Iubește-mă până la moarte, Allison Brennan

 1-6

Prolog

 

    Acum o săptămână

 

          Aceasta era marea șansă a lui Roger Morton - singura lui șansă - de a părăsi țara și de a-și reface viața pe care o avea înainte. Totul din cauza unei cutii cu bijuterii ieftine.

   Portul era închis la ora aceea târzie din noapte, dar Roger se furișa totuși prin umbre în timp ce se îndrepta spre docuri. Alesese acest loc pentru că era în mare parte deschis și plat; putea vedea cine se apropia. În seara aceea, portul era pustiu, iar bărcile acoperite păreau monumente ale zilelor mai calde.
   Luminile de securitate de deasupra docurilor erau singura sursă de iluminare; era prea ceață ca să se poată vedea Washingtonul de cealaltă parte a râului Potomac.
   Își băgă mâinile în buzunarele jachetei de piele, dorindu-și să fi avut o haină mai groasă. Era al naibii de frig. Abia aștepta să-și ia banii și să plece din orașul ăsta mizerabil. Avea deja un loc pregătit în America de Sud. Chiar și după 6 ani de închisoare, Roger avea relații. Odată ce avea banii în mână, ar fi fost în regulă.
   Șase ani lungi în spatele gratiilor. Avocatul său îi spusese că era norocos să scape doar cu atât după tentativa de omor a unui agent federal și violul calificat. Șase ani în închisoarea federală era noroc? Își vărsase sufletul, le dăduse polițiștilor tot ce voiau, recunoscuse totul - bine, omisese detaliul crucial că îi ucisese pe unul dintre ai lor. Faptul acela îl păstrase cu siguranță pentru el, mulțumesc foarte mult. Oricum, federalii nu aveau nimic care să-l implice - nici armă, nici martori, nimic. Fusese destul de ușor să dea vina pe altcineva pentru acea escapadă.
   Șase ani din viața lui s-au dus. Pentru că a cooperat.
   Totul se schimbase cât timp fusese în închisoare și nu avea să stea degeaba lucrând ca mecanic auto pentru niște mărunțișuri. Nu când știa cum să facă bani adevărați. Genul de bani serioși care i-ar fi permis să-și recupereze stilul de viață anterior, genul care cumpăra libertatea. În închisoare, viața lui fusese pusă în așteptare. Acum avea șansa să o ia de la capăt.
   Adam spusese că Roger era cel prost. Ei bine, Adam era mort - cât de deștept îl făcea asta pe el?
   Roger se apropie cu precauție de locul de întâlnire, situat la capătul celălalt al docurilor uscate. Aerul care venea dinspre Potomac era atât de rece încât își dorea să fi găsit un bar unde să facă schimbul. Dar Roger nu putea fi văzut în vechile lui locuri. Trebuia să se ascundă. Să facă schimbul pe teren neutru. Desigur, își lăsase jumătatea lui de înțelegere la motel. Nici vorbă să-și lase noul partener să-l înșele. Mai întâi urma să primească banii, apoi urma să-i spună unde să găsească bijuteriile. Nu era idiot; polițiștii erau niște ticăloși și Roger nu s-ar fi mirat dacă vreunul dintre ei îi întindea o capcană. Dar îl verificase pe tipul ăsta, cerându-i să-i arate o parte din acțiunea pe care plănuia să o împartă cu noua afacere a lui Roger. Nu era posibil să fie polițist.
   Roger se bucurase de fișierele digitale cu tinere care erau regulate în toate felurile posibile. Unele erau actrițe cu experiență; altele erau drogate disperate să facă bani repede pentru a-și plăti următoarea doză. Unele dintre înregistrări - cele mai bune, în opinia lui - erau cele în care fetele nici măcar nu știau că sunt filmate. Curve amatoare - Roger a văzut potențialul de marketing al acelei campanii, practic salivând la gândul banilor pe care îi va câștiga. Pornografia heterosexuală nu era ilegală, dar banii se făceau în domenii mai îndrăznețe - camere ascunse, adolescente minore, violuri fanteziste care nu erau neapărat consensuale.
   Când era vorba de astfel de sume de bani, știa să nu aducă marfa fără să primească banii în avans. Toți banii. Ieri încercaseră să-l păcălească, dar au învățat repede că nu aveau de-a face cu un novice. Adam fusese un nemernic, dar îl învățase pe Roger trucurile meseriei. Numai că acum, cu Adam sub pământ, Roger nu mai trebuia să primească ordine sau să ia un procent mic din încasări. El administra site-ul web, se ocupa de partea tehnică, iar noul său partener furniza casetele cu scene sexuale. Împărțeau în mod egal. Roger era sigur că banii vor curge repede și învățase de la Adam cum să gestioneze cardurile de credit ale clienților și să transfere banii în conturi offshore. Cel mai bun lucru era că, fără Adam, Roger nu mai trebuia să-și facă griji pentru filmele snuff care îi aduseseră pe federali pe urmele lor. Dacă Adam nu și-ar fi satisfăcut poftele strangulând femeile cu care se culca, nu ar fi fost niciodată arestați. Violul era o crimă, dar crima era cu totul altă poveste.
   Tot de ce avea nevoie Roger era niște bani în avans pentru a pune la punct operațiunea offshore. Nu conta că era eliberat condiționat; ar fi fugit și nu ar mai fi pus piciorul pe pământ american. Pentru asta avea nevoie de mai mulți bani decât putea câștiga lucrând 50 de ore pe săptămână la service-ul auto al vărului său, schimbând uleiul. Inițial, ceruse 20 de mii pentru costurile de pornire, dar când aceștia și-au exprimat interesul pentru vechea cutie de bijuterii a lui Adam, Roger a dublat suma.
   Contactele lui Roger îi dăduseră undă verde în privința persoanelor implicate, dar lui tot nu îi plăcea niciunul dintre locurile de întâlnire pe care le sugeraseră - riscul de a fi surprins de o afurisită de cameră de securitate era prea mare. Le-a spus să se întâlnească la portul de agrement. Era un loc izolat, dar aproape de toate și, cel mai important, nu avea camere de supraveghere, puține ascunzișuri și nici martori. Își asuma un risc, dar potențialele recompense meritau. În plus, folosindu-se de vechile sale contacte, Roger îi găsise pe acești tipi. Nu era ca și cum ei îl căutau. Se ținuse discret de când ieșise din închisoare, cu 6 luni în urmă.
   Prefera să moară decât să se întoarcă.
   Își zări noul partener apropiindu-se de locul de întâlnire. Bărbatul purta blugi, o jachetă de vânt închisă la culoare și o șapcă de baseball Yankees, exact cum spusese. Roger se uită în jur, nu văzu pe nimeni și așteptă ca bărbatul să ajungă la el.
   - Bună, spuse Roger cu nonșalanță, evaluându-l pe celălalt bărbat.
   - Cutia?
   Vocea bărbatului era răgușită, de parcă ar fi fumat două pachete pe zi timp de zeci de ani, deși acum nu mirosea a țigări.
   - Ai avansul meu?
   Roger aștepta indicii care să-l incrimineze - cum ar fi să spună explicit că folosea banii pentru a crea un site porno ilegal - dar tipul nu a intrat în detalii. O înțelegere putea însemna orice în instanță. Sigur, se afla în portul de agrement după lăsarea întunericului - o contravenție, și, tehnic, putea fi aruncat înapoi în închisoare chiar și pentru cea mai mică greșeală - dar tot nu puteau să-l acuze de ceva grav.
   - Vreau cutia de bijuterii și tot ce se află în ea.
   - Vreau să văd mai întâi banii.
   Tipul ăsta credea că era idiot?
   Întinzându-se când bărbatul a băgat mâna în buzunar, Roger a dus mâna la pistolul din centură, dar nu a fost nevoie să-l folosească. Noul său partener i-a înmânat un plic.
   Roger se încruntă.
   - E cam subțire pentru 40 de mii. Nu asta am convenit.
   - Trebuia să aduci cutia.
   - Tu trebuia să-mi dai jumătate din bani ieri. Ce fel de parteneriat e ăsta dacă nu-ți respecți partea ta din înțelegere?
   - Deschide-l. O să înțelegi.
   Prudent, dar curios, Roger deschise plicul nesigilat și scoase o bucată de hârtie împăturită. Era goală, cu o fotografie decolorată ascunsă între pliuri. O adolescentă frumoasă, cu părul lung și negru și ochi mari, căprui și senzuali, îl privea fix în lumina slabă.
   Instinctul l-a făcut să reacționeze aproape înainte de a recunoaște fata moartă, dar nu suficient de repede. Roger a scăpat fotografia și hârtia și a încercat să scoată arma, dar bărbatul a fost mai rapid și i-a dat un șut de karate în încheietura mâinii. În lumina slabă a becurilor de deasupra docului uscat, Roger a văzut pentru prima dată fața bărbatului.
   O altă fantomă din trecutul său.
   - Aș vrea să fiu eu cel care îți trage un glonț în cap, spuse bărbatul înainte de a-l trânti pe Roger cu fața în pământul tare.
   O durere ascuțită îi spuse că probabil își rupse nasul. Înghiți o gură mare de sânge.
   Tușind, Roger încercă să se ridice, dar trădătorul îl lovi de trei ori între picioare cu bocancii cu vârf de oțel. Durerea chinuitoare îl paraliză. Era mai rău decât atunci când fusese violat în închisoare. Și atunci, se răzbunase. De data aceasta, nu avea să aibă ocazia. Panica și instinctul de autoconservare se intensificară odată cu durerea, în timp ce încerca să se ridice, doar pentru a fi doborât din nou.
   - Domnule Morton.
   Vocea calmă și cultivată nu aparținea atacatorului său. Roger nu auzise alt bărbat apropiindu-se, iar ideea că doi - sau mai mulți - bărbați stăteau deasupra lui îl făcea să tremure, chiar și în timp ce încerca să se ridice pentru ultima oară.
   O lovitură cu piciorul în testicule îl făcu să nu mai vadă nimic. Aproape că nu auzi glisarea pistolului de 9 milimetri.
   - Aș vrea să te doară mai tare, dar în acest caz, oportunitatea este mai importantă decât satisfacția mea personală de a te vedea suferind. Putrezește în iad, ticălosule.
   Roger Morton era mort înainte să înregistreze sunetul împușcăturii.

