink?
- Da, domnule judecător.
- Ai să-i explici, te rog, domnului Foltrigg că dacă prind de veste că s-a produs vreo breşă în confidenţialitatea acestor proceduri, am să emit o hotărâre care îl va acuza de sfidare a Curţii şi că am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-l vâr după gratii.
- Da, domnule judecător.
Privirea lui Harry se mută apoi asupra lui McThune şi K.O. Lewis, aşezaţi imediat în spatele lui Fink şi al lui Ord.
- Domnilor McThune şi Lewis, puteţi să părăsiţi sala, le zise el, fără menajamente, iar cei doi se executară instantaneu.
Fink se întoarse şi îi privi uluit, apoi i se adresă din nou lui Harry:
- Ăă, domnule judecător, n-ar fi posibil ca aceşti domni să rămînă în...
- Tocmai le-am spus că plece, domnule Fink, replică Harry, ridicând vocea. Dacă vor avea ceva de spus în calitate de martori, atunci am să-i chem mai târziu. Dacă nu, atunci nu au nimic de făcut aici şi pot să aştepte foarte bine în hol, la un loc cu restul turmei. Şi-acum, mergeţi, domnilor, mergeţi.
Lipsit de orice urmă de orgoliu rănit, McThune alergă, practic, spre ieşire; K.O. Lewis, însă, fu complet opărit: se ridică plin de demnitate şi începu să-şi încheie nasturii de la haină, aruncându-i domnului judecător o privire cât se poate de ofuscată.
Dar nimeni nu ţinea minte să fi cîştigat un astfel de duel împotriva lui Harry Roosevelt, iar K.O. Lewis nu avea de gând să-ncerce; schimbul de priviri nu dură mai mult de o secundă. Lewis se lăsă păgubaş şi se îndreptă ţanţoş spre uşa larg deschisă de McThune.
Câteva clipe mai târziu, în sală îşi făcu apariţia sergentul Hardy care merse direct spre scaunul rezervat martorilor. După ce găsi poziţia cea mai confortabilă pentru fundul său mare şi gras, poliţistul rămase în aşteptare.
La câţiva centimetri distanţă, Fink îngheţase de spaimă, neştiind dacă să înceapă interogatoriul mai înainte de a i se da voie să facă aşa ceva.
Domnul judecător Roosevelt îşi aduse jilţul pînă aproape de marginea podiumului şi începu să-l cerceteze atent pe Hardy care era îmbrăcat în uniformă completă. Ceva neobişnuit îi atrăsese atenţia, dar trecu ceva timp până când poliţistul, ce aducea tare mult cu o broască umflată, să-şi dea seama că domnul judecător se afla la numai câţiva milimetri de el.
- De ce eşti înarmat? întrebă Harry.
Hardy îl privi surprins, apoi întoarse aceeaşi privire mirată spre pistolul de la şold, de parcă acum îl vedea pentru prima dată; se uită la armă ca şi cum aceasta i s-ar fi lipit de trup într-un mod absolut inexplicabil.
- Păi, eu...
- Sergent Hardy, te afli în timpul serviciului?
- Păi, nu.
- Atunci de ce eşti îmbrăcat în uniformă? Şi pentru ce Dumnezeu vii înarmat în sala mea de judecată?
Mark zâmbi pentru prima oară după ore de supărare şi nelinişte.
Aprodul prinsese totul din zbor şi acum se apropia de locul rezervat martorilor; Hardy îşi desfăcu iute centura şi îi dădu pistolul aprodului care îl luă de-acolo de parcă ar fi fost o armă criminală.
-
Ai mai depus mărturie într-un tribunal? întrebă Harry.
- Da, domnule, de multe ori, răspunse sergentul, zâmbind ca un copil.
- Chiar aşa?
- Da, domnule. De multe ori.
- Şi de câte ori ai avut arma asupra dumitale?
- Vă rog să mă iertaţi, domnule judecător.
Situaţia fiind lămurită, Harry se relaxa, îl privi scurt pe Fink, apoi îi făcu semn lui Hardy că poate să continue.
În ultimii douăzeci de ani Fink petrecuse multe ore în sălile tribunalelor şi era foarte mândru de talentul său juridic. De altfel, experienţa sa era impresionantă; şi avea multe atuuri: era bun de gură, avea stil, şi reacţiona cu promptitudine.
De data asta însă se simţea îngrozitor de greoi; a sta jos în timpul interogatoriului luat unui martor constituia o modalitate teribil de radicală de aflare a adevărului. De aceea fu cât pe-aci să se ridice din nou, apoi se stăpâni încă o dată şi se agăţă cu toată puterea de carnetul de însemnări aflat pe masă. Starea de nervozitate care îl cuprinsese era perfect vizibilă.
- Vă rog să vă spuneţi numele ca să poată fi consemnat, izbucni el ca din puşcă.
- Sunt sergentul Milo Hardy de la Departamentul de Poliţie din Memphis.
- Şi adresa, vă rog.
- Domnule Fink, pentru ce-ţi trebuie adresa acestui om? interveni Harry.
- Domnule judecător, bănuiesc că este doar o întrebare de rutină, răspunse Fink, privindu-l neîncrezător pe stăpânul teatrului.
- Domnule Fink, ai idee cât de mult urăsc eu întrebările de rutină?
- Cred că-ncep să-nţeleg, domnule judecător.
- Întrebările de rutină nu ne duc nicăieri, domnule Fink. Ele ne fac numai să ne pierdem timpul atât de preţios, în concluzie, nu vreau să mai aud nicio altă întrebare de rutină. Vă rog.
- Da, domnule judecător. Am să-ncerc.
- Ştiu că este greu.
Fink îşi întoarse privirea spre Hardy şi căută disperat o întrebare strălucitor de originală.
- Domnule sergent, lunea trecută ai fost trimis la locul sinuciderii?
Dar Harry îşi ridică din nou mâna şi Fink se prăbuşi pe scaun.
- Domnule Fink, eu nu ştiu ce obiceiuri aveţi voi acolo, la New Orleans, dar aici, la Memphis, noi
îi punem pe martori să jure mai înainte de a le asculta depoziţia. Se numeşte "punerea martorilor sub prestare de jurământ". Îţi sună cumva familiar?
Fink îşi masă tâmplele obosit şi nervos, şi zise:
- Da, domnule. Rog martorul să jure.
În clipa aceea, femeia mai în vârstă de lângă grefieră se trezi brusc la viaţă, se ridică în picioare şi-i strigă lui Hardy, care se afla la nici trei metri distanţă de ea, "Ridicaţi mîna dreaptă!" Apoi, după ce martorul depuse jurământul, femeia se întoarse la picoteala ei.
- Poţi continua, domnule Fink, spuse Harry cu un surâs răutăcios pe buze, încântat că-l prinsese pe acesta cu pantalonii în vine. Abia acum îşi permise şi el să se relaxeze în jilţul care domina sala minusculă şi să asculte cu toată atenţia succesiunea rapidă de întrebări şi răspunsuri care urmă.
Hardy fu cât se poate de volubil, dornic să ajute şi să ofere cât mai multe detalii. Descrise cu lux de amănunte locul faptei, poziţia cadavrului, starea maşinii. Existau şi fotografii, dacă domnul judecător doreşte să le vadă. Domnul judecător refuză propunerea. Fotografiile erau absolut irelevante. Apoi Hardy dădu la iveală stenograma convorbirii telefonice dintre Mark şi operatoarea de serviciu de la 911, oferindu-se să aducă şi înregistrarea acelei convorbiri dacă domnul judecător doreşte acest lucru. Nu, refuză domnul judecător. Apoi Hardy relată cu mare plăcere prinderea tânărului Mark chiar acolo, în pădure, lângă locul faptei, precum şi conversaţiile care au urmat: în maşina poliţiei, în rulota familiei Sway, la bufetul spitalului. Poliţistul îşi exprimă părerea că tânărul Mark nu spune tot adevărul. Relatarea puştiului era puţin plauzibilă şi printr-un interogatoriu bine gândit şi suficient de subtil, el, Hardy, era în stare să dea la iveală o mulţime de puncte şubrede.