Capitolul 1

   În prezent

   Brad Prenter era convins că scapă basma curată, dar Lucy Kincaid avea să-l aducă cu picioarele pe pământ.
   Ea aruncă o privire la ceasul de pe computer și se încruntă. Era aproape ora 6, iar ea îi promisese fratelui ei Patrick că nu va întârzia, după ce anulase de două ori planurile lor de cină săptămâna trecută.
   - Haide, haide, mormăi ea în timp ce împărțea ecranul mare în 6 ferestre de chat deschise pe care le putea monitoriza simultan. Ai fost aici în fiecare zi în această săptămână la ora 5. De ce întârzii în seara asta?
   Cu colțul ochiului, Lucy o văzu pe Frances Buckley, directoarea Women and Children First! îndreptându-se spre biroul ei. Fran se pensionase de la FBI acum 9 ani, după ce lucrase acolo timp de 25 de ani, și, deși avea 60 de ani, arăta și se comporta ca și cum ar fi fost cu 10 ani mai tânără. După ce Lucy începuse să facă voluntariat pentru WCF acum 3 ani, Fran devenise rapid mentorul ei. Îi scrisese o scrisoare de recomandare entuziastă pentru cererea de angajare a lui Lucy la FBI și o ajutase să se pregătească atât pentru testele scrise, cât și pentru cele orale. Și în ultimele 3 luni, Fran o ajutase pe Lucy să facă față anxietății de a aștepta să afle dacă trecuse la următoarea etapă a procesului de angajare.
   Lucy nu-și permitea să se gândească că ar putea fi respinsă. Totuși, știa că procesul putea dura luni de zile, iar faptul că nu știa nimic era frustrant. În ultimii 6 ani, tot ce-și dorise era să devină agent FBI. Tot ce făcuse - dubla specializare în psihologie și informatică, stagiile la Senatul SUA, la Departamentul Șerifului din Arlington County și acum la Biroul Medicului Legist din Washington, voluntariatul la licee și aici, la WCF - era calculat pentru a o ajuta să intre în FBI. Spera că comisia de angajare va vedea că ceea ce învățase o va face un membru valoros al Biroului.
   Fran puse o mână pe spătarul scaunului lui Lucy. 
   - Tic-tac. E ora 6, Lucy.
   - Încă 5 minute. Prenter nu s-a conectat încă, iar el se conectează întotdeauna după-amiaza târziu.
   - Așa e viața. Nu poți sta aici toată noaptea să-l aștepți. Și tu ai o viață. Nu ai planuri să iei cina cu fratele tău în seara asta?
   - Da, dar...
   - Lucy, Prenter va fi aici mâine.
   Ea a spus:
   - Mai am puțin timp... 20 de minute și ajung la Clyde's până la 7.
   - Dacă alergi până la metrou.
   - Sunt o alergătoare rapidă.
   Ea i-a zâmbit lui Fran, încrucișându-și mental degetele.
   Femeia mai în vârstă clătină din cap, dar îi răspunse cu un zâmbet.
   - O să trag ștecherul dacă mai ești aici la 6 și un sfert.
   Nu era o amenințare în van - Fran chiar oprise curentul electric înainte.
   Lucy își făcu semnul crucii cu degetul arătător drept și îi trimise lui Fran un sărut înainte de a se întoarce la chat-urile care se mișcau rapid.
   WCF avea o bancă de calculatoare securizată, la fel de sigură și de nedetectabilă ca orice altă bancă a FBI-ului, unde investigau exploatarea sexuală ilegală a femeilor și copiilor. Când adunau suficiente dovezi pentru a identifica o victimă sau un făptaș, predau dosarele FBI-ului sau poliției locale pentru investigații suplimentare.
   În afară de misiunea lor principală, WCF urmărea infractorii sexuali eliberați condiționat. Conform legii, infractorii sexuali condamnați pentru infracțiuni grave trebuiau să se înregistreze la autoritățile locale după eliberarea din închisoare și la fiecare schimbare ulterioară de domiciliu.
   Cu toate acestea, în funcție de stat, în medie, jumătate din infractorii sexuali obligați să se înregistreze fie nu au făcut-o niciodată, fie s-au mutat și nu s-au înregistrat din nou. Acești infractori eliberați condiționat erau cei mai susceptibili să comită o altă infracțiune sexuală și, prin urmare, erau ținta proiectului de urmărire al WCF. Fiind creaturi ale obișnuinței, acești indivizi făceau adesea mici modificări la profilurile lor online, dar continuau să vizeze același tip de copii sau femei; ei credeau că, deoarece se mutaseră într-un alt oraș sau stat, nu vor fi descoperiți. Și dacă ar fi depins doar de autoritățile de aplicare a legii, prădătorii ar fi avut dreptate: ar fi scăpat basma curată. Nu era suficient timp sau personal pentru a urmări fiecare infractor sexual care nu se înregistra.
   În teza sa de masterat, Lucy a dedus că, deși majoritatea prădătorilor sexuali își pot modifica comportamentul după ce au ispășit pedeapsa în închisoare, de obicei aceste schimbări erau superficiale. Ei puteau fi identificați în continuare de către urmăritori vigilenți, prin analiza științifică a activităților anterioare ale acestor indivizi: modul în care au fost prinși, împreună cu preferințele lor în ceea ce privește victimele, care rareori se schimbau după încarcerare. Cercetările lui Lucy i-au arătat că infractorii puteau fi identificați chiar dacă își schimbau locația sau identitatea online.
   De la absolvire, ea a continuat să-și dezvolte baza de date pentru a include toate datele cunoscute, precum și o scală psihologică care lua în considerare schimbările minore de comportament. Cu cât adăuga mai multe informații, cu atât sistemul devenea mai puternic și mai eficient.
   Grupuri precum WCF puteau folosi resursele private și voluntarii pentru a identifica prădătorii online și, în cazul celor eliberați condiționat, era mult mai ușor să-i trimită înapoi în închisoare dacă încălcau condițiile eliberării.
   Baza de date a lui Lucy, deși încă în faza de testare beta, a fost esențială în găsirea și urmărirea celor eliberați condiționat cu cel mai mare risc de recidivă, rezultând în peste o duzină de arestări până în prezent.
   În ultimele două săptămâni, Lucy lucrase la cazul unui condamnat eliberat condiționat, Brad Prenter, un violator condamnat care fusese eliberat condiționat după ce ispășise doar jumătate din pedeapsă. În mod normal, WCF viza prădătorii care vânau copii și fugeau din oraș după eliberarea condiționată, dar Prenter era un caz special. El folosea GHB de casă - Liquid X - la întâlnirile sale. Amestecat cu alcool, GHB era deosebit de periculos. Victima care l-a trimis la închisoare - o studentă în primul an la un colegiu din Virginia pe care o cunoscuse pentru că era asistentul ei la cursul de chimie - a avut prezența de spirit să-i trimită un mesaj colegei sale de cameră când a început să se simtă ciudat. Altfel, Prenter ar fi scăpat probabil nepedepsit pentru crima sa.
   În timpul anchetei care a dus la procesul său, autoritățile au aflat că Prenter fusese suspectat de violarea unei alte fete în orașul său natal, Providence, Rhode Island, dar nu existaseră suficiente dovezi pentru a-l trimite în judecată. El îi administrase victimei o doză atât de mare de GHB încât aceasta intrase în comă. Din cauza unei anchete întârziate - poliția nu fusese chemată imediat, deoarece spitalul nu găsise semne de viol și nu testase inițial prezența drogurilor folosite pentru viol - Prenter avusese timp să distrugă laboratorul său de chimie de acasă.
   Au existat dovezi circumstanțiale că Prenter viza alte victime online. Se întâlnea cu ele, le droga și le viola, apoi le lăsa la casa lor. Când se trezeau, femeile își aminteau foarte puține lucruri. Singurul motiv pentru care numele lui Prenter a apărut într-o altă anchetă a fost faptul că un prieten al victimei îl văzuse cu ea în noaptea în care a fost violată.
   Dar chiar și în acel caz, nu existau dovezi fizice, iar victima nu-și amintea nimic. Casa și mașina lui Prenter au fost percheziționate, dar anchetatorii nu au găsit GHB.
   Acum două săptămâni, departamentul de cercetare al WCF a identificat noua identitate online a lui Prenter și, pe baza profilului său, a stabilit că locuia în nordul Virginiei. Se înregistrase ca agresor sexual și primise permisiunea de a studia la American University. El căuta pe un anumit site de întâlniri pentru a agăța femei în carne și oase, așa că Lucy a creat un personaj fictiv care îndeplinea criteriile personale ale lui Prenter: o studentă blondă, minionă, căreia îi plăcea să alerge, muzica rock și concertele live. Nu conta că Lucy era înaltă și avea părul negru, sarcina ei era să-l atragă într-un loc public unde ar fi avut ocazia să-și încalce condițiile de eliberare condiționată sub ochii autorităților. Strategia funcționase de multe ori în cei trei ani în care fusese voluntară pentru WCF, iar Prenter era deja prins în capcană. Lucy trebuia doar să-l ademenească.
   Și când ar fi făcut-o? Unul dintre polițiștii voluntari ai WCF, aflat în afara serviciului, urma să fie acolo pentru a-l încătușa și a-l duce înapoi la închisoare.
   Justiția ar fi fost pe deplin servită. Toți cei 3 până la 5 ani.
   De prea mult timp se simțea neputincioasă. Chiar și cu toată pregătirea în autoapărare, educația și visurile ei, Lucy simțea că trebuie să facă mai mult.
   Stagiul la senatorul Jonathon Paxton în Comisia Judiciară fusese interesant, dar când el i-a făcut cunoștință cu Fran la WCF, viața lui Lucy s-a schimbat. Astăzi era o persoană mult mai puternică și mai bună datorită muncii pe care o făcea pentru WCF. Aproape că putea să creadă că era o femeie normală, obișnuită.
   Chiar și fratele ei, Patrick, recunoscuse ultima dată când vorbiseră că Lucy revenise la vechiul ei eu.
   Poate că nu chiar la fel. Nu mai era adolescenta naivă de acum 6 ani, care avea încredere prea ușor în oameni și se credea invincibilă. Dar, în sfârșit, renunțase la cea mai mare parte a durerii și a furiei. O parte din furia ei justificată, indignarea față de nedreptățile din lume, o ținea concentrată pe ceea ce era important. Salvarea celor nevinovați. Oprirea criminalilor. Motivația ei interioară era atât de puternică încât, dacă nu ar fi intrat în FBI, ar fi găsit altceva în domeniul justiției penale. Ar fi putut să urmeze facultatea de drept și să devină procuror. Sau să se alăture poliției locale. Sau chiar să urmeze facultatea de medicină și să devină psihiatru specializat în victimele infracțiunilor.
   Dar, în schimb, ea voia să fie în prima linie a aplicării legii federale în domeniul criminalității cibernetice.
   Discuțiile cu prădători precum Prenter, chiar și în anonimatul unei camere de chat securizate, o făceau să se simtă fizic rău, dar era pentru un bine mai mare și o învăța mai multe despre criminalitatea cibernetică decât ani de zile petrecuți în sala de clasă.
   Lucy își făcuse partea pentru a-l ademeni pe Prenter - se purta timid și sexy, fără să sugereze niciodată să se întâlnească, dar oferindu-i mereu ocazia.
   El o întrebase o dată, la începutul conversațiilor lor online, dacă ar vrea să se întâlnească undeva, dar ea refuzase. Dacă i-ar fi făcut totul prea ușor, el ar fi bănuit că este polițistă. Și dacă cazul ar fi ajuns vreodată în instanță - ceea ce era foarte puțin probabil, deoarece el era un delincvent sexual înregistrat, eliberat condiționat - WCF ar fi trebuit să depună mărturie că Prenter avusese multe ocazii să renunțe, dar că el își urmărise în mod activ victima.
   A doua oară când el a întrebat, ea a refuzat din nou, dar a lăsat să se înțeleagă că era interesată, doar că era ocupată. Nu ar fi sugerat niciodată o întâlnire, deoarece WCF respecta aceleași reguli ca și forțele de ordine - să nu le dai ocazia să strige că sunt victime ale unei capcane. Fii cât mai pasiv posibil, dar dă-i perversului indiciile de care are nevoie pentru a se convinge că ar putea face sex cu persoana din spatele computerului.
   La 6:10, computerul lui Lucy a emis un bip ușor. aka_tanya a primit un mesaj privat de la bradman703.
   bradman703: ești acolo?
   aka_tanya: da. învăț. într-un fel. lol.
   bradman703: ești liberă diseară?
   Pulsul lui Lucy s-a accelerat.
   aka_tanya: am un test important
   bradman703: mâine?
   aka_tanya: unde?
   bradman703: tu alegi
   Chiar dacă Prenter era eliberat condiționat și Lucy nu era polițistă - deci, tehnic vorbind, nu era vorba de o capcană - conversația se îndrepta spre o zonă gri. Lucy ar fi preferat ca Prenter să aleagă locul.
   aka_tanya: Nu știu. Undeva distractiv. Aproape de FX.
   bradman703: Firehouse?
   Lucy a ridicat din sprâncene. Ea nu frecventa barurile, dar toți cei sub 30 de ani cunoșteau locul de întâlnire din zona Fairfax, care atrăgea studenții zgomotoși. Se bea mult, muzica era prea tare și era aglomerat. Nu era un loc pentru conversații liniștite, ci unul perfect pentru întâlniri. Era perfect pentru bărbați ca Prenter și perfect pentru operațiunea WCF.
   aka_tanya: fabulos. Ora?
   bradman703: 8?
   aka_tanya:
   Lucy zâmbi în timp ce tasta fața zâmbitoare online. Fran strigă de la ușă:
   - Zece, nouă, opt...
   - L-am prins! strigă ea în timp ce îi scria repede un mesaj lui Prenter că se deconectează pentru a învăța.
   Apoi a trimis transcrierile tuturor conversațiilor din după-amiaza aceea pe adresa ei personală de e-mail, a închis toate camerele de chat pe care le monitoriza și s-a deconectat. I-a trimis un mesaj text ofițerului Cody Lorenzo.
   Prenter o va aștepta pe „aka_tanya” la Firehouse, mâine la ora 8.
   - L-ai prins pe Prenter?
   Fran se uită peste umărul lui Lucy.
   - Bine.
   - Sper. Cody are 24 de ore să pregătească totul, Prenter a ales ora și locul. 
   Ea o îmbrățișă spontan pe Fran.
   - În sfârșit, simt că am realizat ceva!”
   - A trecut ceva timp de când nu am mai avut o victorie, dar nu te bucura înainte de vreme...
   - Au timp. Da.
   Dar nimic nu putea să-i strice buna dispoziție lui Lucy. Acum avea ceva de sărbătorit împreună cu fratele ei. Se uită la ceas. Cu siguranță va trebui să se grăbească.
   - Aș vrea să fiu acolo când Cody îl va aresta.
   - Lucy, știi regulile.
   Fran le interzicea tuturor să se implice în teren, chiar și la margine.
   - Știu, știu.
   Lucy închise monitorul și își luă haina de ploaie și eșarfa de sub birou.
   - Mă voi mulțumi cu raportul lui Cody.
   Nu la fel de mulțumită ca atunci când îl va vedea pe Brad Prenter realizând că întâlnirea lui era o înscenare, dar va trebui să se mulțumească cu atât.
   O mișcare în hol i-a atras atenția lui Lucy. Fran s-a uitat spre ușă în același timp cu Lucy.
   - Jonathon.
   Fran zâmbi.
   - Ai venit devreme.
   - Lucrezi prea mult, Fran.
   Senatorul Jonathon Paxton o sărută ușor pe obraz.
   - Bună, Lucy.
   Lucy își ascunse zâmbetul. Nu era de mirare că Fran voia să plece la timp! Avea o întâlnire, deși Fran nu ar fi clasificat niciodată ieșirile ocazionale cu senatorul Paxton drept „întâlniri”. Ea spunea că era vorba doar de afaceri, dar Lucy spera că cei doi oameni preferați ai ei se vor cupla.
   Lucy se ridică și îl îmbrățișă pe senator.
   - Nu știam că vii.
   - Fran și cu mine avem multe de discutat înainte de sâmbătă seara. Vei fi la strângerea de fonduri, nu-i așa?
   - Desigur, a răspuns ea automat, deși nu voia să meargă.
   Ar fi făcut orice pentru a o susține pe Fran și WCF, dar nu-i plăceau evenimentele publice de amploare. Fratele ei, Patrick, promisese că va merge cu ea, dar apoi a primit o misiune în afara statului. Nu se va întoarce la timp, ceea ce însemna că Lucy va trebui să meargă singură.
   - Ne vedem mai târziu, spuse ea și își puse haina pe umeri.
   Își aruncă poșeta peste umăr.
   - Ai nevoie de o mașină? o întrebă Fran.
   - Metroul e la doar trei străzi distanță, a răspuns Lucy. Dar mulțumesc.
   Părăsi WCF și ieși în aerul rece. Îi plăcea să meargă pe jos și nici măcar nu o deranja prea mult frigul, deși încă îi era dor de soarele și clima temperată din sudul Californiei. Își trase eșarfa peste urechi și gât și se îndreptă cu pași repezi spre metrou.
   Frigul îi provocase pielea de găină pe brațe, ca unghiile pe tablă. Își spuse că era din cauza vremii geroase, dar știa bine că nu era așa - senzația de a fi urmărită îi era mult prea familiară. Se prefăcu că tușește și se dădu la o parte, ca să poată observa discret oamenii care se plimbau în jurul ei, traficul de pe stradă, mulțimea care lua cina în restaurantul de vizavi. Un bărbat trecu pe lângă ea, o salută din cap și își continuă drumul.
   Suflă, frustrată de propria paranoia. De 6 ani nu reușea să scape de senzația că oamenii o priveau, că știau ce se întâmplase și că, într-un fel, o învinovățeau pentru soarta ei. Senzațiile se estompaseră cu timpul, dar Lucy se îndoia că vor dispărea complet vreodată.
   Trecutul ei o va urmări mereu, indiferent ce ar face.
   - Revino-ți, își șopti ea. Ești pe cale să-l bagi pe violator înapoi în închisoare. Ai multe motive de sărbătorit.
   Cu acest gând, ea a continuat să meargă spre stația de metrou, extrem de conștientă de oamenii din jurul ei.