Minciunile erau de-a dreptul patetice. Puştiul povestise că el şi fratele său mai mic dăduseră întâmplător peste maşină şi cadavrul de lângă ea; că nu auziseră nicio împuşcătură; că ei erau doar nişte copii care se jucau în pădure şi-şi vedeau de treburile lor când nimeriseră peste cadavrul cu pricina. Bineînţeles că nimic din ce spusese Mark nuera adevărat şi Hardy îşi dăduse repede seama de asta.
Apoi sergentul descrise în amănunt halul în care arăta Mark în momentul în care-l prinsese în pădure, ochiul umflat, buza spartă, sângele din jurul gurii. Puştiul spusese că se bătuse cu un coleg la şcoală. O altă minciună nefericită.O jumătate de oră trecu şi Harry începu să se foiască în jilţ; Fink pricepu mesajul. Reggie nu avea nicio întrebare de pus şi, în momentul în care Hardy părăsi încăperea, nimeni nu mai avea nicio îndoială că Mark Sway era doar un mincinos care încercase să-i inducă în eroare pe poliţişti. Era clar că situaţia avea să se înrăutăţească.
Când domnul judecător o întrebă dacă are de pus vreo întrebare sergentului Hardy, Reggie răspunse simplu: "Nu am avut timp să mă pregătesc pentru acest martor".
Următorul invitat în boxa martorilor fu McThune, care jură să spună adevărul şi numai adevărul, aşezându-se apoi pe scaunul care-i fusese rezervat. În timpul acesta, Reggie scoase încet din servietă faimoasa casetă şi începu să bată uşor cu ea în carnetul de însemnări de pe masă exact în clipa în care privirea lui McThune se îndreptă spre masa la care se aflau minorul şi avocata sa. Agentul FBI închise ochii.
Reggie aşeză cu grijă caseta pe carnetul de însemnări şi se apucă să-i deseneze conturul cu stiloul.
Fink se transformase de-acum într-un adept convins al evitării întrebărilor de rutină; folosirea atât de eficientă a cuvintelor constituia o experienţă cu totul nouă pentru el şi cu cât o punea mai mult în practică, cu atât îi plăcea mai mult.
Depoziţia lui McThune fu la fel de seacă precum o păstaie uscată de fasole. Explică auditoriului amprentele găsite în maşină, pe revolver, pe sticla de whiskey şi pe bara din spate a maşinii. Făcu apoi câteva presupuneri în legătură cu cei doi copii şi furtunul de grădină găsit la faţa locului şi îi arătă lui Harry mucurile de ţigară găsise sub copacul de lamarginea poienii. Îi mai arătă judecătorului şi biletul lăsat de Clifford, expunându-şi din nou părerile personale despre cuvintele adăugate cu un pix diferit. Ba prezentă şi pixul găsit în maşină, precizând că, fără îndoială, de el se folosise domnul Clifford când mâzgălise acele ultime cuvinte. Povesti apoi despre pata de sânge de pe mîna lui Clifford; sângele nu-i aparţinea defunctului, în schimb avea aceeaşi grupă cu sângele lui Mark Sway care, întâmplător, se alesese cu buza spartă şi cu câteva răni din afacerea asta.
- După părerea dumitale, domnul Clifford l-a lovit la un moment dat pe copil? îl întrebă Harry.
-
Da, domnule judecător, aşa cred.
Desi parerile lui McThune erau discutabile, Reggie nu reactiona in niciun fel. Il cunostea foarte bine pe Harry si stia ca el asculta totul de la cap la coada pentru ca apoi sa hotarasca singur ce sa creada sau nu. Obiectiile ar fi fost inutile.
Judecatorul intreba atunci cum de reusise FBI-ul sa obtina amprentele copilului, asa ca McThune rasufla adanc si incepu sa povesteasca despre cutia de suc de la siptal, mentionand insa imediat ca baiatul nu era defel un suspect, ci doar un martor in aceasta cauza, drept care, din punctul lor de vedere, nu era nimic rau in actiunea agentilor federali. Harry nu fu insa deloc de aceeasi parere, dar se abtinu de la orice comentarii.
Atunci McThune insista asupra faptului ca daca baiatul ar fi fost cu adevarat suspect, ei nici n-ar fi indraznit sa se gandeasca la un asemenea mod de a-i lua amprentele. Niciodata.
- Sunt convins ca nu, remarca Harry cu suficient sarcasm ca sa-l faca pe McThune sa roseasca.
Apoi Fink ii ceru sa povesteasca ceea ce se-ntamplase in ziua de marti cand tanarul Mark isi angajase un avocat. Pai, marti, incercasera, disperati, sa stea de vorba cu Mark, apoi cu avocatul acestuia, iar lucrurile au mers din rau in mai rau.
Pe tot parcursul interogatorului, McThune se comporta foarte bine, rezumandu-se cu strictete la fapte. La sfarsit parasi cat putu de repede incaperea, lasand in urma lui impresia de netagaduit ca tanarul Mark era cu adevarat mincinos.
In timpul celor doua depozitii, Harry urmarise cu atentie reactiile pustiului si constatase ca acesta era absolut impenetrabil, preocupat peste masura de un punct invizibil aflat in fata lui, undeva, pe podea, ignorand-o pana si pe Reggie. Avea ochii umezi, dar nu plangea; parea obosit si trist. Uneori, arunca o privire scurta spre martorul care ii scotea in evidenta minciunile.
Din
experienţa anterioară, Harry ştia că Reggie se aşeza foarte aproape de tinerii ei clienţi şi le vorbea în şoaptă de-a lungul audierii. Din când în când, îi bătea uşor pe spate, le strângea mîinile, îi liniştea, ba, dacă era cazul, le mai ţinea şi câte o predică. În mod normal, avocata se mişca tot timpul, încercând să-şi protejeze clienţii de realitatea dură a unui sistem judiciar conceput şi condus de adulţi. Astăzi, însă, situaţia era complet diferită. Uneori, Reggie îşi întorcea privirea spre clientul ei ca şi cum ar fi aşteptat un anume semnal din partea lui, dar el continua să nu o bage în seamă.
- Cheamă-ţi următorul martor, domnule Fink, zise Harry.
Şi procurorul, care îşi rezemase coatele de masă, împiedicându-se cu greu să nu se ridice de pe scaun, îşi întoarse privirea spre Ord, cerşindu-i ajutorul; apoi se adresă domnului judecător.
- Ei bine, domnule judecător, poate că are să vi se pară puţin ciudat, dar aş vrea ca următorul martor să fiu eu însumi.
La auzul acestor vorbe, Harry îşi smulse ochelarii de la ochi şi privirea lui încruntată coborî asupra procurorului.
- Domnule Fink, dumneata faci o confuzie. Dumneata, aici, eşti avocat, nu martor.
- Ştiu asta, domnule, dar, după cum ştiţi, eu sunt şi unul din semnatarii cererii prin care a fost solicitată audierea de faţă. Ştiu că acest lucru nu se înscrie în ordinea obişnuită, dar cred că depoziţia mea ar putea să se dovedească importantă.
- Thomas Fink - solicitant, avocat, martor. Nu vrei să joci şi rolul aprodului, domnule Fink? Sau poate că doreşti să treci puţin şi la maşina de stenografiat? Şi, de ce nu, să îmbraci chiar şi roba mea? Domnule Fink, în cazul ăsta, aici nu mai suntem într-o sală de judecată, ci într-una de teatru. Şi atunci vin şi te-ntreb: de ce nu-ţi alegi rolul care-ţi placemai mult?
Procurorul privea cu încăpăţânare podiumul, evitând cu grijă orice contact vizual cu domnul judecător.
- Să mă explic, domnule, zise el pe un ton plin de umilinţă.