Capitolul 2

   După 10 ani ca ofițer în Forțele Aeriene ale Statelor Unite, agentul special Noah Armstrong dădea și primea ordine cu ușurință, dar chiar și așa, i se părea neobișnuit să fie chemat la sediul FBI pentru o întâlnire la ora șapte seara cu directorul adjunct Rick Stockton. Pe lângă ora târzie, era ciudat că secretara lui Stockton nu i-a dat lui Noah niciun motiv pentru întâlnire. Era curios, dar nu-i păsa. Nu se putea gândi la niciun caz trecut sau prezent la care lucrase și care să merite atenția superiorilor, iar lui Noah nu-i plăcea să speculeze.
   Noah a trecut insigna și legitimația prin fanta de la recepția de la parterul clădirii Hoover. Recepția era închisă, dar paznicul de noapte era de serviciu pentru a verifica documentele de identitate. Clădirea era o adevărată fortăreață, protejată de geamuri antiglonț și mai multe niveluri de securitate doar pentru a ajunge la etaj. Odată ce a fost verificat, a ajuns fără probleme la ultimul etaj, deoarece era după programul de lucru.
   Când Noah a ieșit din lift, l-a recunoscut pe dr. Hans Vigo, instructor de științe comportamentale și director adjunct la Quantico, instituția de formare a FBI.
   Dr. Vigo întinse mâna.
   - Agent Armstrong, mulțumesc că ați venit după program. Rick a întârziat la o ședință, așa că vă voi informa eu.
   El i-a strâns mâna lui Vigo.
   - Nicio problemă, domnule. Înțeleg.
   - Mă bucur să te revăd. Ai fost în clasa... 7-13 sau 14, corect?
   Noah dădu din cap.
   - 7-14, domnule.
   - Am auzit multe laude despre munca ta la Birou, cel mai recent în cazul crimelor din Annapolis.
   Noah ridică sprânceana, surprins că cineva de talia doctorului Vigo se preocupa de o crimă în masă obișnuită. În circumstanțe normale, FBI-ul nu s-ar fi implicat în crimele comise de un angajat nemulțumit, cu excepția faptului că acestea avuseseră loc într-o clădire federală, iar trăgătorul și victimele erau toți angajați federali.
   Deși recunoștea că experiența sa militară îl ajutase să devină mai mult decât un agent competent, Noah nu înțelegea de ce dosarul său ar fi fost adus în atenția directorului adjunct.
   - Mulțumesc, domnule.
   - Te rog să-mi spui Hans. Nu sunt un fan al formalităților.
   Noah l-a urmat pe Hans pe holul liniștit. Toate ușile birourilor erau deschise, luminile stinse. Două persoane se aflau într-o mică sală de conferințe, vizibilă prin jaluzelele parțial deschise. Dar sediul central, de obicei aglomerat, era aproape gol.
   Hans întrebă:
   - Cafea? Apă?
   - Nu, mulțumesc, domnule.
   Hans se întoarse la capătul holului și deschise ușa biroului lui Stockton.
   O închise în urma lor, apoi îi făcu semn lui Noah să se așeze la masa lungă din capătul îndepărtat al camerei mari și bine organizate.
  Hans a luat loc în fața lui.
   - Avem o anchetă extrem de delicată pe care am dori să o conduci, Noah.”
   - Da, domnule.
   - Sâmbătă dimineața devreme, un angajat al serviciului parcului a găsit un cadavru la Washington Sailing Marina, pe malul Virginiei al râului Potomac. Victima a fost împușcată o dată în ceafă. Nu avea acte de identitate asupra sa, dar amprentele sale au confirmat că era Roger Morton. Am primit telefonul dimineața devreme.
   FBI-ul nu se ocupa de omucideri de rutină. Curiozitatea lui Noah era stârnită.
   Hans spuse:
   - Morton a fost eliberat din închisoarea federală din Oregon acum 6 luni, pe 1 iulie.
   Deschise dosarul și îi arătă o fotografie făcută în închisoare. Morton avea expresia dură caracteristică multor criminali violenți, iar rânjetul care îi curba buzele îi spunea lui Noah că acest tip nu avea remușcări decât pentru faptul că fusese prins.
   Hans a continuat.
   - Acest caz este delicat din două motive. În primul rând, natura crimelor lui Morton. Era mâna dreaptă a unui criminal nemilos care conducea o afacere legală și ilegală cu pornografie, specializată în videoclipuri sexuale online. Majoritatea crimelor lui Morton au fost comise la ordinul șefului său, Adam Scott, care a fost ucis în timpul unei confruntări cu agenții federali.
   Cazul îi părea familiar, dar Noah nu-și amintea de ce.
   - Cât timp a trecut?”
   - Șase ani în iunie. Îl cunoști?
   - Eram încă în Forțele Aeriene.
   Nici măcar nu era staționat în Statele Unite la acea vreme.
   - Scott cerea bani spectatorilor online pentru a-l urmări cum viola și ucidea victimele sale în direct pe internet.
   Acum Noah își amintea.
   - Cazul a fost discutat la cursul meu de criminalitate cibernetică de la Quantico.
   - Agentul care l-a urmărit pe Scott până la ascunzătoarea lui a făcut progrese incredibile în urmărirea fluxurilor de date mascate de pe internet. Multe dintre protocoalele ei au fost integrate în unitatea noastră de criminalitate electronică. Motivul pentru care acest caz este atât de sensibil, a continuat Hans, este că Morton a fost ucis aici, chiar în afara Washingtonului. Am preluat cazul de la poliția locală; toate probele sunt trimise la laboratorul FBI. În mod tradițional, jurisdicția ne aparține oricum, deoarece crima a avut loc pe teritoriul federal, deși de obicei lăsăm localnicii să se ocupe de omuciderile de rutină.
   Aparent, această situație nu era una de rutină.
   - Ca parte a probațiunii lui Morton, a spus Hans, nu i se permitea să se apropie la mai puțin de 10 mile de nimeni implicat în cazul său, inclusiv de victimele sale și de familiile acestora. Ultima sa victimă locuiește în Georgetown, la fel ca unul dintre agenții implicați în capturarea sa.
   - Victimă?
   - Era un violator recidivist.
   - Și a primit doar 6 ani?
   Noah se încruntă.
   - Liniile directoare privind condamnarea impun...
   Hans îl întrerupse.
   - Nu a fost niciun proces. A fost o înțelegere judiciară.
   Îi împinse dosarul în fața lui.
   - Este secret, nu este public. Ți-am făcut o copie, dar nu trebuie să-ți spun cât de sensibile sunt informațiile. Morton a fost arestat în timp ce Scott era încă în libertate. În schimbul clemenței, Morton ne-a dat informații care ne-au ajutat să-l găsim pe Scott, ceea ce a dus la salvarea de vieți omenești. În plus, a predat toate conturile bancare și documentația financiară din operațiunea de spălare de bani a lui Scott. Industria legală a sexului aduce o mică avere, dar asta nu se compară cu suma de bani din comerțul ilegal cu sex.
   Noah a deschis dosarul lui Morton, a pus fotografia înapoi și a răsfoit pagina cu rezumatul, în timp ce Hans continua să-l pună la curent cu cazul. Un nume din dosare i-a sărit în ochi.
   - Kate Donovan.
   Ridică privirea de pe hârtii.
   - Aici scrie că nu era agent, dar este instructor de criminalistică informatică, corect?
   - Donovan era suspendată la momentul arestării lui Morton, spuse Hans.
   - Am chemat un alt agent din misiunea ei actuală să ne ajute - ea îți poate da detalii care nu se află în dosar, deoarece a participat la ancheta inițială.
   - Scuzați-mă că întreb, dar de ce ați chema un agent când Donovan - care a fost și ea implicată în anchetă – este din zonă?
   Când Hans nu a răspuns imediat, Noah a adăugat:
   - Credeți că Donovan este implicată în uciderea lui Morton?
   - Nu, a răspuns Hans repede, dar sunt prieten personal cu Kate și familia ei. De aceea tu investighezi crima, nu eu. Morton ar fi putut fi ucis din sute de motive diferite. Dar...
   Noah îi completă gândul.
   - Un glonț în ceafă sugerează o execuție. O pedeapsă.
   - Exact.
   Noah răsfoi raportul medicului legist.
   - A fost torturat înainte de a muri?
   - Nasul spart, vânătăi pe încheietura mâinii drepte. Medicul legist crede că nasul i-a fost spart când ucigașul i-a împins capul în pământ. Cu toate acestea, cineva l-a lovit în repetate rânduri în zona inghinală în timp ce era întins pe jos. Atât de violent încât, dacă nu ar fi fost ucis, și-ar fi pierdut cel puțin unul dintre testicule.
   Noah se mișcă în scaun și spuse:
   - Morton era un violator; asta pare a fi o răzbunare.
   - La prima vedere.
   Mai mult decât la prima vedere, gândi Noah, dar continuă să citească dosarul.
   - Ultima lui adresă cunoscută este în Denver. Știți când s-a mutat în Washington?
   - Abia am primit cazul azi dimineață, spuse Hans. Nu știm mai multe decât știi tu în acest moment și decât ceea ce se află în dosarul lui Morton. Rick Stockton a vrut să vorbească direct cu tine, pentru a-ți explica caracterul extrem de sensibil al cazului. Se așteaptă la o discreție maximă. Vei raporta direct mie, iar eu îl voi ține la curent pe Rick. Orice autorizații, orice ai nevoie de la procurorul general al Statelor Unite - mandate, interogatorii, acces - sunt ale tale. Dacă trebuie să te duci la Denver pentru a continua ancheta, este aprobat. Orice ai nevoie, consideră că este aprobat. Trimite-mi un e-mail la CYA.
   - Înțeleg ce ai nevoie.
   Trebuiau să creadă că cineva din Birou era implicat pentru a ajunge la astfel de măsuri extreme, evitând canalele tradiționale.
   - Altceva?
   - Ar trebui să știi că una dintre victimele lui Morton era cumnata lui Kate Donovan, Lucy Kincaid. Ea locuiește cu Donovan și soțul lui Donovan, dr. Dillon Kincaid. Lucy nu a fost informată despre acordul de recunoaștere a vinovăției și, din câte știu, nu știa că Morton a ieșit din închisoare.
   - Kincaid?
   Noah se uită insistent la directorul adjunct.
   - Același Kincaid de la compania de securitate privată Rogan-Caruso-Kincaid?
   - Da, Jack și Patrick, frații victimei. Kate este căsătorită cu Dillon, psihiatru criminalist și consultant civil pentru FBI.
   Hans se aplecă în față și îl privi pe Noah.
   - Ai vreo legătură cu familia Kincaid?
   Nu cu familia Kincaid. Cu o expresie impasibilă, el răspunse:
   - Nu, dar am urmărit cariera interesantă a firmei.
   RCK era cunoscută pentru că ocolea legea și avea acces la informații pe care Noah le suspecta că se aflau în zona gri a ceea ce o firmă de securitate privată ar trebui să poată accesa, ceea ce îl făcea să se întrebe câți oameni din cadrul forțelor federale de ordine le furnizau informații.
   Deși sarcina inițială de a investiga cazul Morton era dificilă, posibila implicare a RCK făcea ca această mizerie să devină la fel de densă și urât mirositoare ca melasa. Mai exact, partea Rogan din RCK.
   - Ai vreo întrebare? a întrebat Hans.
   - Am nevoie de dosarele anchetatorului, de probele criminalistice, de tot ce aveți despre Morton. Unde și-a ispășit pedeapsa, termenii acordului de recunoaștere a vinovăției și ai probațiunii.
   Noah făcu o pauză.
   - Și datele de contact personale ale lui Kate Donovan. Cred că ar fi mai bine să mă duc la ea acasă. Din motive de discreție.
   Îl privi pe Hans.
   - Și ar fi mai bine să evitați să vorbiți cu oricine este implicat până când voi avea ocazia să îi interoghez.
   Hans fu de acord.
   - Dar nu întârzia. Deși am preluat cazul, familia Kincaid și RCK au mulți prieteni în multe locuri. Sunt sigur că încă nu știe nimeni - aș fi primit un telefon - dar aștept să sune telefonul.

Lucy stătea în metrou și se prefăcea că citește o carte. Nu era vina scriitorului că ea nu era captivat de poveste. În orice altă călătorie, Lucy ar fi fost absolut fascinată de intriga plină de acțiune, dar în seara aceea nu se putea gândi decât la un violator care se întorcea la închisoare.
   Când metroul a încetinit în apropierea stației Foggy Bottom, ea și-a băgat cartea necitită în geantă și a închis-o fără să se gândească - un obicei dobândit la cursurile de autoapărare.
   Hoții se iau de ținte ușoare. Nu fi o țintă ușoară.
   Se ridică și se îndreptă spre uși, nerăbdătoare să-și întâlnească fratele.
   Patrick pleca mâine dimineață pentru două săptămâni la Universitatea Stanford, unde lucra la un sistem de securitate pentru noul lor laborator. Locuia în Washington de doar o lună, ea abia se obișnuise cu prezența lui reconfortantă în viața ei, și deja pleca din nou. De îndată ce ușile s-au deschis, Lucy a ieșit în mijlocul mulțimii de navetiști. Începând să urce scările, a simțit un fior familiar pe ceafă, senzația că este urmărită. S-a încordat inconștient și s-a împiedicat, lovindu-se de femeia de afaceri din fața ei.
   - Scuzați-mă, spuse ea automat, dar femeia nu se uită înapoi.
   O tensiune dureroasă îi cuprinse ceafa, răspândindu-se rapid, inima îi bătea cu putere, de parcă ar fi alergat un maraton. Când ajunse în vârful scărilor, se lupta cu un atac de panică în toată regula.
   Ești într-o stație de metrou! Bineînțeles că oamenii te vor vedea.
   Dar era mai mult decât o privire întâmplătoare asupra înfățișării ei; ochii cuiva erau ațintiți asupra ei. La naiba, nu trecuse prin asta acum 30 de minute? Când se va opri?
   Cu mâinile tremurând, a căutat spray-ul cu piper, gândindu-se în același timp că se comportă ridicol. Vederea îi pălea și s-a obligat să respire adânc.
   Inspiră și expiră. Continuă să mergi înainte, nimeni nu te privește, ești bine, foarte bine. S-a concentrat pe ieșire și a pășit calm spre scări. Departe de privirile pe care nu le putea vedea.
   - Lucy...
   Se întoarse spre voce și se retrase în același timp, împiedicându-se de o servietă așezată lângă un om de afaceri care vorbea la telefonul mobil.
   Cody Lorenzo a întins mâna și a prins-o înainte să cadă pe fund.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat el, cu fața de polițist, ochii privind în stânga și în dreapta.
   Ea îl împinse.
   - Mă urmăreai?
   - Te-am văzut coborând din tren. Te așteptam pentru că...
   - Tu erai.
   Ea respiră adânc și închise ochii, frecându-și tâmplele până când tensiunea se transformă într-o minge strânsă în spatele capului. Cel puțin acum putea să gândească.
   - Nu face asta.
   - Ce?
   - Să mă privești!
   - N-am vrut să fac asta.
   Ea clătină din cap. Nu era corect față de Cody, dar nu putea să scape de teamă. Nu va fi niciodată normală!
   - Credeam că cineva mă urmărește. E vina mea, mormăi ea.
   El îi mângâie brațul.
   - Ar fi trebuit să te sun. Tocmai am terminat serviciul și am văzut mesajul tău, m-am gândit să te scot la cină să sărbătorim.
   Ea se îndepărtă discret de el și spuse:
   - Îmi pare rău, mă întâlnesc cu Patrick la cină. Poate altă dată?
   - Desigur. Pot să te conduc?
   - E în drumul tău?
   - Nu e departe.
   Ea cedă, deși nu se simțea în totalitate confortabilă. Îl cunoscuse pe Cody prin WCF și se întâlniseră timp de aproape 2 ani înainte ca ea să pună capăt relației. Să lucreze cu fostul ei iubit la proiectele WCF era una, dar să socializeze cu el era cu totul altceva.
   El o luă de cot pentru a o conduce prin stația de metrou și în ceața rece a lunii ianuarie. Ea își strânse mai bine haina de ploaie în jurul ei și își ridică gulerul pentru a-și proteja urechile, tremurând. Născută și crescută în San Diego, Lucy încă nu era obișnuită cu iernile de pe Coasta de Est.
   - O să ningă în seara asta, a spus Cody.
   - Și știi asta pentru că meteorologul are întotdeauna dreptate?
   - Pentru că m-am născut și am crescut în Maryland. Primul fulg de zăpadă va cădea înainte de miezul nopții.
   - Pari fericit că se va întâmpla asta.
   El zâmbi în timp ce traversau strada și virară la stânga pe Pennsylvania Avenue spre Georgetown. Cody arăta și se comporta ca un polițist: cu umeri lați și în formă fizică bună, se mișca cu o încredere și o aroganță care proveneau atât din teamă, cât și din încredere. Avea aspectul și manierele cubaneze care o făceau pe mama lui Lucy să-l laude, cu suficientă sălbăticie încât Lucy să se bucure de compania lui. Credea că îl iubise la un moment dat, dar nu știa ce era iubirea. Știa doar ce nu era iubirea.
   Nu era Cody Lorenzo.
   Când s-a despărțit de el, familia ei a suferit mai mult decât Cody. S-au despărțit în mod amiabil, ca prieteni, dar Lucy știa că Cody voia să se împace.
   Lucy nu voia.
   - Bună treabă cu Prenter, a spus Cody în timp ce mergeau.
   - Încă nu l-am băgat înapoi în închisoare, a spus ea. Crezi că judecătorul o va face? În zilele noastre, par să fie foarte generoși cu a doua, a treia, a zecea șansă.
   Cody zâmbi fără umor.
   - Cincizeci la sută. Deși, în ultima vreme, am avut mai mult succes.
   I se făcu rău la stomac. Cincizeci la sută.
   - Dacă are GHB sau alt drog asupra lui, asta ne mărește șansele.
   - Sper că va avea. Dacă într-adevăr se întoarce la vechile obiceiuri, va continua să facă ceea ce i-a funcționat în trecut. Posesia unui drog pentru viol ar fi greu de trecut cu vederea chiar și pentru un judecător nebun și indulgent. Cel puțin, Prenter va petrece o noapte în închisoare.
   - O mică consolare.
   Cody se opri din mers, iar Lucy se întoarse să-l privească. Părea supărat.
   - Voi face tot ce pot pentru a mă asigura că va ispăși cei cinci ani, Lucy. Îți promit.
   - Știu...
   Ea se încruntă, îngrijorată pentru prietenul ei.
   - Ești bine?
   - Sunt bine. Frustrat. Am avut mai devreme un caz de violență domestică care m-a afectat foarte tare.
   El se uită peste umărul ei, pierdut în lumea lui, cu mai multă durere decât frustrare în ochi.
   - Cody?
   El clătină din cap, nevoind să vorbească despre asta.
   Ea spuse:
   - Îți amintești ce mi-ai spus când nu am putut să o opresc pe adolescenta aceea să se întâlnească cu iubitul ei online?
   Lucy se împrietenise cu o fată de 13 ani în spațiul virtual, deși WCF o descurajase puternic să facă asta. Lucy făcuse tot ce putuse pentru a o opri pe fată să facă aceleași greșeli pe care le făcuse ea cu șase ani în urmă. Eșuase.
   Cody se întoarse spre ea, privind-o adânc în ochi în timp ce ea vorbea.
   - Ai spus: „Nu putem salva pe toată lumea, așa că trebuie să facem ce putem când putem”. Asta mi-a schimbat viața, mi-a redat încrederea. Facem ce putem. La WCF și la serviciu.
   Privirea lui intensă a început să o facă pe Lucy să se simtă inconfortabil.
   Poate că ar fi trebuit să-l lase pe Cody să fie supărat și frustrat, fără să încerce să discute cu el despre asta. Nu voia să-i dea speranțe, să-i dea impresia că voia să reia relația lor. A zâmbit, i-a strâns mâna, apoi i-a dat drumul și a început să meargă.
   - O să întârzii la întâlnirea cu Patrick, a spus ea.
   - O să o iau prin Rock Creek Park ca să ajung acasă.
   Ea se opri din mers și se uită înapoi la el.
   - Ești sigur?
   - Mai sunt doar câteva străzi până la Clyde's. Voiam să mă asigur că ești de acord cu treaba asta cu Prenter, și bineînțeles că ești. Ești o femeie extraordinară, Lucy.
   Se apropie și o sărută pe obraz.
   - Ne vedem sâmbătă la strângerea de fonduri pentru WCF.
   Cody a cotit pe aleea din Rock Creek Park și a ridicat mâna în semn de rămas bun înainte de a dispărea din vedere. Ea a mers repede spre Clyde's, deja întârziată.
   Lucy încă avea senzația înfiorătoare că cineva o privea. Se uită peste umăr, dar nu era nimeni suspect în apropiere. Se opri, uitându-se în toate direcțiile, luminile stradale oferind o iluminare amplă. Singurii oameni care nu mergeau stăteau la colț, așteptând să se schimbe semaforul. Nimeni nu părea să o privească în mod special.
   Respiră adânc, aerul rece îi curăță plămânii și mintea. Își dori să scape de sentimentul acela, așa cum învățase să facă acum șase ani, când senzația de a fi urmărită de ochi invizibili nu o părăsea niciodată, zi sau noapte, în public sau închisă în dormitorul ei.
   A funcționat. A zâmbit în sinea ei și a continuat să meargă spre restaurant, unde fratele ei era probabil iritat că îl făcuse să aștepte.