-
Nu ai ce să explici, domnule Fink. Doar nu sunt orb. Voi, băieţi, aţi dat năvală aici pregătiţi doar pe jumătate. Domnul Foltrigg, deşi ar fi trebuit să fie în sală, nu a venit, iar dumneata ai acum nevoie de el. V-aţi imaginat că, dacă semnaţi amândoi o cerere la care mai adăugaţi ceva ştabi din FBI, precum şi pe domnul Ord, eu am să cad pe spate şi am să fac tot ce-mi cereţi. Îmi dai voie să-ţi spun ceva, domnule Fink?
Procurorul încuviinţă din cap.
- Află că nu sunt deloc impresionat. La viaţa mea, am văzut lucruri mult mai bine făcute de elevi de liceu care se jucau de-a tribunalul. Cel puţin jumătate din bobocii de la facultatea de drept din Memphis ar putea să te bată la fundul gol, în timp ce jumătatea cealaltă s-ar putea ocupa de domnul Foltrigg.
Deşi nu împărtăşea părerea judecătorului, Fink continua să dea cuminte din cap. Ord prinse momentul şi-şi trase scaunul cu câţiva centimetri mai departe de cel al colegului din New Orleans.
- Dumneata ce părere ai, domnişoară Love? întrebă Harry.
- Domnule judecător, regulile noastre referitoare la etică şi proceduri sunt deosebit de clare. Un avocat angajat într-o cauză nu poate fi implicat ca martor în cauza respectivă. Este foarte simplu, încheie Reggie pe un ton plictisit şi enervat, ca şi cum era obligată să repete ceva arhicunoscut.
- Dumneata, domnule Fink?
- Domnule judecător, reluă procurorul care începuse să-şi revină, aş vrea să aduc la cunoştinţa Onoratei Curţi, sub prestare de jurământ, bineînţeles, anumite acţiuni ale domnului Clifford premergătoare sinuciderii. Vă cer scuze pentru această solicitare, dar ţinând seama de actualele circumstanţe, ea se dovedeşte necesară.
Chiar în momentul acela se auzi o bătaie uşoară în uşă şi aprodul se grăbi să deschidă. Era Marcia care adusese un sandviş uriaş cu friptură de vită şi un pahar cu ceai la gheaţă pe care le aşeză în faţa domnului judecător, şi apoi se retrase.
Ceasul arăta ora unu a după-amiezii şi, deodată, toţi cei din sală îşi dădură seama cât sunt de flămânzi. Încăperea se umplu de aroma apetisantă a fripturii, şi a salatei de hrean, murături şi ceapă; ochii celor din sală se lipiseră, pofticioşi, de chifla imensă din care Harry se pregătea să muşte sănătos. Privirea fixă a tânărului Mark Sway îl făcu însă pe domnul judecător să rămână cu mâna în aer şi observă abia atunci sclipirile semnificative din ochii lui Fink, ai lui Ord, ai lui Reggie, ba chiar şi din cei ai aprodului. Drept urmare, după o secundă de reculegere, Harry aşeză sandvişul înapoi pe farfurie şi apoi i se adresă lui Fink, împungând aerul cu degetul, într-un gest ameninţător:
- Domnule Fink, stai la locul dumitale! Juri să spui adevărul?
- Jur.
-
Ar fi cazul. Ei, acum, că te afli sub prestare de jurământ, ai la dispoziţie cinci minute ca să-mi spui ce te frământă.
- Da, mulţumesc, domnule judecător.
- Cu cea mai mare plăcere.
- Vedeţi, Jerome Clifford şi cu mine am fost colegi de facultate şi pe urmă ne-am întâlnit în multe procese. Pe baricade diferite, fireşte.
-
Fireşte.
- După inculparea lui Barry Muldanno, presiunea a devenit din ce în ce mai puternică şi Jerome a început să se comporte bizar. Dacă stau să mă gândesc, cred că, de fapt, omul începuse să cedeze nervos, dar la vremea aceea nu prea i-am dat importanţă. Ştiţi, vreau să spun că Jerome a fost întotdeauna o persoană mai ciudată.
- Înţeleg.
-
Eu mă ocupam de cazul respectiv şi asta îmi lua multe ore pe zi; iar de câteva ori pe săptămână, mă vedeam şi cu Jerome. Ne-am întâlnit şi la tribunal de câteva ori, cu ocazia unor etape preliminare şi pot să vă spun că arăta îngrozitor. Se îngrăşase cumplit şi bea peste măsură. Venea întotdeauna târziu la întâlniri. Se spăla foarte rar. Deseori uita să dea telefoanele promise, ceea ce era cu totul neobişnuit pentru el. Într-o seară, cam cu o săptămână înainte să moară, m-a sunat acasă. Era cumplit de beat şi parcă turbat. A bătut câmpii preţ de-o oră. Pe urmă, mi-a telefonat la birou chiar a doua zi, dimineaţa, şi s-a scuzat, apoi a tot încercat să afle dacă nu cumva spusese prea multe cu o seară înainte. De două ori cel puţin a amintit şi de cadavrul lui Boyd Boyette şi toată chestia asta m-a convins că Jerome ştia unde era ascunzătoarea.
Ajuns în acest punct al relatării, Fink făcu o pauză pentru a permite auditoriului să recepţioneze cum trebuie mesajul, dar cum Harry îşi arătă nerăbdarea, procurorul continuă:
- Ei bine, după episodul ăsta, Jerome mi-a mai telefonat de câteva ori, şi mi-a vorbit din nou despre cadavru. Atunci eu l-am lăsat să-nţeleagă că alcoolul îl făcuse să vorbească prea mult şi i-am spus că aveam de gând să cerem inculparea lui pentru că a obstrucţionat justiţia.
- Aha, ăsta este unul din subiectele voastre favorite, remarcă tăios Harry.
- Oricum, Jerome bea foarte mult şi se comporta foarte ciudat. I-am mărturisit că FBI-ul îi pusese o coadă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, ceea ce nu era tocmai adevărat, dar el a părut să mă creadă. După chestia asta, Clifford a devenit efectiv paranoic şi îmi telefona de câteva ori pe zi. Când se îmbăta, îmi telefona şi noaptea. Voia să vorbească despre cadavru, dar era prea speriat ca să spună tot ce ştia. În timpul ultimei noastre convorbiri telefonice, i-am sugerat că s-ar putea să fim dispuşi să încheiem un târg: dacă ne spunea unde se află cadavrul, atunci noi îl ajutam să iasă basma curată - fără cazier, fără condamnare, fără nimic. Era practic inspăimântat de clientul lui şi nu a negat nici măcar o dată că ar fi ştiut unde este ascuns cadavrul.
- Domnule judecator, interveni Reggie, tot ce-am auzit pana acum sunt numai presupuneri care sa justifice actiunea petitionarilor si care sunt imposibil de verificat.
- Deci nu ma crezi? sari Fink.
- Nu, nu te cred.
- Nici eu nu stun sigur ca te cred, domnule Fink, zise Harry. Dupa cum nu sunt sigur ca ceea ce-ai spus are vreo legatura cu audierea de fata.
- Domnule judecator, eu vreau sa subliniez ca Jerome Clifford stia unde este ascuns cadavrul sic a era in pragul unei prabusir nervoase.
- Pai, eu as zice ca prabusirea s-a produs din moment ce si-a varat un pistol in gura. Nu crezi, domnule Fink?
Procurorul nu era, insa, foarte sigur ca trebuie sa raspunda la aceasta intrebare.
- Mai ai vreun martor, domnule Fink? il intreba atunci Harry.
- Nu, domnule. Cu toate acestea, noi consideram ca, date fiind circumstantele absolut neobisnuite ale acestei cauze, copilul ar trebui sa depuna marturie sub prestare de juramant.
Aceasta replica il facu pe Harry sa-si smulga din nou ochelarii de la ochi si sa se aplece mult in fata, daca ar fi putut sa-l atinga pe procuror, l-ar fi strans cu siguranta de gat.
- Ce!?
- Noi, aaa, consideram ca......
- Domnule Fink, ai studiat legile noastre referitoare la minori?
- Da, le-am studiat.
- Splendid. Atunci, fii bun, domnule, si spune-ne si noua care paragraf da dreptul petitionarului sa oblige un copil sa depuna marturie.