Capitolul 3

   Noah Armstrong fusese repartizat la cazul de omucidere al lui Roger Morton cu mai puțin de 24 de ore în urmă, iar fiecare răspuns pe care îl primea ducea la de două ori mai multe întrebări.
   Așa cum promisese, Hans Vigo îi furnizase lui Noah toate dosarele lui Morton. Morton pledase vinovat pentru 2 acuzații de viol și una de tentativă de omor asupra unui agent federal, dar liniile directoare privind pedepsele obligatorii fuseseră aruncate pe fereastră. Scott fusese ucis în timp ce fugea de autorități, iar tot ce aveau era cuvântul lui Morton că predase totul. Și, deși Noah înțelegea necesitatea înțelegerilor de recunoaștere a vinovăției, aceasta părea extrem de circumspectă. Șase ani? Abia suficient pentru ceea ce recunoscuse că făcuse - și mai erau zeci de alte acuzații care fuseseră respinse.
   Vieți fuseseră puse în pericol, dar se părea că anchetatorii fuseseră disperați. Iar disperarea duce la greșeli.
   Morton fusese eliberat din custodia federală și pus în probațiune, conceptul de eliberare condiționată al sistemului federal. Condițiile eliberării condiționate erau stricte: nu putea părăsi statul Colorado, unde își găsise un loc de muncă la un văr care deținea un atelier de reparații auto în afara orașului Denver. Nu putea deține arme de foc, nu putea intra în localuri pentru adulți, cum ar fi cluburi de striptease sau sex shop-uri, nu putea desfășura niciuna dintre activitățile sale anterioare legate de pornografie legală sau ilegală și nu putea comunica cu niciunul dintre foștii săi asociați sau încerca să contacteze vreuna dintre victimele sale. Orice încălcare a condițiilor l-ar fi trimis direct înapoi la închisoare.
   Noua parteneră a lui Noah în acest caz era agentul special Abigail Resnick, o veterană cu 10 ani de experiență în Birou, care începuse să lucreze la Washington, dar fusese transferată la Atlanta cu 5 ani în urmă.
   Abigail avea vreo 35 de ani, era eficientă și s-a mutat cu autoritate în biroul de lângă cel al lui Noah. Părea încântată să se întoarcă în D.C. Avea un accent ușor, dar Noah nu credea că era sudic - semăna mai degrabă cu cel din Boston.
   Abigail închise telefonul la biroul ei temporar, unde deja se instalase, și se învârti pe scaun înainte de a se lăsa pe spate cu un zâmbet larg.
   - Deci Morton a zburat de la Aeroportul Internațional Denver cu ultimul zbor din 5 ianuarie, ajungând la Dulles la ora 5:40 dimineața următoare. Potrivit ofițerului său de probațiune, Morton era obligat să se prezinte în fiecare prima și a treia miercuri a lunii la și să se supună inspecțiilor. Ultima dată când l-a văzut ofițerul de probațiune a fost pe 5, la ora 16:30.
   Ea a ridicat privirea din notițele sale, cu ochii strălucind.
   - Bănuiala mea este că a plecat de la întâlnire și s-a îndreptat direct spre aeroport. A cumpărat biletul online în aceeași zi, folosind actul de identitate și cardul de credit al vărului său. Vărul jură că nu i-a dat lui Morton permisiunea să facă asta.
   Noah clătină din cap.
   - E greu de dovedit că a făcut-o, dar ar trebui să trimitem doi agenți să-l interogheze pe văr și să vadă ce mai găsesc în buzunarele lui.
   Abigail a luat notițe.
   - Monica Guardino conduce echipa de crimă economică din Denver. Ea cunoaște bine cazul lui Morton și se îndreaptă acum spre apartamentul lui.
   - Morton avea bilet de întoarcere?
   - Niciunul. Bilet dus, de la Denver la Dulles. Nu există alte rezervări pe numele lui sau al vărului său. Ar fi putut să-și procure un act de identitate fals aici sau în Denver.
   Morton intenționa să se întoarcă la Denver? Sau plănuia să intre în clandestinitate? De ce se afla în Washington, în primul rând? Era o oprire temporară înainte de a părăsi țara? Deși aparent predase toate conturile sale offshore guvernului, nu aveau nicio modalitate sigură de a ști acest lucru. Dar de ce acum și nu când a fost eliberat? De ce a așteptat 6 luni?
   - Alo? spuse Abigail, bătând cu degetele în birou. Ești acolo, Armstrong?
   - Scuze, mă gândeam.
   - Gândește cu voce tare, amice. Suntem parteneri, nu?
   Ochii ei se măriră, ca și cum ar fi vrut să-l avertizeze.
   Era obișnuit să lucreze singur, dar Abigail avea dreptate.
   - Mă întrebam ce avea de gând să facă în Washington și dacă această oprire era permanentă sau doar o escală înainte de a părăsi țara.
   - Ar avea nevoie de un pașaport fals. Vărul său nu are pașaport emis pe numele său.
   - Nu e imposibil, spuse Noah. Verifică la Departamentul de Stat dacă există o cerere în așteptare pe numele vărului și cu numărul lui de asigurare socială.
   - Am înțeles.
   Abigail luă notițe.
   - Am citit din nou raportul autopsiei.Cadavrul lui Morton a fost găsit la ora 7 dimineața. Medicul legist a stabilit ora decesului la ora 23:00, vineri seara.
   - Camere de securitate?
   - Nu. Voiam să verific, doar pentru a-mi face o idee despre dispunerea locului și locul în care a fost găsit victima, dar poliția locală a făcut o treabă minuțioasă când a fost chemată prima dată. Am citit toate interviurile angajaților portului. Ultimul angajat a plecat vineri la ora 17:30. După crimă, au verificat bărcile și proviziile și au spus poliției că nimic nu a fost luat sau deranjat.
   - Amprente? Dovezi?
   - Nu există amprente - solul este tare ca betonul. Sunt 0 grade în acest moment, știai asta?
   Ea a scuturat din cap cu dezgust.
   - Hainele lui Morton au fost trimise la laboratorul FBI pentru a fi analizate în căutarea unor urme. Nu s-a găsit nimic asupra corpului său - niciun act de identitate, niciun card de acces la hotel, niciun fel de chei. Este posibil să nu fi adus nimic cu el sau ca ucigașul să-l fi jefuit.
   - Ce ar fi avut de furat? Crima pare să fie motivată de răzbunare, având în vedere atacul asupra organelor genitale ale lui Morton.
   - Dar tot o execuție rămâne. Nu există furie într-un singur glonț tras în ceafă.
   Noah a luat în considerare acest aspect.
   - Morton trebuie să fi fost luat prin surprindere.”
   - Ar fi fost greu de realizat - ai văzut fotografiile de la locul crimei? Este un loc deschis, chiar acolo, pe malul râului, lângă docurile uscate.
   Noah se uitase la fotografii.
   - Ucigașul ar fi putut aștepta printre bărci. Sunt depozitate una lângă alta.
   - Dar cadavrul lui Morton a fost găsit în câmp deschis.
   - Ceea ce sugerează o întâlnire.
   Abigail dădu din cap.
   - Dar nu s-a găsit nicio mașină. Verificăm agențiile de închiriere și motelurile.
   - Ar fi putut veni cu cineva. Nu există urme de târâre sau de luptă care să indice o altercație sau aruncarea cadavrului.
   - De ce în portul de agrement?
   - Conveniență. Dar nu a fost aruncat cadavrul - probele dovedesc că victima a fost împușcată acolo unde a fost găsită.
   - Am un analist care contactează motelurile, începând cu cele mai apropiate de Dulles și continuând spre Washington. Dacă aflăm unde se ascundea Morton, am putea să ne facem o idee mult mai clară despre ce punea la cale.
   Noah se uită la notițele sale.
   - Dacă a amenințat-o pe ultima sa victimă cunoscută? Sau pe Kate Donovan, agentul care l-a arestat? Poate că ea l-a ucis în legitimă apărare.
   Abigail clătină din cap.
   - Dacă Morton le-a amenințat pe Kate sau pe Lucy Kincaid și a fost ucis ca urmare a acestui fapt, ele aveau un motiv.
   - Poate. Totuși, dacă a fost o împușcătură justificată, ar fi trebuit să se prezinte.
   - Nu o cunoști pe Kate Donovan.
   - Ei bine, o să o cunosc acum. Mergem la ea acasă în după-amiaza asta.
   Abigail suspină.
   - Nu mă bucur deloc de această conversație.
   - De ce? Dacă e nevinovată în cazul uciderii lui Morton, trebuie să aflăm.
   - E foarte protectoare cu cumnata ei. Știi ce s-a întâmplat cu Lucy Kincaid?
   - Am citit dosarul.
   Era destul de subțire. Lucy Kincaid fusese răpită și ținută ostatică pe o insulă din largul coastei statului Washington. Timp de aproape 2 zile, ea fusese violată în repetate rânduri de Morton și de 2 bărbați neidentificați în dosar, înainte de a fi salvată de agentul Donovan și de alții. Ceea ce făcea crima și mai odioasă era faptul că agresiunea ei fusese transmisă în direct pe internet și că câteva mii de oameni plătiseră pentru a o urmări. Mai rău, ei votaseră modul în care trebuia să moară.
   Noah văzuse multe tragedii în cariera sa, atât în Forțele Aeriene, cât și în FBI, dar nu cunoscuse niciodată ceva atât de bolnav ca oamenii care plăteau sume mari de bani pentru a urmări violarea și uciderea unei adolescente.
   - Am lucrat la caz, am văzut o parte din înregistrări, a spus Abigail. Adam Scott și Roger Morton aproape că au distrus întreaga familie. În timp ce Kate urmărea transmisiunea web, Scott a pus o capcană. Am trimis un agent să verifice. Unul dintre frații lui Lucy a mers cu ei, un polițist din San Diego, și a fost aproape ucis. A suferit o operație pe creier și a ajuns în comă timp de doi ani. Apoi, după ce au salvat-o pe Lucy, Scott a luat un alt frate ostatic și la torturat în timp ce ea era obligată să asculte. A aranjat casa lui să explodeze.
   În raport se făceau doar referiri vagi la aceste evenimente.
   Noah a spus:
   - Raportul spune că Lucy Kincaid l-a ucis pe Adam Scott.
   - Lucy era sub o presiune incredibilă. Avea doar 18 ani.
   - L-a împușcat de 6 ori. Presiunea a fost atât de mare încât a cedat? Poate că nu și-a revenit niciodată.
   - Tu nu ai fost acolo, nici eu. Era o situație de rahat. Un frate în comă, celălalt ținut ostatic, iar ticălosul i-a spus că îi va ucide pe toți membrii familiei ei dacă nu vine la el. Și, a adăugat Abigail, din ce am auzit, s-a descurcat foarte bine de atunci. E hotărâtă să devină agent FBI.
   Noah o privi pe Abigail, uimit de informație.
   - Nu se poate să accepte o victimă ca Lucy Kincaid în Birou.
   - De ce nu?
   - Este evident că a fost traumatizată dincolo de orice înțelegere. Psihologic, ea ar...
   Abigail ridică mâna pentru a-l face să tacă și spuse:
   - Stai puțin. Nici măcar nu ai cunoscut-o.
   Scoase un dosar din sertar.
   - Nu pot accesa toate dosarele ei - sunt examinate de comisia de angajare - dar a trecut testul scris cu brio. Are două diplome - una în informatică, cealaltă în psihologie, cu un master în psihologie criminală, toate de la Georgetown. A lucrat 1 an la Departamentul Șerifului din Arlington și are o mulțime de certificări - antrenament de autoapărare, voluntariat în căutare și salvare cu acreditări de scufundări - a făcut parte din echipa de înot în liceu și facultate, ar fi putut să se califice pentru Jocurile Olimpice, dar a renunțat.
   - O admiri.
   Abigail a clipit.
   - Sigur că da. După ce a trecut prin toate astea, și-a construit o viață frumoasă. Doar pentru că o femeie a fost violată nu înseamnă că trebuie să poarte stigmatul ăsta toată viața, că asta ar trebui să-i limiteze opțiunile.
   - Nu sugeram nimic de genul ăsta, ci doar că pentru a fi agent FBI este nevoie de o anumită detașare. Mă întreb dacă cineva care a supraviețuit unei astfel de traume emoționale și fizice ar fi capabil să se ocupe de unele dintre cazurile care ne sunt atribuite.
   - Serios. Dar soldații?
   El s-a înțepenit.
   - Ce-i cu ei?
   - Păi, ai fost militar de carieră, nu? Zece ani în Forțele Aeriene? Ai luptat. Probabil ai ucis inamici. Ai pierdut prieteni, nu-i așa? Bărbați și femei pe care îi considerai frați.
   - Este complet diferit. Suntem bine pregătiți să servim în forțele armate și să facem față pierderilor de vieți omenești.
   - Tot ce spun este că unii soldați probabil nu se descurcă deloc bine în serviciul activ. Iar alții da. Unele victime ale violului nu trec niciodată peste atacul suferit, dar majoritatea găsesc o modalitate de a face față situației și duc o viață relativ normală și de succes în diverse profesii, inclusiv în FBI.
   - Îmi pare rău, nu am vrut să spun nimic...
   - Subliniez doar că există încă un stigmat asociat violului, care este greu de eliminat, și nu doar pentru victime. Când ne întâlnim cu Lucy, trateaz-o ca pe orice alt intervievat.
   - Sau suspect?
   Abigail a respirat adânc.
   - Sau suspect.

Capitolul 4

   Joi, Lucy nu lucra la WCF, așa că s-a dus direct acasă în acea după- amiază, când i s-a terminat tura la Institutul Medico-Legal.
   A urcat scările stației de metrou Foggy Bottom, învăluită de un vânt rece. Era recunoscătoare că nu ningea, dar își dorea să se încălzească cu câteva grade. Până când a parcurs kilometrul până la casa pe care o împărțea cu Dillon și Kate, era udă de la aerul umed și câțiva fulgi de zăpadă trecuseră pe lângă ea.
   Intră pe ușa din față și o auzi pe Kate vorbind în sufragerie. Era să strige, dar se opri când auzi o voce masculină necunoscută.
   Lucy a mers în liniște pe hol, neștiind la ce să se aștepte. Nu-i plăceau surprizele sau vizitatorii neașteptați. Prin ușile duble deschise, a văzut-o pe Kate stând rigidă la un capăt al mesei lungi și formale, iar un bărbat și o femeie în ținute de afaceri stând unul față de celălalt, femeia cu spatele la Lucy. După hainele și comportamentul lor, Lucy i-a identificat ca fiind polițiști federali. A observat arma din toc a agentei de la talie și dosarele de pe masa din fața partenerului ei.
   Lucy a întâlnit privirea lui Kate imediat ce a pășit pragul. Fața i s-a întristat. Kate era o maestră a feței impasibile, dar ceva o supărase suficient încât să-și arate emoțiile.
   Cei doi agenți o priviră pe Lucy, iar ea își îndreptă spatele. Se întâmpla ceva - nu era o discuție prietenoasă. Era vorba de Dillon? Buza de jos îi tremură înainte să apuce să o muște și se temu că i se întâmplase ceva fratelui ei în timp ce se afla la Penitenciarul Federal din Petersburg, unde intervieva un condamnat la moarte. Dar nu putea să întrebe.
   Kate spuse:
   - Lucy... apoi rămase fără cuvinte. 
   Kate nu rămânea niciodată fără cuvinte. Dar nu plângea; nu era vorba de Dillon. Nu putea fi. Altcineva la care ținea? Sau poate că nu avea nicio legătură cu ea. Era o întâlnire a FBI-ului. Nu avea nicio legătură cu ea sau cu familia ei.
   - Te las să-ți termini treaba, a spus Lucy. Voi fi sus.
   Agentul se ridică în picioare și salută din cap. Avea aproximativ 1,80 m înălțime, părul castaniu deschis, tuns conservator, și maxilarul pătrat.
   - Sunt agentul special Noah Armstrong. Partenera mea, agentul special Abigail Resnick. Lucy Kincaid?
   - Da.
   Ea aruncă o privire de la agentul Armstrong la agentul Resnick.
   Părul ei blond, cu o nuanță sau două mai închis decât al lui Kate, era lung și strâns într-o coadă de cal, făcând trăsăturile ei fine să pară ascuțite și nervoase.
   - Este vorba despre cererea mea?
   Noah Armstrong păru surprins.
   - Nu, nu este.
   - Oh... atunci aveți nevoie de mine pentru ceva?
   Ea aruncă o privire către Kate, păstrându-și fața impasibilă, deși instinctul îi spunea că ceva era foarte în neregulă.
   Te rog, nu Dillon. Nu Jack. Nu Carina. Nu cineva drag mie! Familia ei însemna mai mult pentru ea decât orice, dar toți aveau meserii periculoase.
   Polițiști. Mercenari. Detectivi particulari.
   - Te rog, ia loc, spuse Armstrong.
   Lucy nu voia să se așeze, voia să știe de ce cei doi agenți se aflau în casa ei, de ce Kate era atât de îngrijorată încât își tot aranja părul după ureche și ce legătură avea totul cu ea.
   Își scoase haina, o aruncă pe un scaun și se așeză la capătul mesei opus celui al lui Kate. Își scoase mănușile și încercă să-și păstreze fața impasibilă.
   Se încurajă văzând că ochii lui Kate nu erau roșii, că poate nimeni drag lor nu era rănit.
   Agentul Armstrong spuse:
   - Roger Morton a fost împușcat și ucis vinerea trecută.
   Lucy clipi de câteva ori, complet confuză și surprinsă. Roger Morton era mort - lăsă informația să se așeze. O furnicătură îi străbătu ceafa, în timp ce rușinea o cuprinse, nu din cauza amintirii faptelor lui Morton, ci din cauza bucuriei sale tăcute pentru moartea lui.
   - De ce trebuie FBI-ul să transmită vestea personal?
   - Investigăm uciderea lui, domnișoară Kincaid.
   Lucy o privi pe Kate, care avea gura închisă. Era evident că Kate voia să spună ceva, dar simțea că nu poate.
   Neliniștea creștea odată cu confuzia lui Lucy.
   - Nu văd cum aș putea ajuta la ancheta dumneavoastră, agent Armstrong. Vă pot asigura că nu l-am vizitat niciodată pe acel om în închisoare. Este obișnuit să se interogheze victimele unui condamnat?
   - În aceste circumstanțe, da.
   - Probabil îmi scapă ceva, pentru că nu am mai fost în Oregon de ani buni - de fapt, singura dată când am fost acolo a fost într-o excursie cu familia, când aveam vreo 9 ani.
   - Domnul Morton a fost ucis la Washington Sailing Marina.
   Știa că nu auzise greșit. Vocea ei era abia mai mult decât un șoaptă, de parcă i se tăiase respirația.
   - În Alexandria?
   Agentul Armstrong dădu din cap.
   - Era în perioada de probă din 1 iulie.
   Lucy se uită fix la agent, care o observa atent. Prea atent. Pielea i se înroși când înțelese adevărul.
   - În probațiune?
   Vocea îi tremură.
   Roger Morton fusese eliberat? Nu putea fi adevărat. Și venise la Washington? O căutase? Ca să-i facă rău din nou? Să o violeze? Nu! Nu l-ai lăsa să se apropie atât de mult de tine. Acum ești mai inteligentă. Te poți apăra singură. El nu-ți poate face rău. E mort.
   - Nu știai?
   - Să știu?
   Mintea ei gonea cu viteză maximă în mai multe direcții: Morton în libertate condiționată, Morton în Washington, Morton mort. Corpul îi tremura, dar ea nu simțea nimic, de parcă ar fi fost detașată și ar fi privit conversația de pe margine. Vedea tremurul mâinii sale, dar abia înțelegea că era a ei.
   Se uită la Kate. Cumnata ei nu putea ascunde durerea și vinovăția din ochii ei. Își dădu seama că Kate știa deja despre eliberarea anticipată a lui Morton.
   - Nu mi-ai spus? întrebă ea, lăsând furia să iasă la iveală, pentru că furia învingea durerea.
   Durerea urma să vină - durerea trădării, a fricii și a regretelor - dar voia să fie singură pentru asta. Avea nevoie să fie singură pentru a se proteja.
   - Îmi pare atât de rău, spuse Kate. Am vrut să-ți spun, Lucy, dar în acel moment, acum 6 ani, când a făcut înțelegerea, tu erai...
   Lăsă propoziția neterminată.
   Lucy știa exact ce era acum 6 ani. Deconectată de tot și de toți, în timp ce accepta încet ceea ce se întâmplase în cele 24 de ore de neimaginat, când fusese ținută captivă de Adam Scott și Roger Morton. Îi spusese totul fratelui ei Patrick, pentru că atunci Patrick era în comă și nu o privea cu milă, teamă și îngrijorare. Nu i-a spus că trebuie să mănânce, că ar trebui să doarmă, că are nevoie să vorbească cu un specialist. Era singura modalitate prin care putea face față situației. În unele zile nu ieșea din camera lui, preferând respirația lui liniștită în locul șoaptelor îngrijorate care umpleau fiecare colț al casei ei, prietenii și familia fiind cu toții îngrijorați pentru Lucy.
   Că Lucy fusese violată. Că Lucy fusese umilită online. Că Lucy ucisese un om și nu arăta niciun remușcare.
   - Și mai târziu? Când a fost eliberat?
   Ea a făcut o pauză.
   - Acum 6 ani... de unde știai că va fi eliberat condiționat acum 6 ani?
   - Probațiune, îl corectă agentul Armstrong. Condițiile acordului de recunoaștere a vinovăției lui Morton erau că, după 6 ani de închisoare, va fi eliberat în probațiune pe viață, cu restricții severe, inclusiv interdicția de a lua legătura cu victimele sale și, de fapt, nu avea voie să părăsească Colorado fără permisiunea...
   Lucy a lovit cu palma tare în masă, surprinzându-i atât pe agenți, cât și pe ea însăși. Nu-i păsa deloc de restricțiile impuse lui Morton; el fusese eliberat. Adevărul îi transformă stomacul într-un cazan clocotind de acid. În fundul minții, o voce slabă încerca să-i spună că asta nu se putea întâmpla, că nu era adevărat, dar ea înăbuși slaba emoție a negării. Se întâmplase și trebuia să înfrunte situația.
   Comentariile ei erau destinate doar lui Kate.
   - Șase ani? Pentru ce mi-a făcut mie? Pentru ce le-a făcut celorlalți? Pentru ce i-a făcut partenerului tău? Șase ani? Și tu ai fost de acord cu asta? Fără să-mi spui măcar - nici atunci, nici mai târziu, când a fost eliberat?
   - Nu am vrut să accept acordul, dar nu era doar decizia mea. Și erau vieți în joc! A ta. A lui Dillon. Adam Scott a spus clar că nu va pleca fără să te ia cu el. Morton a renunțat la Scott și Trask Enterprises - conturi bancare, înregistrări - nu am avut de ales.
   - Întotdeauna există o alegere. Dar 6 ani - de ce nu 7? Zece? Sau 1 an? De ce să-l băgăm în închisoare dacă era atât de cooperant?
   - Nu am avut de ales.
   - Dillon știa, șopti Lucy.
   Aerul îi ieși din plămâni și abia putea să respire.
   Toată lumea știa - toată lumea, în afară de ea.
   Se ridică tremurând de pe scaun, sprijinindu-se cu mâinile de masă pentru a-și păstra echilibrul. Nu avea să leșine. Nu avea să aibă un atac de panică. Nu avea să plângă.
   Trebuia să plece de acolo.
   - Mă duc la Patrick, spuse ea fără să se uite la nimeni.
   Nu voia să vadă mila din ochii lor, mila că nu știa, că era tratată ca un copil imprevizibil. În adâncul sufletului, înțelegea că familia ei voia doar să o protejeze, dar ignoranța nu era protecție.
   - Te duc eu cu mașina, spuse Kate.
   - Nu. Merg pe jos.
   Se duse la haina ei și o îmbrăcă.
   - Ninge.
   - Am nevoie de aer.
   Se întoarse și îl întrebă pe agentul Armstrong:
   - De ce era Morton în Washington?
   - Asta încercăm să aflăm, răspunse Armstrong. Domnișoară Kincaid, înțeleg că aveți nevoie de puțin timp, dar trebuie să vorbim.
   Ea dădu din cap rigid.
   - Mâine.
   - Vom veni dimineață...
   - Nu. Voi veni eu la biroul dumneavoastră.
   Kate începu:
   - Lucy, eu nu...
   Lucy își întoarse brusc capul spre cumnata ei.
   - Nu-mi pasă ce crezi, Kate. Nu acum.
   Părea atât de crudă, vocea ei era aspră și necunoscută. Dar era singura modalitate prin care își putea păstra calmul. Se întoarse spre agentul Armstrong.
   - Regional D.C.?
   - Da.
   El îi întinse cartea de vizită. Lucy o băgă în buzunar, în timp ce îl privea pe agentul FBI.
   El nu arăta niciun pic de milă. Întregul său corp era dur și rigid, dar asta îi spunea că era militar. Stătea ca fratele ei Jack, cu acea postură gata de acțiune care era înșelător de relaxată. Totul la el era serios, ceea ce îi făcea ochii albastru-deschis să iasă și mai mult în evidență.
   - Mâine dimineață, repetă ea, apoi se întoarse și ieși din cameră.