- Dar eu n-am facut altceva decat sa expun o doleanta.
- Minunat. Care paragraf ii da dreptul petitionarului sa formuleze o astfel de doleanta?
Drept raspuns, Fink gasi ceva foarte interesant de studiat in carnetul de insemnari care se odihnea in fata lui, pe masa.
- Domnule Fink, noi, aici, nu jucam intr-o parodie, nu cream reguli din mers. Copilul nu poate fi obligat sa depuna marturie. Sunt convins ca intelegi ce spun.
Dar Fink continua sa-si studieze, plin de ravna, carnetul de insemnari.
- Suspend sedinta trei minute! se rasti domnul judecator catre plen. Sa iasa toata lumea, in afara de domnisoara Love. Aprod, du-l pe Mark intr-o camera pentru martori, ordona Harry ridicandu-se in picioare.
Mult prea inspaimantat ca sa se ridice in picioare, dar incercand din rasputeri sa se conformeze ordinului, Fink ezita o fractiune de secunda, lucru care-l supara la culme pe judecator.
- Iesi de aici, domnule Fink! ii zise acesta fara menajamente, aratandu-i usa.
Consecinta acestei invitatii atat de clar exprimate fu ca atat Fink cat si Ord navalira spre usa, mai-mai sa se clace in picioare. Grefiera si cealalta functionara ii urmara indeaproape, in timp ce aprodul il escorta pe Mark. Cand usa se inchise in sfarsit in urma tuturor, Harry isi scoase roba si o arunca pe masa; apoi isi lua sendvisul si se aseza langa Reggie.
- Mancam ceva? zise el, rupand chifla in doua si punand una din bucati pe un servetel, in fata avocatei. Avu grija sa impinga apoi si salata cat mai aproape de carnetul ei de insemnari. Reggie incepu sa rontaie o rondela de ceapa.
- Ai de gand sa-l lasi pe copil sa depuna marturie? o intreba judecatorul, cu gura plina de friptura.
- Nu stiu, Harry. Tu ce zici?
- Eu zic ca Fin e un dobitoc; asta zic.
Reggie musca din bucata ei de sendvis si se sterse la gura, abtinandu-se de la orice comentariu.
- Daca faci asta, Fink are sa-i puna niste intrebari foarte precise despre ceea ce s-a-ntamplat in masina lui Clifford.
- Stiu, si asta ma-ngrijoreaza.
- Cum are sa raspunda copilul?
- Pe cuvantul meu de onoare ca nu stiu. Eu l-am sfatuit asa cum trebuie, am discutat mult despre chestia asta si tot ce pot sa-ti spun este ca habar n-am cum are sa reactioneze.
Harry rasufla adanc, pregatindu-se sa spuna ceva, dar observa ca ceaiul ramasese pe masa lui, asa ca se ridica si lua de pe masa lui Fink doua pahare de hartie pe care le umplu cu bautura rece si parfumata.
- Reggie, este evident ca baiatul stie ceva. Altfel de ce ar fi spus atatea minciuni?
- Pnetru ca este doar un copil, Harry, si pentru ca este speriat de moarte. A auzit lucruri pe care n-ar fi trebuit sa le auda; l-a vazut pe Clifford zburandu-si creierii; toate astea l-au speriat cumplit. Uita-te la fratele lui. Ei au fost martorii unei intamplari ingrozitoare si cred ca, la inceput, Mark s-a gandit ca s-ar putea sa aiba necazuri. Asa ca s-a hotarat sa minta.
- Adevarul este ca nici macar nu pot sa-l condamn ca a luat o asemenea hotarare, zise Harry, luand o rondela de ceapa, in timp ce Reggie musca dintr-o muratura.
- La ce te gandesti? il intreba ea.
Judecatorul se sterse la gura si se gandi indelung. Baiatul facea de-acum parte din cei cunoscuti sub numele de "Pustii lui Harry", si de aceea, orice hotarare va avea in vedere numai si numai varianta cea mai favorabila pentru Mark Sway.