Capitolul 5

   Casa lui Patrick, care era atât sediul nou-deschis al biroului Rogan-Caruso-Kincaid East, cât și reședința lui, se afla la doar 6 străzi de casa lui Lucy, pe o stradă îngustă, mărginită de copaci, lângă M Street. Era situată între ambasada unei țări mai mici decât statul Rhode Island și o reședință privată.
   Nu era departe, dar, între zăpadă și vântul înghețat, drumul părea mai lung decât kilometrul pe care îl parcurgea zilnic până la metrou.
   A sunat la sonerie și a așteptat, atât de rece și udă pe dinafară încât căldura trădării se răcise, înlocuită de tristețe și incertitudine. În cele din urmă, va trebui să stea de vorbă cu Kate și Dillon pentru a discuta despre faptul că au ținut-o în întuneric în legătură cu Morton, precum și cu uciderea lui. Dar nu în seara asta, nu când durerea secretelor pe care le ascundeau era atât de proaspătă încât abia putea să-și țină trecutul bine ascuns.
   Morton fusese aici, în D.C. Casa ei. Chiar și cu violența și rata criminalității din district, se simțise în siguranță aici, pentru că luase mereu măsuri proactive. Avea familie și prieteni. Avea o slujbă și un viitor. Dar el fusese aici. Dacă îl văzuse? Dacă venise la Washington din cauza ei? Pentru că voia să-i facă rău din nou? Dacă intenționa să-i facă rău lui Dillon, lui Kate sau restului familiei ei?
   Stomacul i se strânse și pielea i se înroși. Se clătină și își puse mâna pe tocul ușii pentru a se stabiliza. Mâinile îi erau roșii de frig. Își lăsase mănușile pe masa din sufragerie. Această neglijență o făcu să se oprească și să se uite la mâinile ei tremurânde.
   Ușa se deschise și ea se îndreptă, nevrând ca Patrick să o vadă într-o stare atât de jalnică.
   Nu Patrick deschise ușa.
   - Sean.
   Sean Rogan zâmbi cu jumătate din gură, dezvăluindu-și gropițele. Lucy se întrebase, încă de când îl cunoscuse pe partenerul de afaceri al lui Patrick, dacă acesta își perfecționase farmecul ștrengar și copilăros în fața oglinzii.
   - Pari dezamăgită. Nu te bucuri să mă vezi?
   - Nu, doar că... da. Îmi pare rău. Patrick e aici?
   Vocea ei părea panicată.
   La naiba, trebuia să-și stăpânească emoțiile. Nu voia să se destrame în fața lui Sean. Abia îl cunoștea. Nu voia să se destrame deloc.
   Într-o clipă, întreaga atitudine a lui Sean s-a schimbat de la flirt casual la seriozitate.
   - Credeam că știi că a plecat în California azi dimineață.
   Cum de uitase? Nu mai era nimeni altcineva, nimeni în care avea încredere și care să-i cunoască întreaga poveste. Unde să se ducă acum?
   Singura opțiune era să se întoarcă acasă.
   - Lucy, tremuri.
   Sean o luă de braț și o trase înăuntru, închizând ușa în urma ei.
   Ea încercă să-și ceară scuze pentru că îl deranjase, dar nu-i ieșeau cuvintele. Obrajii îi ardeau în căldura casei, amintindu-i cât de frig îi era.
   - Ești înghețată.
   Încercă să-și descheie haina, dar degetele îi erau rigide și amorțite. Sean se aplecă, îi descheie repede nasturii și îi scoase haina de lână udă de pe umeri, aruncând-o pe cuierul de lângă ușă.
   El se încruntă când îi văzu mâinile roșii și le luă pe amândouă în ale sale.
   Era îmbrăcat doar în blugi și un tricou polo alb, dar corpul lui era ca un cuptor.
   Căldura mâinilor lui era minunată și dureroasă în același timp, pe măsură ce pielea ei se dezgheța. El îi aduse mâinile la gură și suflă aer cald pe ele, părul lui negru - mai lung în partea de sus - căzându-i peste un ochi. Spuse:
   - Îmi pare foarte rău, Luce, probabil că nu am auzit soneria prima dată.
   - Am sunat o singură dată. Am venit pe jos.
   - Pe jos?
   - Nu era departe.
   - De la casa lui Kate și Dillon? E la jumătate de milă și nu ești îmbrăcată corespunzător.
   Ochii lui albaștri strălucitori o evaluau în timp ce mâinile lui îi frecau brațele.
   - Ce s-a întâmplat? Ești bine?
   - Sunt...
   Gura îi tremura. Nu, nu, nu, nu, nu! Nu voia să plângă în fața lui Sean Rogan, nu în fața lui, nu în fața partenerului fratelui ei. Nu în fața nimănui. Ar fi trebuit să se ducă în camera ei. De ce venise aici, oare? Ai uitat că Patrick plecase.
   - Trebuie să plec, spuse ea.
   Sean ignoră afirmația și o conduse pe holul larg spre partea din spate a casei, unde un foc ardea în șemineul din cărămidă care ocupa jumătate din perete. O așeză pe vatra mare.
   - Asta ar trebui să te încălzească.
   Incapabilă să vorbească, ea dădu din cap, evitând privirea. Focul era prea fierbinte, dar ea stătu și se uită la flăcări, încercând să nu plângă.
   Te rog, Doamne, nu mă lăsa să cedez acum.
   Sean se îndepărtă, iar Lucy respiră mai ușor. Își va aduna emoțiile, va găsi o cale să închidă trecutul acolo unde îi era locul și va suna după un taxi. Își dorea atât de mult să vorbească cu Patrick. Poate că asta era soluția - să zboare în California.
   Da, sigur. Să-și părăsească slujba, munca de voluntariat, să rateze strângerea de fonduri WCF de sâmbătă. Fran ar fi dezamăgită. Lucy nu fugea de nimic. Nu fugise acum șase ani, chiar dacă își dorea să dispară, și nu avea de gând să o facă acum. Și pentru ce? Nu era în pericol, doar golită de minciunile spuse de familia ei. În seara aceea nu avea energie, dar mâine își va recăpăta puterile.
   Aruncă o privire în bucătărie, unde Sean stătea cu spatele la ea, recunoscătoare că îi acordase puțin spațiu. Nu voia să facă conversație cu el, oricât de plăcut ar fi fost să-l privească, și nici nu voia să explice de ce traversase ceea ce putea deveni un viscol pentru a-și vizita fratele, de care uitase că lucra la trei mii de kilometri distanță.
   Lucy își frecă mâinile în fața șemineului și încercă să nu se gândească la ce ar putea crede Sean despre nebunia ei. Ultima oră, de când intrase în casă și îi văzuse pe cei doi agenți FBI vorbind cu Kate, o epuizase și nu putea să nu tremure.
   Sean aduse două căni lângă șemineu și îi întinse una.
   - Asta o să-ți încălzească interiorul.
   - Ce e?
   Se uită înăuntru. Pe suprafață pluteau mici bezele.
   - Ciocolată caldă?
   - Când Patrick ne-a dus la cină luna trecută, mi-am amintit cât de mult îți plăcea mousse-ul de ciocolată ca desert. Asta nu e la fel de bogată sau gustoasă, dar sper că va fi suficientă.
   Lacrimile îi curgeau pe obraji și ea închise ochii cu putere. Mâinile îi tremurau, iar Sean îi luă cana din mâini și o așeză pe șemineu, lângă a lui.
   - Lucy...
   El o îmbrățișă, iar ea se lăsă în brațele lui. Cu cât se lupta mai mult cu lacrimile, cu atât îi tremura mai tare corpul.
   - Lasă-le să curgă.
   Sean îi netezi părul.
   - E în regulă, Lucy, ești în siguranță aici.
   În siguranță. El știa. De ce era surprinsă? Nu era un secret; pur și simplu nu vorbea despre asta. Dar el lucra cu Patrick; bineînțeles că știa despre trecutul ei. Nu era un secret mare, doar că nu se discuta despre el.
   Ar fi putut vreodată să scape de trecutul ei? Șase ani lungi și acesta o urmărise până în Washington, în noua ei viață.
   Urmărit? Nu, nu era corect. Trecutul ei era o parte la fel de importantă a identității ei ca și viitorul. Nu putea scăpa de el, pentru că ceea ce se întâmplase acum 6 ani îi modelase și îi influențase fiecare decizie pe care o luase de atunci, mare sau mică, indiferent dacă își dădea seama sau nu.
   Un suspin care nu semăna deloc cu al ei îi vibra în piept și Sean o trase mai aproape.
   - Eu... începu ea, apoi se opri.
   Respiră de câteva ori, își frecă ochii cu mâna dreaptă și înghiți scuzele care îi veniseră automat pe buze. Era uimită că nu se simțea jenată să plângă în fața lui Sean. Nu era ca și cum l-ar fi cunoscut atât de bine. Dar poate că, într-un fel, era mai bine așa. Familia ei ar fi suferit; i-ar fi spus că totul va fi bine. Și în mintea ei, știa că va trece peste asta, că va găsi o cale să-i ierte pe Kate și Dillon, pentru că asta făcea familia.
   Ierta.
   Dar nu în seara asta și poate nici mâine, pentru că în acest moment lucrurile nu erau în regulă. Se simțea de parcă i-ar fi fost smulsă inima din piept, inima care avea încredere că familia ei o va proteja.
   - Lucy, sunt aici dacă vrei să vorbești. Dar nu ești obligată, spuse Sean.
   Ea dădu din cap, sprijinindu-se de pieptul lui, și închise ochii. Acum că lacrimile se opriseră, se concentră să respire normal. Sean mirosea a săpun, o marcă necunoscută, amestecată cu o urmă de aftershave.
   Brusc și intens, Lucy își dădu seama că Sean Rogan nu era fratele ei. De ce nu se simțea ciudat să fie ținută în brațe de un străin chipeș? El nu era chiar un străin - ea fusese aici de multe ori de când Patrick se mutase din California în Washington - dar, cumva, asta părea mai intim. Mai personal. Un bărbat pe care abia recunoscuse, chiar și față de ea însăși, că o atrăgea.
   Ceva se schimbă în interiorul ei și se îndepărtă încet de Sean, simțindu-se mult mai rece. În acel moment, nu putea face față la tot ce aflase în seara aceasta, plus sentimentele care se dezvoltaseră de când îl cunoscuse pe Sean.
   Un lucru pe rând.
   A sorbit din ciocolata caldă, bucurându-se că avea ceva în mâini.
   - Mă simt mai bine.
   - Bine.
   El luă cana și bău.
   - Călduță.
   - E delicioasă, spuse ea. Te superi dacă mai rămân puțin? Nu-ți stau în cale. Pur și simplu nu vreau să mă duc acasă acum.
   El înclină capul, apoi spuse:
   - Mi casa es su casa.
   Sean o privi atent pe Lucy, cântărind opțiunile. Voia s-o împingă să-i spună ce o alungase din casă în furtună, ce se întâmplase de era mai supărată decât o văzuse vreodată. Dar dacă Sean știa ceva, era cum să citească oamenii.
   Lucy avea să vorbească când era pregătită, dar dacă o forța, se închidea în sine. Putea să aibă răbdare, pentru că nu avea nicio îndoială că ea avea să se deschidă în fața lui.
   A sorbit din ciocolata caldă mai mult pentru a o încuraja pe Lucy să bea ceva cald decât pentru că voia. I-a urmărit privirea în timp ce ea se uita în jur în camera mare, renovată.
   - Îmi place foarte mult ce ați făcut aici, spuse ea. Ați deschis această cameră, nu-i așa?
   - Da, am dărâmat peretele improvizat care separa camera de zi de sufragerie și am consolidat acoperișul.
   Ea a zâmbit.
   - E confortabil. Și acum te poți bucura de acest șemineu incredibil și din bucătărie.
   Dacă ea voia să facă conversație, Sean nu avea nimic împotrivă - orice o făcea să se simtă confortabil era binevenit. El o plimbă prin casă și îi arătă câteva dintre micile modificări pe care le făcuse în spațiu, iar laudele ei sincere îl făcură să admire camera cu ochi noi.
   Soneria sună de două ori și Sean se încruntă. Aproape reușise să o facă pe Lucy să se relaxeze, iar acum întreruperea o făcuse să se tensioneze din nou.
   - Stai aici, îi spuse el, mângâindu-i absent brațul.
   O privi în timp ce ieșea din cameră. Cu excepția cearcănelor de sub ochi, ea își ascundea bine emoțiile.
   Își trecu mâna prin păr în timp ce se îndreptă spre ușa din față și se uită prin vizor. O blondă zveltă, îmbrăcată într-un trench negru și o eșarfă, stătea tremurând pe prag.
   Kate Donovan?
   O întâlnise pe Kate o singură dată, când ea și Dillon îl invitaseră la cină la ei acasă luna trecută, imediat după ce el și Patrick deschiseseră RCK East. Singurul lucru care ar fi putut scoate pe cineva afară într-o noapte ca asta era o urgență. Și, după starea de neliniște a lui Lucy, ea era urgența.
   - Aș spune că sunt surprins, începu Sean în timp ce deschidea ușa.
   - Lucy e aici, atunci?
   Ea intră și spuse cu voce joasă:
   - Mi-am amintit că Patrick plecase imediat după ce ea a plecat și a trebuit să scap de agenți.
   - Agenți? întrebă el.
   - Nu ți-a spus?
   Kate se îndreptă și tăcu.
   - Trebuie să vorbesc cu Lucy.
   - Dacă vrea.
   Singurul lucru pe care Sean îl știa despre ceea ce o supărase pe Lucy era că nu voia să se întoarcă acasă, iar acum erau implicați și agenți FBI?
   Visul lui Lucy de a deveni agent FBI era bine cunoscut, dar Sean nu-și putea imagina că, dacă ar fi fost respinsă, ar fi fost atât de supărată încât să plece de acasă prin zăpadă fără mănuși și să meargă pe jos jumătate de milă. Sau că ar fi tremurat atât de tare încât se aștepta să se spargă. Furia, o putea vedea. Poate chiar și lacrimi. Dar nu durerea fizică pe care o văzuse pe fața ei când o adusese în casa lui.
   Kate îl privi furioasă pe Sean.
   - Scuză-mă, Sean, dar asta chiar nu e treaba ta.
   - Lucy a făcut să fie treaba mea când a ajuns la ușa mea.
   - Să-l vadă pe Patrick, nu pe tine.
   - Care e problema ta?
   - Nu am nicio problemă, Sean, încerc doar să-mi protejez sora.
   Sean nu o auzise pe Lucy venind pe hol, până când ea spuse:
   - Să mă protejezi?
   Kate se apropie de ea.
   - Îmi pare foarte rău, Lucy, pentru tot, dar nu poți...
   Lucy a dat din cap în clipa în care Kate a început să vorbească și a întrerupt-o.
   - Nu-mi spune ce nu pot face, nu acum.
   - Nu vei vorbi cu Noah Armstrong fără un reprezentant. Voi merge cu tine...
   - Nu.
   Lucy se întoarse brusc și se îndreptă furioasă spre camera de zi.
   Kate o urmă, iar Sean era chiar în spatele ei. Lucy stătea cu spatele la ei, cu fața spre șemineu.
   Kate îi spuse lui Sean:
   - Sean, spune-i că nu poate vorbi cu FBI-ul fără un avocat sau cineva care să-i apere interesele!
   Sean ridică o sprânceană.
   - Tocmai ai spus că asta nu e treaba mea.
   - La naiba, asta nu e o glumă!
   Lucy se întoarse și o înfruntă pe Kate.
   - Sigur că nu e o glumă. M-ai mințit. Ai avut multe ocazii să-mi spui despre acordul de recunoaștere a
vinovăției și nu ai făcut-o. Nici măcar nu mi-ai spus că Morton a fost eliberat din închisoare!
   - Ți-am spus că îmi pare rău, și chiar îmi pare rău, dar...
   - Dar?
   Lucy clătină din cap.
   - Dar încercai doar să mă protejezi? Ignoranța nu e protecție!
   Morton. Sean îngheță, depunând eforturi duble pentru a-și ascunde furia. Știa exact cine era Roger Morton. Știa totul despre răpirea și violul lui Lucy în ziua absolvirii liceului.
   - A ieșit din închisoare? întrebă Sean.
   Kate ridică mâna pentru a-l face să tacă, iar el începu să se irite.
   - Sean...
   - Cu tot respectul, Kate, securitatea este specialitatea mea.
   Lucy spuse:
   - Morton e mort. A ieșit din închisoare de 6 luni și nimeni nu mi-a spus!
   Ea arătă cu degetul spre Kate.
   - Aveam dreptul să știu. El era aici!
   Sean avea o sută de întrebări, dar nu era momentul potrivit. Traversă camera de zi și se opri lângă Lucy. 
   - Lucy, poți rămâne aici cât timp ai nevoie.
   Kate spuse:
   - Nu asta e problema. Sean, știi că nu poate vorbi cu FBI-ul fără un avocat.
   - De ce vrea FBI-ul să vorbească cu ea?
   - Morton a fost ucis în portul de agrement de peste Potomac, spuse Kate.
   - A trebuit să răspund și eu la întrebările lor, având în vedere trecutul meu cu nemernicul ăla. Am condus cu Dillon până la Richmond vinerea trecută, apoi am zburat înapoi duminică seara, iar Dillon a fost la Petersburg toată săptămâna. Vom fi curați imediat ce Noah ne va verifica alibiurile.
   Lucy rămase cu gura căscată.
   - Nu cred că l-am ucis eu!
   - Mă îndoiesc, ai fost destul de convingătoare că nu știai că a ieșit din închisoare, dar Lucy, știu cum funcționează sistemul. De ce să răspunzi la întrebări la care nu ar trebui să răspunzi, când nu au nicio legătură cu crima? O să te bombardeze cu întrebări, iar tu nu știi nimic care să-i ajute.
   - Oprește-te, spuse Lucy. Nu mai încerca să mă protejezi. Știi ceva, Kate? Înțeleg de ce Dillon mi-a ascuns adevărul. Și restul familiei mele, de altfel. Nu cred că vreunul dintre ei a încetat, în adâncul sufletului, să mă considere o victimă.
   - Nu e adevărat...
   - Dar, o întrerupse Lucy, tu?
   Ea clătină din cap.
   - Mă așteptam la mai mult de la tine. Dintre toți, tu nu m-ai alintat. Mi-ai susținut alegerile profesionale; m-ai dus la poligonul de tir și m-ai învățat tot ce știai. Ai fost întotdeauna sinceră cu mine. Cel puțin, asta credeam eu. Acum nu mai știu ce să cred. De câte ori m-ai mai mințit? Mi-ai ascuns informații. Cum ai justificat asta? Tot ce-mi vine în minte este că ai crezut că o să mă prăbușesc. Când a contat cu adevărat, ai crezut că o să cedez.
   - Nu...
   - Atunci de ce nu mi-ai spus?
   Kate nu a răspuns. Sean a pus o mână pe spatele lui Lucy. Ea vibra de furie.
   - De ce, la naiba? a întrebat Lucy.
   Kate avea lacrimi în ochi.
   - Nu voiam să știi cât de mult am dat-o în bară! Nimeni nu ar fi trebuit să accepte acele condiții, dar eram disperați. Nu mai aveam timp, iar nemernicul ăla știa asta. Am făcut o greșeală imensă, dar nu știu dacă am fi putut proceda altfel. Dacă nu am fi obținut informațiile atunci, Adam Scott ar fi putut reuși în planul său de a-l ucide pe Dillon și de a te răpi din nou. Nu știu. E ușor să judeci după fapt, dar îți spun ceva: Dillon nu a știut despre acordul de recunoaștere a vinovăției decât după ce s-a întâmplat. Nu-i purta pică. O să-l distrugă.
   Lacrimile curgeau pe fața lui Lucy, iar Sean o îmbrățișă pentru a o liniști.
   Ea se sprijini de el.
   - Dar tot i-ai spus lui Dillon, nu? El știa?
   Kate dădu din cap.
   Lucy clătină din cap și ieși din cameră, jumătate mergând, jumătate alergând. Kate își șterse lacrimile din ochi și îl privi furioasă pe Sean. Ce făcuse el ca să-i atragă mânia? El era de partea lui Lucy.
   - O să mă asigur că ajunge acasă în siguranță, îi spuse el lui Kate.
   - Trebuie să-i explic...
   - Nu acum. Las-o în pace, bine?
   Kate își frecă tâmplele cu toate degetele și dădu din cap.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Nenorocitul ăla trebuia să rămână în Colorado. A venit la Washington săptămâna trecută și a sfârșit cu un glonț în ceafă.
   - Execuție?
   Ea nu a comentat.
   - Corpul lui a fost găsit sâmbătă dimineață. FBI-ul a preluat cazul ieri, când poliția a identificat cadavrul și a constatat că era în probațiune federală.
   Mintea lui Sean a trecut în revistă toate scenariile posibile. Kate părea să știe la ce se gândea și i-a spus:
   - Nu te amesteca, Sean.
   El nu a răspuns. Bineînțeles că nu avea de gând să se țină departe. Într-un mod ocolit, uciderea lui Morton îi afecta afacerea. Patrick era partenerul lui, iar Lucy era sora lui Patrick. Asta făcea ca întregul caz să fie de competența lui, și nimic din ce spunea Kate nu îl putea descuraja. Faptul că ea încerca măcar să-l descurajeze dovedea că nu-l cunoștea.
   - O voi aduce pe Lucy acasă mai târziu în seara asta, a spus el. Dar un sfat: nu cred că vrea să mai audă scuze sau explicații. Eu aș sta departe de ea și aș lăsa-o să se descurce singură, altfel vei săpa o groapă și mai adâncă.

Capitolul 6

   Brad Prenter se uită la ceas. Tanya întârziase.
   Nu-i plăcea asta. Deja îl enervase cu indecizia ei. El avea o viață foarte ocupată și ajungea întotdeauna la timp - de ce nu putea și partenera lui să facă la fel? Prima greșeală.
   Se uită în jur, în clubul aglomerat, cu furia rosându-i stomacul. Toți acești copii, în majoritate studenți, râzând, vorbind zgomotos. Etalându-și libertatea. El fusese odată unul dintre ei.
   Când se dusese viața lui de râpă? Din cauza târfei aia, Sara Tyson. L-a acuzat de viol. De parcă ar fi avut nevoie să violeze o femeie ca să facă sex.
   Femeile îl doreau. Întotdeauna îl doreau și întotdeauna îl vor dori. Provenea dintr-o familie bogată; plătea întotdeauna cina, băuturile, chiar și concertele și teatrul - și nu locurile ieftine. Era atrăgător, avea un corp frumos și era grozav în pat. Femeile cu care se culca îi spuneau mereu cât de bine se descurca. Chiar și Sara, dar apoi ea a avut o cădere nervoasă când colega ei de cameră i-a surprins în timp ce o făceau pe la spate. A înnebunit și a spus că alcoolul a determinat-o să facă asta. Prostii. Dacă colega ei de cameră nu ar fi fost o pudică atât de băgăcioasă, el ar fi putut-o convinge pe Sara să nu-l acuze de viol.
   Era cuvântul Sarei împotriva cuvântului lui. Toată lumea o văzuse agățată de el în club. Polițiștii nici măcar nu au putut dovedi că el era cel care îi pusese Liquid X în băutură. Avocatul lui a spus că va scăpa, că nu era posibil ca judecătorul să permită chiar și judecarea cazului.
   Dar mesajul ăla nenorocit pe care Sara i l-a trimis colegei ei de cameră l-a distrus, iar apoi Maggie a ieșit în față și a spus că el i-a făcut același lucru și bătrânul judecător a cedat.
   Târfă mincinoasă.
   Doi ani și patru luni. În închisoare. Nu a putut să-și termine ultimul semestru și acum s-a întors la facultate pentru a-și lua diploma, deși avea 25 de ani și ar fi trebuit să lucreze pentru firma de brokeraj a tatălui său și să-și câștige proprii bani, în loc să trăiască din averea sa modestă. Totul pentru că micuța și sexy Sara nu voia ca prietenele ei să afle că era o curvă.
   Brad se uită din nou la ceas. Era ora 8:15.
   „La naiba, unde e?”
   Dacă se răzgândise, ar fi fost furios. Deja îi schimbase locul în ultima clipă și, pentru că simțea că era o tipă neserioasă, își verificase e-mailul chiar înainte să plece și ea nu îl contactase din nou să anuleze sau să spună că întârzie.
   Târfă.
   Barmanul se apropie și îi arătă halba de bere goală. Brad dădu din cap și spuse:
   - Și un shot de JD.
   Avea nevoie de el după ce fusese lăsat baltă.
   - Vești proaste?
   - Tipă sexy cu care trebuia să mă întâlnesc întârzie, se plânse Brad.
   Barmanul turnă shotul.
   - Cea pe care ai cunoscut-o online?
   Brad uitase că vorbise cu tipul mai devreme, când era entuziasmat de Tanya - atât de entuziasmat încât ajunsese mai devreme.
   - Ar fi trebuit să citești mesajele pe care mi le-a trimis. Și pozele - dacă e pe jumătate la fel de sexy în realitate, va fi o noapte sălbatică.
   Tanya nu-i trimisese fotografii, cu excepția uneia în care apărea doar capul. Și nu era explicită în mesaje, dar Brad putea citi între rânduri. De ce altceva s-ar fi întâlnit cu el dacă nu voia să facă sex? Așa se jucau jocurile astea online. Se învârteau în jurul subiectului, dar când fata era de acord să se întâlnească față în față, asta însemna că trecea la treabă.
   - Sper să vină, omule.
   Ar fi bine să ajungă.
   Brad se uită în jurul camerei. Erau multe cupluri și grupuri. Grupuri de băieți, grupuri de fete. Trebuia doar să aștepte. Momentul va veni.
   Își băgă mâna în buzunar și pipăi flaconul de plastic cu Liquid X-ul său special, făcut în casă. Doar ca să o relaxeze. Fetelor le plăcea să joace acest joc cochet. Două întâlniri, trei întâlniri, dându-i speranțe, ținându-l în suspans. Se încălzeau și se apropiau, apoi spuneau nu când el își strecură mâna în pantalonii lor. Întotdeauna spuneau da la a treia întâlnire, dar de ce ar trebui să aștepte atât de mult? Era atât de obosit de asta, iar după închisoare terminase cu jocurile stupide.
   Brad a golit paharul de JD, savurând senzația de arsură pe măsură ce whisky-ul îi aluneca pe gât. A observat mulțimea. Un cuplu se certa lângă ușă.
   În timp ce privea, tipul a țipat la partenera lui - Brad nu a înțeles ce spuneau - apoi a plecat. Fata - o blondă, probabil de 21 de ani sau cu un act de identitate fals - se uită șocată după iubitul ei. În timp ce Brad privea, ea își goli paharul, se întoarse pe tocuri strălucitoare și se îndreptă hotărâtă spre bar, oprindu-se lângă Brad. Zâmbi barmanului și puse paharul jos.
   - Încă unul, te rog frumos?
   Brad nici nu avea nevoie de Liquid X ca să o dezlănțuie pe tipa asta.
   - Hei, a spus el.
   Ea îl privi cu o evaluare evidentă, dar se comportă nonșalant.
   - Bună.
   Ea scrută mulțimea și suspină.
   - Iubitul tău a plecat?
   - Nu e iubitul meu. Nu mai e.
   - Pierderea lui.
   - Exact.
   Ea dădu din cap pentru a sublinia acest lucru.
   O chema Ashley; studia la GWU, specializarea administrație publică.
   Plictisitor. Au discutat puțin, iar Brad a simțit imediat că ea voia să se culce cu el. A văzut asta în ochii ei întunecați, în felul în care își lingea buzele, în felul în care îi simțea sfârcurile când i-a atins puloverul negru subțire.
   Cineva a împins-o pe Ashley din spate și ea s-a lipit cu tot corpul de Brad. A zâmbit, puțin nervoasă. Brad era suficient de experimentat încât să știe că ar trebui să fie foarte beată ca să vină acasă cu el fără să o convingă puțin. Fetele de la facultate credeau că par mai puțin ușuratice dacă trebuiau convinse să-și desfacă picioarele. Eu nu fac niciodată asta. Nu mă culc niciodată cu un tip la prima întâlnire. Niciodată...
   Erau toate prostii.
   Brad doar grăbea inevitabilul. Plătise o prostituată a doua zi după ce ieșise din închisoare, dar nu mai făcea asta. Se bazase pe Tanya să apară și urma să-și ia revanșa cu ea în curând. Ea avea să regrete că-l lăsase baltă.
   Avea multă experiență în a pune droguri în băuturile partenerelor sale.
   Devenise mai greu, deoarece unii barmani erau foarte atenți, dar într-un bar atât de aglomerat putea să se descurce fără probleme.
   Ea spuse ceva, iar el se prefăcu că nu o aude din cauza zgomotului.
   Ea se aplecă mai aproape.
   - Și tu ești la GWU?
   El clătină din cap.
   - American U.
   - Facultate?
   Ar fi trebuit să fie la facultate până acum. Din cauza acelor târfe mincinoase, îi furaseră 2 ani din viață. Minți și spuse:
   - Facultatea de drept
   Ea a fost impresionată.
   - Uau. Eu sunt doar în anul trei. Încă nu știu ce vreau să fac, dar sunt multe opțiuni în D.C. cu o diplomă în administrație publică, nu crezi?
   În timp ce ea vorbea, el își duse paharul la buze, sorbi, apoi, în timp ce îl cobora, folosi un deget pentru a strânge micuța fiolă de Liquid X pe care o apăsase de marginea paharului. Câteva picături au căzut în margarita ei, pe care o ținea la nivelul pieptului. Chiar dacă ar fi privit mâna lui, nu ar fi putut vedea nimic. Dacă ar fi văzut picăturile căzând în băutura ei, ar fi putut presupune că era condens din paharul lui.
   - Ai destul timp, îi spuse el. Ar trebui să te distrezi. Ești la facultate.
   Ea zâmbi și luă o înghițitură lungă de margarita.
   - Ai perfectă dreptate.
   - Vrei să ieșim afară?
   - E frig.
   - Au încălzitoare în curtea din spate. Aici e cald.
   - Sigur, spuse ea și zâmbi larg, sorbind din băutură.
   - Mai vrei una?, întrebă Brad.
   - Nu, mulțumesc, nu vreau să mă îmbăt prea tare! chicoti ea.
   Era prea târziu pentru asta.
   Brad o conduse în spate, mângâindu-i umărul cu mâna.
   Afară era al naibii de frig, dar ninsoarea încetase și încălzitoarele eliminau frigul. Ashley își puse totuși haina și întrebă:
   - Ești sigur că nu ți-e frig?”
   - Nu, minți el.
   Nu avea de gând să rămână aici prea mult.
   Mai erau câteva persoane afară, dar nu multe - în mare parte oameni care ieșiseră să fumeze repede o țigară înainte de a se întoarce înăuntru. Brad o privi pe blondă terminându-și băutura, ascunzându-și zâmbetul. Ea se clătină puțin, iar el o luă de talie.
   - Oops, a spus ea și a chicotit.
   El o sărută cu putere pe buze, iar ea îngheță. Nu lăsă prima ei reacție să-l oprească, pentru că știa cum sunt femeile. Ele jucau mereu jocurile astea nenorocite. Îi ridică bluza și îi strânse sânul - Doamne, ce senzație incredibilă!
   O dorea, o dorea acum, dar o va duce la apartamentul lui. Sau măcar în mașina lui. Nu, la naiba, avea Porsche-ul în seara asta. Ea îi putea face un sex oral, apoi o ducea acasă pentru o partidă bună de sex.
   Penisul lui era deja tare, dar la gândul că ea îl va lua în gură, gemu și își lipi corpul de al lui Ashley, ca să știe exact ce avea în minte. Ea putea să refuze, chiar în acel moment, și el ar fi plecat. Zâmbi în timp ce îi mușcă buza. Ea nu avea să refuze. Practic, simțea drogurile curgând prin corpul ei. Era sexy, ar fi făcut orice. El era pregătit pentru orice.
   - Să mergem, a spus el.
   Ea ezită.
   - Nu știu... e prea repede...
   - Haide. Doar un sex oral. Nu voi face nimic din ce nu vrei tu să fac.
   Ea nu spuse nimic, cu o expresie confuză pe chip, iar el o luă de mână și o conduse pe poarta din spate a clubului, în alee. Parcase la jumătate de stradă distanță de ieșirea din spate și, în cinci minute, limba ei ar fi făcut orice ar fi vrut el...
   - Ashley!
   Brad ezită, apoi continuă să meargă. Nu voia să intre într-o confruntare, dar, la naiba, nu o lăsa pe târfa aia să se întoarcă la iubitul ei când era gata să fie regulată.
   - Ashley, la naiba!
   - Prietenul meu, spuse ea, vorbind neclar.
   La naiba, la naiba, la naiba.
   Se opri și se întoarse.
   Ticălosul care părăsise blonda cu aproape o oră în urmă nu-și lua ochii de la el, dar spuse:
   - Ashley? Ce se întâmplă?
   - Pleacă, spuse ea.
   Brad îl evaluă rapid pe iubit ca fiind inofensiv. El spuse:
   - Tu ai plecat; ea vrea să vină cu mine”
   - Nu mai vrea, amice, a spus nemernicul.
   Brad strânse din dinți și îi spuse lui Ashley:
   - Vrei să mergi cu el?
   - Nu.
   - Nu vreau probleme, îi spuse Brad tipului, dar prințesa nu vrea să meargă cu tine.
   - Ashley, a spus tipul, cu voce severă, vino cu mine acum sau îi spun tatălui tău despre actul tău de identitate fals.
   - Poftim? spuse Brad.
   - Are 17 ani.
   - Nici vorbă.
   Își luă brațul de pe umerii fetei și o privi fix. Nu se putea să aibă 17 ani. Dar... nu era sigur. Nu-i păsa câți ani avea - era cu siguranță suficient de mare ca să facă sex - dar acum situația era de rahat.
   Iubitul ei îl putea identifica.
   - Ashley? o întrebă el.
   Ea făcu o mutră supărată, dar nu spuse nimic.
   Brad voia să o sugrume.
   - Poți s-o iei.
   O împinse pe târfă spre iubitul ei.
   - Nenorocită.
   - Idiotule, spuse Ashley, dar Brad nu știa dacă se adresa lui sau iubitului ei, și nu-i păsa.
   Voia un corp cald cu care să se culce, care să facă exact ce îi spunea el, și va trebui să găsească o prostituată, pentru că nu avea de gând să se masturbeze.
   Abia auzea cum Ashley se certa cu iubitul ei în timp ce mergea pe alee spre mașina lui. Afurisită provocatoare minoră.