- Deci presupun ca baiatul stie ceva de prima importanta pentru mersul anchetei din New Orleans, atunci s-ar putea sa se intample mai multe lucruri. Mai intai, daca tu ii dai voie sa depuna marturie, iar el ii da lui Fink informatiile dorite, atunci, din punctul meu de vedere, cauza este inchisa. Copilul poate sa plece de-aici, dar odata ajuns afara va fi in mare pericol. Al doilea, daca tu ii dai voie sa depuna marturie, dar el refuza sa raspunda la intrebarile lui Fink, atunci eu am sa fiu obligat sa-i ordon sa raspunda. Daca refuza din nou, se face vinovat de sfidarea Curtii pentru canu are dreptul sa treaca sub tacere informatii cruciale pentru mersul unei anchete penale. In ambele cazuri, daca aceasta audiere se termina fara un raspuns satisfacator din partea copilului, sunt convins ca domnul Foltrigg va actiona imediat. Adica, va face urgent rost de o citatie in fata unui mare juriu din New Orleans si nu veti avea incotro, va trebui sa va supuneti. Iar daca va refuza inca o data sa vorbeasca, atunci cu siguranta ca judecatorul federal il va considera vinovat de sfidarea Curtii, ceea ce banuiesc ca il va duce la inchisoare.
Reggie dadu din cap, absolut de acord cu cele spuse de judecator.
- Si atunci, cum facem, Harry?
- Daca pustiul pleaca la New Orleans, atunci eu nu mai am niciun fel de control asupra lui. Ori, eu as prefera sa-l am aici. Prin urmare, daca as fi in locul tau, i-as da voie sa depuna marturie, dar l-as sfatui sa nu raspunda la intrebarile cruciale. Cel putin deocamdata. Poate maine sau poimaine. Eu l-as sfatui sa tina piept presiunii exercitate de judecator si sa nu deschida gura, repet, cel putin deocamdata. Asta il va trimite inapoi la Centrul de Detentie pentru minori, adica intr-un loc mult mai sigur decat in New Orleans. In felul asta, il aperi de banditii de acolo - care iti spun drept ca ma sperie pana si pe mine - asteptand ca federalii sa puna la punct ceva mai bun. Si, in plus, faci rost si de ceva timp pentru tine, ca sa-ti poti da seama cum va actiona domnul Foltrigg la New Orleans.
- Deci, dupa tine, Mark se afla in mare pericol?
- Da, si chiar daca n-as fi convis de lucrul acesta, tot nu mi-as asuma niciun risc. Daca spune acum tot ce stie, s-ar putea sa-l coste foarte mult. Iar eu nu sunt dispus sa-i dau drumul astazi de aici pentru nimic in lume.
- Dar daca Mark refuza sa vorbeasca si Foltrigg il citeaza in fata juratilor?
- In cazul asta, n-am sa-i dau voie sa se prezinte.
Reggie
îşi pierduse orice poftă de mâncare şi se mulţumi să soarbă câteva înghiţituri din paharul cu ceai.
- Ceea ce i se-ntâmplă lui Mark este îngrozitor de nedrept, Harry. Băiatul merită mult mai mult de la societate.
- Sunt complet de acord cu tine şi aştept propuneri.
- Ce-ar fi să nu-i dau voie să depună mărturie?
- Să ştii că oricum nu-i dau drumul de-aici; cel puţin nu astăzi. Cum spuneam, poate mâine sau poimâine. Toată povestea asta se întâmplă mult prea repede şi, după părerea mea, ar fi bine să o apucăm pe drumul cel mai sigur şi să aşteptăm să vedem ce va fi la New Orleans.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, Harry. Ce-ar fi să nu-i dau voie să depună mărturie?
- Păi, dacă alegi varianta asta, dovezile pe care le-am auzit până acum mă obligă să declar că puştiul a încălcat legea şi să i-l trimit înapoi lui Doreen. S-ar putea însă ca mâine sau poimâine să mă răzgândesc.
- Dar Mark nu a încălcat legea!
..............................
Staţi puţin şi nu mânaţi