Capitolul 7

   Eu sunt profesorul. Stăpânul. Păzitorul adevărului, al dreptății și al stilului de viață american.
   În tăcere, râsul meu răsună în noapte, în timp ce aștept, privind casa întunecată.
   Superman? Da, sunt un supererou. Fac ceea ce niciun bărbat nu are curajul să facă.
   Eu educ femeile, pe cât se pot învăța aceste creaturi stupide, goale și slabe.
   Femeile mă dezgustă.
   Ființe urâte și patetice, mint la fel de ușor cum respiră. Părul lor are rareori nuanța pe care Dumnezeu a intenționat-o. Culorile false care le înfrumusețează fețele sunt o dovadă fizică a minciunilor lor continue. Bijuteriile de la gât, din urechi, de pe degete - diamante, safire și aur - captează lumina și strălucesc, dar niciuna dintre aceste podoabe nu se poate compara cu frumusețea simplă și neîmpodobită a unei pietre prețioase perfecte.
   Masca pe care o poartă femeile este o minciună. Când se uită în oglindă, mint, chiar și pe ele însele. Când se uită la mine, mint. Cu ochii, cu gura, cu mâinile. Mint cu trupurile lor. Mint cu cuvintele, cu degetele, cu gândurile.
   Femeile cred că sunt invincibile, că pot face orice doresc, că pot ademeni bărbații cu falsitățile și trucurile lor și apoi ne pot reduce în sclavie. Noi dăm mereu, dăm, dăm... bani, o casă, o mașină, bijuterii. Ele iau, iau, iau, iar minciunile se adună.
   Eu sunt păstrătorul adevărului. Dezvălui înșelăciunile, una câte una, până când acceptă adevărul. Până când îngenunchează și se supun.
   Ele mor ca eu să pot trăi. Sacrificiul suprem pentru iubire. Pedeapsa pentru trădare.
   Privesc și aștept, pentru că sunt răbdător. Casa este din nou întunecată.
   Am ajuns târziu în seara asta, dar acum am timp să aștept. Privesc. Aștept. Tic-tac. Timpul trece. Timpul meu irosit. Luni întregi din timpul meu prețios irosite! Și de ce?
   Furia mea crește, o ființă reală, vie, care mă tachinează. Mă umple de o căldură care este atât înfricoșătoare, cât și binevenită.
   Ea crede că ești un nimic.
   Mă gândesc să ies din anonimatul mașinii mele, să intru în curtea ei și să o aștept. Când va veni acasă, îi voi tăia gâtul.
   Viziunea mea se întunecă și pentru o clipă nu mai văd nimic. Vreau să înțeleagă că acțiunile ei au consecințe. Nu o pot învăța nimic dacă e moartă.
   Luminile taie o fâșie în noaptea ceațoasă, neclare și indistincte. Mașina încetinește, oprește.
   Lucy Kincaid este acasă.
   Inima îmi bate cu putere în piept, apoi sare o bătaie. Nu este singură.
   Este cu un bărbat.
   Femeia care m-a înșelat stă în fața casei ei cu un bărbat.
   E o târfă vicleană. Dar nimeni nu are răbdarea mea. Nimeni nu are abilitățile mele. Lucy Kincaid va fi următoarea mea elevă. Dacă singura mea greșeală m-a învățat ceva, este să nu mai acționez niciodată impulsiv. Nu o voi lua acum.
   Sunt un planificator atent, fiecare detaliu este exersat, îmbunătățit, perfecționat. De ani de zile, o astfel de organizare mi-a fost de folos. Faptul că am fost păcălit o singură dată de sexul mincinos să acționez prea repede este o dovadă a tăriei mele.
   Ea joacă un joc periculos, atrăgându-mi atenția cu minciunile și comportamentul ei de curvă și întinzându-mi o capcană. Dar eu sunt mult mai inteligent decât o simplă femeie.
   Îl privesc pe bărbat cum coboară din mașină, îi deschide ușa și o conduce până la intrare.
   Vreau să-i omor pe amândoi, deși ea l-a mințit la fel de sigur cum m-a mințit pe mine, curva.
   Dar nu-mi permit luxul de a face o greșeală. Trebuie să-mi controlez acest impuls puternic. Respir aerul rece al nopții de ianuarie, în timp ce mâinile îmi strâng volanul. Pacea se așterne asupra sufletului meu.
   Văd adevărul. Eu sunt păstrătorul adevărului.
   Bărbatul pleacă, iar eu mă gândesc din nou să intru înăuntru pentru a o confrunta.
   Dar trebuie să mă pregătesc pentru târfă. Și asta înseamnă să mă ocup de treburile neterminate.
   Părăsesc Georgetown și conduc 40 de minute până acasă. Sau ceea ce ar dura 40 de minute dacă nu ar fi vremea asta. Cu cât durează mai mult, cu atât devin mai frustrat. Pentru că elevul meu mă așteaptă.
   În sfârșit, am ajuns acasă.
   Merg pe zăpada proaspăt căzută și descui ușa din față a vechii case pe care o iubesc. Mirosurile familiare mă fac să zâmbesc. Plasticul covorașelor care acoperă podelele pentru a le proteja. Mirosul persistent al șuncii de dimineață. Lavanda din florile uscate pe care bunica le-a agățat peste tot.
   Florile au dispărut, dar mirosul a rămas.
   Casa mea. Sanctuarul meu.
   Merg pe podea, scândurile vechi scârțâind la fiecare pas, reconfortant.
   Deschid ușa spre subsol și aprind lumina. Șoarecii aleargă pe podeaua murdară, mișcări slabe, ușoare, care mă reconfortează prin familiaritatea lor.
   Femeia țipă, fie din cauza șoarecilor, fie din cauza luminii, nu-mi pasă.
   Scările sunt noi. A trebuit să le reconstruiesc când două scânduri s-au rupt în săptămâna în care m-am întors, după ce am fost plecat atât de mult timp. Foarte puține lucruri s-au schimbat în această casă. Scările. Pivnița. Și, bineînțeles, cușca.
   Ea stă în colțul cuștii mari, cu brațele în jurul picioarelor și bărbia pe genunchi. Nu poate sta în picioare în cușcă, dar poate sta în șezut, ceea ce consider că este destul de generos din partea mea. Și are spațiu să se târască și chiar să se întindă - cușca are 2,4 metri pătrați și 1,2 metri înălțime.
   Mă privește cu ochi mari și speriați. Frică, nu sfidare, așa cum ar trebui să fie.
   - Sunt gata pentru lecție, profesore, spune ea.
   Păcat că trebuie să moară pentru a face loc noii eleve. I-a luat doar3 zile să învețe cum să mă salute corect dimineața. A fost cu mine timp de 27 de zile și am avut mari speranțe pentru ea.
   Poate o pot păstra încă puțin. O zi? Două zile?
   Scot cheile și introduc cheia mică în încuietoarea principală. Ea tresare când încuietoarea se deschide, dar nu se mișcă până nu îi spun:
   - Poți ieși acum.
   Se târăște până la deschizătură, dar așteaptă până când o deschid, amintindu-mi că o să-mi fie dor de ea. Ar fi rezistat mai mult decât multe altele. Am ales bine această femelă. Atât de ascultătoare. Atât de dornică să mulțumească.
   - Ridică-te, îi poruncesc.
   Se ridică, cu picioarele tremurând, dar nu o ajut. A slăbit cu mine, dar era prea grasă de la început. O femeie de dimensiunile ei - 1,62 m - ar trebui să cântărească între 51 și 54 kg. Ea cântărea mult mai mult.
   - Du-te, îi spun, iar ea începe să urce scările.
   Eu sunt în spatele ei. La capătul scărilor, ea mă așteaptă, așa cum a fost învățată. Se uită la masa din bucătărie.
   - Nu suntem...
   O lovesc cu dosul palmei. Cade pe podea și rămâne întinsă acolo, cu mâna la gură.
   - Nu ți-am dat voie să vorbești, femeie, îi spun. Ridică-te.
   Am plecat de la micul dejun. Acum este trecut de miezul nopții. Știu că îi este foame, dar nu-mi pasă.
   Femeia se ridică și stă în picioare. Îi spun „Du-te” și îi fac semn să se îndrepte spre sufragerie.
   Ea merge și eu o urmez. Deschid ușa dulapului din hol și îmi scot haina lungă. Iau pușca de pe suportul de deasupra ușii.
   - Vom merge pe jos, îi spun.
   - Deschide ușa.
   Ea învârte mânerul. O rafală de aer rece ca gheața pătrunde înăuntru și ea tremură. Deschide gura, dar nu scoate niciun cuvânt, pentru că știe mai bine.
   Știe că nu are voie să ceară o haină sau pantofi.
   O las să se agite o clipă, întrebându-mă dacă va încălca regula și va cere.
   Nu o face. Îi spun:
   - Adu-ți papucii de casă și haina.
   Femeia se întoarce spre dulap și face ce i s-a spus.
   - Bravo, îi spun.
   Când se îmbracă, îi poruncesc:
   - Du-te.
   Ea mă ascultă, iar eu zâmbesc. Sunt un profesor minunat; elevii mei învață ceea ce alții ar spune că este imposibil de învățat. Dar asta dovedește ceea ce am știut dintotdeauna: locul unei femei este să fie ascultătoare față de bărbat.
   Ea merge prin zăpada proaspătă, frecându-și brațele prin haina subțire pe care o poartă. Se uită la mine, dar nu îndrăznește să vorbească. Fața i se înroșește de frig, buzele i se învinețesc. Nu mergem departe, doar până la hambarul gol, la mai puțin de cincizeci de metri de casă. Nici măcar jumătate din lungimea unui teren de fotbal. Dar recunosc că este frig și ea îmi depășește așteptările, neplângându-se.
   Am dreptate să o țin în viață încă câteva zile.
   Iau o altă cheie și descui lacătul mare de pe ușa hambarului. Împing zăvorul metalic și vântul suflă ușa spre interior. Intrăm și o închid în urma noastră, zăvorând-o din interior. Încă este frig, dar nu bate vântul, iar femeia mea spune:
   - Mulțumesc.
   „Mulțumesc” este singura frază pe care are voie să o spună fără permisiune.
   Dau din cap și îi fac semn să meargă la una dintre boxele din dreapta.
   Ea se supune.
   - Intră, îi poruncesc.
   Ea ezită. Ultima dată când am fost în hambar a fost pentru pedeapsă. Ridică mâna.
   Îi spun:
   - Poți vorbi.
   - Ce am făcut să te supăr? întreabă ea, cu vocea tremurândă de frig și frică.
   Prefer frica.
   - Ești femeie, îi spun.
   Îi fac semn să se apropie de șaua de pe calul de lemn. Știe ce are de făcut. Nu trebuie să-i mai dau instrucțiuni.

   Nu-mi place să mă repet.
   Ea plânge, dar se apleacă peste calul de lemn și îmi expune fundul gol.
   Zâmbesc.
   Iau paleta de pe cârlig și mă uit la fundul ei.
   Te vei comporta cum trebuie. Îți vei învăța lecția! Cred că strig comanda, o țip, dar nu spun niciun cuvânt.
   O lovesc și ea țipă. Nu contează cât de tare țipă; nimeni nu o va auzi. O lovesc din nou peste fund cu paleta, zgomotul lemnului lovind carnea fiind excitant.
   Dar nu-mi voi introduce penisul în această femeie josnică. Nu am atins niciuna dintre ele în felul acesta. Nu știu unde au fost. Îmi voi satisface nevoile mai târziu.
   Mai întâi trebuie să o pedepsesc pe această femeie.
   O lovesc iar și iar, din ce în ce mai repede, iar ea țipă și plânge. O ultimă lovitură și calul de lemn se răstoarnă, iar ea rămâne întinsă acolo, plângând, cu fundul însângerat.
   - Ridică-te, îi spun.
   Ea nu se ridică. O apuc și o trag în picioare. Ea țipă de durere și cade în genunchi.
   - Te vei târî înapoi în cușca ta, îi ordon.
   Ridic paleta.
   Ea începe să se târască. Deschid ușa hambarului și ea se târăște prin zăpadă.
   Zâmbesc.
   Chiar și cele mai încăpățânate femei pot învăța să se supună.
   Chiar și Lucy Kincaid.

Capitolul 8

   Deși după ce a întâlnit-o pe Kate Donovan, Noah nu a considerat-o o suspectă viabilă, totuși și-a făcut timp să-i disculpe pe Donovan și pe soțul ei, Dillon Kincaid, de uciderea lui Morton, vineri dimineața la prima oră.
   La biroul său, a răsfoit din nou rapoartele și declarațiile. Alibiurile lor erau solide - nu numai că erau plecați din oraș, dar au luat cina cu directorul Penitenciarului Federal Petersburg în noaptea în care Morton a fost ucis.
   Un alibi solid nu însemna că Kate nu angajase pe cineva să-l omoare pe violator. Dar nimic din situația financiară a ei, a soțului ei sau a lui Lucy Kincaid nu indica faptul că ar fi angajat un asasin plătit. Noah a trimis situația financiară unui analist pentru o examinare mai amănunțită, dar nu se aștepta să afle ceva nou.
   Nu era imposibil ca Kate să cunoască un tip care ar fi eliminat un nemernic ca Morton din bunătate, dar era puțin probabil. Noah era un bun cunoscător al caracterului uman. În general, credea ce era mai rău în oameni până când aceștia dovedeau contrariul, dar Kate pur și simplu nu părea a fi o ucigașă cu sânge rece. Dacă ar fi știut că Morton era în Washington și ar fi vrut să-l vadă mort, Noah bănuia că ar fi făcut-o ea însăși, iar cadavrul lui nu ar fi fost găsit niciodată.
   Abigail intră la câteva minute după ora nouă cu două cești de cafea.
   - Nu știam cum îți place, spuse ea, punând ceșca lui pe masă și aruncând pachetele de cremă artificială și îndulcitor din buzunar pe biroul lui.
   - Neagră, a spus el. Și mulțumesc.
   - Dacă te hotărăști vreodată să-mi aduci cafea, eu o beau slabă. Foarte slabă.
   - Am luat notă.
   - Ceva interesant? Dovezi incontestabile? Alibiul nu a fost verificat?
   El clătină din cap.
   - Kincaid - Kate și Dillon - sunt în regulă. Morton a fost ucis cu un pistol de 9 mm - Kate are pistolul de serviciu, un Glock .45, și o armă personală, un revolver 38. Soțul ei nu are nicio armă înregistrată pe numele lui. Lucy Kincaid are permis de port armă, deține un pistol de calibru 22 și un H&K 45. Nu că aceste fapte ar însemna ceva, având în vedere legăturile lor cu RCK și forțele de ordine - și cumpărarea unei arme pe stradă ar fi ușoară pentru oricine cunoaște măcar o fracțiune din lumea interlopă pe care o cunoaște Donovan.
   Abigail râse fără umor.
   - Pare că vrei ca unul dintre ei să fie vinovat.
   - Nu, doar că nu presupun că sunt nevinovați.
   - Ce s-a întâmplat cu „nevinovat până la proba contrarie”?
   El se limită să o privească fix. În cei 3 ani scurți petrecuți la FBI, majoritatea suspecților erau vinovați.
   Abigail clătină din cap.
   - Haide, Armstrong. Kate Donovan nu a avut nimic de-a face cu uciderea lui Morton și tu știi asta.
   - Sunt înclinat să fiu de acord.
   - Lucy Kincaid a venit deja?
   - A sunat dimineață și a spus că va veni la ora 10.
   - Mă surprinde că Kate o lasă să vină singură.
   - Bănuiesc că Lucy face ce vrea Lucy să facă.
   Noah nu credea că Lucy își prefăcuse reacția când i se spusese că Morton ieșise din închisoare. Era prea crudă. Presupunea că ar putea fi o actriță extraordinară, dar nu vedea asta. De fapt, în Lucy vedea o calitate rară: incapacitatea de a minți.
   Jumătate din noapte se gândise la ce spusese ea și la reacția ei. Se gândise la ea când se trezise dimineața, după patru ore de somn. Venise devreme la birou pentru a termina de citit dosarele și documentele financiare care îi fuseseră aduse pe birou la ora 8 dimineața. Și făcuse mai multe cercetări despre Lucy Kincaid. 

 ..........................................